Curentul, aprilie 1939 (Anul 12, nr. 4010-4037)

1939-04-01 / nr. 4010

ANUL XII NO. 4010 Plan şi conlucrare economică In săptămâna care s’a scurs, din­ ziua când s’a semnat acordul eco­nomic româno-german, s’au pro­dus o serie de declaraţiuni care au precizat caracterul general al ac­tului încheiat şi încadrarea lui în politica naţională şi internaţională a României. Este deci momentul să facem un pas mai înainte şi să în­cercăm o descifrare a consecinţelor ce le va produce şi a îndatoririlor ce ne incumbă. Un act de guvernământ este bun sau rău după cum se justifică pe Stări în afară de orice discuţie şi este generator de acţiuni folosi­toare colectivităţii naţionale. Acor­dul de la 23 Martie se sprijină pe un trecut în care schimbul româno­­german însemna mai mult decât o treime din comerţul exterior al Ro­mâniei. In cifre exacte ţara noastră importa din Germania 38.3"/» în anul 1923 şi 37.14"/» în anul 1938. In acest an 26.47"/» din exportul ro­mânesc a mers în această ţară. Toate acestea ne arată clar că a­­cordul consacră o stare de fapt creiată prin liberul joc al intere­­selor reciproce. In ce priveşte celălalt aspect sub care trebueşte privit acordul ro­­mâno-german, ca generator de noui acţiuni folositoare ţării, câmpul discuţiilor este încă liber. Art. 1 din tratat prevede calea ce se va urma: „In vederea colaborării din­tre părţile contractante va fi în­tocmit un plan economic, pe mai mulţi ani, care va menţine ca prin­cipiu de bază echilibrarea schim­­burilor economice reciproce“. Un plan economic este un dezi­derat în curs de efectuare în ţara noastră şi noi aci am urmărit ches­tiunea dând sugestii şi făcând pro­puneri. încetineala cu care s’a lu­­crate poate avea explicaţiile ei in trecut, astăzi însă el nu mai poate întârzia. Mai mult ca 30°/* din schimbul nostru internaţional va trebui să se facă pe baza unui plan care, este uşor de înţeles, va fi o sistematică întocmire tehnică şi e­­conomică. Implicit se naşte nevoia ca acest important fragment să fie ncadrat într’un plan naţional care să cuprindă întreaga economie na­ţională şi care să însemne calea de urmat spre realizarea tuturor pos­tulatelor economice absolut nece­sare atingerea idealului naţional însuşi. Acordul româno-german aduce, în direcţia unui plan economic ge­neral, un aport care nu trebue ig­norat. Un plan economic trebue să se bazeze pe câteva puncte de spri­jin fixe. Numai aşa poate tinde la realizarea unor îmbunătăţiri. Un plan lipsit de aceste constante or­ganizează haosul sau, în cel mai bur caz, este teorie curată. Acor­dul cu Germania ne aduce, în ma­terie de producţie agricolă, sigu­ranţa unui debuşeu constant pen­tru o bună parte din surplusul pro­ducţiei şi chiar se tinde la o dez­voltare a unor culturi a căror re­zultat va fi sigur cumpărat. In ma­terie industrială ne aduce posibili­tatea de a dezvolta numai indus­triile viabile şi mai ales industriile agricole. Prin aceasta ni se dă po­sibilitatea de valorificare a muncii in producţii de calitate şi deci ne fereşte de situaţia inferioară de ex­portatori exclusivi de materii pri­me. In acelaş timp, asigurându-ni­­se desfacerea, vom putea între­prinde o serie de exploatări mi­niere pe care nu le puteam încer­ca fără acest sprijin. Iată câteva din constantele cerute pentru în­tocmirea unui plan economic, dar care în acelaş timp sunt şi îndem­nuri spre a se păşi la realizarea lui. Dacă necesitatea unui plan eco­nomic naţional, care să însumeze totalitatea ţelurilor economice care formează idealul unei generaţii, nu mai poate fi