Curentul, decembrie 1938 (Anul 11, nr. 3892-3920)
1938-12-01 / nr. 3892
ANUL XI No. 3892 GOG & Am văzut figurile lor, sculptate de Saunders, în 1708, spânzurate pe latura din stânga a palatului Guildhall, — în sala Guildei, —din Londra. Numele lor îmi erau cunoscute din Apocalips, unde Ezechiel vorbește despre Gog ca de un zeu al instinctului de profanare. Iar cu prilejul vizitei în Anglia a Suveranului nostru, am putut privi de aproape aceste simbolice figuri, cu care se mândreşte centrul financiar al celui mai mare imperiu pe care l-a văzut soarele. Dacă scriu astăzi despre ei, nu este numai pentru a admira două statui roşii, inspirate din miasmele fanteziei, ci pentru a situa locul de artă şi de tradiţie în care am auzit ovaţiile cele mai frenetice închinate purtătorului unui stindard de mândrie naţională. Palatul Giuldhall este astăzi o primărie, dar el a fost la început, din secolul al doisprezecilea şi chiar mai dinainte, locul asociaţiilor de negustori din Franţa septentrională, din Ţările de Jos, din Germania hanseatică, din Scandinavia şi din Anglia, locul guilzilor, al „frăţiilor“ negustoreşti, dintre care aceea de la Preston mai exista în Anglia până acum 60 de ani. In acest palat de tradiţii, reprezintând forţa colonizatoare şi mercantilă a poporului britanic, am văzut cum Regele ţării noastre, şi Fiul Său, Prinţul de Coroană, Maiestate şi Alteţă, au fost primiţi cu cele mai mari onoruri, de nişte oameni deprinşi să nu aibă în vedere decât valoarea individuală a omului. Sub raportul valorii individuale a fost onorat Suveranul României, şi acest lucru a adâncit sentimentul cu care Anglia a privit pe ilustrul vlăstar al unei dinastii coborâtoare din Victoria, marea regină. Este un palat istoric, cu o atmosferă de baladă, clădit în secolul XII, şi restaurat de câteva ori de atunci, reclădit în întregime după incendiul Londrei din 1666. Stilul, armonialele acestui palat, sunt tot atât de impunătoare ca şi liniştea acestor ziduri care se ridică în City of London şi care semnifică, pentru poporul englez, religia libertăţii lui. Aici s’au sărbătorit victoriile Londrei şi s’a deplâns pierderea lor. Tot de aici ele au fost recucerite. Interesele corporaţiilor au guvernat această insulă în colaborare supusă cu Coroana. Aici s’a pus capăt invaziei Normanzilor, aici s’au petrecut episoadele dramatice al căror erou a fost Richard-Inimă-de- Leu şi despre care ne povesteşte extraordinare lucruri, mi se pare,Walter Scott, într’un roman „Ivanhoe“. Luptele contra Plantageneţilor de aici au fost conduse, şi tot de aici, biruinţele de la Crecy şi de la Poitiers, contra Francezilor. Sala aceasta a văzut strânşi în jurul aceleiaş mese, la care a strălucit Coroana României lângă aceea a Angliei, a văzut în secolul XIV pe Regele Franţei, al Scoţiei, al Danemarcei şi al Cyprului, luând loc lângă primarul de atunci al City-ului. 9 Pe aici a trecut Thomas More şi paşii glorioşi ai Elisabetei. Aici poporul britanic a învăţat arta cumpătării, arta de a se folosi de libertăţile lui numai atât cât este necesar pentru sporirea patrimoniului naţional şi a prestigiului Coroanei. Aici s’a elaborat spiritul Angliei, iar dealungul acestor ziduri au luat loc împăraţi, regi, ambasadori şi negustori. Nu au intrat la Guildhall decât cei cari intraseră mai întâi in Istorie. In aşa grad, încât Istoria este cu adevărat o anticameră a acestui palat. Sub arcadele şi ogivele acestui templu laic, Anglia şi-a sărbătorit