Curentul, septembrie 1938 (Anul 11, nr. 3801-3830)
1938-09-01 / nr. 3801
Nomen’s land Vara a trecut fără complicaţiile internaţionale ce puteau să compromită pacea. Este drept că acest continent al nostru aduce aminte destinul acelui om blestemat să-i fie visul întotdeauna urît, şi care într’o noapte şi-a atârnat corpul într’un pom, ca pe o haină. Dar iată că am ajuns clipa când se crapă în trei coaja verde a castanei cafenii, şi mai putem rămâne cu o carte într’o grădină unde-şi cearcă flautul nişte broaşte arboricole, şi într’o singurătate de invidiat. Aşa mă gândeam, spunându-mi că lucrurile nu devin mai bune sau mai rele prin ceea ce crede lumea despre ele. Că am văzut eu ochii liberi cum dracul devine profesor de morală, ca să concilieze interesele internaţionale şi că tot vorbind despre posibilităţile războiului, ne-am pomenit că pacea s’a isprăvit, cu toate că răsboiul încă nu a început. Astfel, s’a format între pace şi răsboiu o perioadă asemănătoare acelei zone dintre reţelele inamice, pe care Englezii o numesc atât de sugestiv: nomen’s land, loc al nimănui, loc fără oameni. O asemenea zonă am văzut şi eu, acum patru săptămâni, la o frontieră din Europa Centrală, şi, spun drept că am privit-o prieteneşte, pentru că era expresiunea sinceră a unei realităţi. Aşa, m’am întors către tovarăşul meu de drum, care căuta prin fereastră înălţimile de coastă ale oraşului Reichenberg- Liberec, şi am spus: pe-aici răsboiul îşi poartă curagios numele; în lume el se plimbă cu pseudonim şi se numeşte pace. Există un „nomen’s land“ între un om şi altul. E conflictul nostru cu mediul înconjurător. Oare nu scrie undeva Nietzsche, că pentru a judeca obiectiv este necesar să ieşi din fiinţa ta şi să te aşezi, la mijlocul distanţei, între tine şi adversarul tău, adică tot într’un fel de „no men’s land“? Oare întâmplarea nu face ca tocmai în zona aceea primejdioasă să se afle isvorul rece dela care se adapă două unităţi inamice? Oare nu de acolo învaţă soldaţii că misiunea lor întrece orice aspiraţie individuală şi că reputaţiile au devenit egale pentru a înlesni jocul disciplinei şi forţa acelei arme invizibile care este speranţa în victorie? Desigur... In timpul răsboiului, în 1917, aveam unsprezece ani şi mă aflam încartiruit la divizia XII, pe frontul de la Varniţa. Cum nici un ofiţer nu voia să vadă pierind un băiat ca acela, care Călărea pe coama calului aşa de bine şi trecea noaptea prin pădure, mai dormind la Moşinoalele, mai luându-şi lucrul în serios pe la Verdea, pe la Răcoasa, pe calea dulce a Suşiţei la şeaua calului cu o armă de două ori mai lungă decât el, am privit la o mulţime de lucruri pe care târziu le-am înţeles. Cel care m’a intrigat mai mult era un „nomen’s land”, la Varniţa, la capătul unei şosele scobite şi bordată de cimitire pe unde lăsam calul meu să pască. Se întâmplase că în zona aceea, — unde era şi un fel de porumbar înalt, post de observaţie, şi un general vigilent, care era generalul Moşoiu, — o casă mică ţărănească rămăsese cuprinsă între reţelele noastre şi ale lor. O ţin minte foarte bine. Era o căsuţă mare numai cât o claie, cu brâie albastre şi albe pe sub ferestre, răsturnată puţin pe spate, ca o fetiţă care s’ar amuza să primească ploaia în obraz. Ii rămăseseră jucăriile pe afară, ca să spun aşa, emoţionantele jucării ale ţăranilor la ora când vin durerile foamei. Erau uneltele păcii, cele pentru aprins un foc, cele pentru căutat pâinea în pământ. In sfârşit, casa aceea, a fost, cred, o icoană vie a vieţii paşnice, , între două fronturi. O casă care, la