Curentul, ianuarie 1941 (Anul 14, nr. 4630-4656)

1941-01-01 / nr. 4630

ANUL XV, No. 4630, Miercuri 1 Ianuarie 1941 Giroului3 ARENA POLITICA Politica externaa României, în 1940 9#1 m cte ROMULUS DIANU A face un bilanţ de politică externă, în acest moment, este a demonstra, odată mai mult, gradul în care bunul joc al tuturor antenelor unei ţări, spre exterior, este garantat de o chibzuită politică internă şi militară. Ordine în interior, ordine în finanţe, spirit militar în armată, — iată secretele de bază ale unei sănătoase politici externe. Oricare dintre aceste condiţiuni ar lipsi, creează pe umerii personalului exponent alu'8nui sistem politic greutăţi extraordinare. " Dacă din războiul actual putem, chiar de pe acum, să tragem vreo concluziei este aceea că orice acţiune diplomatică valorează atâta cât forţa militară capabilă să impună desăvârşirea ei. Nu eşuiază diplomaticeşte nici o ţară ale cărei armate i sepurtează victorii. Cu totul altul ar fi fost destinul României, în aceste ore, dacă un principiu elementar, ca acel enunţat mai sus, ar fi constituit dogma politicii noastre naţionale, barem în ultimii zece ani. Dar s-au comis erori. Le cunoaştem. Nu erori singulare , au fost coruri de erori, tumulturi de greşeli enorme ca nişte fabule. Anul însă a fost prodigios . Revoluţia, primenirea, reîntinerirea s’a produs în ţara noastră printr’un fenomen care trebue socotit un miracol. In ultimul moment înainte de eroarea supremă, calamităţile au fost oprite. Totul s’a petrecut pe planul intern, dar iată pasul pentru asanarea unei politici externe în care ne putem pune, de aci înainte, toate speranţele. Au fost stopate toate inerţiile, şi România a îmbrăţişat politica ţărilor Axei, printr’un act de francă adeziune la ţelurile unei politici realiste, întemeiate pe datul geografic, şi economic al spaţiului pe care-l ocupăm, dar şi pe o justă apreciere a poziţiilor noastre fireşti faţă de marile reforme ce se aşteaptă de la războiul în curs. Adeziunea României la politica Axei a avut şi semnificaţia împlinirii unui comandament, de dincolo de mormânt, al Spiritului revoluţiei Legionare, într’adevăr, Căpitanul a declarat că, în primele 48 ore de după venirea la guvern a Legiunii, ţara va denunţa toate angajamentele consimţite de regimul de partid, şi se va aşeza acolo unde-i este misiunea, în conformitate cu doctrina legionară, adică alăturea de Puterile Axei. Tot ce a mai urmat după acest important act istoric, înfăptuit de primul Guvern Legionar, în primele sale zile de guvernare, nu a fost decât consecinţa logică şi politică a nouei orientări. Există astăzi o omogeneitate perfectă între tendinţele Guvernului interne şi externe. Vizita Conducătorului Statului, d. General Antonescu, la Roma, pentru a conferi cu Ducele Mussolini, cum şi vizita ce a urmat acesteia, la scurt timp, au avut pentru toată lumea, înţelesul unei perfectări a unuia şi aceluiaşi act de adeziune la ţelurile politice urmărite de Axă. Efectul acestor două vizite, la Roma Şi la Berlin, s’a putut constata numaidecât, în atitudinile binevoitoare faţă de România pe care le-a întâmpinat procesul colaborării noastre cu cele două mari Puteri. Evident, diplomaţia secretă care s-a impus odată cu începutul războiului, cum şi delicatele probleme lăsate în suspensie până la Conferinţa de Pace, impun celor avizaţi o infailibilă răbdare şi o senină aşteptare. Avem un rol important de jucat, în