toate succesele, până la cel al războiului mondial. Primarul din City este un Suveran. Tradiţia vrea ca Insus Regele Angliei să nu poată intra aici decât întâmpinat de Lordul Mayor, care Ii predă cheia cetăţii, la punctul numit, în Londra, Temple. Invitaţia adresată M. S. Regelui României şi A. S. Principelui Mihai de Alba Iulia, reflectă exact sentimentele şi interesele Angliei financiare şi economice. Palatul este decorat cu statuile celor cari şi-au consacrat geniul lor prosperităţii : Beckford, Wellington, Nelson, într-o ordine de idei, apoi Tennyson, Russell, Beaconsfield, Palmeston, Gladstone, într’altă ordine. Guildhallul este un muzeu, dar un muzeu viu, care creşte necontenit, ca o tufă de coralii. Fiecare generaţie îşi adaugă ramurile ei peste acest atol de tradiţii. Este fenomenul unei forţe necontenit creatoare, în care iubirea pentru Anglia nu slăbeşte, nu adoarme şi nu uită, ci aprinde aici candelele speranţei : „Le roseau vert entre Ies dents“, cum scrie Laforgue. Aici bate inima Angliei, aici înţelegi deabia pe acel burghez poet al Imperiului, care a fost Kipling, şi care într’o pagină închinată seducţiunilor britanice spune : „Maintenant c’est une autre [histoire „Je suis captif de l’Angleterre“ ... Aici a fost primit, în splendoare, Suveranul României, în mijlocul a MAGOG o mie de bărbaţi reprezintând forţa civilă şi mercantilă a Imperiului Britanic, la o masă decorată cu vase de aur şi cu orchidee, într’o zi cu un soare de culoarea clorului. In această lumină de vitralii, sub aceste drapele corporative, m'am întrebat: Maciste Electoral ar fi fost oare în stare să atragă asupra României atenţia şi onoarea dela Guildhall? Cert, nu. Bunul renume pe care l-a purtat acolo hlamida regală va legă rod, şi vor trece încă multe decenii până ce, desintoxicată de greşite practici, ţara va mai tresări odată, demnă şi senină, ca voevodalele frunţi, în Cetatea unde numai meritul şi nobleţea au valoare, în palatul unde Gog şi Magog simbolizează lupta pentru confort, climatul în care belşugul face din om un om nobil şi bun. Romulus Dianu Sub semnul examenelor Ocuparea posturilor, banala ocupare a posturilor, constitue în esenţă semnul concret al succesiunii generaţiilor, care este una din problemele cele mai discutate de când omul s’a instalat în aşezări statornice şi cu o ierarhie a funcţiilor. Intre impiegaţii, numiţi la un minister, se găseşte, sau ar trebui să se găsească, viitorii directori ai acelui minister. Cum vrem oare să avem directori buni, directori care să fie capabili a conduce, a da directive, dacă massa din care se vor recruta, nu a fost dela început selecţionată ? Chestiunea s’a pus de mult şi o lege cu întăriri constituţionale a instituit examenul la intrare în funcţie. Obiceiul însă a fost mai tare şi dispoziţia a fost făcută fără efect, prin zeci de combinaţii menite a înlesni înscăunarea nepoţilor şi a fiilor de partizani. Trecând mai sus, la învăţământul menit a selecţiona elita creiatoare de valori intelectuale, la universitate, ştim cu toţii cum recrutarea profesorilor era o chestie de familie şi de club. Ori de câte ori se făcea o modificare de lege, cu aparenţe de înăsprire, se lăsau portiţele prin care trebuiau să treacă cei care aveau frică de sita concursului. Nu vom mai reaminti şi concursurile discutate şi contestate pentru vicii evidente In aceste condiţiuni succesiunea generaţiilor trebuia să fie generatoare de mari nemulţumiri transformate in