Curentul, iunie 1939 (Anul 12, nr. 4059-4088)

1939-06-01 / nr. 4059

ANUL XII No. 4059 Japonia salvează pacea■■■ Faza actuală prin care trece pacea europeană îngădue un moment de reflexie mai aprofundată asupra evenimentelor. Desigur, nemulţumirile nu au fost stinse. După culegerea recoltelor de cereale, adică după ce prima condiţie a ori- ’cărei întreprinderi va fi satisfăcută, vacanţa de vară ne va permuite să apreciem în ce măsură unele revendicări actuale mai pot fi rezolvite pe cale de conversaţie, sau dacă nu-şi vor validita atunci eficacitatea, alte metode de vară. Astăzi, constatăm că Marea Britanie, prin vizita Suveranului ei în Canada, a afirmat încă odată solidaritatea imperiului cu Metropola. Vizita regală engleză va fi continuată în Statele Unite, unde o conştiinţă anglo-saxonă întreţine simpatiile pentru Anglia în aceeaş măsură ca şi credinţele democratice ale acestor state. Intre timp, şi în mijlocul unei profunde atmosfere de credinţă germanică, d. Hitler a inspectat linia Siegfried, linie defensivă care ilustrează sforţările de care a fost capabil, în anii din urmă, poporul german. La invitaţia adresată de Führerul Cancelar ţărilor din nord-estul european de a încheia cu Germania pacte bilaterale de neagresiune, am putut vedea Suedia, Norvegia şi Finlanda precizând poziţiile lor de ţări neutre, prin declinarea argumentată a invitaţiei. Dar datele geografice proprii au îndemnat Danemarca, Letonia şi Estonia să accepte ideea germană de a negocia pactele de neagresiune amintite. Vom vedea în scurt timp, de aci încolo, consecinţele elaborării acestui interesant sistem de pacte bilaterale, care prin chiar nevoia ce se simte de ele afirmă carenţa definitivă a Societăţii Naţiunilor şi compromiterea oricărei umbre de securitate colectivă. Temerile cele mai accentuate sunt pentru soarta Danzigului. Acolo, cu toată mica întindere a Statului Liber, se joacă o piesă mare. Polonia a arătat, nu numai odată, că gurile Vistulei sunt pentru această ţară o necesitate vitală, întrucât îi oferă i eşire la Marea Baltică, şi-i restitue avantajul la care are dreptul pentru sutele de chilometri de teren constituind albia acestui fluviu polonez. Polonia a răspuns astfel Germaniei cu exact argumentul german al „spaţiului vital“. „Spaţiul vital“ este o teorie economică de recentă apariţie. Forţa acesteia tinde să ia, în politica Reichului, locul teoriei naţionaliste ce stă la baza nazismului. Puterea mare de seducţiune a hitlerismului în Europa se datoreşte desigur accentului pe care-l pune pe ideea naţională. Acţiunea germană din Austria a fost admisă pe baza argumentului rassial şi naţional Pentru Boemia şi Moravia argumentul este însă pur economic al spaţiului vital. Precedentul odată creiat, teoria şi-a trăit destinul ei, şi este evident că Polonia recunoscând structura germană a Danzigului, a subliniat interesele ei pe bazele mult mai largi ale „spaţiului vital“. Polonia a lăsat totuş să se înţeleagă că această motivare va trebui să fie necontenit sprijinită printr-o vigilenţă naţională ireproşabilă. Deocamdată, constatăm că rezistenţa poloneză stă pe nişte baze morale care se revendică din teoria spaţiului vital. In acest imbroglio european, se neglijează însă factorul japonez. Forţa expansionistă a Japoniei impune multă rezervă Statelor Unite faţă de afacerile continentului nostru. Dar nu e numai atât. Tokio inspiră Moscovei o extremă prudenţă care s’a vădit şi în recentele negocieri