punctul acela, a humanizat răsboiul mai mult decât toate discursurile lui Wilson, care din confortul său american, visa o pace universală. Şi eu părăsisem o casă, dar privind-o pe aceea mi se părea că discern partea de vis din fiecare acţiune, cu o înţelegere cuprinzătoare şi tolerantă,, către care n’am încetat să aspir, cu toată modestia. De-atunci au trecut mai bine de douăzeci de ani. Ştiu că din cauza acestui „nomen’s land“ dintre un om şi altul ( şi pe care pacea nu numai că nu-l suprimă, dar îl desvoltă printr’un individualism trebuitor civilizaţiei), din cauza acestei zone interzise, Shakespeare a fost pentru mulţi dintre contimporanii lui un actor vagabond, iar Corneille un mic avocat la Rouen şi nimic mai mult. Contimporanii au avut de multe ori însuşiri de cârtiţe fără ochi şi o înţelegere a lucrurilor făcută pe măsura lor. Romulus Dianu Primul inel din lanţul administrativ il formează această unitate administrativă, numită „Comuna“. Definiţia ei o dă dreptul public. Nu ne interesează . ea aci Ne interesează însă viaţa acestei unităţi administrative Ce-i comuna în viaţa noastra de toate zilele? Un sat mare sau un grup de sate mai mici, în care în unul din ele este aşezată Primăria. Ce reprezintă insă primăria? Primăria este autoritatea. Este locul de unde obţii biletul de naştre, de înmormântare sau de căsătorie; certificatul de bună purtare, de cetăţenie sau de sărăcie; biletul care-ţi recunoaşte proprietatea şi-ţi dă dreptul să-ţi poţi vinde..vita fără teamă de a fi acuzat că nu era a ta. Cam atâta lucru este pentru săteanul nostru primăria. _Ba mai este şi locul unde trebuie să-şi verse darea pentru păşune, pentru guarzi sau pentru alte mai mărunte taxe comunale, în afară de celelalte biruri pe care i le ia perceptorul. Câteodată când dă Dumnezeu ca în fruntea primăriei să vie un gospodar şi om cu frica lui Dumnezeu şi respectul legilor, atunci săteanul nostru ştie că la primărie mai poate găsi sfat pentru necazurile sale şi apărarea pentru încălcările răuvoitorilor. Deci ce i-ar trebui săteanului nostru de la comună? 1. I-ar trebui in primul rând ca primăria asta să fie la îndemâna lui, aproape, să nu facă kilometri de drum până la ea. Cu alte cuvinte primăria să fie în centrul satelor ce compun comuna și la mică depărtare de ele, maximum 3—4 km. 2. I-ar trebui ca odată ajuns la primărie, să găsească slujbaşi înţelegători cari să-l sererească numaidecât, să nu-l poarte pe drumuri, de pomană, să nu-l sfănţuiască de parale pentru un lucru de nimic ,.şi. să, găsească acolo în orice moment al zilei pe primar — deţinătorul pecetei1 — care să-i semneze actul şi să-i pună pecetea pe hârtia pentru care venise la primărie. 3. I-ar mai trebui, în fine, ca la primărie săgăsească, pe consăteanul respectat şi iubit de sat, ales de ei pentru aceste merite, ca să le fie sfetnic şi apărător întru toate necazurile vieţii de toate zilele. Găseşte el, oare, toate acestea? Ori este nevoit să facă 7,8 km. până la primărie să-şi piarză astfel , o dimineaţă întreagă de muncă, fiindcă primăria au aşezat-o, interesele primarului ales azi în satul în care îşi are ei gospodăria, chit că mâine primarul ce l-a înlocui să o mute în satul lui şi aşa mai departe. Şi odată ajuns, găseşte el la primărie pe funcţionarii pe care tot ei îi plăteau şi pe primarul tot de eiales? Ori găsea, cum aşa de des se întâmplă, primăria închisă, primarul la câmp sau la treburile gospodăriei lui, notarul la târg, iar secretarul la cârciumă? Dar să zicem că i-a găsit sau că i-a mai aşteptat ,şi au venit ,la primărie. Că