Curentul, decembrie 1938 (Anul 11, nr. 3892-3920)

1938-12-01 / nr. 3892

ANUL XI No. 3892 GOG & Am­ văzut figurile lor, sculptate de Saunders, în 1708, spânzurate pe latura din stânga a palatului Guildhall, — în sala Guildei, —din Londra. Numele lor îmi erau cu­noscute din Apocalips, unde Eze­chiel vorbește despre Gog ca de un zeu al instinctului de profa­nare. Iar cu prilejul vizitei în An­glia a Suveranului nostru, am putut privi de aproape aceste sim­bolice figuri, cu care se mândreşte centrul financiar al celui mai mare imperiu pe care l-a văzut soarele. Dacă scriu astăzi despre ei, nu este numai pentru a admira două statui roşii, inspirate din mias­mele fanteziei, ci pentru a situa locul de artă şi de tradiţie în care am auzit ovaţiile cele mai frene­tice închinate purtătorului unui stindard de mândrie naţională. Palatul Giuldhall este astăzi o primărie, dar el a fost la început, din secolul al doisprezecilea şi chiar mai dinainte, locul asocia­ţiilor de negustori din Franţa sep­tentrională, din Ţările de Jos, din Germania hanseatică, din Scandi­navia şi din Anglia, locul guilzilor, al „frăţiilor“ negustoreşti, dintre care aceea de la Preston mai exista în Anglia până acum 60 de ani. In acest palat de tradiţii, repre­­zintând forţa colonizatoare şi mer­cantilă a poporului britanic, am văzut cum Regele ţării noastre, şi Fiul Său, Prinţul de Coroană, Ma­iestate şi Alteţă, au fost primiţi cu cele mai mari onoruri, de nişte oameni deprinşi să nu aibă în ve­dere decât valoarea individuală a omului. Sub raportul valorii indi­viduale a fost onorat Suveranul României, şi acest lucru a adâncit sentimentul cu care Anglia a pri­vit pe ilustrul vlăstar al unei di­nastii coborâtoare din Victoria, marea regină. Este un palat istoric, cu o at­mosferă de baladă, clădit în se­colul XII, şi restaurat de câteva ori de atunci, reclădit în între­gime după incendiul Londrei din 1666. Stilul, armonialele acestui palat, sunt tot atât de impună­toare ca şi liniştea acestor ziduri care se ridică în City of London şi care semnifică, pentru poporul englez, religia libertăţii lui. Aici s’au sărbătorit victoriile Londrei şi s’a deplâns pierderea lor. Tot de aici ele au fost recucerite. In­teresele corporaţiilor au guvernat această insulă în colaborare supusă cu Coroana. Aici s’a pus capăt in­vaziei Normanzilor, aici s’au pe­trecut episoadele dramatice al că­ror erou a fost Richard-Inimă-de- Leu şi despre care ne povesteşte extraordinare lucruri, mi se pare,­­Walter Scott, într’un roman „I­­vanhoe“. Luptele contra Plantage­­neţilor de aici au fost conduse, şi tot de aici, biruinţele de la Crecy şi de la Poitiers, contra Francezilor. Sala aceasta a văzut strânşi în jurul aceleiaş mese, la care a stră­lucit Coroana României lângă a­­ceea a Angliei, a văzut în secolul XIV pe Regele Franţei, al Scoţiei, al Danemarcei şi al Cyprului, luând loc lângă primarul de a­­tunci al City-ului. 9­ Pe aici a trecut Thomas More şi paşii glorioşi ai Elisabetei. Aici poporul britanic a învăţat arta cumpătării, arta de a se folosi de libertăţile lui numai atât cât este necesar pentru sporirea patri­moniului naţional şi a prestigiu­lui Coroanei. Aici s’a elaborat spi­ritul Angliei, iar dealungul aces­tor ziduri au luat loc împăraţi, regi, ambasadori şi negustori. Nu au intrat la Guildhall decât cei cari intraseră mai întâi in Is­torie. In aşa grad, încât Istoria este cu adevărat o anticameră a acestui palat. Sub arcadele şi ogivele a­­cestui templu laic, Anglia şi-a