Curentul, iulie 1939 (Anul 12, nr. 4089-4119)
1939-07-01 / nr. 4089
i. ANUL XII No. 4089 i m mm. ■!!' '),■ !* ;:î!i; ulll I, ' lii'l'l ■‚m Mi 12 PAGINI 3 LEI Sâmbătă I Iulie 1939 Director.iPAMFIL ŞEICARU I REDACŢIA, Şl ADMINISTRAŢIA' | I Strada /belvedere No. 6 1 TELEFOANELE 4.84.40 Serv. Publicații 8.40 84 8.40.88 Tipografia 4.84 48 4.84.49 Cab. Administrat 3.40 80 4.2332 Cab. Directorului 4.84.47 Secratariatul [81 convorbiri cu Provincia 8.40.86 • i-a» } Proprietari . ț. Curentul’* S. A. R. Înscris: Registrul Comerțului sub Na 15/933 Trib. Ilfov. Registrul publicațiilor, Na 174/938 Taxa poştală plătită In numerar conf. ord. Oi. Gen. P. T. T. or. 29 744 939 recrat General Redacţia politică Sport Abonamente Era pustiu de soldaţi la Predeal. fc— Dumineca trecută, — stadionul oval animat odinioară de trupurile robuste ale ostaşilor. De lungi săptămâni sunt plecaţi undeva, departe, Vânătorii de munte dragi Suveranului, aproape de culmea Cetăţiei, am întâlnit doar unul singur, cu silueta sculptată de lumina amurgului, dincolo de catedrala de verdeaţă a pădurii... Cobora cu acelaş pas cadenţat, pe chip cu surâsul candid al copiilor crescuţi în intimitatea nemărginirilor vegetale, pe margini de râpe şi de genuni, sub pânda primejdiilor şi sub ocrotirea soarelui. In boieria acestor trupe de elită desluşeam aci cândva ecoul acelei dimineţi de 18 octombrie 1916 când, pe o măgură de lângă Cetatea Neamţului, Principele Coroanei româneşti creea primul batalion al Vânătorilor de Munte, curând miruit de moarte în tranşeele de la Coşna şi de la Cireşoaia. Pentru slăvirea acestei amintiri şi pentru cinstirea acestor jertfe, Majestatea Sa Regele Carol II a ţinut să fie acolo ieri, la sfinţirea granitului amintitor de sacrificii, de asalturi şi de eroisme. Pioasă liturghie, ursită , să strângă laolaltă în jurul Supremului Soldat al ţării pe supravieţuitorii plutoanelor de altădată, alături de fantomele camarazilor amuţiţi pe vecie... Odată mai mult, se vrea spovedită aci admiraţia Neamului întreg pentru aceşti ostaşi exemplari, ale căror companii şi-au gravat de mult isprăvile în pravila de trofee a Patriei. Avem cuvânt să cunoaştem puţin existenţa acestor Vânători de Munte, — ofiţeri şi soldaţi, — pe cari deseori i-am surprins cu sufletele în aceeaşi exaltare eroică, cu privirile însufleţite de aceeaşi îndărătnică energie. Un batalion de Munte este mai mult decât o unitate militară : este o falangă. Porniţi odată cu zorile să escaladeze stâncile crestelor, — cu frugale merinde în saci, în spete cu uriaşe poveri, — soldaţii aceştia sunt oameni întregi: o trupă care isburneşte să fie şi o echipă, galvanizată de spiritul de echipă- Necontenit stimulaţi să se depăşească pe ei înşişi, mereu în lupte cu vârte, turie de omăt, în duel ca perfidele tării ale înălţimilor, ai dobândit în această viaţă de permanentă aventură un nou echipament de muşchi, de agilităţi, de virtuţi. Cei mai tineri, chiar, sub eşarfele de negură sau sub rafalele viscolelor, — ajung par’că tronzaţi de o stranie maturitate. Priviţi-i când urcă o potecă, priviţi-i când coboară o mitralieră sau când întind un cort de bivuac, familiaritatea cu priveliştile primitive le-a conferit nobleţea gesturilor armonioase, o mlădierea pe cărări de abis le-a concentrat fiinţa în gesturi esenţiale, sobre, virile... Deasupra disciplinei militare, şi-au însuşit aceşti soldaţi taina frumoaselor atitudini : într’o dimineaţă de toamnă, lovind cu securea într’un trunchiu de brad, un asemenea vânător de munte /'mi-a apărut vertical sub lumină, în svâcnire cu