şi-au spus nevoia şi-şi cere actul pentru care a venit. Cine il serveşte? Notarul n’are timp fiindcă e ocupat cu nenumăratele lucruri statistice; secretarul abia ştie să mâsgălească hârtia, cu scrisul lui de absolvent a 5 clase primare de mult, isprăvite şi mult uitate. Lucrul merge greu, merge încet; şi apoi la asta mai trebue cheltueli de hârtie, timbre, taxe şi para taxe. Până să-şi ia omul actul ce-i trebuia, s’a isprăvit ziua. Şi trebuie să fie mulţumit că a terminat într’o zi şi nu a fost amânat să fie mâine. E un chin pe cel ce are azi nevoie de primărie! De ce toate astea? Pentru că , în primărie nu găseşti slujbaşi instruiţi cari să-şi cunoască slujba şi conştienţi de îndatoririle ce au. In primărie nu găseşti funcţionari înţelegători, fiindcă nimeni nu dă importanţa necesară acestor celule administrative din înlănţuirea cărora e formată administraţia ţării. Comuna rurală a fost până acum oropsită, lăsată în părăsire. Nimeni nu se interesa de ea decât la alegeri, şi îşi scoateau alesul naţiunii pe care neau pe ea; o împrejurau cu jandarmi Atunci interesei electorale se sprijiclubul îl vrea. încolo,î ii dă un slujbaş: notarul cu 4 clase primare. In lege însă 1 se pretinde licenţa în drept, dar fiindcă nu găseşte — cu tot şomajul intelectual .— se mulţumeşte cu cel ce vrea să vie cu 4—5 clase primare. Acestuia îi dă ca leafă 2.000 lei, din care îi ia: 200 lei pentru pensia pe care nu ştie dacă va ajunge să o primească vreo dată; 80 lei impozit pe salar de 4 la sută; alţi 200 lei nouă reducere de 10 la sută, încât dacă mai primeşte câteva sute de lei peste o mie de lei. Şi acest om, ca să fie bun funcţionar, trebuie să fie la slujbă 8 ore pe zi, la dispoziţia tuturor, el nu-şi mai poate avea o ocupaţie altă afară de slujba lui şi nici de plugărie nu se mai poate ocupa, căci aceasta l-ar mâna la câmp şi l-ar sili să pună lacăt la primărie. Dar asta încă n’ar fi nimic. Dacă aţi şti însă ce erudiţie i se cere notarului? Ce de legi trebue să cunoască, ce de articole de legi trebuie să ştie pe de rost; ce inteligenţă trebuie să aibă ca să descifreze toate ordinele încâlcite ce-i vin de la centru. Şi apoi cât trebuie să mai bată satul sau satele comunei ca să adune datele statistice ce i se cer, toate urgent, dela centru, pentru tot felul de studii proectate de statisticienii ministerelor noastre. Numai în vara asta i s-au cerut să spună pentru fiecare cap de locuitor al" comunei spre exemplu: câte ha. de loc a semănat, cu ce fel de sămânţă, şi cât a cules la ha. din fiecare, pe cine a bătut grindina şi cât a păgubit fiecare bine înţeles la ha.; ce fel de pomi fructiferi are în bătătură, câţi la număr din fiecare şi cât rod a cules; câte găini şi raţe sunt în sat şi câte ouă se produce; câte vite are fiecare, din prăsilă sau din cumpărare, pe vârste şi fel şi dacă au vreo boală; câţi flăcăi ajung la vârsta recrutării cu trei clase mai înainte; câte timbre de ,un leu, de doi, de zece sau de aviaţie se consumă într’un an în comună. Nu vă puteţi închipui ce i se cere unui notar. Şi să mai observaţi un lucru. O fi vorba de date statistice ce privesc ministerul de agricultură, care are în fiece comună slujbaşii lui, agenţi agricoli, ele nu se cer acestora ci notarului, o fi vorba de date ce privesc minsterul de Finanţe, ele nu se cer perceptorului, ci notarului; o fi vorba de ministerul Sănătăţii, ele nu se cer medicilor comunali, agenţilor sanitari sau moaşelor, ci notarului. Toţi se adresează acestui nenorocit absolvent a 4 clase primare, plătit cu 1.000—1.500 pe lună, ca să le