negat, apoi nu tre­bue să fie uitată nici nevoia unei colaborări generale la realizarea lui. Un plan economic general, sau chiar unul parţial, este opera câ­torva specialişti care ştiu să in­terpreteze şi să toarne în formule, tendinţele economice ale unei ge­­neraţiuni. Aplicarea lui, însă, este opera, de fiecare clipă, a naţiunei întregi. In momentul acesta când fiecare simţim geutatea celor ce se petrec în jurul nostru pasivitatea critică devine o crimă. Măsura na­ţionalismului o dă gradul în care ştii să te angrenezi în valul reali­zărilor pe orice teren de viaţă na­ţională. Tipul cetăţeanului care se crede achitat numai prin plata im­pozitelor şi satisfacerea serviciului militar, rămâne trecutului. In pre­zent se impune respectului nostru tipul individului care se socoteşte, în fiecare clipă, în serviciul naţiei sale, Mircea V. Pienescu Dacă fundamentul economiei capi­taliste este proprietatea individuală şi câştigul întreprinzătorului, economia colectivă se întemeiază pe desfiinţa­rea proprietăţii particulare şi pe so­cializarea mijloacelor de producţie şi câştig. In timp ce în ecoonmia libe­rală Statul se întemeiază pe forţele individuale al­e cetăţenilor, în econo­mia colectivă individul îşi pierde ori­ce independenţă ,fiind pus în exclu­siva dependenţă a Statului. Ideologia economiei socialiste a fost mai întâi formulată la 1847 în Manifestul comunist lansat de Marx şi Engels. Acel manifest cere: 1. Ex­proprierea proprietăţii funciare; 2. Desfiinţarea succesiunilor; 3. Munca obligatorie pentru toată lumea ; 4.­­ Sporirea instrumentelor naţionale de­­ producţie şi ameliorarea terenurilor cultivabile după un plan general ; 5. Prepararea tuturor măsurilor capabile de a face să dispară în mod progresiv diferenţa între oraş şi ţară . 6. Cen­tralizarea creditului în mâna­ Statului prin ajutorul unei „bănci, naţionale“ Toate dezideratele programului so­cialist formulate în manifestul co­munist au fost realizate în Rusia So­vietică.­­S’a desfiinţat proprietatea pri­vată, s’a desfiinţat întreprinderea par­ticulară. Aşa în­cât în Rusia Sovie­tică producţia şi desfacerea bunurilor­­ economice au devenit funcţiune colec­tivă. Dar pentru a se pune in mişcare toate forţele economice ale naţiunei a trebuit să se împlinească o organizare de stat şi a mai trebuit ca această organizare să lucreze pe baza unui plan. Pentru a înţelege structura econo­miei colective este necesar să cunoaş­tem cum s’a înfăptuit organizarea e­­conomică a Rusiei Sovietice şi în ce constă planul. Aceste două elemente prin ajutorul cărora se produce și se repartizează bunurile ne va da o idee clară despre aceia ce se chiamă eco­­­nom­ial Sovietică. i I ' ‘ ■ | . In fruntea ierarhiei politice și eco­nomice se află Consiliul suprem al Uniunei sovietice, compus din două Camere, Consiliul Uniunii şi Consiliul Naţionalităţilor, care­­deţine suvera­nitatea. In intervalul sesiunilor pu­terile sunt executate de Prezidiul con­siliului suprem, compus dintr’un pre­şedinte, 11 vice­preşedinţi şi 24 membri. . Deriziunile luate de aceste organe nu au decât un caracter de orientare generală. Adevăratul organ de exe­cuţie şi de administraţie superioară este Consiliul Comisarilor poporului, ceia ce ar corespunde la noi cu con­siliul de miniştri. Pentru fiecare ser­ă în­­viciu public există un comisar. Preşedintele Consiliului suprem poate anula deriziunile luate de co­misarul poporului. Atribuţiile comisa­rilor în domeniul economic sunt de a dirija şi coordona munca diferitelor comisariate şi stabilimente economice şi de a lua măsurile pentru executa­rea planului ecomoniei naţionale şi a­ bugetului. Consiliul Comisarilor este asistat din punct de vedere tehnic de o Co­misie a Planului, din care fac parte câteva mii de specialişti­­şi ingineri, economişti, agronomi, statisticieni şi experţi. Organele mai sus arătate al­­cătuesc direcţia generală a economiei. Alăturea de ea există direcţia specia­lizată, care, la rândul ei cuprinde trei organe administrative. 