anglo-ruse. Acest lucru este foarte important şi trebue înţeles la justa lui valoare, pentru că obligă Anglia şi Franţa să-şi menţină, în apele Extremului Orient, forţe navale care le-ar putea folosi în Europa. Japonia, care întreţine cordiale relaţiuni cu Polonia, nu e mulţumită de tensiunea dela Danzig. Polonia este o putere care a rezistat bine comunismului. Tokio nu vrea să piardă loiala amiciţie a Poloniei. Deaceea, s’a vorbit despre tendinţele moderatoare ale politicii japoneze, îtt diferendul dela Danzig. Reţinem din aceasta, că punctul de vedere alguvernului din Tokio este mai apropiat de acela al Londrei decât de al Berlinului. Mai mult decât s’ar crede, îrntr’adevăr. Japonia înţelege să lupte cu Kominternul, dar nu cu Anglia. Ostilităţile ideologice arătate Angliei în unele ţări, nu sunt pe gustul Japoniei. Tokio însă a urmat politica axei, cu sacrificiul intereselor sale faţă de Londra, întocmai aşa cum Germania a urmat politica antikomintern, neglijându-şi interesele din China. Fapt este că astăzi, Japonia se întoarce uşor înspre Anglia, pentru a nu favoriza o alianţă anglo-rusă. Scopul suprem al acestei mişcări este menţinerea păcii prin evitarea unei ciocniri între blocul fascist şi cel democratic. Se poate constata că jocul japonez dă dovadă de o mare supleţe, chiar în cadrul axei, şi că de reuşita acestor tendinţe moderatoare depinde, în mare măsură, pacea acestui an. Menajarea puterilor occidentale se învederează ca o preocupare constantă a Japoniei, pentru a elimina rolul sovietic în Europa. Tendinţa aceasta imperială, exprimată atât prin generalul Itagaki, cât şi prin politica d-lui Arita, ministrul de externe japonez, ne îngădue să credem că nici o violenţă excepţională nu va primejdui pacea, în conjunctura actuală. Romulus Dianu Concursuri hipice De voie, de nevoie, chiar cei mai sedentari trebue să ia cadenţa galopului, în plin concurs hipic la Galaţi, iată vestea frumosului succes obţinut la Varşovia de echipa maiorului Kirculescu, recompensată prin mai toate trofeele premiului de deschidere. Inimosul V. Purcherea, ’■— acelăş care anul trecut confisca la Bucureşti premiile I şi II ale aceluiaş parcurs inagural, — îşi consacră astfel splendid debuturile de internaţional: nu mai avem deci cuvânt să regretăm că ne-am trimis în Polonia echipa militară hipică, tocmai in ajunul marelui Concurs internaţional dela noi. Ceeace a decis d. general adj. Ilasievici, ceeace a hotărît d. general inspector Atanasescu, într’adevăr, constitue un gest de rară eleganţă pe lângă un act de virilă cutezanţă, spre a oferi metropolei noastre de ziua Restauraţiei un cât mai superb spectacol, — determinând participarea încă unei naţiuni la concurs, — echipa României a plecat la Varşovia, de unde nu ne va sosi decât in noaptea de ajunul Concursului de la Bucureşti. In schimbul acestei prezenţe, — prin reciprocitate, — vom avea participarea echipei poloneze la noi, dar cu acest cavalerism renunţăm eroic la familiarizarea cailor şi călăreţilor cu parcursurile, la antrenarea şi odihnirea metodică a monturilor, la supravegherea temuţilor concurenţi germani, a căror anunţare a semănat panica printre rivali... Temuta echipă a maiorului Momil), — în frunte cu faimoşii căpitani Hasse şi Brinckmahn, —• va veni să secere anul acesta zi de la noi trofeele: să nu fiţi trişti ascultând pronosticul nostru, — după care Germanii vor confisca circa 5 premii I din opt. Atâtea au cucerit la Roma, — atâtea