Curentul, martie 1941 (Anul 14, nr. 4685-4715)

1941-03-01 / nr. 4685

nenie xtrTcr^sr*H**«Tl5S^«tfv tttrcnbA Hialim primește un nn ma. Oricât de cuprinzătoare ne-ar fi mintea, oricât de alături de neam ne-ar fi găsit vremurile, e greu, e nespus de greu să ne dăm seama de vârtejul la care ne-a supus destinul. Destinul sau păca­­tele noastre, rosturile ascunse ale acestui neam blajin, sau putre­ziciunea unei mici colectivităţi care nu ne poate reprezenta, este taina pe care istoria o va lumina, ea singură va pedepsi şi va inălţa ,ea singură va şti adevărul. .. Care e omul să poată înşira ceas de ceas, zi de zi, durerile, crâncenele dureri, care ne-au supt nădejdile, ne-au sdrobit bucu­riile şi ne-au secătuit puterile ? Cine ar putea spune câte lacrimi s’au răvăşit pe drumurile ţării şi cât sânge a îndopat ţărâna ? Şi iată, care minte va fi însemnat nădejdile ce se legau de fie­care zi, de fiecare noapte, de fiecare vorbă ce venea de acolo de sus, unde ne învăţasem să credem că trebuia să fie adevăr?... Cine este vinovat dacă pe sufletul românului nu mai e loc pentru o nouă crestătură, pentru semnul unei noi dureri? Ne-am dăruit din plin patimilor şi am aşteptat resemnaţi mântuirea. Se perindau generaţiile şi toate trăiau botezul durerii, murind în ochi cu o quasi-impăcare că cei ce vor veni vor putea vedea în­­sfârşit învierea. Treceau pe rând, creştea pământul din idealuri sacrificate, băteau clopotele în dungă, chemau în ajutor istoria şi zările nu se arătau. Am crezut­­ un moment dat că trebuia ne­apărat sânge. L-am dat, l-am dat cu prisosinţă şi am trimes opt sute de mii de morţi acolo în cerul străbunilor noştri să vesteas­că marea jertfă. A crescut din sângele acesta icoana unei ţări ade­vărate. Am avut dreptul să credem atunci că Golgotha era sfâr­şită. Am crezut puternic, am crezut vinovat de puternic şi poate aici e taina durerilor de mai târziu. Am socotit că e deajuns împlinirea fiinţei pe hartă şi nu ne-am gândit că e aşa de uşor să rupi o hârtie când n’o torni în piatra sufletului şi muncii de fiecare zi. A urmat apoi deschiderea tărăbilor. La colţuri de uliţă, în bojdeuci ascunse, în palate babilonice, s’a declanşat parada parti­delor. Peste ţară suflau atâtea vânturi câte înjghebări politice aveau fiinţă. Şi atunci, trântit dintr’o parte în alta, minţit din toate părţile, furat de pretutindeni, omul s’a fărâmiţat, a devenit o biată făptură sdrenţuită, în care idealul nu mai încăpea, şi era natural ca fiecare să se caute acolo unde i se făgăduia mai mult. Prăbuşirea n’a întârziat. Ochii s’au deschis mari, întrebători, pentrucă nimeni nu-şi putuse închipui că vom mai privi şi o altă hartă decât aceea a României Mari. Puşi în faţa realităţii, ochii bulbucaţi ai omului „politic” s’au împăinjenit şi era zadarnic să mai întrebi a cui e vina. Era desigur o bucurie pentru mulţi să spui că vina o purtam noi toţi, dela munte, dela câmpie, din târ­guri, din fabrici şi din şcoli. Dar acesta era un neadevăr care pălmuia obrazul neamului. Neamul cerea dreptate şi dacă nu i s’ar fi făcut, s’ar fi ridicat el însuşi să şi-o câştige. Şi atunci în virtutea unui fenomen inexplicabil, dar dovedit prin măreţe asemănări, s’a ridicat omul care avea să însemne voinţa de a trăi a neamului. Nu împrejurările l-au adus pe Gene­ralul Antonescu la cârmă, nici roata numărătorilor falsificate. El trebuia să vină pentru că într’adevă­r în el se întâlneau durerile şi nădejdile ţării. Era minunea care confirma odată mai mult istoria. Iar în clipa când a primit botezul conducerii, Generalul accepta suferinţa ca