Curentul, iulie 1939 (Anul 12, nr. 4089-4119)

1939-07-01 / nr. 4089

i. ANUL XII No. 4089 i m mm. ■!!' '),■ !* ;:î!i; ulll I, ' lii'l'l ■‚m­ Mi 12 PAGINI 3 LEI Sâmbătă I Iulie 1939 Director­.iPAMFIL ŞEICARU I REDACŢIA, Şl ADMINISTRAŢIA' | I Strada /belvedere No. 6 1 TELEFOANELE­­ 4.84.40 Serv. Publicații 8.40 84 8.40.88 Tipografia 4.84 48 4.84.49 Cab. Administrat 3.40 80 4.2332 Cab. Directorului 4.84.47 Secratariatul [81 convorbiri cu Provincia 8.40.86 • i-a» } Proprietari . ț.­ Curentul’* S. A. R. Înscris: Registrul Comerțului sub Na 15/933 Trib. Ilfov. Registrul publicațiilor, Na 174/938 Taxa poştală plătită In numerar conf. ord. Oi­. Gen. P. T. T. or. 29 744­ 939 recrat General Redacţia politică Sport Abonamente Era pustiu de soldaţi la Predeal. fc— Dumineca trecută, — stadionul oval animat odinioară de trupurile robuste ale ostaşilor. De lungi săp­tămâni sunt plecaţi undeva, de­parte, Vânătorii de munte dragi Suveranului, aproape de culmea Cetăţiei, am întâlnit doar unul singur, cu silueta sculptată de lu­mina amurgului, dincolo de cate­drala de verdeaţă a pădurii... Co­bora cu acelaş pas cadenţat,­­ pe chip cu surâsul candid al copiilor crescuţi în intimitatea nemărgini­rilor vegetale, pe margini de râpe şi de genuni, sub pânda primejdii­lor şi sub ocrotirea soarelui. In boieria acestor trupe de elită desluşeam aci cândva ecoul acelei dimineţi de 18 octombrie 1916 când, pe o măgură de lângă Ceta­tea Neamţului, Principele Coroanei româneşti creea primul batalion al Vânătorilor de Munte, curând mi­­ruit de moarte în tranşeele de la Coşna şi de la Cireşoaia. Pentru slăvirea acestei amintiri şi pentru cinstirea acestor jertfe, Majestatea Sa Regele Carol II a ţinut să fie acolo ieri, la sfinţirea granitului a­­mintitor de sacrificii, de asalturi şi de eroisme. Pioasă liturghie, ursită , să strângă laolaltă în jurul Supre­mului Soldat al ţării pe supravie­ţuitorii plutoanelor de altădată, a­­lături de fantomele camarazilor a­­muţiţi pe vecie... Odată mai mult, se vrea spovedită aci admiraţia Neamului întreg pentru aceşti os­taşi exemplari, ale căror companii şi-au gravat de mult isprăvile în pravila de trofee a Patriei. Avem cuvânt să cunoaştem puţin existenţa acestor Vânători de Mun­te, — ofiţeri şi soldaţi, — pe cari deseori i-am surprins cu sufletele în aceeaşi exaltare eroică, cu pri­virile însufleţite de aceeaşi îndă­rătnică energie. Un batalion de Munte este mai mult decât o uni­tate militară : este o falangă. Por­niţi odată cu zorile să escaladeze stâncile crestelor, — cu frugale merinde în saci, în spete cu uriaşe poveri, — soldaţii aceştia sunt oa­meni întregi: o trupă care isbur­neşte să fie­­ şi o echipă, galvani­­zată de spiritul de echipă- Necon­tenit stimulaţi să se depăşească pe ei­ înşişi, mereu în lupte cu vârte­­, turi­e de omăt, în duel ca perfidele­­ tării ale înălţimilor, ai dobândit în această viaţă de permanentă a­­ventură un nou echipament de muşchi, de agilităţi, de virtuţi. Cei mai tineri, chiar, s­ub eşarfele de negură sau sub rafalele viscole­lor, — ajung par’că tronzaţi de o stranie maturitate. Priviţi-i când urcă o potecă, priviţi-i­­ când co­boară o mitralieră sau când întind un cort de bivuac, familiaritatea cu priveliştile primitive le-a con­ferit nobleţea gesturilor armo­nioase, o mlădierea pe cărări de abis le-a concentrat fiinţa în ges­turi esenţiale, sobre, virile... Dea­supra disciplinei militare, şi-au în­suşit aceşti soldaţi taina frumoase­lor atitudini : într’o dimineaţă de toamnă, lovind cu securea într’un trunchiu de brad, un asemenea vâ­nător de munte /'mi-a apărut verti­cal sub lumină,­­ în