Curentul, septembrie 1938 (Anul 11, nr. 3801-3830)

1938-09-01 / nr. 3801

No­men’s land Vara a trecut fără complicaţiile internaţionale ce puteau să com­promită pacea. Este drept că acest continent al nostru aduce aminte destinul acelui om blestemat să-i fie visul întotdeauna urît, şi care într’o noapte şi-a atârnat corpul într’un pom, ca pe o haină. Dar iată că am ajuns clipa când se crapă în trei coaja verde a casta­nei cafenii, şi mai putem rămâne cu o carte într’o grădină unde-şi cearcă flautul nişte broaşte arbo­­ricole, şi într’o singurătate de in­vidiat. Aşa mă gândeam, spunându-mi că lucrurile nu devin mai bune sau mai rele prin ceea ce crede lumea despre ele. Că am văzut eu ochii liberi cum dracul devine profesor de morală, ca să concilieze intere­sele internaţionale şi că tot vor­bind despre posibilităţile războiu­lui, ne-am pomenit că pacea s’a is­prăvit, cu toate că răsboiul încă nu a început. Astfel, s’a format între pace şi răsboiu o perioadă asemă­nătoare acelei zone dintre reţelele inamice, pe care Englezii o numesc atât de sugestiv: no­men’s land, loc al nimănui, loc fără oameni. O asemenea zonă am văzut şi eu, acum patru săptămâni, la o fron­tieră din Europa Centrală, şi, spun drept că am privit-o prieteneşte, pentru că era expresiunea sinceră a unei realităţi. Aşa, m’am întors că­tre tovarăşul meu de drum, care căuta prin fereastră înălţimile de coastă ale oraşului Reichenberg- Liberec, şi am spus: pe-aici răsboiul îşi poartă curagios numele; în lume el se plimbă cu pseudonim şi se numeşte pace. Există un „no­men’s land“ între un om şi altul. E conflictul nostru cu mediul înconjurător. Oare nu scrie undeva Nietzsche, că pentru a judeca obiectiv este necesar să ieşi din fiinţa ta şi să te aşezi, la mijlocul distanţei, între tine şi ad­versarul tău, adică tot într’un fel de „no men’s land“? Oare întâm­plarea nu face ca tocmai în zona aceea primejdioasă să se afle is­­vorul rece dela care se adapă două unităţi inamice? Oare nu de acolo învaţă soldaţii că misiunea lor în­trece orice aspiraţie individuală şi că reputaţiile au devenit egale pentru a înlesni jocul disciplinei şi forţa acelei arme invizibile care este speranţa în victorie? Desigur... In timpul răsboi­ului, în 1917, a­­veam unsprezece ani şi mă aflam încartiruit la divizia XII, pe fron­tul de la Varniţa. Cum nici un ofi­ţer nu voia să vadă pierind un bă­iat ca acela, care Călărea pe coama calului aşa de bine şi trecea noap­tea prin pădure, mai dormind la Moşinoalele, mai luându-şi lucrul în serios pe la Verdea, pe la Răcoa­­sa, pe calea dulce a Suşiţei la şeaua calului cu o armă de două ori mai lungă decât el, am privit la o mul­ţime de lucruri pe care târziu le-am înţeles. Cel care m’a intrigat mai mult era un „no­men’s land”, la Varniţa, la capătul unei şosele sco­bite şi bordată de cimitire pe unde lăsam calul meu să pască. Se în­tâmplase că în zona aceea, — unde era şi un fel de porumbar înalt, post de observaţie, şi un general vigilent, care era generalul Moşoiu, — o casă mică ţărănească rămăsese cuprinsă între reţelele noastre şi ale lor. O ţin minte foarte bine. Era o căsuţă mare numai cât o claie, cu brâie albastre şi albe pe sub fe­restre, răsturnată puţin pe spate, ca o fetiţă care s’ar amuza să pri­mească ploaia în obraz. Ii rămăse­seră jucăriile pe afară, ca să spun aşa, emoţionantele jucării ale ţă­ranilor la ora când vin durerile foamei. Erau uneltele păcii, cele pentru aprins un foc, cele pentru căutat pâinea în pământ. In sfârşit, casa aceea, a fost, cred, o icoană vie a vieţii paşnice, , între dou­ă fronturi. O casă care, la punctul