smulg oriunde se prezintă, desnădăjduină pe concurenţi, este bine să fim preveniţi, — amintindune că Reichul pune generos la dispoziţia Şcoalei din Hanovra (recent regenerată) şi fonduri, şi instructori, şi par săngi selectaţi prin toate hergheliile Imperiului. Vom mai avea ca oaspeţi şi pe Turci cari, — călăuziţi de un excelent écuger francez, — cumpără pretutindeni pe capete cai de performanţe, plătind par’că din tezaurul Seraiului... Aşa ne-au răpit-o anul trecut pe Troiţa, — care deunăzi îşi plătea la Nissa preţul printr’un premiu !... Vom avea şi, pe Yugoslavii debutanţi, — ca să ia locul de anul trecut al Grecilor, acum absenţi, reprezentaţi doar printr’o cupă graţios oferită amazonelor. Oricum, — publicul este prevenit, impacient, pregătit... Elegantele îşi prepară schimbul de toalete pentru toate cele 8 zile ale concursului, inclusiv ţinuta de ploaie torenţială, — ca anul trecut, la Premiul învingătorilor. Nu va lipsa din tribună maniacul care la fiecare salt exclamă: „Uite, idiotul!,", — indignat că bietul cal nu este săltat de dârlogii călăreţului peste obstacol, cum se credea că trebue in veacul trecut... Vor fi destui cari să recunoască un Meteor, —murgul maiorului Kirculescu, încălecat de cpt. Epure, — calul consular care-l purta pe d. primministru Armand Călinescu la parada dela 10 Mai... Şi veţi auzi dudui abea nobile, — până ieri pasionate doar de „Votre Beauté", — discutândîn cel mai savant dialog equestru, veţi înţelege de ce cutare iapă izabelă nu este „pusă pe fler”, — veţi afla cum a fost „barată” in ajun, ca să sară mai fluid peste staţionate, duble de cale ferată, porţi, banchete, oxere, butuci, riviere şi talazuri bretone... Ion Dimitrescu 12 PAGINI 3 LEI — Uite, domele, eu acum nu mai pot să fiu deputat, fiindcă nu mai am nici o meserie. — Dar înainte ce meserie aveai? — Deputat... Un dictator clasic de PAMFIL ŞEICARU O puternică impresie a produs discursul rostit de Oliveira Salazar, în faţa Adunării Naţionale. Dictatorii Portugaliei s-a ridicat împotriva teoriei „spaţiului vietal“, împotriva afirmării brutale a forţei ca origină ctitoricească a dreptului popoarelor. A impresionat, fiindcă un reprezentant al ideologiei antidemocrate a manifestat tendinţe de desolidarizare de ideologiile politice autoritare, pe care un foarte grăbit simplism de apreciere le vrea solidare şi identice. Este adevărat că, de mai bine de un secol, Portugalia a fost alături de Anglia, mai precis din epoca războaelor napoleoniene, când generali ca Junot, ulterior Kellermann şi gloriosul Masséna au asuprit greu pe Portughezi. Aşa se explică de ce la Trafalgar, flota portugheză a împărţit gloria victoriei cu Nelson. Aceste legături au avut o singură eclipsă în 1889, când Anglia şi Germania au semnat o convenţie secretă având ca obiect împărţirea coloniilor portugheze. Urmarea acestei convenţii a fost „ultimatum“-ul din 1890. Era epoca lui Salisbury care obicinuiia să spună: „Marile state devin din ce în ce mai mari, iar cele mici din ce în ce mai mici“... Dar douăzeci şi patru de ani mai târziu, — în 1914, — Anglia intra în războiu pentru a apăra Belgia, un stat mic, ca să nu devină şi mai mic, mic până la dispariţie... Dela 1890, raporturile dintre Portugalia şi Anglia nu numai că s-au normalizat, dar au devenit atât de strânse încât Portugalia formează un capitol activ în bilanţul politicii engleze. Dar nu numai acest element de stabilitate şi continuitate al politicii externe