dea ştiinţele pe care ministerul clădesc economia ţării. Fericită ţara — care găseşte în aceşti slujbaşi neinstruiţi nepregătiţi, munciţi şi prost plătiţi — temelia aşezării ei de ţară civilizată. Să te miri că mergem aşa de bine Şi că nu mergem spre desfiinţare totală! De ce ne plângem deci că administraţia ţării e rea, când nu facem nimic ca să o îmbunătăţim. Toţi guvernanţii ce se perindă la putere ne reformează an de an, înfiinţează directorate, desfiinţează inspectorate, înfiinţează comitete, desfiinţează consilii, sporeşte locurile de conducere, desfiinţează, distrug, sting primele funcţiuni din stat La celula administrativă, de umde toate pornesc, nu avem notari, nu avem perceptori, nu avem agenţi sanitari şi moaşe, nu avem învăţători trebuincioşi, nu avem medici. Om avea directori, şapte feluri de administratori financiari câte zece revizori şi subrevizori, medici savanţi, nu avem aparatul funcţionăresc trebuitor, educat pentru slujba ce e pus să o îndeplinească. Totul e provizorat. Toţi sunt numiţi provizoriu, fiindcă nu se găsesc de cei cu titlurile necesare; provizorii durează, ei la pensie, mor în slujbă provizorie. Atâta timp cât nu se va da importanţa trebuitoare primelor funcţiuni din stat, punând în slujbă numai pe cei ce întrunesc condiţiunile necesare bunei funcţionări a aparatului de stat, atâta timp cât nu se va asigura acestor primi funcţionari condiţiuni de salarizare, care să permită selecţionarea lor pe bază de carte, cinste şi moralitate, nu vom avea în ţara noastră administraţie, şi zadarnice vor fi toate reformele şi reorganizările elaborate de guvernanţi. Nu desfiinţând şi reînfiinţând Directoare, consilii, comitete sau case autonome şi reducând, regrupând sau separând judeţe, se va reorganiza administraţia ţării şi realiza economia atât de stăruitor cerută de grupările momentului; economia va fi mică desorganizarea va fi şi mai mare. Ci organizând celula administrativă, punând pe alte temelii decât cele de azi comuna cu primele ei funcţiuni, numai aşa se va ajunge la îndreptare. Puneţi oameni la locul lor şi grupaţi pe toţi aceşti funcţionari , pe comună, sub autoritatea unuia, aşa ca să nu tragă unul hăis şi altul cea, ca astăzi şi vor rezulta numai economii de cheltueli, spor de muncă şi calitatea bună a lucrului înfăptuit. Azi într’o comună sunt nouă feluri de funcţionari, după câte feluri de ministere avem. Toţi lucrează autoritar, sigur de protecţia şefului şi disparat de reprezentanţii celorlalte ministere, în dauna interesului general de multe ori, în dauna tuturor întotdeauna. Grupaţi-i pe toţi sub un sceptru şi dintr’un cuvânt veţi învia un tot închegat ,organizat, uşor de mânuit, cu (Continuare Cm paff. ll-a) COMUNA RURALA Aurel Vlaicu Discreţia cu care s’a strecurat prin viaţă, — a prelungit-o şi după moarte. In ţara aceasta în care atâtea nulităţi sunt glorificate de bronz, cine mai ştie oare că se împlineşte astăzi un sfert de veac dela moartea lui Aurel Vlaicu?... Moarte năpraznică, — prăvălind pe eroul ivit din Ardeal în ţărâna altui ogor decât cel natal, — în brazda însângerată a acestui Regat, căruia Vlaicuîi adusese solia milenarei frăţii... Care dintre noi va putea vreodată uita dimineaţa aceea tragică din August 1913, când pe întinsul întregi ţări sbura din gură în gură vestea cutremurătoare... „A murit Aurel Vlaicu!“... Copii abia ajunşi în pragul adolescenţei, vedeam în jurul nostru buze înmărmurite de durere şi priviri năvălie de lacrimi: „A murit Vlaicu!