svâcnire cu ma­jestatea unui 'discobol... Alătiri de severa ordine mili­tară,/a înflorit în existenţa bata­­lipiănelor noastre de munte şi sub­­t­ila ordine a armoniei, nutriţi cu apa vie a isvoarelor nebăute, mar­­telând cu pasul lor ritmat drumu­rile străjuite de şoimi şi de vulcani, — au creat un univers de inedite moravuri militare, depăşind obici­nuitele exerciţii de pregătire ostă­şească. Nu mai pare o preparaţie militară, într’adevăr, existenţa a­­ceasta de taciturnă fraternitate în­tre ofiţeri şi soldaţi,­­ deopotrivă cimentaţi în faţa recompenselor, a răspunderilor şi a primejdiilor. Un an după sosirea la batalion, adoles­centul din ajun nu mai este de re­cunoscut : efortul de exaltare a voinţei, porunca de a rezista în nopţile de halucinante căţărări, confidenţele besnei şi ale astrelor, — toate laolaltă i-au modelat pe figură o altă mască. Lungi decenii după liberare, — sufletul îi ră­mâne încă tatuat de imaginile atâ­tor lupte cu gerul şi cu viforul, păstrate toate în memorie cu un neuitat relief... In priviri, în mişcări, în neclin­tiri,­­ se rosteşte la aceşti soldaţi admirabili şi multă modestie şi un aristocratic orgoliu: sunt ostaşii cari poartă cu mai mult firesc şi cu mai multă majestate uniforma. Disciplina lor nu mai păstrează ni­mic mecanic, mereu pândiţi de moarte, — în exerciţiile lor pe muchii de prăpăstii, — ajung pe nesimţite să respire maximum de viaţă. Ce ar însemna primejdiile şi privaţiunile unui eventual răz­boi, pentru aceşti Vânători de Munte ?... In tranşeele avantpostu­­rilor, s’ar simţi scăzuţi la un re­gim de odihnă sedentară, cu mult mai comodă decât destinul trăit în amfiteatrul de culmi, sub vijeliile oarbe sau sub crivăţul vrăjmaş ci o misiune de front,nu le-ar irita mai aprig energiile decât pe care o trăesc în anii de­­ pupilele necontenit ex­it, cu sufletele mereu ama tenacităţii... le sfinţite acolo, pe dealul de lângă Piatra Neamţ,­­ un Neam întreg a desluşit ieri un lapidar simbol: singur granitul poate mai eloquent evoca, într a­­devăr, tăria acestor batalioane ci­mentate de camaraderie, rezistenţa acestor plutoane pregătite să se jertfească până la ultimul om... Dacă monumentul inaugurat de Suveran cinsteşte smerit moar­tea atâtor fraţi de arme dis­păruţi sub iarba pământului na­tal,­­ piatra lui slăveşte deo­potrivă pulsaţiile de­ viaţă ale vânătorilor urmaşi, în cari se rostesc cele mai năvalnice energii ale rasei. Creastă de munte sau holdă de ogor, crâng de câmpie sau luncă de apă, — fiecare colţ de pământ românesc îşi­ va afla oricând cei mai aprigi apărători în aceşti Vânători pe cari Regele ţării i-a vroit de Munte, în care Naţiu­nea îşi recunoaşte astăzi pe cei mai mândri grăniceri de culmi, de deal și de șes... Să se reverse asupra ho­tarelor noastre puhoaiele diviziilor blindate sau motorizate, — nu-i Dumnezeu care să­­le dăruiască is­­bânda peste frontul acestor bata­lioane, cum n’a fost Dumnezeu care să îngădue împotriva lui David victoria lui Goliat... Ion Dimitrescu A trecut, de bine de rău,a zorul examenelor, cu o primă numărătoa­re a bobocilor. Mai burduf de carte decât multe capete, ghiozdanele au luat vacanţă, cele mai multe de-a­­dreptul sub pat, altele, mai privile­giate, îşi vor petrece vilegiatura in pod, printre lăzi prăfuite şi scaune betege, în climatul tropical al aco­perişului. Pentru cei pe care soarta i-a în­semnat pe frunte cu tibişirul cori­­genţei, vacanţa e un Purgatoriu, a­­vând a-şi face cura de matematici sau de franceză singuri sau sub dă­­dăcia autoritară a unui meditator. Ce au să facă ,însă, ceilalţi sco- idi­ii pe care o muncă sărguincioasă de un an