spaţiul nostru geografic, şi demnitatea ne impune a merita pe deplin, până la urmă, dreptatea ce nu ne poate fi refuzată. Insă, până atunci, — şi după aceea, — cuminte este a fi şi a rămâne nişte parteneri nu numai loiali, dar harnici, productivi, cinstiţi. Lupta noastră, în domeniul politicii externe, nu este numai pentru a reface ţara românească, şi de a readuce la vatra Patriei pe toţi Românii, din toate provinciile. Avem şi o misiune cu mult mai grea : aceea de a face să străbată în lume ideea că o Românie în frontiere fireşti, şi o Românie producătoare, constitue un act de justiţie, pentru noi, şi UN INTERES INTERNAŢIONAL, pentru toţi partenerii noştri. România nu cere o dreptate egoistă, care să-i folosească numai ei. Problema românească este cu mult mai complexă, dar noi înşine, aliaţi cu timpul care va pune în valoare această idee. Şi în perfectă înţelegere cu ţările Axei, avem datoria de a merita prin toate acţiunile noastre dreptatea ce trebue să ne afle pregătiţi, şi în deplină ştiinţă de ceea ce avem de făcut cu ea. Ca o conformare la noua orientare extremă, România a aderat la Pactul Tripartit încheiat între Germania - Japonia - Italia. Este acesta un mare act, un instrument diplomatic care reglează raporturile şi interesele unor foarte mari puteri militare şi oceanice. România nu are interese capitale, în zonele acelea, dar, ca Stat European, aparţine unei zone care trăieşte un destin al ei, iar acesta e condiţionat de prosperitatea întregului conglomerat de state mici şi mari învecinate. Ne găsim înlăuntrul acestei societăţi de popoare, alături şri de unele ţări, ale căror raporturi cu România nu au ajuns la expresiunea celei mai confiente colaborări, ca bunăoară alăturea de Ungaria. Dar tocmai apropierea aceasta, intimitatea asta fără altă bază psichologica decât dorinţa de intelese pe vremea frumoaselor zile ale Aranjuezului politic dinainte de 1944, — când singura preocupare a şefului guvernului era de-a impăca miniştrii, încă de la Crăciun, asupra datei concediilor de vară, a rămas şi această veche deprindere profesională de a recapitula, la Sfântul Vasile, evenimentele anului trecut. Astăzi insă, cine ar mai putea fixa, în tot acest ciclon care şi-a abătut vertigiile asupră-ne, taloane de zile, vinovăţii de oameni, pentru a face obişnuitul „an politic“ ? Răscolirile au fost prea adânci, scoborîşurile prea ameţitoare, iar ecoul prăbuşirilor se prelungeşte prea aproape de noi, pentru a mai putea tăia anul în felii, pentru a mai putea zugrăvi, în culori factice, o epocă dusă şi alta care abia a început. Imprecaţiile, cuvintele sonore, dar mai ales explicarea pusă în formule savante a acelui inutil: „de ce am ajuns aici ?“, ar suna fals în atmosfera de gravă seriozitate a zilelor prin care trece ţara. Şi apoi, mai ştim că tocmai atunci când durerea este mai adânc trăită, Românul nici nu plânge, nici nu se văicăreşte... La ţară, se lasă asta pe seama bocitoarelor de profesie: „Ii lucru mueresc“, spune cu decent dispreţ şi plugarul de pe Bărăgan, ca şi ciobanul ce-şi duce oile la păşune în munţii Făgăraşului. Iar neobositei noastre flecăreli citadine, inventivei noastre imaginaţii, n’avem decât să le opunem stilul laconic şi acel simţ de relativitate, pe care-l cultivă, fără să ştie, uitata noastră „talpă a ţării“. Este destul să schimbi câteva vorbe cu unul din aceşti măsuraţi la gură locuitori ai satelor, pentru a-ţi înfrâna, bărbăteşte, îngrijorările