Curentul, ianuarie 1940 (Anul 13, nr. 4278-4298)

1940-01-11 / nr. 4278

ANUL xm No. 4278 96­­T1 Ianuarie 1940 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere No. 6 TELEFOANELE: Secret, General 4.84.40 Serv. Publicaţii 3.40.84 Redacţia politică. 3.40.88 Tipografia 4.84.48 Sport 5.43.07 Cab. Administr. 3.40.80 Abonamente 4.23.32 Cab. Directorului 4.84.47 Secretariatul și convorbiri cu Provincia 3.40.86 Proprietar: „Curentul” S. A. R. Trib. m­otr. Registrul publicațiilor, No. 174­938. Taxa poștală plătită în numerar conf­ord. Dir. Gen. P. T. T. No. 29744/93# Abon.: Anual 700 lei? 9 luni 350 lei; 8 kp*­ 200lei. Instituții Stat­ui particulare una mi# anual GRIGORE TRANCU-IASI 9 Nu ştiu să fi trecut prin viaţă un om mai refractar sentimen­tului de ură ca Grigore Trancu- Iaşi. Se risipea în zâmbete, în gesturi de prietenie, în râvna să­ritoare a omului gata de a veni în ajutorul celui strimtorat , şi vorba lui domoală, moldove­nească, părea făcută pentru a mângâia, printr’o sinceră înţele­gere a suferinţei altuia. Era sâr­­guitor în statornicia prieteniei, în dorinţa de a se bucura de cât poate da această viaţă atât de scurtă, atât de răvăşită,­­ în râvna lui de a se îndestula din frumuseţile unei cărţi, în voioasa lui pasiune de a trăi cât mai in­tens. In jungla politică, în acea pân­dă sinistră de pasiuni şi de am­biţii violente,­­ Grigore Trancu- Iaşi părea un rătăcit. Era un dezarmat, era un infirm al unor sentimente de prietenie, de sta­tornicie într’o credinţă, de fide­litate unor idei. De aceea se a­­dapta cu greu unui climat de grăbiţi ai tuturor renegărilor. Păstra o decenţă morală, — ră­mânea cu o discreţie mustrătoare credincios gândurilor tinereţii lui, străbătută de un romantism social. Intr’o fază de încruntare a ideilor, de ferocitate a concepţii­lor de înoire socială, Grigore Trancu-Iaşi plimba priviri spe­riate. Şi accentul moldovenesc al vorbei lui devenea şi mai pro­nunţat : parcă ar fi cerut îndu­rare pentru idealurile sociale ce i-au încălzit tinereţea, şi cărora le-a păstrat un permanent cult. Nu ştiuse ce-i înlesnirea nici în anii copilăriei şi nici în anii a­­dolescenţei; îşi făcuse cu multă trudă drum în viaţă, — dar nici­odată aceste vitregii ale începu­turilor nu au lăsat urme în sen­sibilitatea lui; îşi aducea aminte cu caldă înduioşare de acele în­ceputuri de copil necăjit; evoca plin de emoţie naivele bucurii ale unei cărţi cumpărate din ceea ce izbutise să economisească dând lecţii, din câştigul cărora se întreţinea la şcoală. Pentru el, munca nu era o temă retorică , era simfonia e­­xistenţei lui. Preţuia pe oricine se trudeşte, fiindcă în această încordare a voinţii muncitoare el vedea sensul superior al omului. Aristocraţia morală a vieţii sociale nu-şi putea avea alte origini decât în muncă. Ne-am cunoscut în 1918, după căderea guver­nului Averescu, în timpul când abia se formase gu­vernul Marghiloman. Era zdrobit sufleteşte şi privea întristat vii­torul ţării. S-a prezentat în faţa alegătorilor şi a fost ales în opo­ziţie cu o impresionantă majori­tate. In cuprinsul acelui parla­ment convenţional, improvizat sub ocupaţia germană,­­ Gri­gore Trancu-Iaşi a reprezentat spiritul protestatar. Când a fost adus tratatul de la Bucureşti în faţa Camerei, — Grigore Trancu-Iaşi a rostit cea mai frumoasă pagină de eloc­venţă. Vibra în cuvinte, în ca­denţa frazelor, toată iubirea de ţară ; izbucnea cu o rară energie lirică toată revolta împotriva u­­militoarelor condiţii cuprinse în textul tratatului. Şi cu ce covârşitoare emoţie a fost rostit !... Chiar cei mai îndă­­rătnici rătăciţi sau simţit