i-a scos cu bine la liman, păşind promovaţi într’o clasă mai sus ? Pentru un om învăţat să mun­cească zi de zi, o vacanţa, fie trei luni, care începe ca o invitaţie la trândăvie, e o lungă convalescenţă. Va trebui şi el să-şi pună cartea în cui, în vederea unei sieste intelec­tuale de trei luni ? Iată ce n’ar trebui să se facă. Mulţi socotesc munca şcolarului ca un preţ al trecerii examenelor şi ni­mic mai mult. Când se întâmplă ca examenele să fie trecute cu ajuto­rul unui aşa zis „noroc“, compromis ,prin predilecţia lui pentru cei proşti ori prin norocul dirijat al şmecheri­lor versaţi în arta fiţuicei şi a co- Pielii, — toată lumea e mulţumită, înţelegând prin toată lumea pe elevi, pe dascăli şi mai ales pe pă­rinţi, pe care-i interesează numai trecerea examenelor şi prea puţin sau deloc dacă scumpele lor odrasle şi-au mobilat sau nu capul cu vreo cunoştinţă. Nu, munca e ceva prea nobil spre a o năpăstui cu ocara unui scop atât de meschin. Ea nu poate da roadele pe care le aştep­tăm de la ea decât dacă ştim să o preţuim la dreapta ei valoare. Mun­ca e o disciplină şi spiritul ei tre­­bue să patroneze orice învăţătură. Făcută chibzuit, ea poate oţeri for­ţele şi îmbogăţi cunoştinţele temei­nic dobândite. Astfel înţeleasă, ca o disciplină superioară a spiritului (în domeniul de care vorbim), munca depăşeşte pârleazul examenelor şi îşi vădeşte necesitatea şi în timpul verii, când forţele intelectuale ale elevului sunt ameninţate cu lâncezeala, iar cunoş­tinţele lui, multe-puţine câte a că­pătat, cu întunericul uitării. Depar­te de noi gândul de a pleda pentru o cură suplimentară de Algebră, de Chimie ori de Istorie. Elevul poate citi, în afară de cărţile de şcoală, alte cărţi, poate mai folositoare cul­turii sale, ca tot ce se învaţă cu plă­cere, fără obligaţia de a învăţa. Fă­cută astfel, lectura, care în timpul anului şcolar este adesea o muncă silnică şi istovitoare, devine plăcută şi reconfortantă. Toată învăţătura nu se mărgine­şte, însă, numai la carte. Se mai pot învăţa lucruri plăcute şi folositoare şi din acea carte mare, a Naturii, deschisă tuturor celor ce ştiu să ci­tească într’însa. Aici au copiii ne­voie de dascăl, cel puţin pentru ini­ţiere, un dascăl care să fie ca un ca­marad mai mare, pe care înălţimea catedrei să nu-l mai despartă de ei. Taberele de muncă, excursiile şi că­lătoriile de studii, din ce în ce mai numeroase de câţiva ani, au început să-şi dea, recunoscătoare, roadele. In felul acesta, elevul nu-şi între­rupe activitatea, lucru de mare preţ, continuitatea în muncă fiind una din legile fundamentale ale învăţă­turii. O concluzie se desprinde limpede din cele de mai sus : odihna , ca şi activitatea elevului, trebue organi­zată cu multă chibzuinţă şi largă în­ţelegere, fără altă autoritate decât aceea pe care o dau respectul şi dragostea elevilor faţă de mai ma­rii lor. Elevii nu trebuesc părăsiţi în pragul acestei vacanţe care se des­chide ca o prăpastie a pierzaniei, plină de ispite şi rătăciri. Odihna bine meritată după un an de muncă e un dar ce le-ar putea păgubi, ne­­ştiind cum s’o întrebuinţeze. Muncă şi voioşie — iată ,spiritul în care trebue să fie înţeleasă vacanţa, fiindcă odihna nu însemnează în niciun caz trândăvie. Aurel Tita Batalioanele de cremene — Uite, îl vezi pe ăsta? In vremea partidelor, era într’una deputat și azi nu mai e nimic. — Atunci din ce trăește ? — Din amintiri. ■. Râvnă de faptă de PAMFIL ŞEICARU Este mai bine să constatăm o lipsă, o greşită tendinţă, o scă­dere în vigoare a unei Naţiuni, decât să le acoperim. Tăcerea nu rezolvă nimic, aşa cut ş, medicul care prescrie un narcotic, nu