1. Administraţia superioară ; 2. Trustul ; 3. întreprinderea. 1. Administraţia superioară, repre­zentată printr’un comisariat al popo­rului specialist într’o branşă econo­mică (ca : industria grea, industria alimentară, etc.). Comisariatele sunt împărţite în direcţii principale, ocu­­pându-se numai de un sector, dintr’o branşă economică. 2. Trustul se compune dintr’un grup de întreprinderi, care pierd autono­mia lor în folosul­ trustului şi care, la rândul lui este subordonat organelor superioare ale Statului. Trustul mai este dotat cu o personalitate morală şi are capacitatea de a contracta, are bugetul şi capitalul său propriu şi are credite înscrise în bugetul Uniunei sovietice.. Trustul e dirijat de un comitet de direcţie compus din 3—5 persoane. Conducătorii trusturilor sunt res­ponsabili penaliceşte de buna gestiune şi de neexecutarea planului. Câştigurile sunt trecute statului, iar R­egim col »1 ■A # pK­­ . N. LEON » . '.*or Universitar pierd ■ benef. noi 3. Ii mar di­re bt I cu capi .. o Intreprir.­tor genei : lecţie al ‘rus. prinderei t - ţiunile pri.- , Cu ajutoi , tul sovietic .. » n a pune în vi pentru a sat. •«... ale țării. Să vedem nv­­domeniu!­econc ' După ce Con*­ cretat desființări viduale, Statul si lui greaua sarcin.­t proprietatea și pi\ fi acoperite din e organul prl­;iitate juridică, b­uget separat, de un direc­­siliul de di­­atea între- I, ui de instruc­izări Sta­­■ m pentru r­aţional şi inamice cut in 418 .1 de­­( . ■ indi­­ntea •ma ală kt­1­. S­e exp mur multe pi ror h c­u domei i. brii ace. Pâmân’ poate 1 Membri, decât dt produsul şi producţie colectivă i colectivizării nu se i pe cale de decret, anumită organizare­­ specială pentru a­­prin aşa numitele unităţi agricole Sunt centre co­­agricultori. Mai viduale, ale că­­t, formează un imun de mem­­mită Kolkhoz latului, el nu le tranzacţiune. iu au alt drept­­ v­­­a împărţi intr. ei. Comisarul administrativ al distric­tului formează o massă de terenuri de 3—4 mii hectare pe care o pune în exploatare prin membrii Kolkhozuri­­lor. Kolkhozul este compus de un consiliu de administraţie, un director activ, confirmat de centrul districtu­lui, un subdirector, un contabil şi de adunarea muncitorilor. Administraţia este încadrată în organizarea generală a Statului, de care ne-am ocupat ma­i sus. In momentul în care ţăranul a acceptat să intre în Kolkhoz, pără­seşte pământul, casa şi instrumentele lui de muncă pentru a le pune la dis­poziţia colectivităţilor. Vom vedea într-un articol viitor cau­zele cari au dus Rusia la starea de mi­zerie socială și disperare de astăzi. Ingratitudine universală O telegramă prizărită între altele, în care nenorocirea face casă bună cu imaginaţia, anunţă că un medic a descoperit microbul reumatismului, l’a disociat de acei în tovărăşia că­rora trăia, l’a filtrat şi l’a prezintat la microscop, ca pe un vinovat, care este scos dintre complici sau bănuiţi, pentru a fi sancţionat. In ziua aceea nu s-a emoţionat ni­meni. Parlamentele lumii au conti­nuat să discute problemele trecătoare, care înveninează existenţa oameni­lor de azi, vedetele