majestatea unui 'discobol... Alătiri de severa ordine militară,/a înflorit în existenţa batalipiănelor noastre de munte şi subtila ordine a armoniei, nutriţi cu apa vie a isvoarelor nebăute, martelând cu pasul lor ritmat drumurile străjuite de şoimi şi de vulcani, — au creat un univers de inedite moravuri militare, depăşind obicinuitele exerciţii de pregătire ostăşească. Nu mai pare o preparaţie militară, într’adevăr, existenţa aceasta de taciturnă fraternitate între ofiţeri şi soldaţi, deopotrivă cimentaţi în faţa recompenselor, a răspunderilor şi a primejdiilor. Un an după sosirea la batalion, adolescentul din ajun nu mai este de recunoscut : efortul de exaltare a voinţei, porunca de a rezista în nopţile de halucinante căţărări, confidenţele besnei şi ale astrelor, — toate laolaltă i-au modelat pe figură o altă mască. Lungi decenii după liberare, — sufletul îi rămâne încă tatuat de imaginile atâtor lupte cu gerul şi cu viforul, păstrate toate în memorie cu un neuitat relief... In priviri, în mişcări, în neclintiri, se rosteşte la aceşti soldaţi admirabili şi multă modestie şi un aristocratic orgoliu: sunt ostaşii cari poartă cu mai mult firesc şi cu mai multă majestate uniforma. Disciplina lor nu mai păstrează nimic mecanic, mereu pândiţi de moarte, — în exerciţiile lor pe muchii de prăpăstii, — ajung pe nesimţite să respire maximum de viaţă. Ce ar însemna primejdiile şi privaţiunile unui eventual război, pentru aceşti Vânători de Munte ?... In tranşeele avantposturilor, s’ar simţi scăzuţi la un regim de odihnă sedentară, cu mult mai comodă decât destinul trăit în amfiteatrul de culmi, sub vijeliile oarbe sau sub crivăţul vrăjmaş ci o misiune de front,nu le-ar irita mai aprig energiile decât pe care o trăesc în anii de pupilele necontenit exit, cu sufletele mereu ama tenacităţii... le sfinţite acolo, pe dealul de lângă Piatra Neamţ, un Neam întreg a desluşit ieri un lapidar simbol: singur granitul poate mai eloquent evoca, într adevăr, tăria acestor batalioane cimentate de camaraderie, rezistenţa acestor plutoane pregătite să se jertfească până la ultimul om... Dacă monumentul inaugurat de Suveran cinsteşte smerit moartea atâtor fraţi de arme dispăruţi sub iarba pământului natal, piatra lui slăveşte deopotrivă pulsaţiile de viaţă ale vânătorilor urmaşi, în cari se rostesc cele mai năvalnice energii ale rasei. Creastă de munte sau holdă de ogor, crâng de câmpie sau luncă de apă, — fiecare colţ de pământ românesc îşi va afla oricând cei mai aprigi apărători în aceşti Vânători pe cari Regele ţării i-a vroit de Munte, în care Naţiunea îşi recunoaşte astăzi pe cei mai mândri grăniceri de culmi, de deal și de șes... Să se reverse asupra hotarelor noastre puhoaiele diviziilor blindate sau motorizate, — nu-i Dumnezeu care săle dăruiască isbânda peste frontul acestor batalioane, cum n’a fost Dumnezeu care să îngădue împotriva lui David victoria lui Goliat... Ion Dimitrescu A trecut, de bine de rău,a zorul examenelor, cu o primă numărătoare a bobocilor. Mai burduf de carte decât multe capete, ghiozdanele au luat vacanţă, cele mai multe de-adreptul sub pat, altele, mai privilegiate, îşi vor petrece vilegiatura in pod, printre lăzi prăfuite şi scaune betege, în climatul tropical al acoperişului. Pentru cei pe care soarta i-a însemnat pe frunte cu tibişirul corigenţei, vacanţa e un Purgatoriu, având a-şi face cura de matematici sau de franceză singuri sau sub dădăcia autoritară a unui meditator. Ce au să facă ,însă, ceilalţi sco- idiii pe care o muncă sărguincioasă de un an i-a scos cu bine la liman, păşind