re­zolvă nimic. Or, se observă la chi­chid­­ v o tendinţă de a fugi de orice între­buinţare la sate. Manifestaţie de iubire pentru ţărani, — din bel­şug, — declaraţii de fidelitate Naţiei şi tot ce-am pofti; dar toate aceste revărsări de iubire nu pot ţine de cald ţărănimii, când tânărul medic nu se împacă nici când cu ideia de a fi medic de plasă, când tânărul agronom ar vrea să înoiască agricultura ţării dintr-un birou. Am dus campanii împotriva invaziei ca medici de plasă a unei anumite categorii de minorităţi. Dar ce folos că aţi isbutit să ob­ţinem opreliştea dorită dacă me­dicii români nu se prea simt is­pitiţi să se ducă la ţară?... Pre­feră să accepte cele mai cumplite strimtorări, dar să rămână în Capitală,­­ decât să pornească un trudnic apostelat al asistenţei medicale la sate. Dar ce valoare mai pot avea toate mărturisirile de credinţă naţionalistă, atunci când simţi a­­ceastă repulsiune pentru satele unde se află izvorul permanent de reînoire a rasei noastre ? A iubi înseamnă a te dărui; a crede înseamnă a aservi puterile tale unei idei, înfăptuirii unui gând care a crescut în tine, prin care tu te simţi sporit. Numai sufletele sterpe pot plimba prin viaţă o rece ambiţie; dar nu de aceste suflete se simte o societate omenească sporită ca puteri de afimare, ci de acei mistuiţi de o credinţă, de cei po­sedaţi de o idee Dar până nu vin cruntele pedagogii ale necesită­ţilor, tinereţea nu poate fi altfel decât generoasă. Un tânăr prea socotit în toate, prea măsurat în gest şi în vorbă, nu vesteşte ni­mic de seamă. Oricâte blestemă­ţii ar face, — dacă are în el du­hul generozităţii, atunci toate naivele Aut­o toate­ •rătăci­rile utopice devin experienţe de îmbogăţire sufletească a indivi­dului. Adesea tot restul vieţii trăim din rezervele de poezie, de idea­lism şi de utopie ale tinereţii, fiindcă au grijă anii să ne facă asprele lor corectări, spre a ajun­ge la simţul măsurii, la gestul cumpănit, adică revărsarea gene­roasă, toată acea romantică dă­ruire să nu strice simţului de conservare. Până vin anii să ne dăscălească, până vin desamăgi­­rile să ne facă amara terapeutică a exaltărilor zădărnicite, nu stri­că să plătim tributul nostru de idealism. Dacă eşti medic, să te visezi iubit de cei pe care i-ai smuls din ghiarele morţii sau cărora le-ai alinat durerea. Dar în orice caz, nu strică să procedezi pe planul generozităţii ambiţia ta de afir­mare. Să fii însă uscat sufleteşte când începi o profesie, este în­grozitor pentru mai târziu , căci vei vrea să-ţi răcoreşti sufletul, şi nu ai afla în tine măcar un strop din poezia tinereţii, pe care n’ai trăit-o fie şi cu exaltarea pentru o utopie. Cam aceleaşi tendinţe mi-au fost semnalate şi la tinerii ingi­neri. Calea ferată are construcţii noui de linii, sunt lucrări excep­ţional de interesante pentru un inginer, teme de construcţii de o atât de îndrăsneaţă concepţie, că nu pot decât să pasioneze ase­menea probleme tehnice pe un inginer. Să svârli peste prăpăstii arcada elegantă a unui pod, să dantelezi înălţimile ameţitoare cu un viaduct, să scobeşti mărun­taiele unui munte cu un tunel, să dai freamăt de viaţă nouă acolo unde stăpâneau singurătăţi încremenite de milenii. — iată ispitele ce-ar putea să stăpânea­scă imaginaţia unui tânăr inginer. Or, toţi se vor închişi în mono­tonia unui birou , au oroare de spaţiul pe care ar trebui să-l vrea umplut cu voinţa lor isbândi­­toare, în modificarea peisajului prin tot ce ei pot creia. La lucrările noui, nu se găsesc ingine­ri , iată o tendinţă seden­tară, un fel de precoce îmbătrâ­nire, o tinereţe lipsită de svoc, o tinereţe