acela, a humanizat răsboiul mai mult decât toate discursurile lui Wilson, care din confortul său a­­merican, visa o pace universală. Şi eu părăsisem o casă, dar pri­­vind-o pe aceea mi se părea că dis­cern partea de vis din fiecare ac­ţiune, cu o înţelegere cuprinzătoa­re şi tolerantă,, către care n’am încetat să aspir, cu toată modestia. De-atunci au trecut mai bine de douăzeci de ani. Ştiu că din cauza acestui „no­men’s land“ dintre un om şi altul ( şi pe care pacea nu numai că nu-l suprimă, dar îl des­­voltă printr’un individualism tre­buitor civilizaţiei), din cauza ace­stei zone interzise, Shakespeare a fost pentru mulţi dintre contimpo­ranii lui un actor vagabond, iar Corneille un mic avocat la Rouen şi nimic mai mult. Contimporanii au avut de multe ori însuşiri de cârtiţe fără ochi şi o înţelegere a lucrurilor făcută pe măsura lor. Romulus Dianu Primul inel din­ lanţul administra­tiv il formează această unitate ad­ministrativă, numită „Comuna“. De­finiţia ei o dă dreptul public. Nu ne interesează . ea aci Ne interesează însă viaţa acestei unităţi administra­tive Ce-i comuna în viaţa noastra de toate zilele? Un sat mare sau un grup de sate mai mici, în care în u­­nul din ele este aşezată Primăria. Ce reprezintă insă primăria? Primăria este autoritatea. Este locul de unde obţii biletul de naştre, de înmormân­tare sau de căsătorie; certificatul de bună purtare, de cetăţenie sau de să­­răcie; biletul care-ţi recunoaşte pro­prietatea şi-ţi dă dreptul să-ţi poţi vinde..vita fără teamă de a fi acuzat că nu era a ta. Cam atâta lucru este pentru săteanul nostru primăria. _Ba mai este şi locul unde trebuie să-şi verse darea pentru păşune, pentru guarzi sau pentru alte mai mărunte taxe comunale, în afară de celelalte biruri pe care i le ia perceptorul. Câteodată când dă Dumnezeu ca în fruntea primăriei să vie un gospodar şi om cu frica lui Dumnezeu şi res­pectul legilor, atunci săteanul nostru ştie că la primărie mai poate găsi sfat pentru necazurile sale şi apăra­rea pentru încălcările răuvoitorilor. Deci ce i-ar trebui săteanului no­stru de la comună? 1. I-ar trebui in primul rând ca primăria asta să fie la îndemâna lui, aproape, să nu facă kilometri de drum până la ea. Cu alte cuvinte primăria să fie în centrul satelor ce compun comuna și la mică depărtare de ele, maximum 3—4 km. 2. I-ar trebui ca odată ajuns la primărie, să găsească slujbaşi înţele­gători cari să-l sererească numaide­cât, să nu-l poarte pe drumuri, de pomană, să nu-l sfănţuiască de parale pentru un lucru de­ nimic ,.şi. să, gă­sească acolo în orice moment al zilei pe primar — deţinătorul pecetei1 — care să-i semneze actul şi să-i pună pecetea pe­ hârtia pentru care venise la primărie. 3. I-ar mai trebui, în fine, ca la primărie să­­găsească, pe consăteanul respectat şi iubit de sat, ales de­ ei pentru aceste merite, ca să le fie sfetnic şi apărător întru toate neca­zurile vieţii de toate zilele. Găseşte el, oare, toate acestea? Ori este nevoit să facă 7,8 km. până la primărie să-şi piarză astfel , o dimi­neaţă întreagă de muncă, fiindcă pri­măria au aşezat-o, interesele primaru­lui ales azi în satul în care îşi are ei gospodăria, chit că mâine prima­rul ce l-a înlocui să o mute în satu­l lui şi aşa mai departe. Şi odată ajuns, găseşte el la primă­­rie pe funcţionarii pe care tot ei îi plăteau şi pe primarul tot de ei­­ales? Ori găsea, cum aşa de des se întâm­plă, primăria închisă, primarul la câmp sau la treburile gospodăriei lui, notarul la târg, iar secretarul la câr­ciumă? Dar să zicem că i-a găsit sau că i-a mai aşteptat ,şi au venit ,la pri­mărie. Că