sărbătorit toate succesele, până la cel al războiului mondial. Primarul din City este un Suve­ran. Tradiţia vrea ca Insus Regele Angliei să nu poată intra aici decât întâmpinat de Lordul Mayor, care Ii predă cheia cetăţii, la punctul numit, în Londra, Temple. Invitaţia adresată M. S. Regelui României şi A. S. Principelui Mi­­hai de Alba Iulia, reflectă exact sentimentele şi interesele Angliei financiare şi economice. Palatul este decorat cu statuile celor cari şi-au consacrat geniul lor prospe­rităţii : Beckford, Wellington, Nel­son, într-o ordine de idei, apoi Tennyson, Russell, Beaconsfield, Palmeston, Gladstone, într’altă ordine. Guildhallul este un muzeu, dar un muzeu viu, care creşte neconte­nit, ca o tufă de coralii. Fiecare ge­neraţie îşi adaugă ramurile ei peste acest atol de tradiţii. Este fenome­nul unei forţe necontenit crea­toare, în care iubirea pentru An­glia nu slăbeşte, nu adoarme şi nu uită, ci aprinde aici candelele spe­ranţei : „Le roseau vert entre Ies dents“, cum scrie Laforgue. Aici bate inima Angliei, aici înţelegi deabia pe acel burghez poet al Im­periului, care a fost Kipling, şi care într’o pagină închinată seduc­­ţiunilor britanice spune : „Maintenant c’est une autre [histoire „Je suis captif de l’Angleterre“ ... Aici a fost primit, în splendoare, Suveranul României, în mijlocul a MAGOG o mie de bărbaţi reprezintând forţa civilă şi mercantilă a Impe­riului Britanic, la o masă decorată cu vase de aur şi cu orchidee, în­tr’o zi cu un soare de culoarea clorului. In această lumină de vitralii, sub aceste drapele corporative, m'am­ întrebat: Maciste Electoral ar fi fost oare în stare să atragă asu­pra României atenţia şi onoarea dela Guildhall? Cert, nu. Bunul renume pe care l-a purtat acolo hlamida regală va legă rod, şi vor trece încă multe decenii până ce, desintoxicată de greşite practici, ţara va mai tresări odată, demnă şi senină, ca voevodalele frunţi, în Cetatea unde numai meritul şi no­bleţea au valoare, în palatul unde Gog şi Magog simbolizează lupta pentru confort, climatul în care belşugul face din om un om nobil şi bun. Romulus Dianu Sub semnul examenelor Ocuparea posturilor, banala ocupare a posturilor, constitue în esenţă sem­nul concret al succesiunii generaţiilor, care este una din problemele cele mai discutate de când omul s’a instalat în aşezări statornice şi cu o ierarhie a funcţiilor. Intre impiegaţii, numiţi la un minister, se găseşte, sau ar trebui să se găsească, viitorii directori ai acelui minister. Cum vrem oare să avem directori buni, directori care să fie capabili a conduce, a da directive, dacă mass­a din care se vor recruta, nu a fost dela început selecţionată ? Chestiunea s’a pus de mult şi o lege cu întăriri constituţionale a instituit examenul la intrare în funcţie. Obi­ceiul însă a fost mai tare şi dispo­ziţia a fost făcută fără efect, prin zeci de combinaţii menite a înlesni înscău­narea nepoţilor ş­i a fiilor de parti­zani. Trecând mai sus, la învăţământul menit a selecţiona elita creiatoare de valori­ intelectuale, la universitate, ştim cu toţii cum recrutarea profeso­rilor era o chestie de familie şi de club. Ori de câte ori se făcea o mo­dificare de lege, cu aparenţe de înăs­prire, se lăsau portiţele prin care tre­buiau să treacă cei care aveau frică de sita concursului. Nu vom mai rea­minti şi concursurile discutate şi con­testate pentru vicii evidente In aceste condiţiuni succesiunea ge­neraţiilor trebuia să fie generatoare de mari nemulţumiri transformate in