promovaţi într’o clasă mai sus ? Pentru un om învăţat să muncească zi de zi, o vacanţa, fie trei luni, care începe ca o invitaţie la trândăvie, e o lungă convalescenţă. Va trebui şi el să-şi pună cartea în cui, în vederea unei sieste intelectuale de trei luni ? Iată ce n’ar trebui să se facă. Mulţi socotesc munca şcolarului ca un preţ al trecerii examenelor şi nimic mai mult. Când se întâmplă ca examenele să fie trecute cu ajutorul unui aşa zis „noroc“, compromis ,prin predilecţia lui pentru cei proşti ori prin norocul dirijat al şmecherilor versaţi în arta fiţuicei şi a co- Pielii, — toată lumea e mulţumită, înţelegând prin toată lumea pe elevi, pe dascăli şi mai ales pe părinţi, pe care-i interesează numai trecerea examenelor şi prea puţin sau deloc dacă scumpele lor odrasle şi-au mobilat sau nu capul cu vreo cunoştinţă. Nu, munca e ceva prea nobil spre a o năpăstui cu ocara unui scop atât de meschin. Ea nu poate da roadele pe care le aşteptăm de la ea decât dacă ştim să o preţuim la dreapta ei valoare. Munca e o disciplină şi spiritul ei trebue să patroneze orice învăţătură. Făcută chibzuit, ea poate oţeri forţele şi îmbogăţi cunoştinţele temeinic dobândite. Astfel înţeleasă, ca o disciplină superioară a spiritului (în domeniul de care vorbim), munca depăşeşte pârleazul examenelor şi îşi vădeşte necesitatea şi în timpul verii, când forţele intelectuale ale elevului sunt ameninţate cu lâncezeala, iar cunoştinţele lui, multe-puţine câte a căpătat, cu întunericul uitării. Departe de noi gândul de a pleda pentru o cură suplimentară de Algebră, de Chimie ori de Istorie. Elevul poate citi, în afară de cărţile de şcoală, alte cărţi, poate mai folositoare culturii sale, ca tot ce se învaţă cu plăcere, fără obligaţia de a învăţa. Făcută astfel, lectura, care în timpul anului şcolar este adesea o muncă silnică şi istovitoare, devine plăcută şi reconfortantă. Toată învăţătura nu se mărgineşte, însă, numai la carte. Se mai pot învăţa lucruri plăcute şi folositoare şi din acea carte mare, a Naturii, deschisă tuturor celor ce ştiu să citească într’însa. Aici au copiii nevoie de dascăl, cel puţin pentru iniţiere, un dascăl care să fie ca un camarad mai mare, pe care înălţimea catedrei să nu-l mai despartă de ei. Taberele de muncă, excursiile şi călătoriile de studii, din ce în ce mai numeroase de câţiva ani, au început să-şi dea, recunoscătoare, roadele. In felul acesta, elevul nu-şi întrerupe activitatea, lucru de mare preţ, continuitatea în muncă fiind una din legile fundamentale ale învăţăturii. O concluzie se desprinde limpede din cele de mai sus : odihna , ca şi activitatea elevului, trebue organizată cu multă chibzuinţă şi largă înţelegere, fără altă autoritate decât aceea pe care o dau respectul şi dragostea elevilor faţă de mai marii lor. Elevii nu trebuesc părăsiţi în pragul acestei vacanţe care se deschide ca o prăpastie a pierzaniei, plină de ispite şi rătăciri. Odihna bine meritată după un an de muncă e un dar ce le-ar putea păgubi, neştiind cum s’o întrebuinţeze. Muncă şi voioşie — iată ,spiritul în care trebue să fie înţeleasă vacanţa, fiindcă odihna nu însemnează în niciun caz trândăvie. Aurel Tita Batalioanele de cremene — Uite, îl vezi pe ăsta? In vremea partidelor, era într’una deputat și azi nu mai e nimic. — Atunci din ce trăește ? — Din amintiri. ■. Râvnă de faptă de PAMFIL ŞEICARU Este mai bine să constatăm o lipsă, o greşită tendinţă, o scădere în vigoare a unei Naţiuni, decât să le acoperim. Tăcerea nu rezolvă nimic, aşa cut ş, medicul care prescrie un narcotic, nu rezolvă