mişcări cu aparenţe de adevărat războiu civil. Urmărind cele ce se petrec astăzi ni se pare că suntem îndreptăţiţi să prevedem şi aci o fundamentală, schimbare. Zilnic se pot vedea în presă examene anunţate, ţinute şi cu rezultate publice, pentru ocuparea de locuri. Cei care se simt chemaţi se prezintă şi cu arme egale dau lupta din care trebue să iasă selecţia. Ultima reformă a învăţământului superior aduce, pentru prima oară, selecţia examenului ca exclusiva cale de a pătrunde în corpul didactic universtar. Nu poţi candida la o conferinţă decât îndeplinind anumite condiţii care însă nu-ţi dau decât dreptul de a concura. Nu poţi fi profesor decât dacă ai fost, mai întâi conferenţiar. Asta este mult. Este foarte mult faţă de timpul când merituosul conferenţiar, care îşi frământa mintea în biblioteci şi laboratoare, asista, cu durere, la marşul în sus al celor inventaţi din afară şi care treceau pe lângă el triumfători. Nu vom mai pomeni de buna măsură de a interzice promovarea neamurilor, socotite moştenitori prezumtivi ai catedrelor. Toată această avalanşă de examene trebue să ne dea certitudinea unor transformări şi dacă astăzi s’ar mai putea bănui unele aranjamente ele vor dispare complect peste câţiva ani când o elită selecţionată va avea să-şi aleagă, la rândul ei, urmaşii. Mircea V. Pienescu [12 PAGINI 3 LEI După părerea mea, pentru soluţionarea problemei soluţionării cererilor adresate ministerelor ar fi necesară o lege pentru rezolvarea grabnică a petiţiilor care să cuprindă un capitol special referitor la cererile de autorizaţie pentru a petiţiona. Pricepi? Asasinatul de la Cluj de PAMFIL ŞEICARU Ne cumpănim cuvintele şi înlăturăm tot vocabularul celor mai fireşti accente de revoltă, căutând să descifrăm o stranie mentalitate, o nouă şi fioroasă concepţie a culturii. Este normal ca mentalităţile să nu rămână permanent aceleaşi, ca fiecare generaţie să-şi modeleze fizionomia ei proprie: să transforme, să schimbe, aşa cum o casă bătrânească nu rămâne aceiaş, ci în cuprinsul aceloraşi ziduri neschimbate suferă modificările, adaptările impuse de vremuri. Chiar erarhia valorilor nu poate rămâne aceiaş, accentul de preţuire formând stilul fiecărei generaţii. Au fost generaţii care au preţuit o frunte mare ca un blazon al unei miruiri divine ; au fost generaţii care au privit spre capul omului ca fiind cea mai înaltă expresie a deosebirii dintre om şi bestie ; dar o nouă generaţie priveşte apoi spre voinicul pumn al boxeurului ca spre cea mai expresivă afirmare a omului. Un premiu pentru o operă literară sau ştiinţifică stârneşte o mai redusă curiozitate decât un match de „foot-ball” sau de box. De altfel şi ziarele curtenitoare neostenite ale gustului public, răsfaţă în cuprinsul paginilor pe toţi aceşti eroi, pe toate aceste splendide exemplare de picioare sprintene şi pumni vârtoşi. Dar în afară de prezenţa la spectacolele sportive, tinerele generaţii mai sunt tot atât de pasionate şi în desbaterea ideilor politice. Evident, în această pasionată participare nu ne este îngăduit să ne aşteptăm la o răsfăţată antrenare în controversa ideilor, la acea plăcere a opunerii ideilor a căror desfăşurare năzueşte spre o concluzie. Dialectica ideilor nu se împacă nici când cu pozitivismul atât de dinamic al unei generaţii care se complace în formularea scurtă a unui sistem de aproximativă gândire politică; are o idee, — fie cât de sumară, — şi se mulţumeşte cu această ancorare într’o idee