“... Azurul copilăriei noastre este incă sonor de svonul acelei libelule măiastre, b anii cei mai frumoşi ai amintirii noastre au curs sub cerul săgetat de sborurile acestui inspirat copil al Ardealului românesc. La aurora temutului meşteşug de pilot, — în zorile eroice ale aviaţiei, — Aurel Vlaicu a fost apariţia de miracol in care se destăinuia genialitatea unei rase cu ascendenţe împărăteşti, boieria de avânt şi de minte a ultimilor prunci ai Lupoaicei. Ni se mărturisise nobleţă Neamului, în acest prinţ al slavei, anticipator de născociri şi de năzuinţe. Pe cerul încă pustiu al acelor ani fără escadrile, se ivea cu mai patetic viet avionul flăcăului dela Binţinţi, strămutat peste Carpaţi cu tot tezaurul de plânsete al fraţilor săi de pe lângă Orăştie... Spre fraţii aceştia se îndrepta sborul lui profetic, în ziua când s’a prăvălit în flancul Brăneştilor noştri. Moarte simbolică, — la poalele acestor creste de munţi cărora Aurel Vlaicu pornise să le svârte din înnalt sfidarea, vestind leatul când de pe coamele lor vor fi spulberate pietrele de hotar între fraţi... S’a împlântat adănc in pământ iscusita pasăre ferecată cu oţeluri, — dar săgeata aceasta frântă în plin sbor arăta încă drumul isbăvitor către munţi, prelungind porunca de unirc desrobitoare... In dimineaţa când se împlinesc 25 ani de la moartea care i~a sublimat mai mistic amintirea, Aurel Vlaicu nu răsare înaintea ochilor noştri cu contururi de diafană şi singuratecă fantomă. II însoţeşte , nesfârşită escortă de spectre, — imensa oaste a cătanelor pornite mai apoi pe urmele lui spre tranşeele morţii... Dealungul acestei Prahove coborite din creerii munţilor, — în asaltul crestelor ce ridicau diguri vitrege între fraţi, au îngenunchiat nenumăraţi feciorii porniţi la război cu icoana lui Vlaicu în inimi. Ei toţi îi fac strajă, — cu nevăzuta gardă a acestor mezini se iveşte înaintea ochilor noştri Aurel Vlaicu, anticipator de visuri şi semănător de porunci, din azurul boltit pentru a cuprinde între mai mândre hotare întreaga Naţiune românească. Ion Dimitrescu — Dacă aveau de gând să se predea, de ce or mai fi evadat ? — Ce crezi, săracii, cu haosul ăsta din Europa, unde să mai fugă ? Au preferat să se întoarcă la pușcărie. O problemă în restanţă: salarizarea funcţionarilor de PAMFIL ŞEICARU •; 1 ■ 7 Cu prilejul instalării rezidentului regal al ţinutului Suceava, d. Armand Călinescu, ministru al internelor şi al educaţiei naţionale, A socotit necesar să facă un succint bilanţ al realizărilor acestui regim de autoritate. Cu experienţa a douăzeci de ani de activă participare în viaţa publică, făcând parte din şase parlamente, prezent în şapte guverne, a ajuns la o concluzie: „Afirm astăzi că nici un guvern nu a avut mai mult dinamism, niciodată un guvern nu a pus mai multă pasiune pentru îndreptarea ţării şi niciodată nu s-au înregistrat mai multe şi mai repezi înfăptuiri ca acelea pe care le dă guvernul de azi“. Nu este nici o exagerare şi nici nu poate surprinde, dată fiind libertatea de mişcare şi de iniţiativă pe care o are fiecare ministru. Nu se cere decât o concepţie clară, o viziune arhitecturală a structurii Statului, o înţelegere a realităţilor, — şi o voinţă hotărîtă poate trece la înfăptuiri. Nici un obstacol nu-i stă în cale: nu este hărţuită necontenit de acele intrigi de culise, de neastâmpărul ambiţiilor, — ajunge să pornească la faptă. Regimul parlamentar promova ideia de control, dar în aplicarea acestei idei se degenerase la o istovitoare hârţuială a intereselor personale: un proect de lege primea atâtea mutilări, încât nu mai rămânea nimic din ceia ce formase economia iniţială