mişcări cu aparenţe de adevărat răz­­boiu civil. Urmărind cele ce se petrec astăzi ni se pare că suntem îndreptăţiţi să prevedem şi aci o fundamentală, schimbare. Zilnic se pot vedea în presă examene anunţate, ţinute şi cu rezultate publice, pentru ocuparea de locuri. Cei care se simt chemaţi se prezintă şi cu arme egale dau lupta din care trebue să iasă selecţia. Ultima reformă a învăţământului superior aduce, pentru prima oară, selecţia examenului ca exclusiva cale de a pătrunde în corpul didactic uni­vers­tar. Nu poţi candida la o conferinţă decât îndeplinind anumite con­diţii care însă nu-ţi dau decât drep­tul de a concura. Nu poţi fi profesor decât dacă ai fost, mai întâi confe­renţiar. Asta este mult. Este foarte mult faţă de timpul când merituosul conferenţiar, care îşi frământa mintea în biblioteci şi laboratoare, asista, cu durere, la marşul în sus al celor in­ventaţi din afară şi care treceau pe lângă el triumfători. Nu vom mai po­meni de buna măsură de a interzice promovarea neamurilor, socotite moş­tenitori prezumtivi ai catedrelor. Toată această avalanşă de examene trebue să ne dea certitudinea unor transformări şi dacă astăzi s’ar mai putea bănui unele aranjamente ele vor dispare complect peste câţiva ani când o elită selecţionată va avea să-şi aleagă, la rândul ei, urmaşii. Mircea V. Pienescu [12 PAGINI 3 LEI ­ După părerea mea, pentru soluţionarea problemei soluţionării ce­rerilor adresate ministerelor ar fi necesară o lege pentru rezolvarea grab­nică a petiţiilor care să cuprindă un capitol special referitor la cererile de autorizaţie pentru a petiţiona. Pricepi? Asasinatul de la Cluj de PAMFIL ŞEICARU Ne cumpănim cuvintele şi înlăturăm tot vocabularul celor mai fireşti accente de revoltă, căutând să descifrăm o stranie mentalitate, o nouă şi fioroasă concepţie a culturii. Este normal ca mentalităţile să nu rămână permanent aceleaşi, ca fiecare generaţie să-şi mode­leze fizionomia ei proprie: să transforme, să schimbe,­­ aşa cum o casă bătrânească nu ră­mâne aceiaş, ci în cuprinsul ace­loraşi ziduri neschimbate suferă modificările, adaptările impuse de vremuri. Chiar erarhia valorilor nu poate rămâne aceiaş, accentul de preţuire formând stilul fiecărei generaţii. Au fost generaţii care au preţuit o frunte mare ca un blazon al unei miruiri divine ; au fost generaţii care au privit spre capul omului ca fiind cea mai înaltă expresie a deosebirii din­tre om şi bestie ; dar o nouă ge­neraţie priveşte apoi spre voini­cul pumn al boxeurului ca spre cea mai expresivă afirmare a omului. Un premiu pentru o operă literară sau ştiinţifică stâr­neşte o mai redusă curiozitate decât un match de „foot-ball” sau de box. De altfel şi ziarele curtenitoare neostenite ale gus­tului public, răsfaţă în cuprinsul paginilor pe toţi aceşti eroi, pe toate aceste splendide exemplare de picioare sprintene şi pumni vârtoşi. Dar în afară de prezenţa la spectacolele sportive, tinerele ge­neraţii mai sunt tot atât de pa­sionate şi în desbaterea ideilor politice. Evident, în această pa­sionată participare nu ne este în­găduit să ne aşteptăm la o răs­făţată antrenare în controversa ideilor, la acea plăcere a opunerii ideilor a căror desfăşurare nă­­zueşte spre o concluzie. Dialec­tica ideilor nu se împacă nici când cu pozitivismul atât de di­namic al unei generaţii care se complace în formularea scurtă a unui sistem de aproximativă gândire politică; are o idee, — fie cât de sumară, — şi se mul­ţumeşte cu această ancorare în­tr’o idee spre a fi