portugheze a determinat conţinutul discursului rostit de dictatorul Oliveira Salazar, ci şi structura gândirii lui politice. Evident, Oliveira Salazar estedictatorul Porugaliei, şi unul dintre cei mai intransigenţi reprezentanţi ai ideologiei antidemocratice, dar ca formaţie intelectuală, ca ascensiune politică, Oliveira Salazar este tot ce poate fi mai deosebit de Fuehrerul Hitler şi de Ducele Mussolini. Pe când dictatorii Germaniei şi Italiei sunt elocinţi exponenţi ai unor mari învolburări pasionale ale maselor, Oliveira Salazar este un ciudat dictator fără nici un fel de contact cu mulţimile. Un profesor de finanţe la vechea Universitate din Coimbra, o fire retrasă, iubind meditaţia, acea tăcută, interioară convorbire cu ideile, cu fenomenele vieţii. Sbuciumul vieţii, vietul fluxului şi refluxului istoriei contimporane nu ajung la el decât prin zidurile căptuşite cu cărţi ale bibliotecii. Or, mulţumire reprezintă rezerve de puteri instinctive, pasionale, iraţionale, totdeauna seduse de elocinţă, fascinate de gestul cutezător; toate aceste însuşiri de cuceritor al sensibilităţii maselor lipsesc lui Oliveira Salazar. In recenta sa lucrare atât de substanţială, — „Le nouveau Portugal“. — Friederich Sieburg schiţează portretul dictatorului: „O misterioasă inaccesibilitate, o tăcere plină de semnificaţie, o invizibilitate solemnă, o modestie monacală, o simplicitate de savant, o severitate părintească, frugalitate şi exactitudine“. Impresii similare şi la Henri Massis (în volumul „Chefs“), culese la prima întâlnire cu dictatorul Portugaliei: „încăperea în care am fost introdus semăna mai mult cu biroul unui decan de Facultate, sau al unui rector de Universitate, decât cu cabinetul unui dictator; iar cel care se ridică să mă primească nu avea nimic dintr’un personagiu dictatorial“. Iubitor al singurătăţii şi al cărţilor, Oliveira Salazar reprezintă nn lin destin, creat de tălăzuirea maselor la o răspântie dramatică a istoriei, ci norocul unei Naţiuni ce a acceptat dictatura unei inteligenţe. Salazar nu circulă, nu primeşte decât foarte rareori, nu-i pasionează elocvenţa, cei cari îl cunosc, cei ce sau văzut urcându-se discret într-un tramvay sau strecurându-se în micul lui apartament, nu pot decât să alimenteze o legendă care este jorba de recunoştinţă şi de admiraţie a mulţimilor anonime. Omul plasticizează ideile pe care le militează în acţiunea de redresare a statului. El a fost chemat ca specialist, aşa cum familia cheamă un medic la căpătâiul unui bolnav cu febră de muribund. De la abdicarea regelui Manuel (1910) şi până la 1926, când generalul Carmona lichidează republica democrato-parlamentară, Portugalia a străbătut o continuă criză politică şi financiară: „Desordinea cifrelor duce întotdeauna la dezordinea în conştiinţe“... A străbătut o criză similară cu aceia dintre anii 1834—1851, epocă în care „Portugalia a cunoscut şaptesprezece ani de agitaţie caracterizată după vocabularul politic, dar care în realitate s’a tot învârtit în junii aceleiaşi calamităţi: „tezaurul gol“. (Arthur Ribeiro Loopes: „Histoire de la république portugaise“). Chemat să pună ordine în finanţe, Oliveira Salazar a procedat ca şi faimosul Baron Louis, ministrul de finanţe al Restauraţiei (1820), măsură în cheltueli, fContinuare în pag. II-at COLONIILE ŞCOLARE de N. D. PETRESCU-ZOIŢA Coloniile şcolare sau coloniile de vacanţă, cum li se mai zice, sunt înfăptuiri care răspund cu prisosinţă timpurilor de