a proectului. Dacă am lua pe rând toate reformele, toate noile rândueli înfăptuite de acest regim de autoritate, şi le-am socoti timpul necesar spre a fi realizate într’un regim de democratică şi parlamentară controversă, — fără nici o exagerare am ajunge la concluzii uluitoare. Cadenţa de activitate, metoda de lucru este în regimul parlamentar aşa de domoală, că s’ar fi risipit de zece ori timpul întrebuinţat într’un regim de autoritate. Lăsând la o parte întrebările, anunţările de interpelare, chestiunile personale, de regulament, interpelările, dar desbaterea propriu zis lua proporţii, se târşia interminabilă. Şi nu era o contribuţie, — participarea la desbatere nu era determinată de o necesitate interioară, adică de o serioasă pregătire, o cunoaştere temeinică a problemei, râvna de a contribui, de a aduce corectivele unui criticism onest care vrea să dea o formă desăvârşită unei legi, era în bună parte doar necesitatea unei afirmări personale. Şi nu rareori considerentul tactic al unei opoziţii menite să recolteze unele popularităţi. Nu personalul politic era aşa de lipsit de calităţi, poate că şi el era însufleţit de gândul unor înfăptuiri de mare folos pentru ţară. Condiţiile în care regimul electoral îi punea să lucreze le anula însă aceste însuşiri, le zădărnicea intenţiile cele mai curate. Şi nu-i de mirare că sub un regim de autoritate guvernele află un excepţional dinamism, şi pot scoborî imediat gândurile de îndreptare în faptă. Un guvern care nu isbuteşte într’un regim de autoritate nu are absolut nici o scuză, in afară de incapacitatea componenţilor lui. D. Armand Călinescu a mărturisit cu un legitim orgoliu: „Nici odată nu a fost o mai bună rânduială. Veniturile se încasează cu uşurinţă şi cu regularitate; cheltuelile se efectuiază cu sever control; echilibrul bugetar este asigurat; încrederea publicului domneşte şi semnele vizibile le aveţi“, îngăduit să ne fie a face unele observaţii. Da, este adevărat că regimul de autoritate dă o altă ţinută serviciilor, că întregul aparat al statului se simte străbătut de prospeţime, că absenţa electoratului se resimte şi în activa severitate a controlului şi în regularitatea încasării veniturilor. Dar toată această înviorare a serviciilor nu se poate obţine fără colaborarea funcţionarilor. Or, ceiace până astăzi nu a fost încă examinat, ceia ce a rămas în restanţă este problema salarizării funcţionarilor. Fireşte, există o erarhie a problemelor în Stat, cum există şi o scriere a urgenţelor, dar nu mai puţin urgentă este dramatica situaţie a funcţionarilor. Am înregistrat cu satisfacţie unele oficiale recunoaşteri ale situaţiei ofensătoare a magistraţilor, salarizaţi cu sume de batjocură, recunoaştere făcută, cu tot curajul necesar, în expunerea de motive a legii de reorganizare judecătorească a d-lui Victor Iamandi. Un început bun, dar numai in (Continuare nu pag. lia) Zol I Septembrie 1981 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE I Secret General 4.84.40 Serv. Publicaţii Redacţia politica 3.40.88 Tipografia Sport 4.84.49 Cab. Administrat Abonamente 4.23.32 Cab. Directorului Secretariatului convorbiri cu Provincia Proprietar: „Curentul“ S. A. R. înscris: Registrul Comerțului sub No. 15/933 Trib. Ilfov, Registrul publicațiilor. No. 174/938 Taxa poștală plătită In numerar conf. ord. Dir. Geo P. T. T. nr. 55740929 3.40.84 4.84.48 3-40.80 4.84.48.40.88 Etapa esenţială a unei acţiuni de „organizare locală” a ţării româneşti sunt satele. Aceasta este dealtminteri, cheia oricărei reforme descentralizatoare. Nu e vorba