scutită de du­rerile de cap ale îndoelii, a tot ce formează desbaterea interioară a unui proces de convingere. Simplismul acestei situări în­lesneşte o desfăşurare de energie excepţională spre a apăra patri­moniul ideologic pe care l-a adoptat. Aşa se explică de ce tâ­nărul student nu se simte atras de ştiinţa profesorului, de darul lui de a prezenta problemele, de arta iniţierii într’o disciplină ştiinţifică, el se simte cucerit doar de aprobarea pe care even­tual profesorul o dă patrimoniu­lui lui ideologic. Este simpatizant sau nu ?... Aceasta este preocuparea do­minantă , şi nimeni nu stă să se mai întrebe dacă profesorul ştie sau nu ştie carte, dacă este pre­zent la ora de curs, dacă pune râvnă în prelegere. In definitiv, tânărul mai vrea să înveţe ?... Dar ce preţuire se mai dă cărţii ?... Un profesor prea iubitor de carte, un profesor prea sârguitor la cursuri este în chip logic foarte sever la examene, deci prea puţin simpatic unor tineri ce s’ar vroi cât mai puţin deran­jaţi din preocupările lor ideolo­gice, prin lipsa de tact a unui profesor care i-ar tot sâcâi cu în­trebările la examene. Iată de ce profesorii clasaţi nesimpatizanţi cu o mişcare po­litică sau — vai de viaţa lor!, — ostili mişcării ce are simpatia tineretului sunt sortiţi să cu­noască ura înverşunată, ura sporită până la pornirea asasină. Nimeni nu se întreba odinioa­­ră ce opinii aveau profesorii, şi nu cred să fi existat un singur student care să fi ştiut cărui partid aparţinea înainte de răz­­boiu Ovidiu Densuşeanu sau Pe­tre P. Negulescu. Participau la cursuri seduşi de ştiinţa, de da­rul expunerii; erau prezenţi sub imboldul unei mari râvne de i­­niţiere. Ce-i interesau opiniile poli­tice? In definitiv, nici nu le puteau mobiliza interesul, fiindcă nu a­­flau ecou în sensibilitatea lor nici curentele şi nici ideile poli­tice. Puteau să se răfuiască pe tema modernismului şi a tradiţionalis­mului în literatură, pe tema mo­nismului şi idealismului în filo­zofie; dar nici o idee politică nu ar fi­ putut stârni tumultul pa­sional al tineretului. De la răz­­boiu încoace, politica fascinează, confiscă toată preocuparea tine­retului universitar. Şi cea mai mică împotrivire provoacă acea cruntă pornire care nu cunoaşte nici o limită. (Continuare în pag. II-a) # ­Joi I Decembrie IM8 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACȚIA ȘI ADMINISTRAU* Strada Belvedere Noi 6 TELEFOANELE­­ Secret General 4.84.40 Serv. Publicaţii 3.40.84 Redacția politica 3.40.88 Tipografia 4.84.48 Sport 4.84.49 Cab. Administrat 8 40.80 Abonamente 4.23.32 Cab. Directorului 4.84.47 Secretariatul «i convorbiri cu Provincia 8.40.88 Proprietar: „Curentul“ S. A. R. înscris: Registrul Comerțului Sub No. 15/9H Trib. Ilfov, Registrul publicațiilor, No. 174/933 Taxa poştală plătită In numerar cont ord. Qta Gen. P. T. T. nr. 55740­929 Necesitatea studiului etnografiei Etnografia este o ştiinţă din cele mai la modă, ca să spunem aşa, dar şi una din disciplinele rigu­roase şi autonome al cărei proces de fundamentare se poate socoti încheiat. Extensiunea ştiinţifică şi valoarea acestei discipline am a­­vut prilejul nu de mult, cu prile­jul congresului internaţional de la Bucureşti, să le putem aprecia mai bine. Etnografia ţine un loc de seamă în ştiinţele sociale şi antro­­pogeografice. De ce este la modă etnografia, se poate înţelege foarte uşor. In ul­timul timp, şi în lumina eveni­mentelor recente, a fost pus în lu­mină şi valorificat pe plan cultu­ral, politic, naţional, principiul