politice au conti­nuat să se bombardeze cu discursuri, iar pana ignorantă a continuat să lerodiesc dantela acestor inutilităţi care fărâmă viaţa. Totuş, din lumea invizibilă a mai fost scos la iveală un duşman, nu ştiu dacă mai periculos decât oamenii, dar in orice caz tare incomod. Din cauza acestui microb s’au ridi­cat spitale, s’au amenajat stabili­mente balneare şi s’au traficat ilu­ziile însănătoşirii până in clipa când moartea le-a curmat, dulcea moarte gratuită, acest veto opus abuzului de medicaţie. Vor fi cu neputinţă de îndreptat relele aşezări şi deprinderi datorită cărora aflăm cele mai infime deta­lii asupra unui asasinat, şi ignorăm totul dintr’o atât de colosală descope­rire ştiinţifică. Publicitatea răului este atât de răspândită in lume, încât o faptă bună căreia humanitatea î i va datora in vecii vecilor sănătatea ei, rămâne in umbră, acolo unde e marea linişte, nobilul climat al genia­lităţii, aerul de respirat al vir­tuţii, optimismul inincibil al adevă­ratelor elite. In răstimpuri, ziarele publică fotografia câte unui savant neras, câte unui artist de înfăţişare modestă, şi o lume intoxicată de minciuni, de vanităţi şi de clopoţeii nulităţii priveşte o clipă cravatele lor oribile. Nimic nu se poate reţine, de­cât pentru spitalele în care se moare cu preţ redus, în fiecare oră, de sute de ani, alături de alba indi­ferenţă a şorţurilor cu buzunarele pline de instrumente chirurgicale. E dezolant de trăit într-o lume care-şi ignoră pe cei mai buni fii ai ei şi care se pasionează de scandal cu o lipsă de desgust care trebue să explice lăcomia ei. Dar nimic nu descurajează aceste cercetări. Eri a fost descoperit infu­­zorul malariei, azi cel al reumatis­mului, mâine cel al cancerului. Porci de India au fost injectaţi cu seruri noui, pentru experienţe, şi fiecare cobag, credeţi-mă, este mai util humanităţii decât toate distinsele personalităţii internaţionale care sea­mănă ura şi desbinarea pregătind în şampanie dezastre abundente, şi as­cunzând sub ornamente inimi cani­ne, care nu cunosc mila, nici dul­ceaţa, nici recunoştinţa pentru muce­nicii din laboratoarele unde se pre­găteşte salvarea de la moarte a atâtora dintre ei Fără speranţă. Fără iluzie. Romulus Dianu m » • I T**? V • ■vÁ I ii W 1 •MT* PW«!« W' „Zefirul murmură E timp răpitor, Vend, unda e pură, Pe cer nici un nor...“ ( * ' -x* - v RarV: r ^ilegerma lolone * > »L ŞEICARU Vecinătatea unor mari ca întindere şi u­bistibilă forţă de expansiiu poate fi pentru nimeni lin»; toare. Şi cu toate că pactul de amiciţie germano-polone, în­cheiat în 1934 este încă neatins, totuşi după anexarea oraşului Memel, întreaga Polonie este străbătută de o profundă teme­re în ceea ce priveşte soarta ora­şului Dantzig, de care este strâns legată şi viabilitatea co­ridorului ce asigură Poloniei e­­şirea la Mare. Toate industriile în strânsă legătură cu apărarea naţională sunt aşezate în par­tea centrală a Poloniei, la o e­­gală distanţă şi de frontiera Ru­siei sovietice ca şi de frontiera Reichului german. Or, această parte, — arsenalul armatei po­loneze, — se numeşte „triun­ghiul strategic“ şi se reazimă pe Varşovia, Silezia şi Ukraina. După socotelile statului major polonez, acest „triunghiu strate­gic“ al industriei de război, ar putea să alimenteze 1.500.000 de soldaţi sub arme şi în ipoteza unei ocupări a culoarului Dant­zig. Prin desfiinţarea Cehoslova­ciei, apărarea Poloniei faţă de un atac ce ar veni din partea Germaniei, a suferit o evidentă slăbire, iar raporturile existente între Polonia şi Rusia sovietică sunt foarte nebuloase. De fapt, polonezii se tem de ruşi chiar dacă ar fi dispuşi să le vină în ajutor. Anexarea Boemiei şi a Mora­­viei, cu anexa de protectorat a­­supra iluzoriei independente a Slovaciei, care se adaugă fron­tierei comune ce o aveau, îm­preună cu Prusia orientală for­mează pentru Polonia un cleşte nu mai puţin ameninţător chiar atunci când este un cleşte prie­ten. De aici acele manifestaţii cl. I,­­ prez.