astăzi, vieţei moderne. Civilizaţia cu numeroasele ei aşezăminte şi industrii, cu nenumăratele nevoi, a transformat oraşele în adevărate furnicare omeneşti, unde copiiii, mai ales acei ai familiilor sărmane, tânjesc lipsiţi de aer, hrană, lumină şi joc, — nevoi absolut trebuitoare oricărei vietăţi la începutul vieţei. Mahalalele ca şi şcoalele primare din aceste cartiere mărginaşe sunt pline de Copii searbezi, ofiliţi, nedesvoltaţi, adevăraţi candidaţi la tuberculoză. Faţă de această stare de lucruri, dascălii şi comitetele şcolare fac tot ce le stă în putinţă, având şi sprijinul primăriilor spre a asigura copiilor sărmani cuvenita asistenţă medicală Aproape nu se află şcoală primară, unde copiii să nu primească gratuit salvatoarea untură de peşte. Pe alocurea cantinele şcolare asigură acestor micuţi sărmani hrana zilnică; un ceai fierbinte, o supă sau o mâncare caldă însemnează adevărată viaţă pentru şcolarii ai căror părinţi abia îşi încroptesc un traiu de azi pe mâine. Aceste cantine şcolare au luat fiinţă şi la sate, unde nutrirea copiilor de şcoală era atât de insuficientă, încât da mult de gândul tuturor. Era dureros să vezi, cum se risipiau şi dispăreau forţele, care aveau să apere — mai târziu — ţara în vremurile de restrişte la sate şi prin mahalalele oraşelor muriau copiii cu zile, din lipsa asistenţei medicale şi mai ales din lipsa nutriţiei necesare în asemenea împrejurări, de mare îngrijire pentru sănătatea şi buna creştere a tineretului, au luat fiinţă coloniile şcolare în toateu rile. Acolo unde a pătruns maimult şi mai adânc civilizaţia a răsărit şi a sporit mai mult altruismul, grija şi ajutorarea celor nevoiaşi, cu deosebire grija pentru cei mici şi sărmani. Un suflet mare s’a gândit la ocrotirea celor micuţi, la copilaşii sortiţi pietrei, — şi în această frumoasă năzuinţă s’a gândit la efectele binefăcătoare ale aerului şi ale luminei, ale muntelui, ale câmpiei şi ale , mărei. Acest suflet mare a fost pastorul elveţian Bion, care a organizat prima colonie de vacanţă, în vara anului 1876, plecând pentru două săptămâni la ţară, în cantonul Zürich cu 68 de copii dintr cei mai sărmani şi ofi ■ liţi, întorcându-se cu ei rumeni la faţă şi plini de viaţă. Fericita idee a pastorului Bion a fost apoi adoptată de toate cantoanele Elveţiei,— pentru că maitârziu să o adopte lumea întreagă Elveţia! ’— ţara aceastămică dar locuită de un popor eta un suflet mare, — a şi dat pe cei mai mari iubitori ai copiilor: Pestalozzi şi Bion, — ea are dreptul la respectul şi iubirea copiilor din lumea întreagă* Astăzi coloniile şcolarese practică în toată lumea — Japonia rivalizând cu Europa şi pe acest teren In Franţa mai bine de 300 000 şcolari beneficiază pe fiecare an de avantagiile Coloniilor şcolare, numai Parisul a trimis anul trecut 20.000 de elevi în coloniile de vacanţă. In Anglia, chiar părinţii cei mai sărmani contribuesc la cheltuelile coloniilor şcolare, — ei fiind de părere că ceiace nu costă nimic,... nu valorează nimic! Germania are cel, mai însemnat număr de colonişti pentru că în Germania se practică şi ceiace se numeşte semi-colonie, — adică o *iprte din copii petrec ziua la câmp şi^se întorc seara să doarmă în familiile lor. In total, Germania a trimis în anul 1937 un număr de 1.200 000 elevi în colonii şcolare. Elveţia a rămas însă tot cea dintâi în această privinţă. Oraşele: Zürich, Chur, Neuenburg, Lucerna, Schaffhauseh, Vevey şi Berlia — toate au clădirile lor proprii