et­nic. In raporturile dintre popoare, comandă astăzi incontestabil acest principiu. Este un început de în­ţelegere şi definire a masselor u­­mane şi nevoilor lor, potrivit spi­ritului de neam care le însufle­ţeşte. Dar ce însemnează ştiinţele et­nografice, pentru un popor ca al nostru ? O majoritate sdrobitoare de Ro­mâni trăesc la ţară, în forme şi cu un stil curat etnic. Ei alcătuesc rezervorul etern al naţiunii. Ţărănimea noastră are un fel de a fi şi de a gândi — concretizat în deprinderi exte­rioare, în forme şi atitudini — care rezumă creaţiunea spirituală a neamului românesc pentru o e­­pocă istorică multiseculară. „Stilul naţional“ se confundă cu „stilul ţărănesc“, deşi prin „stil naţional“, din cauza unor deformări orăşe­neşti şi din cauza ignorării stilului etnic ţărănesc cel mai autentic, se înţeleg astăzi atâtea manifes­tări ale prostului gust public. S-a scris şi se repetă cu fiecare prilej că atât cultura cât şi civi­lizaţia ţărănească constituesc cârma oricărei desvoltări auten­tice a spiritualităţii noastre. Nu există naţiune care să se poată lipsi de propriul său firesc. Nea­mul românesc nu poate face abstracţie de civilizaţia ţărăneas­că în care se cuprind toate valo­rile originale ale sufletului româ­nesc. Vedem deci, că o dublă profun­dă cauză pune pe planul întâi ştiinţa etnografică în România : ilustrarea puterii etnice a naţiunii, soliditatea ei istorică deci, de­monstrarea, pe de altă parte, a u­­nui geniu românesc creator. Prin noua lege a universităţilor s’a creiat la Cluj, sau mai bine zis s’a lăsat să existe mai departe, o catedră de etnografie pe care o ocupa, ca suplinitor, d. profesor Romulus Vuia. D. prof. Vuia este unul din cei mai buni cunoscători ai etnografiei româneşti. D-sa este organizatorul şi directorul Muzeu­lui etnografic din Cluj. D-sa face parte din mai multe asociaţii de ştiinţă străine şi lucrările sale sunt bine cunoscute în Apus. Am putea spune că d. prof. Romulus Vuia este însăș fundatorul etnografiei românești. Legiuitorul lăsând să existe ca­tedra dela Universitatea din Cluj, a adus un omagiu meritat aceluia care — printr’o stranie întârziere încă neproclamat titular al acelei catedre ş­i-a creiat necesitatea în cadrul ştiinţelor aplicate realităţii naţionale. Vom observa două serii de fapte: catedre de etnografie, se­parate, independente de discipli­nele de afinitate, trebue să existe pe lângă toate facultăţile din ţară. Ele trebue să lucreze de comun a­­cord pentru a ajunge la o cerce­tare şi sistematizare deplină a ma­terialului etnografic românesc. A­­ceasta serveşte întâi la salvarea de la dispariţie a acestui material care constitue titlul de creaţie co­lectivă al naţiunii. In al doilea rând, în această dramă a popu­laţiilor etnice, în această luptă surdă a masselor populare naţio­nale care e nervul istoriei secto­­rului european în care ne găsim, a avea la îndemână, bine studiate şi ilustrate, titlurile de existenţă etnică a poporului ţărănesc al Ro­mânilor, însemnează a fi gata în orice emoment de a înfrunta con­testările străinilor. Aflăm, în al doilea rând, că profesorul Romul,* Vuia, va fi chemat la concurs pentru ocupa­rea propriei sale catedre, având fireşte drept contracandidaţi pe proprii săi elevi. Este o situaţie care nu poate rezista judecăţii drepte. S’a făcut o greşeală că, până acum, eruditul ardelean nu s’a bucurat, ca atâţia alţii, de o „chemare“ din partea colegilor săi. Acest fapt, fără a învinui pe nimeni anume, acuză vechea stare de lucruri