spre a fi scutită de durerile de cap ale îndoelii, a tot ce formează desbaterea interioară a unui proces de convingere. Simplismul acestei situări înlesneşte o desfăşurare de energie excepţională spre a apăra patrimoniul ideologic pe care l-a adoptat. Aşa se explică de ce tânărul student nu se simte atras de ştiinţa profesorului, de darul lui de a prezenta problemele, de arta iniţierii într’o disciplină ştiinţifică, el se simte cucerit doar de aprobarea pe care eventual profesorul o dă patrimoniului lui ideologic. Este simpatizant sau nu ?... Aceasta este preocuparea dominantă , şi nimeni nu stă să se mai întrebe dacă profesorul ştie sau nu ştie carte, dacă este prezent la ora de curs, dacă pune râvnă în prelegere. In definitiv, tânărul mai vrea să înveţe ?... Dar ce preţuire se mai dă cărţii ?... Un profesor prea iubitor de carte, un profesor prea sârguitor la cursuri este în chip logic foarte sever la examene, deci prea puţin simpatic unor tineri ce s’ar vroi cât mai puţin deranjaţi din preocupările lor ideologice, prin lipsa de tact a unui profesor care i-ar tot sâcâi cu întrebările la examene. Iată de ce profesorii clasaţi nesimpatizanţi cu o mişcare politică sau — vai de viaţa lor!, — ostili mişcării ce are simpatia tineretului sunt sortiţi să cunoască ura înverşunată, ura sporită până la pornirea asasină. Nimeni nu se întreba odinioară ce opinii aveau profesorii, şi nu cred să fi existat un singur student care să fi ştiut cărui partid aparţinea înainte de războiu Ovidiu Densuşeanu sau Petre P. Negulescu. Participau la cursuri seduşi de ştiinţa, de darul expunerii; erau prezenţi sub imboldul unei mari râvne de iniţiere. Ce-i interesau opiniile politice? In definitiv, nici nu le puteau mobiliza interesul, fiindcă nu aflau ecou în sensibilitatea lor nici curentele şi nici ideile politice. Puteau să se răfuiască pe tema modernismului şi a tradiţionalismului în literatură, pe tema monismului şi idealismului în filozofie; dar nici o idee politică nu ar fi putut stârni tumultul pasional al tineretului. De la războiu încoace, politica fascinează, confiscă toată preocuparea tineretului universitar. Şi cea mai mică împotrivire provoacă acea cruntă pornire care nu cunoaşte nici o limită. (Continuare în pag. II-a) # Joi I Decembrie IM8 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACȚIA ȘI ADMINISTRAU* Strada Belvedere Noi 6 TELEFOANELE Secret General 4.84.40 Serv. Publicaţii 3.40.84 Redacția politica 3.40.88 Tipografia 4.84.48 Sport 4.84.49 Cab. Administrat 8 40.80 Abonamente 4.23.32 Cab. Directorului 4.84.47 Secretariatul «i convorbiri cu Provincia 8.40.88 Proprietar: „Curentul“ S. A. R. înscris: Registrul Comerțului Sub No. 15/9H Trib. Ilfov, Registrul publicațiilor, No. 174/933 Taxa poştală plătită In numerar cont ord. Qta Gen. P. T. T. nr. 55740929 Necesitatea studiului etnografiei Etnografia este o ştiinţă din cele mai la modă, ca să spunem aşa, dar şi una din disciplinele riguroase şi autonome al cărei proces de fundamentare se poate socoti încheiat. Extensiunea ştiinţifică şi valoarea acestei discipline am avut prilejul nu de mult, cu prilejul congresului internaţional de la Bucureşti, să le putem aprecia mai bine. Etnografia ţine un loc de seamă în ştiinţele sociale şi antropogeografice. De ce este la modă etnografia, se poate înţelege foarte uşor. In ultimul timp, şi în lumina evenimentelor recente, a fost pus în lumină şi valorificat pe plan cultural, politic, naţional, principiul