şi-au spus nevoia şi-şi cere actul pentru care a venit. Cine il ser­veşte? Notarul n’are timp fiindcă e ocupat cu nenumăratele lucruri sta­tistice; secretarul abia ştie­ să mâs­­gălească hârtia, cu scrisul lui de ab­solvent a 5 clase primare de mult, is­prăvite şi mult uitate. Lucrul merge greu, merge încet; şi apoi la asta mai trebue cheltueli de hârtie, timbre, taxe şi para taxe. Până să-şi ia omul actul ce-i trebuia, s’a isprăvit ziua. Şi trebuie să fie mulţumit că a ter­minat într’o zi şi nu a fost amânat să fie mâine. E un chin pe cel ce are azi nevoie de primărie! De ce toate astea? Pentru că , în primărie nu găseşti slujbaşi instruiţi cari să-şi cunoască slujba şi conştienţi de îndatoririle ce au. In primărie nu găseşti funcţionari înţelegători, fiindcă nimeni nu dă im­portanţa necesară acestor celule ad­ministrative din înlănţuirea cărora e formată administraţia ţării. Comuna rurală a fost până acum oropsită, lăsată în părăsire. Nimeni nu se interesa de ea decât la alegeri, şi îşi scoateau alesul naţiunii pe care neau pe ea; o împrejurau cu jandarmi Atunci interesei electorale se spriji­­clubul îl vrea. încolo,î ii dă­ un slujbaş: notarul cu 4 clase primare. In lege însă 1 se pre­­tinde licenţa în drept, dar fiindcă nu găseşte — cu tot şomajul intelectual .— se mulţumeşte cu cel ce vrea să vie cu 4—5 clase primare. Acestuia îi dă ca leafă 2.000 lei, din care îi ia: 200 lei pentru pensia pe care nu ştie dacă va ajunge să o primească vreo dată; 80 lei impozit pe salar de 4 la sută; alţi 200 lei nouă reducere de 10 la sută, încât dacă mai pri­meşte câteva sute de lei peste o mie de­ lei. Şi acest om, ca să fie bun funcţionar, trebuie să fie la slujbă 8 ore pe zi, la dispoziţia tuturor, el nu-şi mai poate avea o ocupaţie altă afară de slujba lui şi nici de plugărie nu se mai poate ocupa, căci aceasta l-ar mâna la câmp şi l-ar sili să pu­nă lacăt la primărie. Dar asta încă n’ar fi nimic. Dacă aţi şti însă ce erudiţie i se cere notarului? Ce de legi trebue să cunoască, ce de articole de legi tre­buie să ştie pe de rost; ce inteligenţă trebuie să aibă ca să descifreze toate ordinele încâlcite ce-i vin de la cen­tru. Şi apoi cât trebuie să mai bată satul sau satele comunei ca să adune datele statistice ce i se cer, toate ur­gent, dela centru, pentru tot felul de studii proectate de statisticienii mi­nisterelor noastre. Numai în vara asta i s-au cerut să spună pentru fiecare cap de locuitor al" comunei spre exemplu: câte ha. de loc a semănat, cu ce fel de să­mânţă, şi cât a cules la ha. din fie­care, pe cine a bătut grindina şi cât a păgubit fiecare bine înţeles la ha.; ce fel de pomi fructiferi are în bă­tătură, câţi la număr din fiecare şi cât rod a cules; câte găini şi raţe sunt în sat şi câte ouă se produce; câte vite are fiecare, din prăsilă sau din cumpărare, pe vârste şi fel şi dacă au vreo boală; câţi flăcăi ajung la vârsta recrutării cu trei clase mai înainte; câte timbre de ,un leu, de doi, de zece sau de aviaţie se consu­mă într’un an în comună. Nu vă pu­teţi închipui ce i se cere unui notar. Şi să mai observaţi un lucru. O fi vorba de date statistice ce privesc ministerul de agricultură, care are în fiece comună slujbaşii lui, agenţi agricoli, ele nu se cer acestora ci notarului, o fi vorba de date ce privesc minsterul de Finanţe, ele nu se cer perceptorului, ci notarului; o fi vorba de ministerul Sănătăţii, ele nu se cer medicilor comunali, agen­ţilor sanitari sau moaşelor, ci nota­rului. Toţi se adresează acestui nenorocit absolvent a 4 clase primare, plătit cu 1.000—1.500 pe lună, ca să le dea ştiinţele pe care