cuce­riţi de sinceritatea glasului de protest. L'am văzut după rostirea de­claraţiei. Părea încă sub stăpâni­rea aceluiaş tumult de senti­mente şi indiferent — ca nici­odată — la felicitările prieteni­lor, privea în gol, absent, tăcut... Intr’un târziu a rostit concluzia unei meditaţii interioare, conclu­zia dialogului interior : „Nu se putea să acceptăm fără să arti­culăm măcar un glas de protest. Ar fi fost o ruşine !... Nu am fi meritat să mai trăim ca ţară in­dependentă. Şi, — în definitiv, — războiul nu s’a terminat. Drep­tatea vine totdeauna, dar vine încet. Ce s’a tratat la Bucureşti a fost un provizorat ! E mai bine aşa !“ Avea sentimentul unei datorii împlinite ; era fericit că totul se va schimba. ... Ii plăcea să hoinărească pe străzile Iaşilor, ca şi când por­nea în căutarea umbrelor trecu­tului. Evoca astfel chipuri dis­părute, căuta să retrăiască în mijlocul unei lumi uitate, mai mut in aprigă, mai visătoare. Omul acesta, cu trupul do­lofan, rămânea veşnic incorigibi­lul adolescent. Svârlea deasupra asperităţilor vieţii vălul diafan al poeziei. Urcam spre Copou şi când ajungeam la grădină, înce­pea acea încântare a reminiscen­ţelor: un susur de versuri decla­mate confidenţial, cu glas scăzut, ca o retrăire a încântărilor ce i-au exaltat tinereţea. Un ames­tec plăcut de versuri româneşti, de versuri franţuzeşti, — Emi­­nescu, Verlaine, Vigny, St. O. Iosif, Verhaeren, Samain, Traian Demetrescu, Haraucourt, Duiliu Zamfirescu, D. Anghel, ca mur­murul nesfârşit al unei fântâni, într’o noapte de vară. Fiecare vers îl încânta, fiecare vers pă­rea o regăsire de emoţii, ca re­citirea unor scrisori de dragoste păstrate în taină. Ne despărţeau mai bine de douăzeci de ani, dar entuziasmul adolescent îi dădea o prospeţime comunicativă, o căldură gene­roasă ce se dăruia în reminis­cenţa versurilor spuse cu atâta patos. Niciodată n’am mai întâlnit un camarad aşa de expansiv, aşa de sincer ca Grigore Trancu-Iaşi pentru care anii, cu toate aspri­mile lor, treceau fără să lase urme. Rămânea veşnic tânăr şi generos,­­ trecând peste răuta­tea oamenilor, peste ingratitu­dini, peste tot ce este urît în viaţă, cu acelaş zâmbet de nesfâr­şită bunătate. Omul acesta cu prodigioasă memorie, era un ui­tuc al nedreptăţilor ce i se fă­cuseră : toată răutatea omenească rămânea neputincioasă în asal­turile pe care le da optimismului invincibil al lui Grigore Trancu- Iaşi. Credea în oameni ; în fond îi iubea aşa de mult, încât le ierta mereu, cu o grabă în care se mărturisea delicateţea unei rare sensibilităţi umane. Această i­­mensă capacitate de iubire şi de iertare îl familiarizase cu un vag socialism, din care eliminase tot ce formează dinamismul de ură feroce al marxismului: lupta de clasă. Democraţia, socialismul, — erau etichete convenţionale pen­tru ceea ce formează nobleţea o­­mului : capacitatea de a înţelege suferinţa aproapelui, şi ecoul pe care îl are această suferinţă în gestul milosteniei îmi mărturi­sea odată că, — pentru el, —­ re­voluţia morală a omenirii începe cu parabola Samariteanului mi­lostiv. Şi acest sentiment social, — Grigore Trancu-Iaşi îl trăia , se definea politiceşte prin el. In jungla politică el a rămas acelaş om bun, fidel aceloraşi idealuri. L-am întrebat odată : — „Dar d-ta, coane Grigore, nu apuci drumul Damascului !“ — „S’au înmulţit atâta conver­tirile, că pe drumul Damascului nu mai e loc şi pentru prejude­căţile mele aşa de îndărătnice !