­dicărilo­ de lege c, unei Ukraine Dietă in corp polone, finanţe, tă, şi «­ţeles im inspiraţia rind de s asemanan trecut Ceh ma oară d. în toată ev sale externe, . de dramatică Intră în tac­­a g birea internă a pregăteşte unei gicale. Am p Ulisse este în n germani, pentru vitură tactică a Evident că d. Bec de excepţională stă vilor, ceeace este c am putea spune, — în aceste vremuri t ră­nită tălăzuiriî a adve­r nu a dat semne de su­porturile cu Germani mas în cele mai bune i şi când nu ar fi exişti filiaţie de idei între d. dryj şi unele idei din­­ Kampf“ unde sunt schiţa­ tinările viitoare ale Ukrain cărei câmpii nesfârşite şi ii!«' ar putea fi exploatate sub »­ţia partidului naţional-socii noi (germanii) am fi în mă, să producem şi poporul genn . ar înota în belşug“. Dacă d. Beck a putut să-şi d­i? Ul­iu de o eviden­­ta» «♦ A* a li , ■ té ;; iV asp ofici tisch Fără să menii, acestoi ţionale „Dacă­­ tesc că I .. ndi toare fa\ nu mai es cuvinte cu seama de v . .. onoarea po,­tul ar fi fo tru desvolta Europa şi dă­ţiunea polone. Termenii sta­toare precizie vor întârzia să­­c­tul sub forma u­e cuminţire prin opiniei publice a: * rate de pasiuni an Dar această con: liniei poloneze la < ■ •• eeace priveşte tt. au febră, înseam­ iment de garanţie li­nia ? Prezenţa Pol­oliei în sfera de ar. ■ e i-au dat libertate, ie şi siguranţa lipsei : , uni. Cu o Polonie at în pactul de se» idoială că Germani ‘tiuit înainte de a fi » . n Septembrie 1938 a îs * s .• complect Cehosl­ Ma s 1939. armata poloneză ' are o deosebită sti­are in pag. II­­ ­*S35 : ie­r rusii ne care sunt doar *eriorizare a unei •'* a națiunii po­D 18, d. dr. Mu­ukrainiene a ( lista reven­­îa unui proect credea crearea ependente, cu o nisterul său ui central separată, tă separa­­v. S’a în-i pornea p tresă­­■' al unei care a •u pri­­sigur liticei ărire ■an slă­­a le ur­'ă noast oian. 1 om să păstreze aceeaşi minată totdeauna ;e surâs, naţia nu ntrol al sensibi­­unele violente germane. Aces­tui provocat p •tr’o publicaţie ■( he Diploma­­•respondenz“. ilească ter- 1 încetarea opiniei na­il a vesti: n­eze soco­­•espunză­­german , cu alte să se ţină ele şi de , fap­­pen­­.­­ în na­ 1 » . In pagina 3-a altor a ulor­­­t . Sâmbăta 1 Aprilie 1939 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6.1 TELEFOANELE­­ Sacrut General 4.84.40 Serv. Publicaţii Redacţia politicii 8.40.88 Tipografia Sport 4.84.49 Cab. Administrat Abonamente 4.23.33 Cab. Directorului Secretariatul­ui convorbiri cu Provincia Proprietar­­ „Curentul’* S. A. R. înscri»! Registrul Comerțului sub Na 15/935 Trib. Ilfov. Registrul publicațiilor, Na 174/938 Taxa poştală plătită in numerar cont­ord. Dir. Gen. P. T. T. nr. 55740­ 929 1.40.84 4.84 48 3.40.80 4.84.47 8.40.86 Probleme ale tinatnlni Olt Fiinţa administrativă a noilor ţi­nuturi începe să se umple, din ce în ce mai mult, de un conţinut con­cret de probleme de gospodărie care se pot afirma, în acest fel, cu mai multă greutate decât sub for­ma strict judeţeană veche. Polari­zarea aceasta, strângerea aceasta a chestiunilor la ordinea zilei de re­zolvat, în jurul nucleului de auto­ritate