şi a şterge, cu buretele, toate semnele de întrebare, cu care, noi singuri, ne surpăm încrederea în reparatoarea zi a mâine-lui românesc. Ce-ar putea fi deci mai tonic, mai reconfortant, decât ca, în locul unui desuet „an politic“, în care să plângem pe ruinele de em, să redăm o convorbire, aşa cum am avut-o zilele trecute, cu un ardelean, căciular de meserie, de prin părţile Turdei ? Umblase mult, văzuse mult, şi mai ales ştiuse să vadă acest isteţ Ion Potra, fostă cătană a împăratului. A trăit atâtea schimbări, în ultimii 30 de ani, încât nu se mai minuna nici de cele de azi, după cum nu s’a minunat nici ori, când el, ţăranul de la Huedin, a ajuns la Budapesta şi la Viena, când a luptat în Dalmaţia sau când a suferit de foame şi de sete, pe muntele Lovcen... Inima i-a fost strânsă numai acum, în urmă, când cu „cedarea“. Când i-au venit, la Turda, rudele fugite din judeţul Cluj , nepotul de 12 ani, venit pe jos cale de o sută de kilometri, verii pe care i-a băgat copii gere, se speră că va fi un factor decisiv, în momentul de linişte şi de pace, pe care toată lumea îl aşteaptă, şi când nevoia de a se echilibra marile interese, va dicta soluţia micilor racile locale, va impune satisfacerea dreptelor reclamaţiuni, într’o atmosferă de încredere reciprocă. Acestea au fost marile linii ale politicii noastre externe, în anul care s’a terminat astăzi. In tot ce va urma, Românii trebue să ţină seama, în primul rând, de însuşirile cele mai preţuite de către partenerii internaţionali ai României ,în scopul consolidării rezultatelor la care au ajuns sforţările Conducătorului Statului, d. General Antonescu. In politica internaţională, toate se ţin minte, toate contribue la Istoria grelelor ceasuri prin care trecem. Există un stil elegant, de a ne suporta tristeţile, cu speranţele intacte, în aşteptarea momentului nostru, care va sosi, şi care va rodi în funcţiune de hărniciile noastre, de capacitatea noastră de a ne gospodări, de a ne întări sufleteşte şi de a ne înzestra milităreşte. Trecutul apropiat ne va învăţa ce anume nu trebue să facem. Sunt convins, că aici, în ţara noastră, fiecare frunză din arborii pădurilor noastre ştie să ne sfătuiască, pentru a străbate calea grea. Toată chestiunea consistă în a şti să consultăm acest tradiţional oracol, de trupă sau ucenici la industriile oraşului. Ion Potra a povestit apoi, fără înflorituri, fără emfază, cum îşi duce „traiul vieţii“ lui de meseriaş-căciular, care îşi transportă marfa, la târguri, cu autocamion propriu. Avea, pentru aceasta, o singură, mare, mândrie : contractul lui de cărăuşie cu Ministerul comunicaţiilor: „Apăi, nu e puţin lucru să ai „convenţie“ cu Statul !“... Nu se plângea de nimic: nici de impozite, nici de ucenicii luaţi la alte munci, nici de datoria de la „bancă“, nici de taxa de 2 •/• pe care el o plăteşte, dar pe care alţi negustori n’o plătesc, concurându-l, astfel, neloial... Nici de cele 200 căciuli rechiziţionate şi neplătite încă. „Numai să ai „sezon“ bun şi iţi scoţi toată cheltuiala"... — vorbeşte, impersonal, Ion Petru. Şi, după cât se pare, anul acesta a avut „sezon“ , şi-a scos paguba pentru anii din urmă, când oamenii nu-şi mai cumpărau căciuli. La aceasta, Ion Potra spanu, numai, cumpănit: „Apăi, nu trebuie să te bucuri nici când ai avut cftştig, nici să te necăjeşti când ai avut pagubă". In această vorbă, el răsfrânge toată psihologia tăcuţilor, Închişilor, potoliţilor