singura posibilitate.Chiar dacă nu se va fi gândit că intr’o bună zi îl vor căuta gloanţele fiilor, a ştiut desigur că acolo începe marea durere. Dar cum s’ar fi putut întoarce Iisus de pe drumul răstignirii? Cine ar mai fi crezut în El şi mai ales cum ar mai fi putut învia? De pe drumul marilor suferinţe Conducătorul se îndreaptă către popor şi-i dărueşte încă odată posibilitatea de a-şi hotărî soarta. Este al doilea mare act pe care Naţiunea îl primeşte. Este cea mai mare onoare la care are dreptul să aspire un po­por. Atunci se naşte în el mândria şi îşi poate măsura virtutea. Conştiinţa că poţi hotărî asupra vieţii tale, faptul că eşti che­mat să rosteşti destinul, este într’adevăr semnul mântuirii. Tre­cut prin focul marilor prefaceri, ars de durerea înfrângerilor, sufletul poporului e mai curat ca niciodată. Singură suferinţa maturizează, singură desnădejdea găseşte calea dreaptă. Anul acesta a adus neamului, peste pierderile vremelnice, darul cu­minţeniei. Ceea ce nu putuse făuri bucuria reîntregirii, ne vine prin durere. Şi tot ceea ce fusese înăbuşit de ură şi discordie, de bucuria căpătuelilor gratuite, de goana după afirmarea nedreap­tă a inutilităţii tale, renaşte acum în ceea ce se cheamă geniul poporului. Din adâncuri răsar virtuţile nepieritoare: cinstea, blândeţea, curajul, credinţa şi tot ce a însemnat puterea noa­stră. Simplitatea vieţii noastre, mucenicia trecutului nostru nu sunt numai slove de carte. Blândeţea şi înţelepciunea noastră nu e un afiş de propagandă. Bisericile şi mormintele noastre nu sunt numai monumente. Toate sunt expresia trăirii adânci a unui destin. Nimeni nu ne-a clintit, nimeni nu ne va clinti. Adunarea obştească din acest început de primăvară, va să pună temelia celei mai noui vieţi. Ca şi atunci, în prea îndepărtata cronică din Munţii Neam­ţului, când Ştefan Vodă cu rănile sângerând a suflat cu ultima putere în cornul nădejdii. Pe drumuri de munte oastea risipită s’a adunat şi „biata Moldovă“ a cunoscut încă odată semnul isbăvirii. Cuvântul fiecărui român nu va fi un vot. Conducătorul nu poate fi „votat“. Generalul comandă adunarea. Şi ca în vre­muri de grea cumpănă, vor bate clopotele şi drumurile ţării vor geme de pasul greu al oamenilor pământului. Naţiunea e prezentă, ea ştie că în ceasul acesta o singură poruncă trebue ascultată : unire. Peste înjunghierile de em­, peste lacrimile şi îngenunche­rile la care a fost supus, poporul ştie că are înainte viitorul. Ni­meni şi nimic nu-l poate împiedeca să şi-l făurească pe măsu­ra puterilor şi virtuţilor lui. Va fi dovada supremă că am fost nedretăţiţi. Că nu suntem vinovaţi, că merităm cu prisosinţă soarta pe care nu oamenii ne-o dau ci Dumnezeu. Toate apelurile Conducătorului, pornite din inima sfâşiată de durere şi din nădejdea viitorului, cer răspunsul: „Aştept dovada unităţii româneşti“. Acesta e înţelesul actului de Duminecă. „CURENTUL” Prelungirea termenului pentru lichidarea creanţelor din teritoriile cedate In Monitorul Oficial a apărut decretul-lege privitor la acorda­rea unui nou termen debitorilor din teritoriile evacuate. Termenele prevăzute „pentru luarea de măsuri provizorii re­lative la creanţele din teritoriile evacuate“ şi „privitor la luarea de măsuri provizorii relative la creanţele din teritoriul Nordului Transilvaniei, evacuat“, precum şi termenul prevăzut „pentru luarea de măsuri provizorii re­lative la creanţele din teritoriul evacuat al Dobrogei de Sud, se prelungesc până la 1 iunie 1941. „ORICE SEF TREBUE SA SE POARTE CU SUBALTERNII SAI CU OMENIE. ACEST SEN­­TIMENT NU POATE