numai de descentralizare, în „organizarea locală“. Se confundă uşor cele două lucruri. Descentralizarea e o îmbucătăţire, să zicem, a puterii publice în aşa fel ca un număr cât mai mare din problemele vieţii sociale să se poată rezolva de organele locale. „Organizarea locală“ este singura care poate înlătura neajunsurile centralismului. Acţiunii verticale a guvernării ea îi „propune o acţiune orizontală : organizarea intensivă a deosebitelor subunităţi ale ţării, prin iniţiativa şi munca celor ce le alcătuesc“. Este vorba deci de o organizare care nu este impusă ci de una care vine de la sine, în sens orizontal, unul lângă altul, pe întinderea socială a ţării, trebuesc să ia naştere centre noui de muncă şi realizare datorite efortului propriu al subunităţilor. Abia pe aceste centre vii va avea să se aplice acţiunea coordonatoare, centralistă şi „descentralistă“, a puterii publice. Viţiului centralismului nu i se poate opune, aşadar, decât „organizarea locală“. Definiţiile acestea care lămuresc rosturi unor concepte întrebuinţate aşa de mult astăzi, se datoresc d-lui profesor Dimitrie Gusti, care pune în termeni fundamentali problema din nou într-un articol intitulat „Participarea satelor la organizarea ţării“ apărut în revista sa. Pentru a înfăptui România nouă, ne spune d-sa, despre care se vorbeşte atât de mult, trebue aplicată o concepţie nouă de organizare a ţării. Concepţia centralistă, dominantă încă, chiar când apare sub forma de „descentralizare“ trebue să fie întregită prin concepţia organizării locale. In concepţia centralistă, o ţară nu poate fi organizată decât de sus în jos, abstract, din capitală spre provincie, prin aplicarea pe tot întinsul ei a aceloraş legi şi dispoziţii. Neajunsurile cunoscute ale acestei concepţii sunt: generalitatea măsurilor, care nu se potrivesc bine la fel tuturor ţinuturilor, tuturor satelor şi tuturor oraşelor, atât de deosebite între ei, şi pasivitatea faţă de problemele obşteşti, cu care deprind poporul, trecând grija de a organiza ţara exclusiv pe seama funcţionarilor de stat“. Fără îndoială niciodată nu s-a exprimat mai plastic sensul greşit al unei metode ca în aceste ultime cuvinte pe care le-am subliniat. Marele defect al centralismului nu este, aşadar, numaidecât incapacitatea de a rezolva bine problemele practice locale; este mai întâi „pasivitatea faţă de problemele obşteşti, cu care deprinde poporul, trecând grija de a organiza ţara exclusiv pe seama funcţionarilor de stat”. Acest distinguo pe care-l face, aşadar d. profesor Dimitrie Gusti, este esenţial. Concepţia centralistă apare chiar sub forma de „descentralizare”. O descentralizare reală nu poate fi atinsă decât pe calea „organizării intensive a deosebitelor subunităţi ale ţării, prin munca şi iniţiativa celor ce le alcătuesc”. înţelegem uşor în ce măsură aceste lucruri se aplică mai întâi satelor. Pasivitatea faţă de treburile obşteşti, a satelor, este adâncă. Dar ea nu este iremediabilă. Ne-am referit la articolul d-lui profesor Gusti pentru actualitatea problemei, dar mai mult decât toate pentru că în acest articol d-sa face un bilanţ interesant pe care trebue să-l consemnăm. „Cercetările monografice ale Institutului Social Român ne-au arătat de mult, spune d-sa, că deşi adevărată, observaţia aceasta (asupra pasivităţii fataliste a aşezărilor rurale) nu exprimă o situaţie de neschimbat Satele noastre pot să fie dinamizate, locuitorii lor sunt capabili să-şi organizeze colectivitatea. Echipele studenţeşti au pornit la lucru pentru a verifica această convingere Analiza