noştri ţărani, nici desmăţ la veselie, nici ismeneala smiorcăitoare a desnădejdei. Iar ca încheiere, Ion Potra a rostit un alt cuvânt care avea par’că aroma mileniilor de trudă românească : „Şi dacă pierdem, şi dacă vom câştiga, tot trebuie să muncim. Să nu lipsim de la datorie“... A vorbit Ion Potra numai pentru cârtitorii de meserie, pentru moriştile de vânt, pentru semănătorii de dihonie ? Sau a vorbit pentru veacurile de înţelepciune ale unui neam Întreg ? „Fiecare să-şi vadă de lucrul lui, de „praxa“ lui. Şi-atunci toate or merge bine în ţară“... Ce-ar fi dacă, prin tumultul de Întâmplări al prezentului, întreaga ţară ar trece cu seninătatea şi încrederea lui Ion Prota, căciularul din Turda ?... Iar dacă fiecare şi-ar vedea de praxa lui, n'ar mai avea cine jefui la înnegritul zid al plângerilor. Al. Vișinescu xoxoxoxo^oxoxoxox— In loc de an — politic... D. HITLER Camilo Horn, decorat tie Fuehrer BERLIN, 30 (Rador). — Fuehrerul a acordat medalia Goethe pentru artă și știință compozitorului vienez Camilo Horn, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 ani. Tineretul Statelor Unite trebue să vegheze ca ţara lor să fie ferită de război NEW YORK 30 (Rador). — Corespondentul agenţiei D. N. R. anunţă: Senatorul democrat Wheeler a adresat un mesagiu Asociaţiei împotriva războiului, declarând că tinerimea Statelor Unite trebue să vegheze ca indenpedenţa ţării , să nu fie sacrificată pentru a se face jocul celor care aţâţă la războiu şi al intervenţioniştilor. Propagandiştii vicleni şi bine plătiţi pun azi din nou în circulaţia aceleaşi cuvinte de ordine ca dim 20 de ani. Reprezentanţii adevăratei democraţii sunt numiţi acum politicieni pacifişti, în scopul reducerii la tăcere a argumentelor raţiunii. Apărarea este, desigur, necesară. Dar acum Statele Unite saerifică pentru înarmare nenumărate miliarde de dolari, ca şi cum ar fi vorba de cenţi. Se cheltuesc sume enorme pentru o politică externă pripită, fără ca să se explice poporului motivele pentru care se procedează la înarmare și contra cărei puteri este îndreptată această sporire a forțelor. ■HEB , Bucureştii de ori de azi şi de mâine Bucureştii se numără printre puţinele capitale europene, cari au cunoscut In ultimii ani o deevoltare cu totul excepţională. Dintr’un târg de minimă importanţă, un oraş oarecare pierdut In imensitatea câmpiei Bărăganului, Bucureştiul s’a transformat Intr’o adevărată metropolă occidentali. Au dispărut podurile de pământ dela 1710 şi felinarele cu gaz lampant şi din toată poezia şi tot farmecul trecutului, note prizărite Ici şi colo mai reamintesc In ritmul vieţei trepidante de azi de un Bucureşti archaic şi patriarchal, pe care l-au cumpecut fl iubit Înaintaşii noştri. Istoria Capitalei asta In strânsă legătură cu regalitatea, fiindcă 1b mare parte, Inţelepciunel fi simţului de prevedere al marelui rage Carol I se datoreşte posibilitatea de a vorbi de un adevărat oraş, atunci când pomenim numele Bucureştilor. Azi când Întreaga activitate a ţării este concentrată asupra muncii da refacere şi de reîntregire a unei patrii cu hotarele sfâşiate şi cu milioane de fraţi aflaţi sub stăpâniri străine, vorbind de trecutul, prezentul şi viitorul Capitalei, vorbim de Însăşi România pe care o dorim fi vrem să oftim fi noi aşa cum au visat-o fi pentru care au murit 700.000 da români, înfăptuind un sfânt şi scump Idasi —* tuturora. laţii normali, fapt ce