FI SI NU TREBUE SA LIP­SEASCĂ NICI CHIAR IN ARMATA, UNDE DISCI­PLINA COMPORTĂ OARECARE RIGIDITATE”. . General I. ANTONESCU 7 Septembrie 1940 Apostolatul intelectualilor Români la Sate — De la redacţia noastră din Ardeal — Proiectasem de mult să rog prin „Curentul” pe liber-profesionişti, refugiaţi şi expulsaţi din Ardea­lul de Nord să nu părăsească ju­deţele de la frontieră unde au fost primiţi cu atâta călduri şi, mai cu seamă, să nu invadeze capitala şi oraşele mari din interiorul ţării, deoarece, în situaţia actuală, la ţară îi aşteaptă o misiune pe care nimeni nu o poate îndeplini mai bine ca dânşii şi prin care ţării i-ar face un serviciu nepreţuit. Ori de câte ori am încercat însă să aştern pe hârtie gândurile, care mă frământă necontenit din prima zi de refugiu, tocul mi-a căzut ne­putincios din mână. La Bucureşti, Braşov şi Arad m-am întâlnit cu numeroşi intelectuali din Ardealul de Nord, medici numiţi la circums­cripţii urbane şi avocaţi „utilizaţi“ sub diferite forme cari îmi vor­beau de „necesitatea imperioasă“ de a cuceri oraşele din mâna străi­nilor. Argumentele lor sunt cunoscute. România are nevoie de o clasă mij­locie cultă şi bine închegată din punct de vedere economic. Or, lea­gănul clasei mijlocii ar fi mediul urban, cartierele sgomotoase ale fabricelor şi atelierelor, bulevar­dele împodobite cu magazine şi vi­trine pompoase, cafeneaua, clubul şi localurile,­­ fără de care „un om cult“ nu poate trăi. In zadar am evocat trecutul sbu­­ciumat al Ardealului. Minunata forţă de rezistenţă ce rezida în le­gătura sufletească pe care au ci­mentat-o veacurile intre intelec­tualul şi ţăranul român din Ardea­lul antebelic şi despre care călă­torii şi stăpânii de odinioară au vorbit cu atâta admiraţie şi stimă. Răspunsul a fost categoric: S-au schimbat timpurile şi oamenii. Ro­mânia a păşit pe drumul industria­lizării şi urbanizării. Nu am contrazis pe intelocu­­torii mei. Nu am încetat însă o clipă să admir pe judecătorii tineri de la Sighetul Marmaţiei, Satu Mare şi Oradea, cu incontestabile drepturi de a duce o viaţă veselă şi plăcută, cari au cerut să fie re­partizaţi la instanţele din Bihorul amputat spre a asculta mai de a­­proape suspinele româneşti pe care ni le aduce vântul de primăvară de dincolo de linia trasată la Viena. Iar In momentul când m’am de­cis, totuşi, să redactez apelul pro­iectat, cu riscul chiar de a nu fi ascultat de nimeni, ziarele au di­fuzat hotărîrea Consiliului de Mi­niştri de a numi primari în comu­nele rurale dintre avocaţii, medicii şi funcţionarii de stat supra nume­ran. A spune că această hotărîre a fost luată în ceasul al douispreze­­celea, ar fi de prisos, deoarece, nu există român conştient, care să nu­­şi dea seama de valoarea reală a vechilor formule despre „talpa ţă­rii“ şi de omisiunile de care clasa noastră cultă s’a făcut vinovată faţă de ţăranii noştri, după aplica­rea reformei agrare. Facem abstracţie de faptul că ac­ţiunea de punere în valoare a a­­vantajelor sociale şi economice pe care le prezintă o astfel de refor­mă pentru un stat ce se găseşte în centrul de bătaie a celor două ideologii dominante din Europa, nici după două decenii nu a eşit din faza de experienţă. Dar nu s’a făcut aproape nimic pentru reorga­nizarea raţională a agriculturei noastre, deşi istoria Romei şi a re­voluţiilor ţărăneşti germane din e­­vul mediu ne sunt mărturie, că îmbucâtăţirea proprietăţilor rurale, neurmată de o încurajare dirijată din partea Statului, duc la scăde­rea catastrofală a producţiei. Acest inconvenient a dat naştere în anumite momente de