ministerul clădesc economia ţării. Fericită ţara — care găseşte în aceşti slujbaşi neinstruiţi nepregă­tiţi, munciţi şi prost plătiţi — teme­lia aşezării ei de ţară civilizată. Să te miri că mergem aşa de bine Şi că nu mergem spre desfiinţare to­tală! De ce ne plângem deci că adminis­traţia ţării e rea, când nu facem ni­mic ca să o îmbunătăţim. Toţi gu­­vernanţii ce se perindă la putere ne reformează an de an, înfiinţează di­rectorate, desfiinţează inspectorate, înfiinţează comitete, desfiinţează con­silii, sporeşte locurile de conducere, desfiinţează, distrug, sting primele funcţiuni din stat La celula administrativă, de umde toate pornesc, nu avem notari, nu avem perceptori, nu avem agenţi sa­nitari şi moaşe, nu avem învăţători trebuincioşi, nu avem medici. Om avea directori, şapte feluri de administratori financiari câte zece re­vizori şi subrevizori, medici savanţi, nu avem aparatul funcţionăresc tre­buitor, educat pentru slujba ce e pus să o îndeplinească. Totul e provizo­rat. Toţi sunt numiţi provizoriu, fiindcă nu se găsesc de cei cu titlu­rile necesare­­; provizorii durează, ei la pensie, mor în slujbă provi­zorie. Atâta timp cât nu se va da impor­tanţa trebuitoare primelor funcţiuni din stat, punând în slujbă numai pe cei ce întrunesc condiţiunile nece­sare bunei funcţionări a aparatului de stat, atâta timp cât nu se va asi­gura acestor primi funcţionari condi­­ţiuni de salarizare, care să permită selecţionarea lor pe bază de carte, cinste şi moralitate, nu vom avea în ţara noastră administraţie, şi zadar­nice vor fi toate reformele şi reor­ganizările elaborate de guvernanţi. Nu desfiinţând şi reînfiinţând Di­rectoare, consilii, comitete sau case autonome şi reducând, regrupând sau separând judeţe, se va reorganiza ad­ministraţia ţării şi realiza economia atât de stăruitor cerută de grupările momentului; economia va fi mică de­­sorganizarea va fi şi mai mare. Ci organizând celula administra­tivă, punând pe alte temelii decât cele de azi comuna cu primele ei funcţiuni, numai aşa se va ajunge la îndreptare. Puneţi oameni la locul lor şi gru­paţi pe toţi aceşti funcţionari , pe comună, sub autoritatea unuia, aşa ca să nu tragă unul hăis şi altul cea, ca astăzi şi vor rezulta numai econo­mii de cheltueli, spor de muncă şi calitatea bună a lucrului înfăptuit. Azi într’o comună sunt nouă fe­luri de funcţionari, după câte feluri de ministere avem. Toţi lucrează au­­toritar, sigur de protecţia şefului şi disparat de reprezentanţii celorlalte ministere, în dauna interesului gene­­ral de multe ori, în dauna tuturor în­totdeauna. Grupaţi-i pe toţi sub un sceptru şi dintr’un cuvânt veţi învia un tot în­chegat ,organizat, uşor de mânuit, cu (Continuare Cm paff. ll-a) COMUNA RURALA Aurel Vlaicu Discreţia cu care s’a strecurat prin viaţă, — a prelungit-o şi după moar­te. In ţara aceasta în care atâtea nu­lităţi sunt glorificate de bronz, cine mai ştie oare că­ se împlineşte astăzi un sfert de veac dela moartea lui Aurel Vlaicu?... Moarte năpraznică, — prăvălind pe eroul ivit din Ardeal în ţărâna altui ogor decât cel natal, — în brazda însângerată a acestui Regat, căruia Vlaicu­­îi adusese solia milenarei frăţii... Care dintre noi va putea vreodată uita dimineaţa aceea tragică din Au­gust 1913, când pe întinsul­­ întregi ţări sbura din gură în gură vestea cutremurătoare... „A murit Aurel Vlaicu!“... Copii ab­ia ajunşi în pragul adolescenţei, vedeam în jurul nostru buze înmărmurite de durere şi priviri năvălie de lacrimi: „A murit Vlai­cu!