etnic. In raporturile dintre popoare, comandă astăzi incontestabil acest principiu. Este un început de înţelegere şi definire a masselor umane şi nevoilor lor, potrivit spiritului de neam care le însufleţeşte. Dar ce însemnează ştiinţele etnografice, pentru un popor ca al nostru ? O majoritate sdrobitoare de Români trăesc la ţară, în forme şi cu un stil curat etnic. Ei alcătuesc rezervorul etern al naţiunii. Ţărănimea noastră are un fel de a fi şi de a gândi — concretizat în deprinderi exterioare, în forme şi atitudini — care rezumă creaţiunea spirituală a neamului românesc pentru o epocă istorică multiseculară. „Stilul naţional“ se confundă cu „stilul ţărănesc“, deşi prin „stil naţional“, din cauza unor deformări orăşeneşti şi din cauza ignorării stilului etnic ţărănesc cel mai autentic, se înţeleg astăzi atâtea manifestări ale prostului gust public. S-a scris şi se repetă cu fiecare prilej că atât cultura cât şi civilizaţia ţărănească constituesc cârma oricărei desvoltări autentice a spiritualităţii noastre. Nu există naţiune care să se poată lipsi de propriul său firesc. Neamul românesc nu poate face abstracţie de civilizaţia ţărănească în care se cuprind toate valorile originale ale sufletului românesc. Vedem deci, că o dublă profundă cauză pune pe planul întâi ştiinţa etnografică în România : ilustrarea puterii etnice a naţiunii, soliditatea ei istorică deci, demonstrarea, pe de altă parte, a unui geniu românesc creator. Prin noua lege a universităţilor s’a creiat la Cluj, sau mai bine zis s’a lăsat să existe mai departe, o catedră de etnografie pe care o ocupa, ca suplinitor, d. profesor Romulus Vuia. D. prof. Vuia este unul din cei mai buni cunoscători ai etnografiei româneşti. D-sa este organizatorul şi directorul Muzeului etnografic din Cluj. D-sa face parte din mai multe asociaţii de ştiinţă străine şi lucrările sale sunt bine cunoscute în Apus. Am putea spune că d. prof. Romulus Vuia este însăș fundatorul etnografiei românești. Legiuitorul lăsând să existe catedra dela Universitatea din Cluj, a adus un omagiu meritat aceluia care — printr’o stranie întârziere încă neproclamat titular al acelei catedre şi-a creiat necesitatea în cadrul ştiinţelor aplicate realităţii naţionale. Vom observa două serii de fapte: catedre de etnografie, separate, independente de disciplinele de afinitate, trebue să existe pe lângă toate facultăţile din ţară. Ele trebue să lucreze de comun acord pentru a ajunge la o cercetare şi sistematizare deplină a materialului etnografic românesc. Aceasta serveşte întâi la salvarea de la dispariţie a acestui material care constitue titlul de creaţie colectivă al naţiunii. In al doilea rând, în această dramă a populaţiilor etnice, în această luptă surdă a masselor populare naţionale care e nervul istoriei sectorului european în care ne găsim, a avea la îndemână, bine studiate şi ilustrate, titlurile de existenţă etnică a poporului ţărănesc al Românilor, însemnează a fi gata în orice emoment de a înfrunta contestările străinilor. Aflăm, în al doilea rând, că profesorul Romul,* Vuia, va fi chemat la concurs pentru ocuparea propriei sale catedre, având fireşte drept contracandidaţi pe proprii săi elevi. Este o situaţie care nu poate rezista judecăţii drepte. S’a făcut o greşeală că, până acum, eruditul ardelean nu s’a bucurat, ca atâţia alţii, de o „chemare“ din partea colegilor săi. Acest fapt, fără a învinui pe nimeni anume, acuză vechea stare de