pentru coloniile de vacanţă Nicăieri nu se cheltueşte mai mult pentru asemenea colonii ca în Elveţia şi Germania In ţara noastră prima colonie (e vacanţă a fost organizată abia în vara anului 1901 de către Societatea feminină „Sprijinul“ Cea dintâi colonie a fost la Slănicu din Prahova, cu un număr de 11 copii pentru cari s’a cheltuit 500 lei. După 37 de ani, în anul trecut au fost trimişi în colonii şcolare, la mare şi la munte, un număr de peste 100 de mii şcolari. Primăria Capitalei arătându-se cea mai înţelegătoare şi generoasă în această privinţă, făcând adevărate jertfe pentru căutarea sănătăţei micuţilor şcolari. .Colonile noastre şcolare au acum solide organizaţii. Copiii nu realizează acolo numai beneficii fizice Beneficiile morale şi intelectuale sunt şi mai mari. Venind în contact mai deaproape cu natura, orizontul cunoştinţelor lor se lărgeşte şi se întorc cu inimile şi sufletele pline de impresii şi de frumuseţi, care nu se uită o viaţă întreagă. Scrisorile trimise de elevii din colonii în familiile lor sunt documente preţioase în această privinţă Dacă este adevărat că artele fac pe om mai bun cu atât mai mult îl va face natura! .. Prin grija Străjei Ţărei se organizează numeroase colonii şcolare după cele, mai sănătoase directive şi cu cele mai bune rezultate Unele şcoale şi au cumpărat terenuri la munte sau la mare, unde au ridicat frumoase adăposturi şi au înfăptuit, adevărate gospodării în vederea coloniilor şcolare de vară In aceasta privinţă, liceul „Ghincai” din Bucureşti poate sta drept pildă tuturor. Suntem informaţi că Petre Andrei, ministrul, educaţiei naţionale, intenţionează să facă un liceu-model, unde vor fi primiţi numai elevi de la sate, aleşi dintre cei mai distinşi la învăţătură, — dintre cei dintâi la clasificare. Dacă această şcoală-internat, — după cum bănuim, — ar fi aşezată cât mai departe de oraşe, undeva la munte, — ea ar însemna, nu numai o şcoală de selecţiune, — ci şi un isvor de viaţă şi sănătate pentru acei distinşi şi fericiţi elevi. Cultul pentru copii, grija pentru tineret însemnează grijă pentru binele ţărei . ’ • Pe bună, dreptate profesorul englez John Adams, de la Universitatea din Londra, a scris următoarele în lucrarea sa Evoluţia educaţiei . .. „Dacă o naţiă cu educaţie mai înapoiată doreşte să biruie împotriva altora mai înaintate, trebue să-şi întregească şi să ridice şcoala Fără jertfe mari pentru şcoală nu pop' nădjdui (Continuare in pag. II-a) Joi Iie 1939 DirectonfAMSt SEICARU REDMTffA SlADMIN ISTRAȚIA ' S^r a d a R^e'l vedere No. 6 *H J*. ' ^REFOANELE: Sfttet General 4.84.40 Serv Publicații 8.40.84 Redactia bolicCS 3.40.88 Tipografia 4.84 48 Sport J«, 4.84.49 Cab. Administrat 3 4080 Abonamerite 4.23.32 Cab. Directorului 4.84.47 Secretariatul si convorbiri cu Provincia 8.40.88 Proprietar, ,Curentul” S. A. R* înscris: Registrul Comerțului sub No. lSdISS Trib. Ilfov. Registrul publicațiilor, No 174/938 Taxa poştală plătită in numerar conf. ord. Dix. Gea P T. T. nr. 29 744/939 Un credit plugăresc înfăptuit A fost o vreme în care creditul pentru ţărani era pretext de făgădueli demagogice... Recitiţi manifestele electorale şi veţi găsi fără greş, în toate, făgăduiala de a se rezolva chestiunea creditului agricol. După ce treceau alegerile chestiunea nu era uitată decât de partidul de la guvern, căci în ce priveşte opoziţia, ea forma, alături de multe alte chestiuni vitale, pretexte pentru comunicări transformate în interpelări