“ Dar zâmbea mereu, cu bună­tate iertătoare. Putea să fie oare altfel, un om care iubea cu a­­ceeaş exuberanţă o carte, o operă de artă, un concert ? !... Era nelipsit de la concertele sim­fonice de la Ateneu. Şi când un pianist cânta în afară de program „un supliment“ din Chopin, se şoptea în toată sala: „A cântat şi Chopin, spre bucuria lui Trancu- Iaşi“... Cunoştea partituri muzi­cale întregi. — Chopin, Beetho­ven, Wagner, Bach, Scarlatti... Ştia de toate şi-i plăcea orice, fără preferinţe, fără exigenţe cri­tice, fără poză. Era un optimist care afla totdeauna în tumultul vieţii refrenul consolator. Pentru cei ce l-au cunoscut, Grigore Trancu-Iaşi era noţiunea bunătăţii. Şi mai ales mulţimea îi va păstra amintirea, — amin­tirea omului fără încruntările a­­meninţărilor, căutând să dea ne­cazurilor inerente vieţii retuşa­­rea zâmbetului. Acum, ascultă simfonia cosmo­sului, — împăcat, cum a fost şi în viaţă... Pamfil Şeicaru motonava „Basarabia“ a însemnate cantități de alimente şi îmbrăcăminte pentru sinistraţii din Anatolia CONSTANŢA. 9. — Motonava „Ba­sarab­ia“, care s-a întors din cursa sa obişnuită, a intrat în portul nostru cu o întârziere de opt ore. Această întârziere a avut darul să dea naştare la o serie de svonuri fan­teziste în legătură cu unele peripeţii neobişnuite şile vaporului românesc. In realitate întârzierea se datoreşte escalei prelungite pe care „Basara­bia“ a făcut-o în portul Istanbul, un­de au fost descărcate însemnate can­tităţi de alimente şi de ale îmbrăcă­mintei destinate sinistraţilor recen­telor cutremure din Anatolia. Mărfurile pentru Turcia au fost­ încărcate la Alexandria şi Pireu şi ele reprezintă o parte din ajutoarele acordate de către guvernele egiptean şi grec turcilor din Anatolia, loviţi de crunta nenorocire. Descărcarea a­­cestor mărfuri a durat cu mult mai mult decât timpul escalei la Istanbul prevăzut în chip normal în intimera­­riul vapoarelor S. M. R. D. Fairbairn, ministrul aerului în guvernul Australiei, a declarat la Radio Londra că în luna iunie a. c., forţele aviaţiei­­ australiene vor fi împătrite, faţă de cifrele din 1937. Cadenţa actuală a producţiei ae­riene, este de aşa natură, încât din fiecare fabrică să poată ieşi un avion pe zi. ,,1 avion pe zi" atat produce fiecare uzină australiană Sania blindată noua armă secretă a rușilor Ea atinge o viteză de 160 km. pe oră şi foloseşte la aruncarea torpilelor STOCKHOLM, 9 (gador). — Cores­pondentul de pe frontul finlandez al ziarului suedez NYA ALLEHANDA a­nunţi că trupele sovietice au arun­cat în luptă o armă secretă şi anume sania blindată. Printre prada de război luată la Suomisalmi se află și o asemenea sanie blindată cu dispozitiv pentru aruncarea torpilelor, sanie ce poate atinge viteza de 160 de km. pe oră. Sania aceasta are asupra tankului avantajul de a putea circula pe ză­padă, dar mânuirea ei este foarte di­ficilă. Cercurile militare finlandeze de­clară că se așteptau la această armă nouă și că de pe acum dispun de mijloace de apărare. Statele­ Unite vor construi avioane uriaşe * NEW­ YORK, 9 (Radar). — Autorităţile aeriene a­­mericane anunţă că Sta­tele Unite vor dispune a­­nul viitor de avioane de bombardament, care-şi vor putea atinge obiecti­vele în Europa, inapoiin­­du-se în Statele Unite, fă­ră escală. Post înaintat in liniile franceze inii 1940 va fi hotărâtor în istoria lumii,­­a declarat ori­d. Chamberlain D. Chamberlain a rostit la Mianston House primul său discurs în acest an, spunând între altele : „Pe cât am dorit să evit răsboiul, pe atât închin acum toate gândurile şi fap­tele mele spre a asigura victoria în strânsa cooperaţie cu bravii noştri aliaţi francezi. Acest nou an, care va fi, probabil, hotărîtor în istoria lumii, a început în calm, dar este