lucruri care se încetăţenise la Universitatea noastră, în virtutea căreia motive de ordin extraştiinţific se amestecau în rezolvarea problemei recrutării profesorilor prin chemare. Nu intră în spiritul actualei legi de raţionalizare să ignoreze şi să desconsidere meritele câştigate, în ştiinţă. Aceasta este, de altminteri, singura formă de „drepturi câştigate“, pe care orice lege înţelege să le respecte. Etnografia românească este o disciplină căreia trebuie să i se deschidă viitorul în învăţământul românesc, pentru o ajustare cât mai deplină a acestui învăţământ la nevoile naţionale. Dragoş Vrânceanu A fost odată o vreme, nu prea îndepărtată de a generaţiei noastre, când veneraţia pentru ştiinţă mergea până la magie, până la mit. încrederea în aceasta era oarbă, şi nădejdile ce se puneau în ea pentru progresul omenirii, şi sub raportul technic-economic, şi sub acela al moralităţii, erau nesfârşite. Dacă sub raportul technic-economic, şi al lustrului social - extern, adică al civilizaţiei de suprafaţă, o bună parte din aceie nădejdi s’ar putea, la urma urmelor, socoti împlinite, sub acela al progresului moral ele au rămas în mare parte tot în sfera iluziilor. Pe linia etică omenirea n’a înaintat mult, ba în multe privinţe a dat înapoi; ştiinţa cucerită cu multă trudă de teoreticienii savanţi, în laboratoare, a fost o sabie cu două ascuţişuri. Ea a adus şi oarecare îmbunătăţiri în traiul oamenilor, dar imens mai mult rău, fiindcă s’a aplicat mai mult în domeniul forţelor destructive, decât în acela al forţelor constructive. Şi aşa se va întâmpla într’una, dacă nu se va produce o schimbare totală de mentalitate, dacă axa vieţii spirituale nu va deveni una eticofilosofico-religioasă. Trebue să se petreacă o totală conversiune sufletească şi, fără a opune nicio piedică ştiinţei a cărei valoare în sine rămâne mai presus de orice îndoială, lumea să se îndrepte iar cu nesaţ către înaltele principii ale religiei creştine şi către pasiunea speculaţiilor metafizice. E lucru absolut sigur, că morala nu merge fără metafizică şi religie. Dacă am crede că progresul ştiinţific-intelectual ar aduce cu sine, prin determinism riguros, şi pe cel moral, dacă, îmbibaţi prea mult de ştienţifism şi pozitivism, am transporta,tale quale şi în domeniul spiritualului, principiul fundamental pe care se construeşte ştiinţa modernă, adică principiul determinismului universal, am ridica dintr’odată temelia moralităţii şi aceasta s’ar nărui îndată cu totul. Fiindcă atunci am fi dispuşi să credem că, libertatea voinţei noastre e o iluzie, că responsabilitate şi sancţiune sunt vorbe goale, iar dacă se aplică de către societate, ea comite o monstruoasă nedreptate; niciun îndemn n’ara mai avea de muncă, de chibzuire, de socotire a rosturilor vieţii, şi n’am mai simţi deloc nevoia să ne mai batem copiii cu foarte complicata şi dificila problemă a binelui şi răului. De ce am mai elabora concepte în privinţa aceasta, dacă sufletele noastre ar fi nişte maşini pure, cu articulaţiuni de şurupuri, ţevi, robinete, curele de transmisiune predeterminate în mod rigid, fatal, şi de sub fatalitatea cărora voinţa noastră nu s’ar putea elibera niciodată? Atunci am crede că de fapt nu avem o voinţă, şi sub sugestia acestei idei, chiar nici n’am mai avea niciuna. Şi, dacă prin imposibil, n’am avea o voinţă liberă — deşi azi determinismul in viaţa sufletească e o doctrină perimată, căreia i-a dat lovituri de moarte mai ales metafizica