criză a economiei continentale la aberaţiu­­nile care, în numele unui „înalt interes social“, au cerut desfiinţa­rea moştenirei, ca mod de dobân­dire de bunuri, pe motivul că a­­ceasta fărâmiţează proprietăţile rurale, mai mult ca însăşi refor­mele agrare. Până alaltăieri hărnicia ţăranu­lui român a complectat, cel puţin în parte, insuficienţa măsurilor luate în scopul de a menţine pro­ducţia agrară a României la un nivel relativ „normal“. Această hărnicie coroborată cu fertilitatea solului a asigurat consumaţia in­ternă. Alianţele cu ţări, care nu a­­veau nevoie de produsele noastre agrare (Franţa şi Anglia) sau care şi-au procurat alimentele din A­­merica (Cehoslovacia), erau contra­indicate unei majorări a producţiei care, pe lângă vechea politică de menajare excesivă a intereselor „marei industrii“, ar fi produs o scădere primejdioasă a preţurilor şi ar fi dus la nemulţumiri ţără­neşti. Aderarea noastră la politica sta­telor totalitare, marile consuma­toare ale produselor agrare din Bazinul Dunărean şi din sud-estul Europei, însă, ne pune în faţa unor probleme noui. înainte de toate, trebue să in­tensificăm producţia noastră agra­ră. Nu pentru că ne-am obligat prin recenta convenţiune economi­că încheiată cu Germania, ci pen­tru că de promptitudinea cu care va funcţiona agricultura şi, în ge­neral, economia noastră naţională, va depinde mult timp importanţa pe care o va avea România în noua ordine europeană. Europa ne cere muncă, multă muncă şi produse, nu reprezentaţii politice. Prin urmare, în România nouă numai acele „reforme socia­le“ au justificare, care intensifică potenţialul nostru producător. Ex­perienţele politice şi reformele ce se inspiră dintr’un spirit pur po­litic, sunt dăunătoare şi prejudi­ciază cele mai elementare şanse ale noastre de a ne înregimenta în dis­ciplina nouei cooperaţii continen­tale. După 6 Septembrie 1940 am cu­­treerat multe comune şi am stat de vorbă cu numeroşi ţărani din Ar­deal, pentru a mă convinge cum reacţionează lumea satelor la schimbarea care, fără Îndoială, va marca o epocă de mare importan­ţă în istoria României. In momen­te de restrişte este o mângiere să-ţi pleci urechea la şoaptele is­­vorului de la care se adapă adevă­ratele renaşteri ale neamurilor. Nu am găsit niciun ţăran In Ar­deal, care ar fi atribuit dezastrul instituţiilor sociale şi statale existen­te. Toţi cu care am stat de vorbă au susţinut pe temeiuri foarte con­vingătoare ci „Nu biserica este vi­­novată că oamenii nu cred In Dumnezeu”. Intelectualilor le revine misiu­nea de a spulbera această atmos­feră de neîncredere şi de a reabili­ta clasa noastră cultă în ochii ţă­ranilor, explicându-le ceea ce ei nu înţeleg şi ceea ce a fost în flagran­tă contrazicere nu numai cu in­teresele vitale ale naţiunei, ci şi cu cele mai elementare legi ale ra­­ţiunei. Este o misiune foarte grea, dar Înălţătoare. Şi ori­cât de mari ar fi impedimentele pe care propovă­duitorii spiritului nou le vor în­tâmpina in drumul lor, se pot obţi­ne rezultate strălucite dacă ei vor reveni la sate nu ca bi­rocraţi, ci ca apostoli şi dacă se vor apropia cu dragoste şi înţelegere de inima ţăranului, care nu a încetat încă să sângereze în urma ghimpelui regimurilor trecute. Alex. Olteanui Potenţialul material şi moral al celui de-al treilea Unul dintre documentele cele mai de preţ pentru viitorime, îl va con­stitui desigur filmul de război, care va prezenta peste veacuri, imaginea celei mai puternice încleştări a ome­nirii: războiul de astăzi. Din seria acestor documente de ale epocii face parte fi acest sguduitor