comodă. Dar toţi inginerii de la calea fe­rată, toţi cei bătrâni au început cariera în câte o gară sau în lo­curi unde pe mari distanţe nu aflau un sat, ca adevăraţi echi­pieri. Mă gândesc la inginerii care au lucrat la linia de legătură între Râmnicul Vâlcea şi Turnu- Roşu ; mă gândesc la inginerii care au trasat linia Bârlad Tălăş­­mani—Galaţi, la inginerii care stăteau câte şaisprezece ani în­tr’o gară ca Adjudul, fără ca ni­mic să-i împiedice mai târziu să ajungă directori de servicii, sub­directori generali şi directori ge­nerali ai căilor ferate. Şi o făceau cu un sentiment de firească îndeplinire a unui servi­ciu : ceva mai mult, trăiau cu intensitate fiecare nouă etapă a înaintării lucrului pe care îl făceau. îmi aduc aminte cu ce emoţie evoca Titus Enacovici anii în care a lucrat la tunelul de la Bereşti­­—Tălăşmani... Erau pentru el cei mai frumoşi ani, — erau pentru el anii trăiţi mai din plin. Dar care dintre inginerii mai (Continuare în pag. 11­ a) Un coş cu smeură... Venind alaltăeri la Bucureşti, dintr’o staţiune de odihnă, traver­sam o regiune de pomi încărcaţi de rod, care se dăruiau, peste gard, setei drumeţilor, şi ar fi fost în bo­gata coroană verde, destul, pentru a adăposti sub bolta de frunze un gând podidit de amintire. Cu o suferindă graţie, crengile trăiau printre altele, adăpostind cuiburi în care bucuria păsăreţu­lui cântăreţ punea sămânţa perma­nentă a speţei, şi pe sub care se strecura pisica vicleană, însărci­nată şi ea, ca şi ramurile, dornică de vânatul viu. Dar mai puternice erau ramurile acelea, în atitudini care semănau a gesturi umane, de o fizionomică splendoare. Iar în gara mică, unde ca un can­cer de fier, liniile trenului se cali­­grafiau prin mădularele crude ale văilor vegetale, am văzut o lume tânără care cerșea ceva, la fereas­tra vagonului, ridicând coșuri de fructe în faţa călătorilor pe jumă­tate desbrăcaţi, afumaţi de chilo­­metri şi de tutun, transpirând în căldura murdară. La vagonul restaurant, stăteau câinii mai bine informaţi ai satu­lui, aşteptând la scara pe unde se aruncă oasele, mulţumiţi de perio­dicul han feroviar, într’o zi de ca­niculă ca aceea. Dar printre liniile încinse, în­­ghimpându-se în piatra colţuroasă, fete de ţară desculţe ca statuile, alergau înspre vagoanele de clasa a treia, unde călătorii cari n’au aflat încă despre existenţa micro­bilor, şi cari nu admit altceva invi­zibil în afară de Dumnezeu, pof­teau aceste coşuri cu fructe, la co­diţa cărora strălucea încă dovada prospeţimii, o frunzuliţă plânsă de rouă cerului nocturn. Costă cinci lei fiecare coş cu smeură, frumos împletit din iarbă parfumată sau din smicele, şi tot atâta costă ghirlandele de cireşe mustoase şi dulci ca gura, sau cai­sele rumene, care sunt cea mai mică imagine a apusului de soare. Fetele care ofereau belşugul gră­dinilor pe braţe aveau aerul unor zeiţe căzute în mizerie. Comerţul lor părea mai mult un act milos faţă de ramurii­, car­e nu mai pot să ţină. Sunt şi printre oameni ase­menea dureroase exemple, în care darul generos este primit ca un căscat de plictiseală. Fructele sunt doar forma în care ne iubeşte pă­mântul, aşa cum bunătatea şi su­râsul, între cei care-şi sunt cre­dincioşi. Dar în satul acela în care fetele uşurează cu mâinile lor chinurile naşterii atâtor fecunde recolte ale lui Ceres, trenul se opreşte numai câteva clipe. — Vi se pare scump cinci lei ? spun unui călător care voia să ob­ţină smeură numai cu patru, fără nici o ruşine. El îmi aruncă o privire pe care o cunosc de la toate bratele pe care le-am întâlnit în viaţă. — Şi aşa, câştigă mai mult decât dacă se făcea