nimic. Or, se observă la chichid v o tendinţă de a fugi de orice întrebuinţare la sate. Manifestaţie de iubire pentru ţărani, — din belşug, — declaraţii de fidelitate Naţiei şi tot ce-am pofti; dar toate aceste revărsări de iubire nu pot ţine de cald ţărănimii, când tânărul medic nu se împacă nici când cu ideia de a fi medic de plasă, când tânărul agronom ar vrea să înoiască agricultura ţării dintr-un birou. Am dus campanii împotriva invaziei ca medici de plasă a unei anumite categorii de minorităţi. Dar ce folos că aţi isbutit să obţinem opreliştea dorită dacă medicii români nu se prea simt ispitiţi să se ducă la ţară?... Preferă să accepte cele mai cumplite strimtorări, dar să rămână în Capitală, decât să pornească un trudnic apostelat al asistenţei medicale la sate. Dar ce valoare mai pot avea toate mărturisirile de credinţă naţionalistă, atunci când simţi această repulsiune pentru satele unde se află izvorul permanent de reînoire a rasei noastre ? A iubi înseamnă a te dărui; a crede înseamnă a aservi puterile tale unei idei, înfăptuirii unui gând care a crescut în tine, prin care tu te simţi sporit. Numai sufletele sterpe pot plimba prin viaţă o rece ambiţie; dar nu de aceste suflete se simte o societate omenească sporită ca puteri de afimare, ci de acei mistuiţi de o credinţă, de cei posedaţi de o idee Dar până nu vin cruntele pedagogii ale necesităţilor, tinereţea nu poate fi altfel decât generoasă. Un tânăr prea socotit în toate, prea măsurat în gest şi în vorbă, nu vesteşte nimic de seamă. Oricâte blestemăţii ar face, — dacă are în el duhul generozităţii, atunci toate naivele Auto toate •rătăcirile utopice devin experienţe de îmbogăţire sufletească a individului. Adesea tot restul vieţii trăim din rezervele de poezie, de idealism şi de utopie ale tinereţii, fiindcă au grijă anii să ne facă asprele lor corectări, spre a ajunge la simţul măsurii, la gestul cumpănit, adică revărsarea generoasă, toată acea romantică dăruire să nu strice simţului de conservare. Până vin anii să ne dăscălească, până vin desamăgirile să ne facă amara terapeutică a exaltărilor zădărnicite, nu strică să plătim tributul nostru de idealism. Dacă eşti medic, să te visezi iubit de cei pe care i-ai smuls din ghiarele morţii sau cărora le-ai alinat durerea. Dar în orice caz, nu strică să procedezi pe planul generozităţii ambiţia ta de afirmare. Să fii însă uscat sufleteşte când începi o profesie, este îngrozitor pentru mai târziu , căci vei vrea să-ţi răcoreşti sufletul, şi nu ai afla în tine măcar un strop din poezia tinereţii, pe care n’ai trăit-o fie şi cu exaltarea pentru o utopie. Cam aceleaşi tendinţe mi-au fost semnalate şi la tinerii ingineri. Calea ferată are construcţii noui de linii, sunt lucrări excepţional de interesante pentru un inginer, teme de construcţii de o atât de îndrăsneaţă concepţie, că nu pot decât să pasioneze asemenea probleme tehnice pe un inginer. Să svârli peste prăpăstii arcada elegantă a unui pod, să dantelezi înălţimile ameţitoare cu un viaduct, să scobeşti măruntaiele unui munte cu un tunel, să dai freamăt de viaţă nouă acolo unde stăpâneau singurătăţi încremenite de milenii. — iată ispitele ce-ar putea să stăpânească imaginaţia unui tânăr inginer. Or, toţi se vor închişi în monotonia unui birou , au oroare de spaţiul pe care ar trebui să-l vrea umplut cu voinţa lor isbânditoare, în modificarea peisajului prin tot ce ei pot creia. La lucrările noui, nu se găsesc ingineri , iată o tendinţă sedentară, un fel de precoce îmbătrânire, o tinereţe lipsită de svoc, o tinereţe comodă. Dar