film al victoriei germane din Vest, care rezumă într-o singură peliculă, încordarea unui mare popor, pentru a-şi câştiga spaţiul lui de viaţă în lume. Recapitularea istorică a dezastrului, în care se afla Germania in 1918 nu face decât să pună, şi mai mult in lumină, miraculoasa operă de re­­fontă materială şi morală pe care Adolf Hitler a săvârşit-o în câţiva ani pentru ţara în cultul căreia a trăit tot timpul. Din pragul prăbuşirii, al anarhiei şi a sărăciei, Germania s-a înălţat, prin catehismul de renaştere al na­­ţional-socialismului, pe culmile de glorie şi de mândrie la care a ajuns astăzi sub conducerea unui sin­­gur om. Etapele stabilite, în atât de scurt timp ,au fost întemeiate pe spiritul de disciplină şi de unitate germană, asupra căruia Fuehrerul-Cancelar a pus altoiul unei credinţe, care a în­sufleţit un mare şi puternic popor. Impunătoarea desfăşurare de forţe germane nu este decât un aspect — una din multiplele fraţede ale poten­ţării maxime pe care Fuehrerul ce­lui de-al IIl-lea Reich a putut-o da Germaniei, în toate domeniile de viaţă: economic, social, artistic şi militar. Filmul „Victoria de Vest” este mai mult decât o lecţie pentru orice po­­po­r, a ceeace înseamnă unirea in jurul Conducătorului, a ceeace în­seamnă forţe, disciplinată a Naţiunii, pusă aîn slujba idealului de înălţare a ţării. Căci armata care a smuls victoria în canaturile Olandei, în forturile Belgiei, în câmpia Flandrei, pe fa­leza Dunquerque-ului, pe Some şi pe Aisne, ca şi la Chemie, de Dames, — armata căreia nu i-a rezitat vestita linie Maginot, nu este decât sinteză tehnică, dar mai ales spirituală, a marei mişcări de regenerare naţio­nală şi socială, iniţiată acum 21 ani de luptătorul din tranşee, Adolf Hitler. Preoţii sunt mulţumiţi să li se interzică activitatea politică De ministru Radu Rosetti a primit următoarea scrisoare: Domnule Ministru, In seara zilei de 18 Februarie crt. la radio Bucureşti s-a difuzat o de­cizie a Domniei Voastre, prin care aţi interzis cu desăvârşire orice ac­tivitate politică a preoţilor. Această deciziune era de mult aş­teptată de noi ce niciodată nu am voit să ne înregistrăm în partide po­litice, prin aceasta neglijând misiu­nea noastră sfântă pe pământ. Prin această deciziune aţi aşezat preoţimea pe adevăratul ei făgaş şi i-aţi dat adevăratul ei rol fixat de Mântuitorul nostru Isus Hristos: „De a ne iubi unii cu alţii“. N’am simţit o mai mare bucurie în sufletul meu de preot decât acum, când am auzit că un om cu un tre­cut aşa de frumos, un om care iu­beşte tradiţia şi trecutul acestui neam, a ridicat şi această tagmă bat­jocorită până acum de politicieni, la adevăratul ei rol, intr’un stat creş­­tin-ortodox. N’am cuvinte a vă mulţumi pentru ceea ce aţi decis şi hotărît. Ne-aţi scos nu numai din politică dar şi din mintea celor ce gândeau că dacă nu eşti înscris într’un partid politic, eşti subversiv, că gândeşti alt­fel decât ceilalţi. Ne-aţi redat altarului, ne-aţi redat neamului. Aţi înodat firul trecutului cu prezentul, hotărind ca preotul ro­mân să fie acelaşi factor de ridicarea neamului pe culmile cele mai înalte ale culturii şi civilizaţiei. Vă cunosc numai din manifestaţiu­­nile dvs. literare şi acum vă înţeleg. Mâine matineu şi seara Sunteţi salvatorul credinţei, culturii şi educaţiei noastre naţionale, prin ceea ce aţi decis şi hotărît în ultimul timp. Şi acum vă asigur că voiu lupta cu toată puterea mea a-mi îndeplini cu tot dragul greaua misiune ce mi s’a încredinţat în mijlocul plugărimei cuminte şi ordonată. Uniţi cu toţii să salvăm această ţară