“... Azurul copilăriei noastre este incă sonor de svonul acelei libelule măias­­tre, b anii cei mai frumoşi ai amin­tirii noastre au curs sub cerul săge­tat de sborurile acestui inspirat copil al Ardealului românesc. La aurora te­mutului meşteşug de pilot, — în zo­rile eroice ale aviaţiei, — Aurel Vlai­cu a fost apariţia de miracol in care se destăinuia genialitatea unei rase cu ascendenţe împărăteşti, boieria de avânt şi de minte a ultimilor prunci ai Lupoaicei. Ni se mărturisise no­bleţă Neamului, în acest prinţ al sla­vei, anticipator de născociri şi de nă­zuinţe. Pe cerul încă pustiu al acelor ani fără escadrile, se ivea cu mai pa­tetic viet avionul flăcăului dela Bin­­ţinţi, strămutat peste Carpaţi cu tot tezaurul de plânsete al fraţilor săi de pe lângă Orăştie... Spre fraţii aceştia se îndrepta sbo­­rul lui profetic, în ziua când s’a pră­vălit în flancul Brăneştilor noştri. Moarte simbolică, — la poalele acestor creste de munţi­ cărora Aurel Vlaicu pornise să le svârte din înnalt sfida­rea, vestind leatul când de pe coa­mele lor vor fi spulberate pietrele de hotar între fraţi... S’a împlântat a­­dănc in pământ iscusita pasăre fere­cată cu oţeluri, — dar săgeata aceasta frântă în plin sbor arăta încă dru­mul isbăvitor către munţi, prelun­gind porunca de unirc desrobitoare... In dimineaţa când se împlinesc 25 ani de la moartea care i~a sublimat mai mistic amintirea,­­ Aurel Vlai­cu nu răsare înaintea ochilor noştri cu contururi de diafană şi singurate­că fantomă. II însoţeşte , nesfârşită escortă de spectre, — imensa oaste a cătanelor pornite mai apoi pe urmele lui spre tranşeele morţii... Dealungul acestei Prahove coborite din creerii munţilor, — în asaltul crestelor ce ridicau diguri vitrege între fraţi, au îngenunchiat nenumăraţi feciorii por­niţi la război cu icoana lui Vlaicu în inimi. Ei toţi îi fac strajă, — cu ne­văzuta gardă a acestor mezini se i­­veşte înaintea ochilor noştri Aurel Vlaicu, anticipator de visuri şi se­mănător de porunci, din azurul bol­tit pentru a cuprinde între mai mân­dre hotare întreaga Naţiune româ­nească. Ion Dimitrescu — Dacă aveau de gând să se predea, de ce or mai fi evadat ? — Ce crezi, săracii, cu haosul ăsta din Europa, unde să mai fugă ? Au preferat să se întoarcă la pușcărie. O problemă în restanţă: salarizarea funcţionarilor de PAMFIL ŞEICARU •; 1 ■ 7 Cu prilejul instalării reziden­tului regal al ţinutului Suceava, d. Armand Călinescu, ministru al internelor şi al educaţiei na­­ţionale, A socotit necesar să facă un succint bilanţ al realizărilor acestui regim de autoritate. Cu experienţa a douăzeci de ani de activă participare în viaţa pu­blică, făcând parte din şase par­lamente, prezent în şapte guver­ne, a ajuns la o concluzie: „Afirm astăzi că nici un gu­vern nu a avut mai mult dina­mism, niciodată un guvern nu a pus mai multă pasiune pentru îndreptarea ţării şi niciodată nu s-au înregistrat mai multe şi mai repezi înfăptuiri ca acelea pe care le dă guvernul de azi“. Nu este nici o exagerare şi nici nu poate surprinde, dată fiind liber­tatea de mişcare şi de iniţiativă pe care o are fiecare ministru. Nu se cere decât o concepţie cla­ră, o viziune arhitecturală a structurii Statului, o înţelegere a realităţilor, — şi o voinţă hotărîtă poate trece la înfăptuiri. Nici un obstacol nu-i stă în cale: nu este hărţuită necontenit de acele in­trigi de culise, de neastâmpărul ambiţiilor, — ajunge să porneas­că la faptă. Regimul parlamentar promova ideia de control, dar în aplicarea acestei idei se degenerase la o is­­tovitoare hârţuială a intereselor personale: un proect de lege pri­mea atâtea mutilări, încât nu mai rămânea nimic din ceia ce formase economia iniţială a pro­­ectului. Dacă