toţi inginerii de la calea ferată, toţi cei bătrâni au început cariera în câte o gară sau în locuri unde pe mari distanţe nu aflau un sat, ca adevăraţi echipieri. Mă gândesc la inginerii care au lucrat la linia de legătură între Râmnicul Vâlcea şi Turnu- Roşu ; mă gândesc la inginerii care au trasat linia Bârlad Tălăşmani—Galaţi, la inginerii care stăteau câte şaisprezece ani într’o gară ca Adjudul, fără ca nimic să-i împiedice mai târziu să ajungă directori de servicii, subdirectori generali şi directori generali ai căilor ferate. Şi o făceau cu un sentiment de firească îndeplinire a unui serviciu : ceva mai mult, trăiau cu intensitate fiecare nouă etapă a înaintării lucrului pe care îl făceau. îmi aduc aminte cu ce emoţie evoca Titus Enacovici anii în care a lucrat la tunelul de la Bereşti—Tălăşmani... Erau pentru el cei mai frumoşi ani, — erau pentru el anii trăiţi mai din plin. Dar care dintre inginerii mai (Continuare în pag. 11 a) Un coş cu smeură... Venind alaltăeri la Bucureşti, dintr’o staţiune de odihnă, traversam o regiune de pomi încărcaţi de rod, care se dăruiau, peste gard, setei drumeţilor, şi ar fi fost în bogata coroană verde, destul, pentru a adăposti sub bolta de frunze un gând podidit de amintire. Cu o suferindă graţie, crengile trăiau printre altele, adăpostind cuiburi în care bucuria păsăreţului cântăreţ punea sămânţa permanentă a speţei, şi pe sub care se strecura pisica vicleană, însărcinată şi ea, ca şi ramurile, dornică de vânatul viu. Dar mai puternice erau ramurile acelea, în atitudini care semănau a gesturi umane, de o fizionomică splendoare. Iar în gara mică, unde ca un cancer de fier, liniile trenului se caligrafiau prin mădularele crude ale văilor vegetale, am văzut o lume tânără care cerșea ceva, la fereastra vagonului, ridicând coșuri de fructe în faţa călătorilor pe jumătate desbrăcaţi, afumaţi de chilometri şi de tutun, transpirând în căldura murdară. La vagonul restaurant, stăteau câinii mai bine informaţi ai satului, aşteptând la scara pe unde se aruncă oasele, mulţumiţi de periodicul han feroviar, într’o zi de caniculă ca aceea. Dar printre liniile încinse, înghimpându-se în piatra colţuroasă, fete de ţară desculţe ca statuile, alergau înspre vagoanele de clasa a treia, unde călătorii cari n’au aflat încă despre existenţa microbilor, şi cari nu admit altceva invizibil în afară de Dumnezeu, pofteau aceste coşuri cu fructe, la codiţa cărora strălucea încă dovada prospeţimii, o frunzuliţă plânsă de rouă cerului nocturn. Costă cinci lei fiecare coş cu smeură, frumos împletit din iarbă parfumată sau din smicele, şi tot atâta costă ghirlandele de cireşe mustoase şi dulci ca gura, sau caisele rumene, care sunt cea mai mică imagine a apusului de soare. Fetele care ofereau belşugul grădinilor pe braţe aveau aerul unor zeiţe căzute în mizerie. Comerţul lor părea mai mult un act milos faţă de ramurii, care nu mai pot să ţină. Sunt şi printre oameni asemenea dureroase exemple, în care darul generos este primit ca un căscat de plictiseală. Fructele sunt doar forma în care ne iubeşte pământul, aşa cum bunătatea şi surâsul, între cei care-şi sunt credincioşi. Dar în satul acela în care fetele uşurează cu mâinile lor chinurile naşterii atâtor fecunde recolte ale lui Ceres, trenul se opreşte numai câteva clipe. — Vi se pare scump cinci lei ? spun unui călător care voia să obţină smeură numai cu patru, fără nici o ruşine. El îmi aruncă o privire pe care o cunosc de la toate bratele pe care le-am întâlnit în viaţă. — Şi aşa, câştigă mai mult decât dacă se făcea