calmul care pre­cede furtuna. Adânca convingere a necesităţii de a pune capăt politicii germane de neîncetate agresiuni ne îndeamnă să luăm asupra noastră o­­rice sacrificiu. In aer ca şi pe pământ nu asistăm acum decât la preludiul marilor lupte viitoare. Numai pe mare se poate spune că răsboiul se desfă­şoară în plin. (Cuprinsul Întreg al discursului In pag. 9-a) [Convocarea Consiliului | Înțelegerii Balcanice Consiliul Permanent al Stat. în zilele de 2, 5 și 4 Februarie, celor Ințelegerii Balcanice se la Belgrad, va întruni în sesiune ordinară.! Scrisori din Paris Arta franceză sub zodia războiului Ie JEAN.LOUIS VANDOYER Odată războiul început, puţine săp­tămâni le-a trebuit parizienilor pentru fi învăţa să trăiască într’un oraş hă­răzit beznei şi pentru a înţelege din nou ceia ce înseamnă noaptea. O noapte misterioasă cu, lumini mişcătoare, al­bastre dela albastrul safir la cel vio­laceu al ametistuilui, adevărată „sim­­fonie­ în bleu-major” care mai pe u­r­­mă, s’a îmbogăţit cu luminiţe de toa­te culorile curcubeului, cărora nu li se mai cerea decât să fie potolite, dis­crete... Şi cum, pe de altă parte, re­clamele luminoase nu mai sunt tole­­rtate. Parisul, în iarna aceasta, când cade noaptea, este locul unde se des­făşoară o feerie discretă tăcută, care degaje o vraje de poezie. Ziua, prezenţa războiului se vede din măsurile faste împotriva even­tualelor bombardamente aeriene. Ma­gazinele au lipite pe geamuri lungi benzi de hârtie pentru atenuarea de­zastruosului efect a­l exploziilor. Negus­torii plini de emulaţie, le-au lipit unii mai artistic ca alţii, încrucişate, zăbrelite, în gratii, vitrinele au în­făţişarea unor „mucharaibiuri” arabe, îndantelate. Unele edificii şi monumente publi­ce sunt parţial fortificate. Schelele din jurul lor sunt umplute cu saci die nisip şi formează piedestale fru­moase la vedere; piedestalul de răz­boi care protejează, în piaţa Concor­diei, Obeliscul, e mai satisfăcător, în sumara sa ciudăţenie, decât cel de pace. Dacă o seamă de statui de­ artă au­ fost complet ascunse, acelea ale lui Gambetta, Victor Hugo, B stand, de­­menceau, Chappe şi multe altele, au fost lăsate în plata Domnului, poate că cu gândul ascuns că aceste medio­cre şi hidoase statui, vor atrage bom­bele ce — ferească Dumnezeu — ar cădea deasupra Parisului... Muzeele sunt, toate aproape goala. Cu gri­je pregătite din vreme, evaluă­rile colecţiilor publice au fost făcute repede şi armonios, ele se odihnesc acum în castelele din Sud, prealabil rechiziţionate. In cellalt război, unele tablouri, de dimensiuni prea mari n’au părăsit muzeul Louvre; de data asta, nimic — sau aproape nimic — n’a rămas. Pânzele prea mari au fost duse c­u remorcile automobile pentru decoruri ale teatrelor subvenţionate. Numai şase tablouri a trebuit să fie făcute suluri. Evident că aceste muzee goale sunt actualmente închise. Unele ca acela al Monumentelor frra­nceze, au redes­chis, arătând publicului mulajele unor porţiuni de edificii ale căror originale sunt îngropate sub saci de nisip. Alte expoziţii, datorate unor ini­ţiative pateticale, el lasă să prevadă că în scurta vrana dacă împrejurările vor îngădui, ritmul vieţei artistice la Paris nu va fi complet suspendat. Astfel, la Galera Malesherbes a fost inaugurată prima’ difr ’expoziţiile ela­borate de Ajutorarea artistică. Patro­nate de oraşul Paris, aceste expoziţii lunare, voi­ aduna cu eclectism picturi, sculpturi şi obiecte de artă. E vorba de un talon în miniatură, colectiv şi permanent. La galeria Bernbeim, pictorul Ce­­rn­a, sub peşedinţia sculptorului Des­­pinîn a organizat o