am lua pe rând toate reformele, toate noile rân­­dueli înfăptuite de acest regim de autoritate, şi le-am socoti timpul necesar spre a fi realizate într’un regim de democratică şi parlamentară controversă, — fără nici o exagerare am ajunge la concluzii uluitoare. Cadenţa de activitate, metoda de lucru este în regimul parla­mentar aşa de domoală, că s’ar fi risipit de zece ori timpul în­trebuinţat într’un regim de au­toritate. Lăsând la o parte întrebările, anunţările de interpelare, chesti­unile personale, de regulament, interpelările, dar desbaterea pro­priu zis lua proporţii, se târşia interminabilă. Şi nu era o con­tribuţie, — participarea la des­­batere nu era determinată de o necesitate interioară, adică de o serioasă pregătire, o cunoaştere temeinică a problemei, râvna de a contribui, de a aduce corecti­vele unui criticism onest care vrea să dea o formă desăvârşită unei legi, era în bună parte doar necesitatea unei afirmări perso­nale. Şi nu rareori considerentul tactic al unei opoziţii menite să recolteze unele popularităţi. Nu personalul politic era aşa de lipsit de calităţi, poate că şi el era însufleţit de gândul unor înfăptuiri de mare folos pentru ţară. Condiţiile în care regimul electoral îi punea să lucreze le anula însă aceste însuşiri, le ză­dărnicea intenţiile cele mai cu­rate. Şi nu-i de mirare că sub un regim de autoritate guvernele află un excepţional dinamism, şi pot scoborî imediat gândurile de îndreptare în faptă. Un guvern care nu isbuteşte într’un regim de autoritate nu are absolut nici o scuză, in afară de incapacitatea componenţilor lui. D. Armand Călinescu a măr­turisit cu un legitim orgoliu: „Nici odată nu a fost o mai bună rânduială. Veniturile se încasează cu uşurinţă şi cu re­gularitate; cheltuelile se efec­­tuiază cu sever control; echili­brul bugetar este asigurat; în­crederea publicului domneşte şi semnele vizibile le aveţi“, îngăduit să ne fie a face unele observaţii. Da,­­ este adevărat că regimul de autoritate dă o altă ţinută serviciilor, că între­gul aparat al statului se simte străbătut de prospeţime, că ab­senţa electoratului se resimte şi în activa severitate a controlului şi în regularitatea încasării ve­niturilor. Dar toată această înviorare a serviciilor nu se poate obţine fără colaborarea funcţionarilor. Or, ceiace până astăzi nu a fost încă examinat, ceia ce a ră­mas în restanţă este problema salarizării funcţionarilor. Fireşte, există o erarhie a pro­blemelor în Stat, cum există şi o scriere a urgenţelor, dar nu mai puţin urgentă este dramatica si­tuaţie a funcţionarilor. Am înre­gistrat cu satisfacţie unele ofi­ciale recunoaşteri ale situaţiei o­­fensătoare a magistraţilor, salari­zaţi cu sume de batjocură, re­cunoaştere făcută, cu tot curajul necesar, în expunerea de motive a legii de reorganizare judecăto­rească a d-lui Victor Iamandi. Un început bun, dar numai in (Continuare nu pag. li­a) Zol I Septembrie 1981 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE I Secret General 4.84.40 Serv. Publicaţii Redacţia politica 3.40.88 Tipografia Sport 4.84.49 Cab. Administrat Abonamente 4.23.32 Cab. Directorului Secretariatul­ui convorbiri cu Provincia Proprietar: „Curentul“ S. A. R. înscris: Registrul Comerțului sub No. 15/933 Trib. Ilfov, Registrul publicațiilor. No. 174/938 Taxa poștală plătită In numerar conf. ord. Dir. Geo P. T. T. nr. 55740­929 3.40.84 4.84.48 3-40.80 4.84.4­8.40.88 Etapa esenţială a unei acţiuni de „organizare locală” a ţării româ­neşti sunt satele­. Aceasta este de­­altminteri, cheia oricărei reforme descentralizatoare. Nu e vorba nu­mai de