servitoare, zise economul domn. Mi se păru vorba asta de un cretinism atâta de ornamental, încât, contrar obiceiului meu, replicai: — Bine, dar ca servitoare îşi robea numai munca braţelor şi poate puţin din demnitatea personală (depinde şi de stăpân!), pe când vânzând fructele pământului, ea pune în joc un element al economiei naţionale. Nu e bine să arătăm ţăranului că munca lui e fără preţ. — Fii, atunci, dumneata mai „galantam”... Meritam obrăznicia. Dar văzând cum ţăranii îşi riscă nu mai puţin decât viaţa, făcând acest comerţ printre trenuri, nu mi-am mai stăpânit indignarea. Am continuat, eu un amic, o conversaţie începută în franţuzeşte. Atât i-a trebuit preopinentului, pentru ca să înceapă şi el o discuţie cu alţii, plină de aluzii : poate că sunt jidan!... sau francmason... Ce uşor i-ar veni, dacă aş fi avut ghinionul să fiu! Dar nu-s, şi i-o pot spune acestui şăf cu rest de la cinci lei. Respectul pentru ţărănime trebue să înceteze de a fi numai o temă a poeziei lirice... Romulus Dianu Şcoli oropsite E vreme de sfârşit de an al şcolii şi-i o plăcere să urmăreşti în rubrica, din gazete a manifestărilor şcolăreşti aspectele cu totul deosebite sub cari se prezintă de astă dată acest eveniment din viaţa viitorimii noastre. Constatăm cu bucurie că premiile sunt mai multe decât în trecut, dovadă, de-o parte, că solicitudinea, a devenit mai mare, că unele şcoli (de-o pildă străvechiul liceu de la Blaj) au găsit necesară premierea şi a altor aptitudini decât cele ce se relevau odinioară, şi nu mai puţin, apoi, că şcolărimea şi-a adaos la activ v ■■ ■ •'. adevărat rodnic. Silinţa ei ap J. ' ” dovedit însă îndeosebi TI poi v Scări de data asta aduc treif'măg- A are inovaţii: la foarte multe scrii s’au lucrat modele de fel ele fel de avioane, dovedind o familiarizare cu aviaţia, cu care ne rămăsesem prea mult datori în comparaţie cu ceeace a dat aviaţiei altor ţări şi ’n rândul dintâi a vecinei Ungarii, tineretul din şcoli; la toate expoziţiile predomină practicul şi etnograficul, întoarcere apreciabilă a şcolii româneşti pe pământ şi’n primul rând pe mai restrănsul pământ de origine, cu toate frumuseţile lui cari într'o ţară ca a noastră sunt atăt de variate; apoi, s’au făcut întăiele concentrări de lucrări de peste an ale şcolilor noastre dela sate în capitalele de judeţe, prilejuind începuturi de expoziţii, de muzee judeţene permanente şi stimulând şi şcoli cari în trecut nu vor fi dat prea multă atenţie atelierului. Iar în legătură cu aceste concentrări de lucrări ale elevilor din şcolile primare de la ţară, ţi se umple inima de bucurie când citeşti despre câte o şcoală din părţile Sibiului bunăoară, că şi-a făcut ateliere de cusătorie şi ţesătorie românească, lucru care ar fi fost să preocupe întâi, aşa ca înainte de război, pe societăţile locale de femei. Bucuria tuturor acestor constatări ni a adumbrit-o însă şi de astădată ceea ce , citim în toate corespondenţele referitoare la sfârşitul de an al şcolilor de ucenici, al cenuşereselor învăţământului românesc. Şcolile acestea nu sunt ale ministerului educaţiei naţionale, o primă explicaţie a soartei lor triste. Adevărat că prin preocupările lor, prin menirea specială ce o au, nici nu ar putea fi de competinţa ministerului şcoalelor. Păcatul e numai că nu prea par să fie ale nimănui Ministerul muncii a trimis la examene delegaţi, dovadă că are ceva cu ele, dar peste an nu sunt ale lui (vorbim cel puţin de cele din Ardeal, cari ne sunt de aproape cunoscute, pentru că în primul rând interesează acestea, ca unele ce trebuie să ne deie faţa