servitoare, zise eco­nomul domn. Mi se păru vorba asta de un cre­tinism atâta de ornamental, încât, contrar obiceiului meu, replicai: — Bine, dar ca servitoare îşi ro­bea numai munca braţelor şi poate puţin din demnitatea personală (depinde şi de stăpân!), pe când vân­zând fructele pământului, ea pune în joc un element al economiei na­ţionale. Nu e bine să arătăm ţă­ranului că munca lui e fără preţ. — Fii, atunci, dumneata mai „galantam”... Meritam obrăznicia. Dar văzând cum ţăranii îşi riscă nu mai puţin decât viaţa, făcând acest comerţ printre trenuri, nu mi-am mai stă­pânit indignarea. Am continuat, eu un amic, o conversaţie începută în franţuzeşte. Atât i-a trebuit preo­pinentului, pentru ca să înceapă şi el o discuţie cu alţii, plină de alu­zii : poate că sunt jidan!... sau francmason... Ce uşor i-ar veni, dacă aş fi avut ghinionul să fiu! Dar nu-s, şi i-o pot spune acestui şăf cu rest de la cinci lei. Respectul pentru ţărănime trebue să înceteze de a fi numai o temă a poeziei lirice... Romulus Dianu Şcoli oropsite E vreme de sfârşit de an al şcolii şi-i o plăcere să urmăreşti în rubrica, din gazete a manifestărilor şcolăreşti aspectele cu totul deosebite sub cari se prezintă de astă dată acest eveni­­m­ent din viaţa viitorimii noastre. Constatăm cu bucur­ie că premiile sunt mai multe decât în trecut, do­vadă, de-o parte, că solicitudinea, a devenit ma­i mare, că unele şcoli (de-o pildă străvechiul liceu de la Blaj) au găsit necesară premierea şi a altor aptitudini decât cele ce se re­levau odinioară, şi nu mai puţin, a­­poi, că şcolărimea şi-a adaos la ac­­tiv v ■■ ■ •'. adevărat rodnic. Silinţa ei ap J. ' ” dovedit însă îndeo­sebi TI poi v Scări de data asta a­­duc treif'măg- A are inovaţii: la foar­te multe scrii s’au lucrat modele de fel ele fel de avioane, dovedind o fa­miliarizare cu aviaţia, cu care ne ră­măsesem prea mult datori în com­paraţie cu ceeace a dat aviaţiei al­tor ţări şi ’n rândul dintâi a vecinei Ungarii, tineretul din şcoli; la toate expoziţiile predomină practicul şi et­nograficul, întoarcere apreciabilă a şcolii româneşti pe pământ şi’n pri­mul rând pe mai restrănsul pământ de origine, cu toate frumuseţile lui cari într'o ţară ca a noastră sunt a­­­tăt de variate; apoi, s’au făcut î­n­­tăiele concentrări de lucrări de peste an ale şcolilor noastre dela sate în capitalele de judeţe, prilejuind înce­puturi de expoziţii, de muzee jude­ţene permanente şi stimulând şi şcoli cari în trecut nu vor fi dat prea multă atenţie atelierului. Iar în le­gătură cu aceste concentrări de lu­crări ale elevilor din şcolile primare de la ţară, ţi se umple inima de bucu­rie când citeşti despre câte o şcoală din părţile Sibiului bunăoară, că şi-a făcut ateliere de cusătorie şi ţesă­­torie românească, lucru care ar fi fost să preocupe întâi, aşa ca înainte de război, pe societăţile locale de fe­mei. Bucuria tuturor acestor constatări ni­ a adumbrit-o însă şi de astădată ceea ce , citim în toate corespondenţele referitoare la sfârşitul de an al şco­­lilo­r de ucenici, al cenuşereselor în­văţământului românesc. Şcolile a­­cestea nu sunt ale ministerului edu­caţiei naţionale,­­ o primă explicaţie a soartei lor triste. Adevărat că prin preocupările lor, prin menirea spe­cială ce o au, nici nu ar putea fi de competinţa ministerului şcoalelor. Pă­catul e numai că nu prea par să fie ale nimănui Ministerul muncii a trimis la examene delegaţi, dovadă că are ceva cu ele, dar peste an nu sunt ale lui (vorbim cel puţin de cele din Ardeal, cari ne sunt de aproape cunoscute, pentru că în primul rând interesează acestea, ca unele ce tre­buie să ne deie