bergsoniană — noi ar trebui totuşi să credem adânc în libertatea voinţei, să ne nutrim intens cu această iluzie — dacă ar fi iluzie, — fiindcă ea e condiţia sine qua non a moralităţii. In mod teoretic se pot aduce argumente şi pro şi contra egal de puternice, cum se pot aduce şi în privinţa nemuririi, precum şi în privinţa existenţei lui Dumnezeu. (Celebrele antinomii desfăşurate de Kant în Critica raţiunii practice). In mod practic, ideea libertăţii se impune, fără ca moralitatea ar fi imposibilă, şi fără moralitate viaţa socială însăşi ar fi imposibilă. Ştiinţa nu ne poate dovedi perfect nici determinismul, nici libertatea, fiindcă ea, cum dovedeşte admirabil Bergson, nu poate aplica în domeniul vieţii spiritului metoda ei capitală, care e aceea a analizei. Obiectele materiale compuse se pot descompu-Citiţi în pag. 12-a Tentativa de asasinat de la Cluj ne prin analiză chimică în elementele simple din care sunt alcătuite, iar aceste elemente simple se pot divide fiziceşte până la ultimele elemente atomice şi subatomice la care a ajuns ştiinţa azi. In niciun caz viaţa sufletească nu se poate descompune prin analiză în elemente, fiindcă ea nu constă în stări sau elemente, ci într’un curent neîntrerupt, în care nu e posibilă nicio soluţie de continuitate. Sufletul este o multiplicitate şi o varietate de unde de conştiinţă perfect unitare totuşi, solidare funcţional în orice clipă, atât la suprafaţa conştiinţei, cât şi în adâncimile subconştientului şi inconştientului. Ca atare el scapă analizei ştienţifice. Ceea ce nu poate explica însă analiza, ne face să înţelegem intuiţia, acea simpatie bergsoniană prin mijlocul căreia pătrundem, ca printr’o divinaţie, esenţa fenomenului. Nu putem dovedi cu argumente ştienţifice libertatea, dar intuiţia ne spune că o avem, o voce caldă din inimă ne spune că suntem liberi, şi lucrăm în consecinţă. Acelaş lucru şi cu ideea nemuririi şi a existenţei lui Dumnezeu. Zadarnic am bate la poarta ştiinţei să ne lase să intrăm şi să desvăluim tainele acestea; ea nu ne poate da niciun răspuns la astfel de chinuitoare întrebări. Numai religia şi metafizica ne pot da un răspuns, fiindcă problemele acestea sunt, numai de resortul lor. Şi acestea ne aduc o mulţime şi o mulţime de raţiuni superioare de a crede, raţiuni în deosebi de natură etică. Omenirea nu poate trăi pe deplin ca omenire fără religie şi metafizică, şi când s’au produs curente antireligioase şi antimetafizice, ele au fost manifestări patologice, şi efectele morale au fost pustiitoare. Şi aşa se va întâmpla totdeauna. E ceva cu totul analog cu educaţia. Să încerce o societate să se dispenseze de instituţiile de educaţie un număr mic de ani, să se desfiinţeze şcoalele şi chiar şi familiile, e sigur că lumea ar face un ameţitor salt înapoi spre barbarie şi primitivitate, cele mai rele instincte s’ar deslănţui îndată! Tot aşa, dacă s’ar oprima religiile cu desăvârşire şi dacă, aşa cum se încearcă într’un regim de dictatură vecin, sufletele fragede ale copiilor s’ar sustrage cu totul oricărei educaţii religioase, oricărei perspective spre infinitatea şi divinitatea creeatoare, orice morală afectivă ar pieri din lume, şi morala afectivă e temelia moralei efective, practice. Aşadar, progresul etic, care condiţionează viguros şi pe cel social, nu e posibil decât dacă dăm spiritului o intuiţie superioară, religioasămetafizică despre lume şi viaţă. Am putea proba, dacă ar fi nevoe aici, că şi progresul