de mâine a oraşelor desrobite), sunt date peste an în seama primăriilor, iar primăriile nu vor să ştie de ele, invocând motivul la îndemână că li s’au redus încasările din cari le susţineau, că banii ce se centralizează în Capitală ca să fie apoi redistribuiţi pentru creşterea viitorilor meşteşugari şi negustori din diferitele localităţi cotizatoare, se înapoiază foarte împuţinaţi, din pricina asupra căreia am mai stăruit şi altă dată că s’a început la noi în materie de politică şcolară faţă de ucenici, o politică a căminelor-blockhausuri, ici-colo câte unul dar american în toată legea, în loc să avem în fiecare centru câte un mic dar bine înzestrat cămin pe seama celor din partea locului. De la Zalău, unde măcar şcoala de ucenici zisă a oraşului are norocul că-i poartă puţintel de grijă Camera de comerţ, de la Vioara, unde a trebuit să se arate în darea de seamă a serbării de sfârşit de an că primăria în loc s’ajute şcoala ar vrea s’o omoare, şi de pretutindeni unde avem în Ardeal câte o astfel de şcoală chemată să dea coloratura românească adevărată a oraşelor de mâine, ne vin aceste îndreptăţite plângeri, aceste apeluri ca să se pună odată capăt situaţiei de cenuşărese a şcolilor de ucenici. Se va înţelege oare măcar acum, că situaţia aceasta nu mai poate să dăinuie ? Isaia Tofan (Continuare în pag. 11 a) Jocul şi munca de I. NISIPEANU Şi jocul e o muncă, o activitate, după cum şi muca e un joc, o plăcere ca şi a jociui, sau poate şi trebue să fie. In educaţie, uii pedagogi au căutat să le pună o opoziţie făţişă, în orice caz să le spare în mod hotărît. Alţii au căutat să împace munca şi jocul, să facă o sinteză organică între ele, să le combine intim, să le înfrăţească. Cea dintâi atudine e cu totul neştiinţifică, şi el putea să se afirme, la urma urmele, atunci când nu era bine cunoscută sihologia jocului, când nu exista o tere ştiinţifică serioasă şi solidă asupra acestei funcţiuni esenţiale a copiliiei. Dar azi, atitudinea de respingre sau de distanţă faţă de joc nu mai e îngăduită în pedagogie, căci azi tocmai se ştie precis, că jocul e o ativitate foarte serioasă, o funcţie fără de care copilăria nu şi-ar mai ave niciun rost, fără de care ea nu ar mai trece deloc dincolo de vârsta leanului Copilul devine om adult pentru că se joacă, şi i s’a destinat omuli o fază mai lungă de copilărie decâ la alte speţe, ca să se joace mai mult şi, prin aceasta, ca să se desvolte mai bine. Găsesc de mare actualitate preocuparea cu această problemă, acum, în preajma congresului conducătorilor de grădini de copii, adică a acelor instituţii şcolare în care jocul e cultivat în modul cel mai intensiv. Nu că ar fi atâta nevoe să se sublinieze valoarea jocului la grădinile de copii, — lucru ce ar putea părea de prisos, căci nimeni n’a pus în discuţie această valoare, ci mai ales pentru a arăta că, între fazele copilăriei fiind legături organice, transiţii lente, multe din cele ce se practică în grădinile de copii ar trebui să se prelungească pentru un timp şi în şcoala primară,, făcându-se cu acelaş interes şi în aceeaş atmosferă afectivă quasifamilială Mai întâi trebue subliniată necesitatea ca toţi copiii, fără excepţie, să treacă prin grădina de copii. Niciun sat n’ar trebui să fie lipsit de o astfel de instituţie, şi la orice clădire nouă de şcoală primară în planul construcţiei să se prevadă şi grădina de copii, dacă ar fi greu să se construiască cu totul separat. La sate grădina de copii e, întâi de toate, o necesitate socială stringentă , dat fiind faptul că părinţii sunt împreună muncitori pe