faţa de mâine a ora­şelor desrobite), sunt date peste an în seama primăriilor, iar primăriile nu vor să ştie de ele, invocând mo­tivul la îndemână că li s’au redus încasările din cari le susţineau, că banii ce se centralizează în Capitală ca să fie apoi redistribuiţi pentru creşterea viitorilor meşteşugari şi negustori din diferitele localităţi co­­tizatoare, se înapoiază foarte împu­ţinaţi, din pricina asupra căreia am mai stăruit şi altă dată că s’a înce­put la noi în materie de politică şco­­lară faţă de ucenici, o politică a că­minelor-blockhausuri, ici-colo câte unul dar american în toată legea, în loc să avem în fiecare centru câte un mic dar bine înzestrat cămin pe seama celor din partea locului. De la Zalău, unde măcar şcoala de ucenici zisă a oraşului are norocul că-i poar­tă puţintel de grijă Camera de co­merţ, de la Vioara, unde a trebuit să se arate în darea de seamă a serbării de sfârşit de an că primăria în loc s’ajute şcoala ar vrea s’o omoare, şi de pretutindeni unde avem în Ar­deal câte o astfel de şcoală chemată să dea coloratura românească adevă­rată a oraşelor de mâine, ne vin a­­ceste îndreptăţite plângeri, aceste ape­luri ca să se pună odată capăt situa­ţiei de cenuşărese a şcolilor de u­­cenici. Se va înţelege oare măcar a­­cum, că situaţia aceasta nu mai poate să dăinuie ? Isaia Tofan (Continuare în pag. 11­ a) Jocul şi munca de I. NISIPEANU Şi jocul e o muncă, o activitate, după cum şi muca e un joc, o plă­cere ca şi a jociui, sau poate şi tre­bue să fie. In educaţie, uii pedagogi au cău­tat să le pună o opoziţie făţişă, în orice caz să le spare în mod hotărît. Alţii au căutat să împace munca şi jocul, să facă o sinteză organică în­tre ele, să le combine intim, să le înfrăţească. Cea dintâi atudine e cu totul ne­ştiinţifică, şi el putea să se afirme, la urma urmele, atunci când nu era bine cunoscută sihologia jocului, când nu exista o ter­e ştiinţifică serioasă şi solidă asupra acestei funcţiuni e­­senţiale a copiliiei. Dar azi, atitudi­nea de respingre sau de distanţă faţă de joc nu mai e îngăduită în peda­gogie, căci azi tocmai se ştie precis, că jocul e o ativitate foarte serioasă, o funcţie fără de care copilăria nu şi-ar mai ave niciun rost, fără de care ea nu ar mai trece deloc dincolo de vârsta lea­nului Copilul devine om adult pentru că se joacă, şi i s’a destinat omuli o fază mai lungă de copilărie decâ la alte speţe, ca să se joace m­ai mult şi, prin aceasta, ca să se desvolte mai bine. Găsesc de mare actualitate preocu­parea cu această problemă, acum, în preajma congresului conducătorilor de grădini de copii, adică a acelor insti­tuţii şcolare în care jocul e cultivat în modul cel mai intensiv. Nu că ar fi atâta nevoe să se sub­linieze valoarea jocului la grădinile de copii, — lucru ce ar putea părea de prisos, căci nimeni n’a pus în dis­cuţie această valoare, ci mai ales pen­tru a arăta că, între fazele copilăriei fiind legături organice, transiţii lente, multe din cele ce se practică în gră­dinile de copii ar trebui să se pre­lungească pentru un timp şi în şcoala primară,, făcându-se cu acelaş interes şi în aceeaş atmosferă afectivă quasi­­familială Mai întâi trebue subliniată necesitatea ca toţi copiii, fără ex­cepţie, să treacă prin grădina de co­pii. Niciun sat n’ar trebui să fie lipsit de o astfel de instituţie, şi la orice clădire nouă de şcoală primară în pla­nul construcţiei să se prevadă şi gră­dina de copii, dacă ar fi greu să se construiască cu totul separat. La sate grădina de copii e, întâi de toate, o necesitate socială stringentă , dat fiind faptul că părinţii sunt împreună muncitori