care se încetăţenise la Universitatea noastră, în virtutea căreia motive de ordin extraştiin­­ţific se amestecau în rezolvarea problemei recrutării profesorilor prin chemare. Nu intră în spiritul actualei legi de raţionalizare să ignoreze şi să desconsidere meritele câştigate, în ştiinţă. Aceasta este, de altminteri, singura formă de „drepturi câşti­gate“, pe care orice lege înţelege să le respecte. Etnografia românească este o disciplină căreia trebuie să i se deschidă viitorul în învăţământul românesc, pentru o ajustare cât mai deplină a acestui învăţământ la nevoile naţionale. Dragoş Vrânceanu A fost odată o vreme, nu prea în­depărtată de a generaţiei noastre, când veneraţia pentru ştiinţă mergea până la magie, până la mit. încre­derea în aceasta era oarbă, şi nă­dejdile ce se puneau în ea pentru progresul omenirii, şi sub raportul technic-economic, şi sub acela al mo­ralităţii, erau nesfârşite. Dacă sub raportul technic-economic, şi al lus­trului social - extern, adică al civili­zaţiei de suprafaţă, o bună parte din aceie nădejdi s’ar putea, la urma urmelor, socoti împlinite, sub acela al progresului moral ele au rămas în mare parte tot în sfera iluziilor. Pe linia etică omenirea n’a înaintat mult, ba în multe privinţe a dat îna­poi; ştiinţa cucerită cu multă trudă de teoreticienii savanţi, în labora­toare, a fost o sabie cu două ascu­ţişuri. Ea a adus şi oarecare îmbu­nătăţiri în traiul oamenilor, dar imens mai mult rău, fiindcă s’a apli­cat mai mult în domeniul forţelor destructive, decât în acela al forţelor constructive. Şi aşa se va întâmpla într’una, dacă nu se va produce o schimbare totală de mentalitate, dacă axa vie­ţii spirituale nu va deveni una etico­­filosofico-religioasă. Trebue să se pe­treacă o totală conversiune sufle­tească şi, fără a opune nicio piedică ştiinţei a cărei valoare în sine ră­mâne mai presus de orice îndoială, lumea să se îndrepte iar cu nesaţ că­tre înaltele principii ale religiei creş­tine şi către pasiunea speculaţiilor metafizice. E lucru absolut sigur, că morala nu merge fără metafizică şi religie. Dacă am crede că progresul ştiin­­ţific-intelectual ar aduce cu sine, prin determinism riguros, şi pe cel moral, dacă, îmbibaţi prea mult de ştienţifism şi pozitivism, am trans­porta,­­tale quale şi în domeniu­l spi­ritualului, principiul fundamental pe care se construeşte ştiinţa modernă, adică principiul determinismului uni­versal, am ridica dintr’odată teme­lia moralităţii şi aceasta s’ar nărui îndată cu totul. Fiindcă atunci am fi dispuşi să credem că, libertatea voinţei noastre e o iluzie, că respon­sabilitate şi sancţiune sunt vorbe goale, iar dacă se aplică de către so­cietate, ea comite o monstruoasă ne­dreptate; niciun îndemn n’ara mai avea de muncă, de chibzuire, de so­cotire a rosturilor vieţii, şi n’am mai simţi deloc nevoia să ne mai batem copiii cu foarte complicata şi dificila problemă a binelui şi răului. De ce am mai elabora concepte în privinţa aceasta, dacă sufletele noastre ar fi nişte maşini pure, cu articulaţiuni de şurupuri, ţevi, robinete, curele de transmisiune predeterminate în mod rigid, fatal, şi de sub fatalitatea că­rora voinţa noastră nu s’ar putea e­­libera niciodată? Atunci am crede că de fapt nu avem o voinţă, şi sub su­gestia acestei idei, chiar nici n’am mai avea niciuna. Şi, dacă prin imposibil, n’am avea o voinţă liberă — deşi azi determi­nismul in viaţa sufletească e o doc­trină perimată, căreia i-a dat lovi­turi de moarte mai ales metafizica bergsoniană —­ noi ar trebui totuşi să credem adânc în libertatea voinţei, să ne nutrim intens cu această ilu­zie — dacă ar fi iluzie, — fiindcă ea e condiţia sine qua non a morali­tăţii. In mod teoretic se pot aduce argu­mente şi pro şi contra egal de puter­nice, cum se pot aduce şi în privinţa nemuririi, precum şi în privinţa e­­xistenţei lui Dumnezeu. (Celebrele an­tinomii desfăşurate de Kant în Cri­tica raţiunii practice). In mod practic, ideea libertăţii se impune, fără ca moralitatea ar fi imposibilă, şi fără moralitate viaţa socială însăşi ar fi imposibilă. Ştiinţa nu ne poate dovedi perfect nici determinismul, nici libertatea, fiindcă ea, cum dovedeşte admirabil Bergson, nu poate aplica în domeniul vieţii spiritului metoda ei capitală, care e aceea a analizei. Obiectele materiale compuse se pot descompu-Citiţi în pag. 12-a Tentativa de asasinat de la Cluj ne prin analiză chimică în elemen­tele simple din care sunt alcătuite, iar aceste elemente simple se pot divide fiziceşte până la ultimele ele­mente atomice şi subatomice la care a ajuns ştiinţa azi. In niciun caz viaţa sufletească nu se poate des­compune prin analiză în elemente, fiindcă ea nu constă în stări sau ele­mente, ci într’un curent neîntrerupt, în care nu e posibilă nicio soluţie de continuitate. Sufletul este o multi­plicitate şi o varietate de unde de conştiinţă perfect unitare totuşi, so­lidare funcţional în orice clipă, atât la suprafaţa conştiinţei, cât şi în adâncimile subconştientului şi incon­ştientului. Ca atare el scapă analizei ştienţifice. Ceea ce nu poate expli­ca însă analiza, ne face să înţelegem intuiţia, acea simpatie bergsoniană prin mijlocul căreia pătrundem, ca printr’o divinaţie, esenţa fenomenu­lui. Nu putem dovedi cu argumente ştienţifice libertatea, dar intuiţia ne spune că o avem, o voce caldă din inimă ne spune că suntem liberi, şi lucrăm în consecinţă. Acelaş lucru şi cu ideea nemuririi şi a existenţei lui Dumnezeu. Zadarnic am bate la poarta ştiinţei să ne lase să intrăm şi să desvăluim tainele acestea; ea nu ne poate da niciun răspuns la astfel de chinuitoare întrebări. Numai re­ligia şi metafizica ne pot da un răs­puns, fiindcă problemele acestea sunt, numai de resortul lor. Şi acestea ne aduc o mulţime şi o mulţime de ra­ţiuni superioare de a crede, raţiuni în deosebi de natură etică. Omenirea nu poate trăi pe deplin ca omenire fără religie şi metafizică, şi când s’au produs curente antireligioase şi antimetafizice, ele au fost manifes­tări patologice, şi efectele morale au fost pustiitoare. Şi aşa se va întâm­pla totdeauna. E ceva cu totul ana­log cu educaţia. Să încerce o socie­tate să se dispenseze de instituţiile de educaţie un număr mic de ani, să se desfiinţeze şcoalele şi chiar şi fa­miliile, e sigur că lumea ar face un ameţitor salt înapoi spre barbarie şi primitivitate, cele mai rele ins­tincte s’ar deslănţui îndată! Tot aşa, dacă s’ar oprima religiile cu desăvârşire şi dacă, aşa cum se încearcă într’un regim de dictatură vecin, sufletele fragede ale copiilor s’ar sustrage cu totul oricărei educa­ţii religioase, oricărei perspective spre infinitatea şi divinitatea creea­­toare, orice morală afectivă ar pieri din lume, şi morala afectivă e te­melia moralei efective, practice. Aşa­dar, progresul etic, care con­diţionează viguros şi pe cel social, nu e posibil de­cât dacă dăm spiri­tului o intuiţie superioară, religioasă­­metafizică despre lume şi viaţă. Am putea proba, dacă ar fi nevoe aici, că şi progresul ştienţific a