prăbuşită de politicianism. Dum­nezeu să vă ţină sănătos şi să puteţi duce la bun sfârşit opera începută. Primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. ss. Pr. Gheorghe I. Şeitan Frasinu-Vlaşca Armele găsite la rebeli, depozitate pe categorii la Comenduirea Vieţii Deschiderea cursurilor Academiei Pedagogice pentru foştii elevi ai şcolilor normale superioare Eri la orele 5 d. a. a avut loc, la Facultatea de ştiinţe din Capitală, solemnitatea deschiderii cursurilor A­­cademiei Pedagogice pentru foştii e­­levi ai şcolilor normale superioare. D. prof. Enric Otetelişianu, subse­cretar de stat la ministerul Instruc­ţiei şi educaţiei naţionale, adresându­­se elevilor Academiei Pedagogice, a rostit o călduroasă cuvântare, spu­nând printre altele: „Incepându-vă astăzi activitatea d­v. la Academia Pedagogică, trebue să fiţi pătrunşi de misiunea pentru care vă pregtăiţi. Profesorii secundari sunt chemaţi să pregătească tinere­le vlăstare, elita din care se vor recruta mâine elementele ce vor conduce destinele neamului. De aceea se impune ca d­v., în primul rând, să aveţi, o pregătire deosebită. Pentru ca să vă puteţi pregăti în vederea misiunii pe care trebue s’o aduceţi la împlinire, se cuvine să vă căliţi într’o cultură largă şi profundă. Nu este vorba să deveniţi specialişti într’o anumită ramură. Profesorul se­­cundar nu trebue să fie un specialist în înţelesul propriu al cuvântului, el trebue să fie un om de cultură cu largi orizonturi. Această cultură nu v-o puteţi însuşi numai din cursuri, ci , mai ales, prin propria dv. mun­că. Trebue să citiţi mult, foarte mult. Trebue să cunoaşteţi sufletul elevului şi arta de a putea transmite cunoş­tinţele dvs. Mai este insă vorba ţi de educaţie. Să nu uitaţi că rolul dvs. este în pri­mul rând acela de educatori. Ar tre­bui ca dvs. să înţelegeţi lucrul acesta, spre a nu fi nevoe să se mai ivească între dvs. şi elevi, alte instituţii de e­­ducaţii (cum au încercat să fie stră­jeria şi Frăţiile de cruce), închei atrăgându-vă atenţia asupra unui fapt. Oricât de mare şi profun­dă ar fi pregătirea dvs., dacă nu iu­biţi copiii, nu puteţi deveni profesori şi educatori adevăraţi. Deci, cei cari îşi dau seama că nu simt această che­mare, ar face mai bine să renunţe de pe acum. Cu aceste sentimente şi cu această încredere, vă urez succes în activita­tea pe care o începeţi". Şi-au ţinut apoi lecţiile de deschi­dere d-nii profesori universitari I. Nistor şi C. Narly. In jurul intervenţionismului Intr’un reportaj publicat zilele tre­cute, vorbind despre poziţia Americii faţă de r&sboiu, s’a făcut afirmaţia că In fruntea grupului interventio­nist se află „bătrâni anglomani evrei, ca d-nii Nicolas Muray Butler şi se­natorul Glass". Verificarea ulterioară a acestei afir­maţii a dus la concluzia că ne aflăm în faţa unei regretabile erori. Din in­formaţiile culese, reese că atât sena­torul Glass, cât şi publicistul Butler sunt creştini, primul fiind membru al bisericii metodiste. D. Carter Glass, a fost ministru de finanţe in guvernul Preşedintelui Wilson, iar astăzi este senator al sta­tului Virginia fi proprietar al ziaru­lui „Daily News" şi „Daily Adva­nces" din Lynchburg. D. Nicholas Murray Butler, autor a numeroase studii sociologice fi filo­zofice, are grade onorifice la mai multe universităţi americane fi eu­ropene. I s’a acordat jumătate din premiul Nobel pentru pace In anul 1931. Făcând aceste precizări, socotim că punem capăt unei suspiciuni, cari ar fi putut lua naștere in legătură cu cele publicate la reportajul din 18 Fe­bruarie. Comisiunea pentru