pe ogor şi, de a­­ceea, siliţi să neglijeze pe copii. Dar e o tot atât de mare necesitate peda­gogică, dat fiind faptul că, şi dacă părinţii ar avea vreme să se ocupe de copiii lor, nu s’ar pricepe aşa de bine ca o educătoare formată anume pen­tru asta, cum e conducătoarea de gră­dină de copii. Poate e încă un ideal greu de înde­plinit această generalizare a institu­ţiilor educative pentru copii de 3—7 ani, dar cred că e folositor să afirm tocmai în acest moment acest id­eal, pentru înfăptuirea căruia va trebui să se facă toate jertfele necesare. Grădina de copii, bine înţeleasă, poate deveni un adevărat paradis al copiilor, a cum de altfel trebue să fie orice şcoală, ca o compensare a iadului vieţii din afară de şcoală, în care trăesc cei mai mulţi copii, fiindcă cei mai mulţi sunt săraci, flămânzi şi goi. Grădina de copii poate deveni un astfel de raiu pentru­ ei, mai aels prin joc şi activităţi realizate tot in formă de joc. Jocurile, la grădina de copii, şi în şcoala primară la fel, nu trebue să fie creaţiuni artificiale de mişcări numai comandate rigid, ci să fie jocurile naturale ale copiilor, în-­­ văţate de la ceilalţi copii mai mari în mediul lor de viaţă. Să aibă adică o pronunţată pecete locală. Să fie jocu­rile satului, moştenite din generaţie în generaţie. Astfel, grădina de copii devine o prelungire organică a casei, a odăilor în care se joacă ei, a curţii a uliţelor, a câmpului, a crângului in care se adună în cete ca să se joace Desigur, mai toate jocurile au şi re­guli, o anumită disciplină, pe care copiii şi-o impun singuri şi o repetă cu sfinţenie. Dar această disciplină e liber acceptată de ei, şi aşa trebue să rămână sau aşa trebue să pară, cel puţin, că rămâne şi la grădin­a de copii. Afară de jocurile din sat, potrivit c­etăţii şi preferate de copii, desigur că se pot introduce şi altfel de jocuri, din cele învăţate de conducătoare în şcoala normală sau găsite in cărţi speciale, şi de­sigur, că şi acestea pot fi interesante. Insă prioritatea s’o aibă jocurile locale Un bun şi rodnic isvor pentru jocuri sunt naraţiunile, diver­sele basme şi povestiri care se pot dramatiza, transforma în mici piese de teatru. Acestea stârnesc un inte­res foarte viu şi cultivă în mod in­tens atât imaginaţia cât şi puterea de expresie a copilului In afară de jocuri, grădina de copii cultivă şi desemnul şi aptitudinile co­piilor pentru lucrări manuale. Plăce­rea de desen e foarte mare la cap mai ales de desenul în culori, şi ea şi joc şi activitate serioasă Cine a ob­servat bine pe copiii mici, a văzut c câtă seriozitate desenează ei, cât e plăcut şi de intens se cufundă ei­­ această lucrare. Lucrările manuale sunt tot aşa de plăcute, şi ele const­ruc un grad superior de activitate, ei încep să devină chiar o muncă. Tran­ziţia de la joc la această muncă tre­bue să fie foarte lentă, aşa încât, bună bucată de vreme, această mună să le apară tot ca un joc şi să deriv din joc. Lucrurile manuale, la începu să fie nişte aplicaţiuni ale jocurilor treptat să se transforme şi în lucru practice, utile, care să trezească­­ copii şi plăcerea de a realiza, cu mă­­nile lor, lucruri practice, uzuale Menajându-se această tranziţie, co­pii nu capătă aversiune pentru munci ci o adevărată dragoste, care poate s­ă rămână pentru toată viaţa, şi atu­ni această instituţie şcolară şi-a indepli­nit o mare menire. Dacă jocul se transformă oarecur intr’o muncă, fiind luat în serios­­ şi o muncă — ceeace de altfel e î firea copiilor —, iar munca se fac şi ca un joc, adică în mod plăcut­­atunci jocul şi munca se îmbină ar­monic între ele, formează acea sintez

Next