ştienţific a fost şi e determinat de filosofie şi metafizică. Ceea ce ne importa aici era, însă, latura etică. Aceasta, hotărât, nu merge fără metafizică şi religie. I. Nisipeanul Morala şi metafizica Beznă şi lumină Cine nu a pomenit vechile felinare de pe uliţi, până nu s’a născocit ciorapul incandescent, nu-şi poate face o imagine clar-obscură de felul cum em luminat Bucureştiul pe vremea copilăriei noastre. Gazul aerian ardea cu pâlpâiri roşiatice şi cu miros usturoiat in coliviile de sticlă, fumegând. Casele, oamenii, lighioile, apăreau în lumina scăzută pa in tabloul prohodului din jurul bisericii Stavropoleos al lui Teodor Aman. Nu rareori, chefliii se căţărau pe stâlpii de lemn bolţi verde şi-şi aprindeau ţigarea cu flacăra tremurătoare, căci în bâlciul Moşilor de pe atunci, uriaşul Marin Greceanu era înfăţişat pe pânza deafară cum, fără nici o sforţare, şi-aprinde luleaua la un felinar. La intrarea panoramei, ca nişte candele romane, atârnau şi papucii de taval ai uriaşului. Mai puerice erau însă felinarele cu petrol de prin mahalale. In nişte borcane mari de sticlă, prinse cu două cercuri de fer în stâlp, văzută de departe, flacăra lămpii somnoroase părea un miac de câmp. Beţivilor dinspre ziuă, le părea poate ca un gogoşar pus la murat... Dar băşicile de sticlă din tavanul vagoanelor de tren unde ieştila dansa ca o bailetistă în bâltăcăelile uleiului de rapiţă?... Azi, când curentul electric toacă prin măcelării carne amestecată cu bojoc, macină cafea îndoită cu orz prăjit, usucă într’o clipă părul cucoanelor ce nici nu mai ştiu ce e satârul, răşniţa ori cârlionţa bunicelor răsuciţi în hârtie, se poate spune că trăim a giorno. Am eşit din beznă la lumină!... De pe acum, lumânarea a apucat drumul neîntors al opaiţului, şi nu-i departe vremea când celor pe patul de moarte li se va oferi un bec electric în clipa supremă. Nu trăim oare în secolul când unde lemnul şi iasca sunt alungate din candele de uzina care numai anul trecut a dat 160.000.000 k. u. p. ?... Iată ce ne spune prospectul ilustrat al acestei uzini: „Toată lumea foloseşte astăzi electricitatea, şi este atât de obişnuită cu acest minunat dar al tehnicei moderne, încât nici nu se mai întreabă de unde şi cum vine...“. Cum nu se mai întreabă?... Acest „dar“ vine de la contorul cu rotiţă bălţată cu roş ce se învârteşte mereu, şi , lucru ciudat, poposeşte dacă nu mai ii bani în buzunar. Mai exact, vine deliu, o casă mare cu slujbaşi mulţi şi fel de fel de catastife, unde adesea aştepţi ceasuri întregi cu pălăria in mână până să plăteşti daru'... Spirit retrograd şi inadaptabil perfectibilităţii umane, va spune careva. Romanţios somnambul căruia i-ar plăcea să trăiască pe vremea când firmele luminoase cu neon se făceau cu feştile înfipte în ulcele cu seu de berbec. Sau pe vremea când Baus' ’plecat peste buchinele lui, contea văpaia lunei pline și o chema să aline truda gândurilor mistuitoare: O sähst du, voller Mondenschein, Zum letztemal auf meine Pein.. Ori poate că ași vrea să fie azi ca pe vremea bietului Moliere băgat în temniţa de la Chătelet de furnisorul său lumânărar, căruia, după falimentul primului teatru, îi rămăsese dator 142 de livre... Nu!... E nespus de plăcut să apeşi pe un bumb şi să se facă lumină ca în ziua întâi a stihiilor, să înceapă muzica, să te înalţi în slaim etajelor cu liftul... Dar tot nu pricep cum numai cu lumină electrică şi melodie, se poate reduce osânza de pe abdomen. Joachim Botez .