al „rezidenţei“, le dă impor­tanţă şi relief la centru şi le cerne importanţa pe terenul local. Rezidentul regal ţinând în mână firele ţinutului ştie cum să dozeze, sub raportul interesului comun al unei regiuni întregi de populaţie, urgenţa problemelor de gospodărie care trebuesc rezolvate. El are po­sibilitatea, interzisă ministrului de la centru, de a se informa direct asupra problemelor din zona sa, de a le cunoaşte deci cât mai de a­­proape şi în acelaş timp de a le ordona în raport cu nevoile gene­rale ale ţinutului. Aceste reflecţii le facem gân­­dindu-ne la aceia ce vedem că se petrece în ţinutul Olt, pe care îl cunoaştem mai bine. D. rezident regal Dinu Simion, de la trecerea sa la rezidenţa ţinutului Olt, a pornit o acţiune de cunoaştere di­rectă a problemelor tuturor jude­ţelor, care este vădită în mobilita­tea energică de care dă dovadă, în necontenitele cercetări la faţa lo­cului, în informarea imediată după care umblă prin oraşe şi sate. Ţi­nutul Olt, prin poziţia lui, prin ca­racterul economic şi social de o re­marcabilă vivacitate, prin impor­tanţa lui generală, ridică o serie de probleme masive pe cât de variate, de conducere. Cine cunoaşte lumea acestui ţinut, în continuă mişcare prin felul ei însăş de a fi, ne­astâmpărată chiar, adânc agitată sub regimul partidelor de patimi şi în acelaş timp dând dovadă de o aspiraţie mai vie ca în orice altă parte, către un nivel de viaţă mai bun, cine cunoaşte importanţa şi bogata structură economică a Ol­teniei, îşi dă seam­a că, în adevăr, acest ţinut cere un efort special de cunoaştere, de înţelegere, de con­ducere. Dacă ne gândim la caracterul ju­deţului Vâlcea, care ia o mare des­­voltare turistică, şi are o activitate industrială, la judeţul Dolj cu mari necesităţi agricole şi comerciale prin poziţia bună a Craiovei care trebue reînsufleţită, la problemele populaţiilor de deal şi de munte ale Gorjului şi Mehedinţilor, la problemele dunărene ale ţinutului, la cele agricole particulare ale ju­deţului Romanaţi şi Olt, ne dăm seama că promovarea sensibilă a ţinutului cere, în adevăr, o ener­gie deosebită şi un spirit foarte realist Animaţia pe care o con­semnează corespondenţa din pro­vincie a tuturor ziarelor, în acest ţinut, — care se compară cu aceia a ţinutului central Bucegi unde d. rezident regal Alexianu a început, deasemeni, fără întârziere acţiunea de organizare în spiritul nouei răs­punderi rezidenţiale, — această a­­nimaţie arată în adevăr că omul locului care este la conducerea ţi­nutului Olt, cunoscut ca un spirit idepărtat de tot ce este utopie sau formalism administrativ, desvoltă activitate practică. Fără îndoială ne găsim în faza inventariere şi coordonare a ,­­lemelor, nu numai la ţinutul­­ , ci la toate celelalte ţinuturi, su­­dăm o adevărată întrecere în­­zidenţi. Ceea ce trebue înlă- 1 , din capul locului este slăbi­ri- ■■ , pentru planurile de an­­excesive, pentru marile “ gospodăreşti care, trebue unoaştem, din fericire nu îi a­nulat până acum. Dar nu activitatea unui şef de­­mr­ebue să se piardă în bu­•. ‘-.r administrativă, ci trebue să \­eze în tentative şi rea­liză /olum, de proporţii. Fie­. ■ ■ m care ţinut are în această privinţă problema lui specifică. Spiritul realist trebue să primeze­ însuşi­rile de organizator ale d-lui Dinu Simion şi cunoaşterea exactă a si­tuaţiei, sunt acelea care l-au adus la ţinutul Olt. Dragoş Vrăniceanu Teodor Speranță Zilele trecute, împlinindu-se zece ani de când a murit neostenitul anec­­dotist, s-a slujit la o biserică din Bu­­cureşti parastas pentru