şi de ocări denumite luptă de răsturnare. In fond însă situaţia nu se schimba deloc şi dacă am avut o îmbunătăţire, apoi aceea a venit dela băncile populare, care sunt altceva Şi ..care şi-au dovedit posibilităţile înainte de războiu şi în condiţiuni cu totul altele decât cele pe care le plâng democraţii noştri de azi. Iată însă că şi în acest domeniu s’a schimbat ceva şi faptul a rămas oarecum necunoscut în însăşi fundamentul său. Este vorba de primirea poliţei ţărăneşti la reescont la Banca Naţională. Aceasta este o noutate şi aci trebue să vedem o încercare de înoire ce atinge limite revoluţionare. La crearea Băncii Naţionale s-a stabilit precis că se face pentru comerţ şi industrie. Şi aşa a rămas până în zilele noastre. Degeaba se spunea că nu-i firesc acest lucru într-o ţară de plugari; degeaba se forţau porţile tezaurului închis. Totul rămânea nemişcat. Spiritul statuei tutelare nu dădea voie să se facă nicio înoire. Din pivniţa, care i-a fost birou, păzea cu străşnicie. Nişte urmaşi mai neastâmpăraţi au deschis puţin uşa, însă pe ascuns şi pe drumuri ocolite. Aşa s’a făcut că la 1929, când s’a făcut stabilizarea, am putut găsi câteva miliarde date la ţărani. Dările de seamă ale conducătorilor plâng însă situaţia şi se iau măsuri de revenire. In scurtă vreme se deschide şi o portiţă oficială, dar plugarii nu o mai folosesc. Erau în criză şi se sbăteau în ghiarele unui trecut vitreg. Anul tuturor transformărilor a adus şi aici o schimbare. Meritul rămâne al d-lui guvernator Mitiţă Cortstantinescu. Banca Naţională a deschis larg şi oficial porţile sale pentru micul plugar, după ce decenii întregi primise numai poliţele semnate de negustorii şi industriaşii care se nimeriseră să fie mai mult străini. Astfel Banca Naţională a României a devenit şi Banca Naţională a Românilor. In peregrinările noastre prin ţară, în ultima vreme, am constatat şi de guvernator le ştie, că sunt multe greutăţi în folosirea acestui credit de la izvor. Ţăranii sunt răspândiţi peste tot. De la ei la Bancă este drum lung şi se cer şi forme spre a-i străbate. Asta ar cere o dobândă mai mare spre a acoperi cheltuelile, dar acest lucru nu-i îngăduit şi de aci greutăţi. Fără îndoială că sunt greutăţi şi le ştiu cei ce trebue să le ştie. Problema nu se poate rezolvi însă, din primul moment, în toate aspectele ei. In acest an s’a deschis drumul. Carul merge ceva mai greu, dar merge. Să punem cu toţii umărul şi priceperea noastră şi se va netezi drumul plugarului spre Banca Naţională, aşa cum a fost şi este, pentru toţi ceilalţi. Căci la început şi cu negustorii a mers greu. Să nu uităm însă că greul s’a făcut. Banca Naţională este azi şi a Românilor. Uşurările care se cer impun, pentru început, un sacrificiu din partea celor care sunt chemaţi a duce la bun sfârşit această cucerire a plugărimii. Conducătorii de bănci populare vor înţelege că li se cere sacrificiul care nu poate să lipsească de la temelia niciunei înfăptuiri omeneşti, care depăşeşte obişnuitul Sunt cheltueli care nu se acopăr, este muncă în plus care se cere; dar ce valorează toate acestea faţă de măreţia zilei ce o trăim când vedem poliţa Românului primită la Banca Naţională ? Cei care n’aţi cunoscut lupta din, trecut răsfoiţi cărţile şi vă veţi da seama de ceea ce vreau să se înţeleagă. Am scris aceste rânduri numai după ce am constatat, la faţa locului, că pot vorbi de o realitate şi că nu-i numai o minunată închipuire de birou. — Aş vrea să