expoziţie a artişti­lor mobilizaţi. Ea este destinată nu numai să facă cunoscute oparile aces­tor artişti ci să-i ajute materialiceşte. Primul teatru parizian care şi-a re­deschis porţile, încă din Septembrie, a fost Comedia Franceză. Aci a fost invitat, intr'o Duminică după amiază, un numeros public să asculte, recitate de actorii rămaşi la Paris, cele mai frumoase opere ale celor mai mari poeţi francezi. Acest emoţionant flo­rilegiu a fost prezentat de d. Paul Valeéry. Apoi de trei ori pe săptă­mână, a­celaşi teatru a­­reprezen­trat câ­teva capodopere alese dintr’un re­pertoriu unic pe lume. Luna Decembrie trebuia să fie la Comedia Franceză, o lună taciniană, cu prilejul celui de al treilea centenar dela naşterea poetului împrejurările n’ au îngăduit realizarea ei, fiind amâ­nată. După Comedia Franceză, au des­chis şi alte teatre. L’Oeuvre şi Theatre de ln Maleleine au jucat, respectiv, „Je vivrai un grand amour" a lui Stéve Passeur şi „fis eta­ient neuf cé­­libataires” a l­ui Sacha Guitry. Muzica şi-a reluat şi ea loc­ul de război la Paris. Opera şi Opera Co­mică dau de mai multe ori pe săp­tămână reprezetanţii foarte gustate. Au fost reluate Mireille, de Gounod, in versiune originală şi Philemon şi Baucis şi Doctorul fără voe. Au­ re­început, deasemeni , şi concertele do­­minicale, cu care prilej s’a dat, în­tre altele,Requiesn-ul lui Guy Ropartz in primă audiţie. -----xoxoxoxo^oxoxoxox--— Aeronautică comparată miaua franceză ţi germană de vânătoare uzi sc­hm xm int­erna leierniiama i­nMMU una Aviaţia de vânătoare franceză şi cea germană, se reînoiesc într’o ca­denţă pe atât de repede pe cât de ra­pidă este demodarea avioanelor de această categorie. Nu, mai departe decât cu cinci ani în urmă avioanele de vânătoare, franceze, abia se puteau ţine după cele comerciale. Odată criza trecută — pentru că aeronautica franceză a cunoscut atunci o criză gravă — a început o perioadă de stabilizare teh­nică tot atât de primejdioasă. Noul material, — Dewoitine D-500 şi D-501, — nici nu echipase încă toate for­maţiunile şi se cerea înlocuit. Moto­rul cu compresor nu mai era sufi­cient. Se voiau imediat, trenul esca­­motabil, voleţii de intrados, elicea cu pas variabil. Se putea concepe un avion de vâ­nătoare care să nu facă .500 km. pe oră ? Dacă industria, franceză nu pu­tea să-l fabrice el trebuia, comandat în America. Zis şi făcut. De acolo, şi din uzinele franceze, eşiră d­in acelaş timp „Curtiss“ şi „Mor­a­ne 406“ care funcţionează azi. Totuşi se cere, cu nerăbdare, avio­nul de 600 km. pe oră care este, în­­tr-ad­evăr, un minimum ce se poate pretinde azi unui avion de vânătoare şi se pune întrebarea de ce „Dewoi­tine D-520“ n’a înlocuit încă peste tot avioanele Curtiss şi Morane. ★ Istoria aviaţiei de vânătoare ger­mană pare, la prima vedere, mai simplă. Pentru mulţi, Germania este ţara care scoate,­in­cadenţa de câteva su­te pe lună, două avioane de vână­toare: „Messerschmid­t-Bf-109“ şi ,,He­nkel-He-112“ ale căror calităţi nu se discută. In Spania au avut un constant succes. Nimeni nu ignorea­ză că, în 1937, 1938 şi 1939, recordul de viteză a fost ridicat, succesiv la 610. 634. 