detemând introducerea sistemului „unic” pe unele din străzile din centru, unde din cauza marei aglomeraţii nu se mai putea umbla. Bucureştii de aminaţe cum ştim cu toţi, are numeroase nevoi in toate domeniile: edilitar, urbanistic şi social. Un oraş cu un milion de locuitori care n’are o piaţă alimentară modernă, o bae publică de mari dimensiuni şi în care mor încă anual mii de copii din cauza lipsei unei reale asistenţe sociale, are prea multe lipsuri încă, pentru a se putea numi pe drept cuvânt o metropolă. Cere mult da fthttt fl aaaaaa *rabueşte făcut cere in primul rând o cunoaştere atentă a complexului problemelor ce se pun unui oraş da Importanţa Bucureştilor. Trebuie în primul rând să se termine cu improvizaţia şi cu cârpeala, tot ceea ce se va face pe viitor, urmând ca în prealabil să fie cu atenţie studiat şi cinstit şi repede executat. Urbaniştii de birou şi toţi cei nechemaţi, în toate locurile ce deţin, trebuiesc înlăturaţi, fiindcă în statul naţional-legionar, prima condiţie da viaţă este munca, nu teama stearpă. Brutararilul I. C. Bucuri ştii Istoria Bucureştilor este strâns gată de istoria noastră naţională. Importanţa minusculului oraş al lui Bucur ciobanul legendar, devine fapt necontestat după unirea principatelor. După războiul de la 1877, când ţara devine regat şi din principe Carol de Hohenzolem, tânărul dar energicul prinţ devine rege, istoria Bucureştilor cunoaşte o epocă cu totul nouă. Străzile, casele şi întregul aspect al oraşului se schimbă ca prin farmec. Micul târg cu uliţe strâmte şi întortochiate începe să se transforme pe zi ce trece într’un adevărat oraş. Toate binefacerile cunoscute de civilizaţia apuseană sunt pe rând introduse de edilitatea Capitalei. Se fac numeroase exproprieri pentru lărgirea străzilor, se fac pavagii de piatră cioplită şi trotuare din gresie adusă din Belgia, se ridică numeroase edificii publice, şcoli, biserici, judecătorii, ţ. a. Dintre cele mai de seamă realizări în domeniul urbanistic-edilitar al Capitalei, menţionăm introducerea gazului de cox pentru iluminatul public şi particular, săparea şi reglarea cursului Dămboviţei, ridicarea palatului poştelor, construcţia tribunalului, etc. Războiul mondial şi moartea regelui Carol I, găsesc Capitala în plină desvoltare, totuşi fără ca numărul locuitorilor săi să depăşească 300.000 de suflete. In timpul războiului, nu s’a lucrat nimic in Capitală, pe toată durata lui serviciile publice ale oraşului fiind utilate numai pentru întreţinere. Din anul 1919, Capitala cunoaşte o ladenol derpoltare extraordinară, inedndu-si Intre anii 1918—1940 numărul locuitorilor dela 300.000—la un milion. Numeroase clădiri ridicate din iniţiativa publică şi particulară, schimbă zi de zi oraşul. BUCUREŞTII DE AZI... Nouă probleme se pun Bucureştilor, totuşi simţul de previziune al edililor nu este întotdeauna la înălţime. Străzile şi construcţiile cari se fac nu sunt capabile să satisfacă cerinţele ritmului nou, astfel că Bucureştii continuă să rămână un oraş cu aspect oriental, numai centrul prezentând într-adevăr aspectul unei adevărate metropole. Scumpetea excesivă a terenurilor şi goana antreprenorilor de construcţii după câştiguri uşoare transformă stilul oraşului, — americanizăndu-l, — pretutindeni ridicându-se „blocuri” unde... confortul şi liniştea căminului sunt asigurate de lift, apă caldă şi calorifer. Abia în anul 1935 se vine cu noul regulament de sistematizare