fiu bine înţeles în ceea ce am spus. S-a deschis creditului plugăresc un drum nou iar Banca Naţională şi-a schimbat o veche atitudine. Sunt cotituri de istorie care trebuesc reţinute. • , Mircea V. Pienescu Societatea bucovineană de cultură „Societatea pentru cultura şi literatura română in Bucovina“ va avea în curând (în ziua de patru iunie) adunarea generală la Cernăuţi, cu care prilej se împlinesc zece ani de când ea este condusă de actualul comitet prezidat de d. profesor universitar Gr. Nandriş. Este locul să ne oprim şi noi asupra acestui eveniment. Mai întâi el priveşte unul din organismele româneşti de cultură, cele mai merituoase. „Societatea pentru cultura şi literatura română in Bucovina“, fondată în 1862 a desfăşurat de atunci fără întrerupere o operă asemănătoare, in Bucovina, cu aceia a „Astrei" în Transilvania. După unire ea a continuat cu aceiaş râvnă să ducă mai departe idealurile ei de la întemeiere, şi în rândurile nobilei sale organizaţii au lucrat toţi intelectualii Bucovinei a căror arzătoare dragoste de străvechiul ţinut moldovean le-a dat putere şi căldură în această luptă. Cu deosebite merite, de zece ani în fruntea societăţii stă profesorul Gr. Nandriş, un suflet cuprinzător şi înzestrat şi o minte luminoasă. Cu ocazia adunării generale de la 4 iunie, societatea face bilanţul acestor zece ani care în adevăr au fost rodnici. In frumoase cuvinte preşedintele ei afirmă astfel unul din principiile societăţii, din care reflecta în modul de a fi exprimat ceva din amărăciunile încercate: Societatea „a ţinut să demonstreze posibilitatea biruinţei spiritului de jertfă împotriva nepăsării şi a adversităţii oamenilor şi a vremurilor, atunci când pui interesul obştesc mai presus de interesele proprii“. Activitatea culturală a ilustrei societăţi bucovinene este expusă într un „raport general“ foarte interesant prin datele pe care le conţine. Din acest raport se văd bine mijloacele şi modul de lucru al societăţii. Ea mobilizează tot ce este mai eficace in lupta culturală şi-a încadrat asociaţii şi organizaţii nou create în sânul ei cum este acea ,potrivită „societate a scriitorilor bucovineni". In activitatea secţiilor locale se poate vedea ceva din toată opera de patriotism pe care, cu tenacitate şi metodă, ea o desfăşoară. Ceea ce voim să mai subliniem este faptul că prin sprijinul şi intervenţia înaltă a mitropolitului Visarion care a găsit în profesorul Nandriş un înţelegător al modului său de a vedea ridicarea neamului românesc din Bucovina, „Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina", îşi va ţine adunarea sa generală viitoare în impunătorul palat cultural care se ridică în centrul Cernăuţilor. „S’a realizat ceea ce nu credeau nici cei mai optimişti, spre marea deziluzie a acelora care au făcut tot ce au putut ca să zădărnicească această operă de cultură românească. Trebue să amintim că la temelia ei stau gândurile generoase ale neuitatului Iancu Flondor şi ale mitropolitului Visarion“, spune d. prof. Nandriş. Noi ne bucurăm că Cernăuţii vor avea acel splendid palat românesc spre folosul naţional în acele părţi. Urăm deasemeni înflăcăraţilor intelectuali bucovineni ca pe viitor să aibă parte de mai puţin sbucium de patimi în cazurile limpezi ale afirmării intereselor Românismului, cum a fost în acela al construirei, prin dărea voinţă a înaltului prelat şi a tuturor celor de bine, Palatului Cultural. Iar societăţii îi urăm viaţă lungă. Dragoş Vrânceanu