746 şi 755 km. pe oră. Cu toate acestea, compoziţia avia­ţiei de vânătoare nu este atât de simplă pe cât se pare după denumi­rea aparatelor. Avionul Messerschmidt Bf-109, ca­re la origină, cu motorul său Jun­kers Jumo 210 de 640 c. p., avea o viteză asemenea aceleia a lui Mora­­ne-406, a fost fabricat cu motoare din ce în ce mai puternice iar recor­dul de la 27 Aprilie 1939, de 755 km. pe oră a fost obţinut cu un avion de acest tip, cu motor Mercedes- Benz DB-601, „împins“ la 1800 c. p. Acelaş lucru cu avionul Heinkel He-112 care, la origină, avea un mo­tor Junkers-Jumo-210. Recordul din 30 Martie 1939, de 746 km. pe oră, a fost obţinut cu acelaş motor­­,îm­pins“ la 1800 c. p. şi cu un avion diferit de cel original, devenit „He- 112-U“. Astfel, comunitatea de denumire, înglobează aparate cu performanţe foarte diferite. In­formaţiuni nu este încă nici un aparat „Bf. 109-R“ sau „He-112-U“. VITEZĂ ȘI MANIABILITATE Este stabilit că cele mai recente avioane de vânătoare germane­­au o viteză uşor superioară acelora fran­ceze. Acest lucru provine, în comparaţie cu a­vioanele Morane, din cauza pu­­terei net superioare a motorului şi, în comparaţie cu Curtiss, din faptul că motoarele Pratt şi Whitney ale acestora cu o putere echivalentă cu motoarele germane VB-601, sunt mo­toare cu răcire directă, având o re­zistenţă mai mare la înainta­re decât a motoarelor răcite cu lichid. Din contră, manitabilitatea avioane­lor Mofa­ne şi Curtiss este superioară aceleia a avioanelor Messerschmidt şi Heinkel. Acest lucru se explică deoarece este o oare­care contrazicere intre viteză şi maniaibilitate ; dacă voim să scoatem apaxi­mum dintr’un motor, trebue să ne gândim să reducem la minimum rezistenţa parazitară a câr­melor, deci să le micşorăm suprafe­ţele, în detrimentul manialbilităţii.. In lupta cu alt avion de vâ­nătoare mai puţin rapid, dar mai maniabil, viteza celor doi luptă­tori cade repede la nivelul vite­zei celui mai puţin rapid. Dacă acesta din urmă face un viraj la 450 km. pe oră, pe o rază de­­100 m., acel care îl urmăreşte este obligat să-şi reducă viteza, chiar cu un avion care ar putea face 600 km. pe oră, dacă vrea să nu suporte o acceleraţie de 9 g (g fiind acceleraţia greutăţii) în timp ce adversarul său n’ar suporta decât 5 g. (Am arătat altădată, aci, că o prea mare valoare a lui „g“ poate fi fatală pilotului prin efectele sale asupra organismului). Odată scăpat de atacul prin surprin­dere, vânătorul cel mai lent este liber să impună tactica sa adver­sarului şi acesta pierde, în bună parte, beneficiul superiorităţii vitezei sale. Demonstraţia a fost făcută în Spania unde biplanele de vânătoare Fiat, cu toată supe­rioritatea de m­aniabilitate şi in­ferioritatea de viteză, caracte­ristice formulei de biplan (cel mai rapid Fiat CR—41, nu depă­şeşte 380 km. pe oră) eşeau vic­torioase din luptele cu avioanele de vânătoare roșii, mult mai ra­pide. Calitatea pilotului Angajată în aceste condiţiuni, lupta între vânători trebue să se termine în favoarea aceluia care posedă în cel mai înalt grad an­samblul calităţilor pe care le re­clamă pilotajul unui aparat din an în an mai complicat şi tirul asupra unui obiectiv din ce în ce mai rapid. (Continuare in pas­, ft­ a) Surorile Dionne la expoziţia de la New-York LONDRA, A (Rador).­­ Corespon­dentul ziarului „Daily Express“ a­­nunţă­ că la expoziţia din Ne­w-York publicul va putea vedea pe cele cinci surori gemene Dionne. —xoxoxoxo^oxoxoxox—— Carnavalul suprimat în Germania BERLIN 9 .(Rador). — Din cauza războiului, au fost suprimate anul acesta tradiţionalele manifestaţii pu­blice din Carnaval. Ele vor­ fi înlo­cuite prin serbări populare, special organizate pentru poporul de jos şi pentru armată. ----lototole^dioxoioi----­ Un grup uriaş de pete în s­oare MADRID, 9 (Rador). — Personalul observatorului astronomic din Madrid a înregistrat ori un grup uriaş de pete în soare, vizibile şi cu ochiul liber printr'o simplă bucată de sticla afumată. S'a­ calculat că aceste pete acopăr o suprafață de zece miliarde kilo­metri pătraţi.

Next