controlul fondurilor de înzestrarea armatei In Monitorul Oficial a apărut decertul-lege privitor la controlul fondurilor întrebuinţate pentru înzestrarea armatei. Decretul-lege privitor la contro­lul fondurilor întrebuinţate pen­tru înzestrarea armatei, se modi­fică după cum urmează : Se institue pe lângă preşedinţia consiliului de miniştri o comisiune pentru controlul fondurilor pentru înzestrarea armatei. Această comisiune se compune din: Patru membri ai înaltei Curţi de Casaţie, delegaţi de ministerul de justiţie, dintre cari unul în ca­­litate de preşedinte. Patru ofiţeri generali activi, de­legaţi de ministerul apărării na­ţionale. Secretar al comisiunii va fi un ofiţer superior, colonel sau lt.-col. Pe lângă comisiune va func­ţiona ca personal auxiliar refe­­rendam­ dela înalta Curte de Con­turi, delegaţi de primul preşedinte al acelei Curţi, inspectori speciali sau controlori financiari, delegaţi de ministerul de finanţe şi jude­cători sau procurori, delegaţi de primul preşedinte al tribunalului -----xoxoxoxo-^oxoxoxox----­ Obţinerea vizei pentru Ungaria Explicaţiile consulatului din Arad ARAD, 27. — Consulatul maghiar din localitate a dat următoarele lă­muriri cu privire la viza pentru Un­garia : Pot primi viză toţi aceia cari îna­inte de 31 August 1940 au avut lo­cuinţa permanentă pe teritoriul ro­mânesc. Evreii din România, dacă au paşa­port în regulă, trebue să ceară­ de la ministerul de externe al Ungariei permisiune specială pentru intrarea în Ungaria. Refugiaţii şi expulzaţii nu primesc deocamdată viză, decât numai pentru motive grave, in urma autorizaţiei te­legrafice date de ministerul de ex­terne al Ungariei. Funcţionarea Comisiunilor de anchetă de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri In Monitorul Oficial a apărut de­cretul-lege pentru completarea de­­cretului-lege referitor la funcţionarea comisiunilor de anchetă, instituite pe lângă preşedinţia consiliului de mi­niştri şi a comisiunii de judecată. ART. UNIC. — Dispoziţiunile de­­cretului-lege din 27 Septembrie 1940, „pentru funcţionarea comisiunilor de anchetă, instituite pe lângă preşedin­ţia consiliului de miniştri şi a comi­siunii de judecată", se completează, cum urmează: „Cererile terţelor persoane vătă­mate prin măsurile conservatorii, se vor îndrepta la tribunalul în cir­­cumscripţiunea căruia s’au adus la îndeplinire şi se vor judeca potrivit dreptului comun, de urgenţă şi cu precădere". „Comisiunea se va constitui cu un reprezentant al ministerului public de pe lângă înalta Curte de Casație". aSacces colosal la teáiról TIPOR MUŞATESCC m TOTUL pentru DOAMNE Sala Roxy Lipscani 53. Telefon 5.88.00 Cursul di-lui prof. Ernst Gamillscheg D. prof. Ernst Gamilscheg, direc­torul Institutului german pentru ştiinţă, va ţine cursul d-sale asupra originii românilor astăzi la orele 6. d. a. la facultatea de Litere amfitea­trul Haşdeu. -----xoxoxoxo^oxoxoxox——­ Sancţionarea a trei preoţi cari au luat parte la rebeliune Următorii preoţi ortodoxi din jud. Târnava Mare, au luat parte la rebe­liunea din zilele de 21—23 ianuarie 1941 : preot Fleşeriu Aurel, din corn. Şoala; preot Ioan Popa, din comuna Apold şi preot Mihail Leicu, din corn. Coveş. Ministerul instrucţiunii, educaţiei, cultelor şi artelor a cerut Sf. Arhie­piscopii ortodoxe române din Alba- Iulia şi Sibiu, să se suspende plata salariului până la pronunţarea justi­ţiei. TEATRUL ION VASILESCU Miercuri 5 Martie ION IANCOVESCU prezintă premiera BAKII EU FAC AICI DOUA PARALE cu ION IANCOVESCU în rolul principal Direcţia de scenă : SICA ALEXANDRESCU

Next