rezultatelor celor patru campanii întreprinse până acum de Fundaţia Regală Principele Carol n’a desminţit-o”. Aceste constatări nu trebue nici de cum să le considerăm ca simple îndemnuri la lucru și ca punct al unui optimism oricât de lăudabil în sine, ci ca adevărate constatări de orientare. Un sociolog nu se (Continuare în pag. ll-a) ———————— La apa Iordanului Acolo unde Mântuitorul a primit botezul pentru izbăvirea lumii de păcat şi glasuri îngereşti au cântat mărire întru cei de sus iar pe pământ pace şi bunăvoire, se petrec azi cele mai crunte nelegiuiri. Nu, cel puţin, un războiu de barbară dar francă exterminare, cum a fost cel care a prefăcut în cenuşă biblioteca Alexandriei, ci un masacru mişelesc, asasinate mârşave, cu bombe zvârlite fără veste, ori cu maşini infernale perfid disimulate. Cine a făcut socoteala atâtor bătrâni, femei, copii nevinovaţi răpuşi deoparte şi de alta ?... Carnagiile imunde din Palestina ce umplu zilnic coloane de gazetă, au început să obosească cel mai omenesc simţământ: compasiunea, încă din cele mai depărtate vremuri, pământul făgăduit a fost şi cel al tuturor crimelor. Cartea regilor povesteşte că toţi copiii lui Joram, stăpânul Iudeei, au fost măcelăriţi de mâinile Arabilor. Dar ascultaţi unul din cele mai înfiorătoare episoade ale Bibliei, de unde Racine a scos o tragedie în hexametri bine cântăriţi dar in care nu clocoteşte, nu pute sângele proaspăt vărsat su puroiul hoiturilor părăsite... Joram regele Iudeei, fiul lui Iosafat cell crud, al şaptelea monarh din spiţa lui David, se căsătoreşte cu Atalia fiica lui Achab şi a Jesabelei care domneau peste Israel şi urgiseau pe prooroci. Atalia, tot aşa de cruntă şi nelegiuită ca mama sa, aduce la idolatrie pe soţul său Joram care după uciderea copiilor săi de către Arabi, muri în chip păcătos de o boală ce i rodea măruntaele. Scăpase de la moarte numai un singur fecior, Ocozias care făptui şi el o mulţime de crime; dar mergând in plimbare la Jehn regele Israelului şi fratele mamei sale, fu ucis de acesta. Jehn extermină apoi pe toţi urmaşii lui Achale şi gâtuind pe Jezabel o zvârli pe fereastra palatului în via lui Nabot unde fu mâncată de câini, ca să se împlinească astfel blestemul proorocului Vie. Pe acest Nabot, Jezabel pusese să-l omoare și-i luase tot avutul... Atalia, aflând din Ierusalim de acest masacru, porni și ea la nimicirea întregului neam regesc al lui David, măcelărind pe toţi copiii, nepoţii şi strănepoţii lui Ocozias; dar Jesabet, sora lui Ocozias, sosi tocmai când Atalia gâtuia copiii fratelui său... Şi tot aşa, teribila poveste a Vechiului Testament, se desfăşoară un sânge, minciună şi trădare, ca într’un film atroce, până la măcelul lui Irod și răstignirea de pe Golgota. Este, fără îndoială, in acest Canaan către care poporul ales despicând valurile mării a străbătut pustia mergând după stâlpul de foc, un fatum, un blestem atavic ce nu va da pace celor două neamuri învrăjbite până ce ultima fărâmă de piatră din zidul plângerilor nu se va fi năruit. Căci zice evanghelistul Mateiu: „Jerusalem, Jerusalem, quoties volui congregare filias tuos, quem admodum gallina congregat pultos suos sub alias, et noluisti!...“. „Ierusalim, Ierusalim, de câte ori voit-am să adun pe fiii tăi, aşa cum cloşca îşi strânge puii sub aripi, şi n’am isbutit!...“. Va isbuti oare planul englez ?... Sau poate mai degrabă acela pe care î l propunea dăunăzi Koudenhove-Kallergi pentru sălăşluirea acestui neam urgisit pe plaiurile înalte, cu văzduh sănătos, are Rhodesia din sudul african ?... Joachim Botez