descentralizare, în „organi­zarea locală“. Se confundă uşor cele două lucruri. Descentralizarea e o îmbucătăţire, să zicem, a pu­terii publice în aşa fel ca un nu­măr cât mai mare din problemele vieţii sociale să se poată rezolva de organele locale. „Organizarea lo­cală“ este singura care poate­ înlă­tura neajunsurile centralismului. Acţiunii verticale a guvernării ea îi „propune o acţiune orizontală : organizarea intensivă a deosebite­lor subunităţi ale ţării, prin iniţia­tiva şi munca celor ce le alcătuesc“. Este vorba deci de o organizare care nu este impusă ci de una care vine de la sine, în sens orizontal, unul lângă altul, pe întinderea so­cială a ţării, trebuesc să ia naştere centre noui de muncă şi realizare datorite efortului propriu al sub­unităţilor. Abia pe aceste centre vii va avea să se aplice acţiunea coordonatoare, centralistă şi „des­­centralistă“, a puterii publice. Vi­­ţiului centralismului nu i se poate opune, aşa­dar, decât „organizarea locală“. Definiţiile acestea care lă­muresc rosturi unor concepte între­buinţate aşa de mult astăzi, se da­­toresc d-lui profesor Dimitrie Gu­sti, care pune în termeni funda­mentali problema din nou într-un articol intitulat „Participarea sa­telor la organizarea ţării“ apărut în revista sa. Pentru a înfăptui România nouă, ne spune d-sa, despre care se vor­beşte atât de mult, trebue aplicată o concepţie nouă de organizare a ţării.­ Concepţia centralistă, domi­nantă încă, chiar când apare sub form­a de „descentralizare“ trebue să f­ie întregită prin concepţia or­ganizării locale. In concepţia cen­tralistă, o ţară nu poate fi orga­nizată decât de sus în jos, abstract, din capitală spre provincie, prin aplicarea pe tot întinsul ei a ace­­loraş legi şi dispoziţii. Neajunsurile cunoscute ale acestei concepţii sunt: generalitatea măsurilor, care nu se potrivesc bine la­ fel tutu­ror ţinuturilor, tuturor­ satelor şi tuturor oraşelor, atât de deosebite între ei, şi pasivitatea faţă de pro­blemele obşteşti, cu care deprind poporul, trecând grija de a orga­niza ţara exclusiv pe seama func­ţionarilor de stat“. Fără îndoială niciodată nu s-a exprimat mai plastic sensul greşit al unei metode ca în aceste ultime cuvinte pe care le-am subliniat. Marele defect al centralismului nu este, aşa­dar, numai­decât incapa­citatea de a rezolva bine proble­mele practice locale; este mai în­tâi „pasivitatea faţă de problemele obşteşti, cu care deprinde poporul, trecând grija de a organiza ţara exclusiv pe seama funcţionarilor de stat”. Acest distinguo pe care-l face, aşa­dar d. profesor Dimitrie Gusti, este esenţial. Concepţia centralistă apare chiar sub forma de „descen­tralizare”. O descentralizare reală nu poate fi atinsă decât pe calea „organizării intensive a deosebi­telor subunităţi ale ţării, prin munca şi iniţiativa celor ce le al­cătuesc”. înţelegem uşor în ce măsură a­­ceste lucruri se aplică mai întâi satelor. Pasivitatea faţă de trebu­rile obşteşti, a satelor, este adâncă. Dar ea nu este iremediabilă. Ne-am referit la articolul d-lui profesor Gusti pentru actualitatea proble­mei, dar mai mult decât toate pen­tru că în acest articol d-sa face un bilanţ interesant pe care trebue să-l consemnăm. „Cercetările mo­nografice ale Institutului Social Român ne-au arătat de mult, spune d-sa, că deşi adevărată, ob­servaţia aceasta (asupra pasivităţii fataliste a aşezărilor rurale) nu exprimă o situaţie de neschimbat Satele noastre pot să fie dinami­zate, locuitorii lor sunt capabili să-şi organizeze colectivitatea. Echipele studenţeşti au pornit la lucru pentru a verifica această convingere Analiza rezultatelor