fost şi e de­terminat de filosofie şi metafizică. Ceea ce ne importa aici era, însă, la­tura etică. Aceasta, hotărât, nu merge fără metafizică şi religie. I. Nisipeanul Morala şi metafizica Beznă şi lumină Cine nu a pomenit vechile felinare de pe uliţi, până nu s’a născocit cio­rapul incandescent, nu-şi poate face o imagine clar-obscură de felul cum em­ luminat Bucureştiul pe vremea copilăriei noastre. Gazul aerian ar­dea cu pâlpâiri roşiatice şi cu miros usturoiat in coliviile de sticlă, fume­gând. Casele, oamenii, lighioile, apă­reau în lumina scăzută p­a in tabloul prohodului din jurul bisericii Stavro­­poleos al lui Teodor Aman. Nu ra­reori, chefliii se căţărau pe stâlpii de lemn bolţi verde şi-şi aprindeau ţi­­garea cu flacăra tremurătoare, căci în bâlciul Moşilor de pe atunci, uria­şul Marin Greceanu era înfăţişat pe pânza deafară cum, fără nici o sfor­ţare, şi-aprinde luleaua la un felinar. La intrarea panoramei, ca nişte can­dele romane, atârnau şi papucii de taval ai uriaşului. Mai puerice erau însă felinarele cu petrol de prin ma­halale. In nişte borcane mari de sti­clă, prinse cu două cercuri de fer în stâlp, văzută de departe, flacăra lăm­pii somnoroase părea un miac de câmp. Beţivilor dinspre ziuă, le pă­rea poate ca un gogoşar pus la mu­rat... Dar băşicile de sticlă din tava­nul vagoanelor de tren unde ieştila dansa ca o bailetistă în bâltăcăelile u­­leiului de rapiţă?... Azi, când curentul electric toacă prin măcelării carne amestecată cu bojoc, macină cafea îndoită cu orz prăjit, usucă într’o clipă părul cucoa­nelor ce nici nu mai ştiu ce e satâ­rul, răşniţa ori cârlionţa bunicelor răsuciţi în hârtie, se poate spune că trăim a giorno. Am eşit din beznă la lumină!... De pe acum, lumânarea a apucat drumul neîntors al opaiţului, şi nu-i departe vremea când celor pe patul de moarte li se va oferi un bec electric în clipa supremă. Nu trăim oare în secolul când unde lemnul şi iasca sunt alungate din candele de uzina care numai anul trecut a dat 160.000.000 k. u. p. ?... Iată ce ne spune prospectul ilustrat al acestei u­­zini: „Toată lumea foloseşte astăzi elec­tricitatea, şi este atât de obişnuită cu acest minunat dar al tehnicei mo­derne, încât nici nu se mai întreabă de unde şi cum vine...“. Cum nu se mai întreabă?... Acest „dar“ vine de la contorul cu rotiţă băl­­ţată cu roş ce se învârteşte mereu, şi , lucru ciudat, poposeşte dacă nu mai ii bani în buzunar. Mai exact, vine deliu, o casă mare cu slujbaşi mulţi şi fel de fel de catastife, unde adesea aştepţi ceasuri întregi cu pă­lăria in mână până să plăteşti daru'... Spirit retrograd şi inadaptabil per­fectibilităţii umane, va spune careva. Romanţios somnambul căruia i-ar plă­cea să trăiască pe vremea când fir­mele luminoase cu neon se făceau cu feştile înfipte în ulcele cu seu de berbec. Sau pe vremea când Baus' ’­­plecat peste buchinele lui, contea văpaia lunei pline și o chema să­­ a­­line truda gândurilor mistuitoare: O sähst du, voller Mondenschein, Zum letztemal auf meine Pein.. Ori poate că ași vrea să fie azi ca pe vremea bietului Moliere băgat în­ temniţa de la Chătelet de furnisorul său lumânărar, căruia, după falimen­tul primului teatru, îi rămăsese da­tor 142 de­ livre... Nu!... E nespus de plăcut să apeşi pe un bumb şi­­ să se facă lumină ca în ziua întâi a stihiilor, să în­ceapă muzica, să te înalţi în slaim etajelor cu liftul... Dar tot nu pricep cum numai cu lumină electrică şi me­lodie, se poate reduce osânza de pe abdomen. Joachim Botez .

Next