odihna sufle­tului său, acolo unde nu mai este nici veselie, nici întristare. Afară de ru­dele apropiate ale răposatului, prea puţini şi-au mai adus aminte de cel care o viaţă a înveselit generaţia tre­cută. Speranţă e acum acolo unde nu se râde, nici nu se plânge. Ce stranie i­­postază, şi întrebuinţăm termenul a­­cesta cu înţelesul antic, ypostasis, ce pe greceşte însemna substanţă, exis­tenţă, fiinţă, pentru anecdotistul care toată viaţa a căutat hilariantul cu stăruinţa gazului acela care produce râsul în chip chimic!... Căci judecând bine valoarea comicului din snoavele versificate ale lui Speranţă, el este numai de suprafaţă, nu isvorăşte din cunoaşterea ironică a slăbiciunilor sufletului omenesc, ci din acel sac cu păcăleli şi glume eftine în care Soi­reau nu mai recunoştea pe autorul Misantropului şi al lui Tartuffe. Şi pentru asta, lumea a uitat atât de repede pe Teodor Speranţă. Jean Paul Richter, filozof şi umo­rist, pentru care râsul nu era un simplu amuzament, a zis că rizibilul nu este atât de însemnat încât să de­vină obiect de dispreţ, şi nici atât de vătămător, ca să fie obiect de ură. Că, mai zice el, râsul subliniază doar e­­roarea, şi nu atât eroarea in sine, cât manifestările ei exterioare... Aşa ar fi, dacă se face o discriminare netedă între ridicul şi comic. Ridiculul im­plică un sentiment de desconsiderare, de dispreţ sau compătimire ironică: comicul, nu. Conu Zaharia Trahana­­che, oratorul prost, încornoratul fa­miliei, e ridicul. Cetăţeanul turmentat e comic, râdem de el cu simpatie. Idolatria, mai spune Jean-Paul, ne lasă serioşi dacă se înfăţişează ca o simplă eroare de concept religios, dar devine ridiculă în aplicările ei prac­tice, în ritual adică. De ce?... Noi cre­dem că un ritual nu poate fi ridicat niciodată, ci numai comic; şi asta în anume condiţii de substanţă şi mani­festare. Ţiganii noştri au fost comici când s’au gândit să facă o biserică de caş pe care apoi au mâncat-o: S’o facă de lemn?... Putrezeşte! S’o facă de fier?... Rugineşte! S’o facă de oţel?... Plesneşte! S’o facă de zid?... Mucezeşte! S’o facă de caş! Fireşte! Când o bate văntu, Curge untu . Tot sarcasmul teluric al poporului, unde Creangă a găsit zăcăminte a­­dânci de umor, rămâne izvorul ne­secat al veseliei comice, adică în ac­ţiune. Moliére a luat cu amândouă mâinile din hazul snoavelor medie­vale. Caragiale vedea nu fostul poştaş, beţivul virtos, dar onest, dar păcălit, dar maltratat, simbolul maselor elec­torale, al mulţimii naive, mereu în­şelată. Către sfârşitul vieţii, după acel to­rent de anecdote pipărate, împănate, afumate, Teodor Speranţă se umani­zase. Era în el o simţire latentă ce dacă nu s’ar fi izbit de un anume gust măscăricios al vremii, şi nu s’ar fi a­­mestecat cu caricatura bufă a bătrâ­nului Jiquide şi cu snoava mahala­­gească a lui Marion de la Veselia, ar fi luat altă înfăţişare estetică. Ne a­­ducem bine aminte de o poezie lirică a lui Speranţa, publicata spre sfârşi­tul vieţii, începând aşa: „Când inima în pieptu-mi, ’Nceta-va de a mai bate...“ Câta să părăsească gluma uşoară, satira eftină la adresa ţiganilor, bul­garilor, ovreilor, ungurilor, nemţilor... „Plombiem“ este titlul unei schiţe u­­moristice în care Speranţă ia în râs proasta organizare, lipsa de onestitate profesională, pe calea ferată nemţea­scă de pe vremuri, constatate cu pri­lejul unei călătorii la Paris. E o ze­flemea ce nu se ridică deasupra re­portajului mediocru. Zeflemea ce încă mai constitue o bună parte din fondul etic al intelectualităţii româneşti. Joachim Bote?

Next