celor patru campanii întreprinse până acum de Fundaţia Regală Principele Carol n’a desminţit-o”. Aceste constatări nu trebue nici de cum să le considerăm ca simple îndemnuri la lucru și ca punct al unui optimism oricât de lăudabil în sine, ci ca adevărate constatări de orientare. Un sociolog nu se (Continuare în pag. ll-a) ———————— La apa Iordanului Acolo unde Mântuitorul a primit botezul pentru izbăvirea lumii de pă­cat şi glasuri îngereşti au cântat mă­rire întru cei de sus iar pe pământ pace şi bunăvoire, se petrec azi cele mai crunte nelegiuiri. Nu, cel puţin, un războiu de barbară dar francă exterminare, cum a fost cel care a prefăcut în cenuşă biblio­teca Alexandriei, ci un masacru mi­­şelesc, asasinate mârşave, cu bombe zvârlite fără veste, ori cu maşini in­fernale perfid disimulate. Cine a fă­cut socoteala atâtor bătrâni, femei, copii nevinovaţi răpuşi deoparte şi de alta ?... Carnagiile imunde din Pale­stina ce umplu zilnic coloane de ga­zetă, au început să obosească cel mai omenesc simţământ: compasiunea, încă din cele mai depărtate vre­muri, pământul făgăduit a fost şi cel al tuturor crimelor. Cartea regilor po­vesteşte că toţi copiii lui Joram, stă­pânul Iudeei, au fost măcelăriţi de mâinile Arabilor. Dar ascultaţi unul din cele mai înfiorătoare episoade ale Bibliei, de unde Racine a scos o tra­gedie în hexametri bine cântăriţi dar in care nu clocoteşte, nu pute sân­gele proaspăt vărsat su puroiul hoi­turilor părăsite... Joram regele Iudeei, fiul lui Iosa­­fat cell crud, al şaptelea monarh din spiţa lui David, se căsătoreşte cu Ata­­lia fiica lui Achab şi a Jesabelei care domneau peste Israel şi urgiseau pe prooroci. Atalia, tot aşa de cruntă şi nelegiuită ca mama sa, aduce la idolatrie pe soţul său Joram care după uciderea copiilor săi de către Arabi, muri în chip păcătos de o boală ce i rodea măruntaele. Scăpase de la moarte numai un singur fecior, Oco­­zias care făptui şi el o mulţime de crime; dar mergând in plimbare la Jehn regele Israelului şi fratele ma­mei sale, fu ucis de acesta. Jehn ex­termină apoi pe toţi urmaşii lui A­­chale şi gâtuind pe Jezabel o zvârli pe fereastra palatului în via lui Na­­bot unde fu mâncată de câini, ca să se împlinească astfel blestemul proo­rocului Vie. Pe acest Nabot, Jezabel pusese să-l omoare și-i luase tot a­­vutul... Atalia, aflând din Ierusalim de acest masacru, porni și ea la ni­micirea întregului neam regesc al lui David, măcelărind pe toţi copiii, ne­poţii şi strănepoţii lui Ocozias; dar Jesabet, sora lui Ocozias, sosi tocmai când Atalia gâtuia copiii fratelui său... Şi tot aşa, teribila poveste a Vechiu­lui Testament, se desfăşoară un sânge, minciună şi trădare, ca într’un film a­­troce, până la măcelul lui Irod și ră­stignirea de pe Golgota. Este, fără îndoială, in acest Canaan către care poporul ales despicând valurile mării a străbătut pustia mergând după stâl­pul de foc, un fatum, un blestem a­­tavic ce nu va da pace celor două neamuri învrăjbite până ce ultima fă­râmă de piatră din zidul plângerilor nu se va fi năruit. Căci zice evan­ghelistul Mateiu: „Jerusalem, Jeru­salem, quoties volui congregare filias tuos, quem admodum gallina congre­­gat pultos suos sub alias, et nolui­­sti!...“. „Ierusalim, Ierusalim, de câte ori voit-am să adun pe fiii tăi, aşa cum cloşca îşi strânge puii sub aripi, şi n’am isbutit!...“. Va isbuti oare planul englez ?... Sau poate mai degrabă a­­cela pe care î l propunea dăunăzi Kou­­denhove-Kaller­gi pentru sălăşluirea acestui neam urgisit pe plaiurile înalte, cu văzduh sănătos, are Rho­desia din sudul african ?... Joachim Botez

Next