ogor şi, de aceea, siliţi să neglijeze pe copii. Dar e o tot atât de mare necesitate pedagogică, dat fiind faptul că, şi dacă părinţii ar avea vreme să se ocupe de copiii lor, nu s’ar pricepe aşa de bine ca o educătoare formată anume pentru asta, cum e conducătoarea de grădină de copii. Poate e încă un ideal greu de îndeplinit această generalizare a instituţiilor educative pentru copii de 3—7 ani, dar cred că e folositor să afirm tocmai în acest moment acest ideal, pentru înfăptuirea căruia va trebui să se facă toate jertfele necesare. Grădina de copii, bine înţeleasă, poate deveni un adevărat paradis al copiilor, a cum de altfel trebue să fie orice şcoală, ca o compensare a iadului vieţii din afară de şcoală, în care trăesc cei mai mulţi copii, fiindcă cei mai mulţi sunt săraci, flămânzi şi goi. Grădina de copii poate deveni un astfel de raiu pentru ei, mai aels prin joc şi activităţi realizate tot in formă de joc. Jocurile, la grădina de copii, şi în şcoala primară la fel, nu trebue să fie creaţiuni artificiale de mişcări numai comandate rigid, ci să fie jocurile naturale ale copiilor, în- văţate de la ceilalţi copii mai mari în mediul lor de viaţă. Să aibă adică o pronunţată pecete locală. Să fie jocurile satului, moştenite din generaţie în generaţie. Astfel, grădina de copii devine o prelungire organică a casei, a odăilor în care se joacă ei, a curţii a uliţelor, a câmpului, a crângului in care se adună în cete ca să se joace Desigur, mai toate jocurile au şi reguli, o anumită disciplină, pe care copiii şi-o impun singuri şi o repetă cu sfinţenie. Dar această disciplină e liber acceptată de ei, şi aşa trebue să rămână sau aşa trebue să pară, cel puţin, că rămâne şi la grădina de copii. Afară de jocurile din sat, potrivit cetăţii şi preferate de copii, desigur că se pot introduce şi altfel de jocuri, din cele învăţate de conducătoare în şcoala normală sau găsite in cărţi speciale, şi desigur, că şi acestea pot fi interesante. Insă prioritatea s’o aibă jocurile locale Un bun şi rodnic isvor pentru jocuri sunt naraţiunile, diversele basme şi povestiri care se pot dramatiza, transforma în mici piese de teatru. Acestea stârnesc un interes foarte viu şi cultivă în mod intens atât imaginaţia cât şi puterea de expresie a copilului In afară de jocuri, grădina de copii cultivă şi desemnul şi aptitudinile copiilor pentru lucrări manuale. Plăcerea de desen e foarte mare la cap mai ales de desenul în culori, şi ea şi joc şi activitate serioasă Cine a observat bine pe copiii mici, a văzut c câtă seriozitate desenează ei, cât e plăcut şi de intens se cufundă ei această lucrare. Lucrările manuale sunt tot aşa de plăcute, şi ele construc un grad superior de activitate, ei încep să devină chiar o muncă. Tranziţia de la joc la această muncă trebue să fie foarte lentă, aşa încât, bună bucată de vreme, această mună să le apară tot ca un joc şi să deriv din joc. Lucrurile manuale, la începu să fie nişte aplicaţiuni ale jocurilor treptat să se transforme şi în lucru practice, utile, care să trezească copii şi plăcerea de a realiza, cu mănile lor, lucruri practice, uzuale Menajându-se această tranziţie, copii nu capătă aversiune pentru munci ci o adevărată dragoste, care poate să rămână pentru toată viaţa, şi atuni această instituţie şcolară şi-a indeplinit o mare menire. Dacă jocul se transformă oarecur intr’o muncă, fiind luat în serios şi o muncă — ceeace de altfel e î firea copiilor —, iar munca se fac şi ca un joc, adică în mod plăcutatunci jocul şi munca se îmbină armonic între ele, formează acea sintez