a Capitalei, lucrare de importanţă capitală pentru oraş, dar nestudiată cu destulă atenţie pe teren, astfel că aplicarea regulamentului şi realizarea integrală a sa, se dovedeşte aproape imposibilă din cauza preţurilor ridicate ce ar trebui să se plătească pentru deschiderea de nemuliţe şi bulevarde, găsite necesare pentru Capitală. In fruntea problemelor ce se pun, stă problema circulaţiei, care din cauza înmulţirei vehiculelor şi a mecanizării, cere o rezolvare urgentă. Străzile oraşului sunt cu mult prea strâmte pentru asigurarea unei circu Vechiul curs al Dămboviţei în dreptul străzei Halelor de astăzi. Fotografia este luată prin anul 1857 Bucureştii de mâine... Experienţa trecutului şi mai ales greşelile ce s’au făcut, face necesar ca pe un viitor să se lucreze cu mai multă prudenţă. Lipsa de continuitate a edililor care s’au succedat la conducerea primăriei Capitalei, a avut urmări dezastruoase pentru ,,ţinuta” oraşului. Un primar a făcut pavagii, acolo unde interesele de club i-au dictat-o, un altul a dărâmat piaţa şi a... mutat-o la „Halele centrale Obor”, unul a făcut o primărie cu turn, un altul şi mai ales „alţii” n’au făcut nimic, astfel că despre o tradiţie urbanistică edilitară a oraşului nu se poate vorbi. A fost în stimă improvizaţia şi inutilul. La primăria Capitalei trebuie să se munceas-că serios şi cu pricepere şi toţi cei care pot prin competenţa lor să sluţească ideia de frumos, util şi indispensabil pentru oraş, trebuie lăsaţi să-şi manifeste talentul sau vocaţia. Pentru a păşi la înfăptuirea Bucureştilor de mâine, avem nevoie în prealabil de o amănunţită documentare asupra tuturor trebuinţelor şi cerinţelor unei metropole. De la arhitectura caselor până la mâncarea cetăţeanului şi asigurarea vieţei lui printr’un minim omenesc de confort şi asistenţă socială pentru cel nevoiaş, — tot, — absolut tot trebuie prevăzut, trebuie studiat şi mai ales realizat In toate domeniile de activitate trebuieşte făcut un documentar de viaţă pe baza căruia să se facă un plan, a cărei realizare în etape să fie încredinţată celor mai buni dintre fiii primului oraş al ţării. Nu trebuie să se mai lucreze la întâmplare şi atunci când necesitatea presantă o cere. Totul trebuie prevăzut în amănunţime şi executat cu tragere de inimă şi simţ practic. Ac fiindcă ţara nu are nevoie de o imensă aglomerare de blocuri de case, de gusturi diferite şi de un oraş eteroclit, cu firme idlse, cu baruri americane şi cu mizeria acoperită de o neverosimilă viaţă trepidantă , ţara are nevoie de o Capitală demnă şi „mândră ca soarele din cer” pe care România legionară de azi trebuie să o înfăptuiască mâine. Const. Papaianopol Se construeşte canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră CONSTANŢA, 30. — Suntem în măsură a anunţa că în curând vor începe lucrările de construcţie ale canalului navigabil dintre Dunăre şi Marea Neagră. Operaţiunile premergătoare începerii lucrului au fost încheiate. Canalul va urma traseul Cernavoda-Valea Carasu-Mare. Se știe că acest canal a fost proectat de acum trei secole, când Sultanul a trimis aci pe maiorul danez Moltke, care a făcut primul proect al lucrărilor. Au urmat apoi numeroase tentative, dar niciuna n’a fost dusă la bun sfârşit. De data aceasta este vorba de acţiune serioasă. Asupra istoricului acestui canal, de care — dealtminteri am mai vorbit — cât şi de lucrările ce vor urma, ne vom ocupa în numărul viitor.