Curentul, martie 1941 (Anul 14, nr. 4685-4715)
1941-03-01 / nr. 4685
nenie xtrTcr^sr*H**«Tl5S^«tfv tttrcnbA Hialim primește un nn ma. Oricât de cuprinzătoare ne-ar fi mintea, oricât de alături de neam ne-ar fi găsit vremurile, e greu, e nespus de greu să ne dăm seama de vârtejul la care ne-a supus destinul. Destinul sau păcatele noastre, rosturile ascunse ale acestui neam blajin, sau putreziciunea unei mici colectivităţi care nu ne poate reprezenta, este taina pe care istoria o va lumina, ea singură va pedepsi şi va inălţa ,ea singură va şti adevărul. .. Care e omul să poată înşira ceas de ceas, zi de zi, durerile, crâncenele dureri, care ne-au supt nădejdile, ne-au sdrobit bucuriile şi ne-au secătuit puterile ? Cine ar putea spune câte lacrimi s’au răvăşit pe drumurile ţării şi cât sânge a îndopat ţărâna ? Şi iată, care minte va fi însemnat nădejdile ce se legau de fiecare zi, de fiecare noapte, de fiecare vorbă ce venea de acolo de sus, unde ne învăţasem să credem că trebuia să fie adevăr?... Cine este vinovat dacă pe sufletul românului nu mai e loc pentru o nouă crestătură, pentru semnul unei noi dureri? Ne-am dăruit din plin patimilor şi am aşteptat resemnaţi mântuirea. Se perindau generaţiile şi toate trăiau botezul durerii, murind în ochi cu o quasi-impăcare că cei ce vor veni vor putea vedea însfârşit învierea. Treceau pe rând, creştea pământul din idealuri sacrificate, băteau clopotele în dungă, chemau în ajutor istoria şi zările nu se arătau. Am crezut un moment dat că trebuia neapărat sânge. L-am dat, l-am dat cu prisosinţă şi am trimes opt sute de mii de morţi acolo în cerul străbunilor noştri să vestească marea jertfă. A crescut din sângele acesta icoana unei ţări adevărate. Am avut dreptul să credem atunci că Golgotha era sfârşită. Am crezut puternic, am crezut vinovat de puternic şi poate aici e taina durerilor de mai târziu. Am socotit că e deajuns împlinirea fiinţei pe hartă şi nu ne-am gândit că e aşa de uşor să rupi o hârtie când n’o torni în piatra sufletului şi muncii de fiecare zi. A urmat apoi deschiderea tărăbilor. La colţuri de uliţă, în bojdeuci ascunse, în palate babilonice, s’a declanşat parada partidelor. Peste ţară suflau atâtea vânturi câte înjghebări politice aveau fiinţă. Şi atunci, trântit dintr’o parte în alta, minţit din toate părţile, furat de pretutindeni, omul s’a fărâmiţat, a devenit o biată făptură sdrenţuită, în care idealul nu mai încăpea, şi era natural ca fiecare să se caute acolo unde i se făgăduia mai mult. Prăbuşirea n’a întârziat. Ochii s’au deschis mari, întrebători, pentrucă nimeni nu-şi putuse închipui că vom mai privi şi o altă hartă decât aceea a României Mari. Puşi în faţa realităţii, ochii bulbucaţi ai omului „politic” s’au împăinjenit şi era zadarnic să mai întrebi a cui e vina. Era desigur o bucurie pentru mulţi să spui că vina o purtam noi toţi, dela munte, dela câmpie, din târguri, din fabrici şi din şcoli. Dar acesta era un neadevăr care pălmuia obrazul neamului. Neamul cerea dreptate şi dacă nu i s’ar fi făcut, s’ar fi ridicat el însuşi să şi-o câştige. Şi atunci în virtutea unui fenomen inexplicabil, dar dovedit prin măreţe asemănări, s’a ridicat omul care avea să însemne voinţa de a trăi a neamului. Nu împrejurările l-au adus pe Generalul Antonescu la cârmă, nici roata numărătorilor falsificate. El trebuia să vină pentru că într’adevăr în el se întâlneau durerile şi nădejdile ţării. Era minunea care confirma odată mai mult istoria. Iar în clipa când a primit botezul conducerii, Generalul accepta suferinţa ca singura posibilitate.Chiar dacă nu se va fi gândit că intr’o bună zi îl vor căuta gloanţele fiilor, a ştiut desigur că acolo începe marea durere. Dar cum s’ar fi putut întoarce Iisus de pe drumul răstignirii? Cine ar mai fi crezut în El şi mai ales cum ar mai fi putut învia? De pe drumul marilor suferinţe Conducătorul se îndreaptă către popor şi-i dărueşte încă odată posibilitatea de a-şi hotărî soarta. Este al doilea mare act pe care Naţiunea îl primeşte. Este cea mai mare onoare la care are dreptul să aspire un popor. Atunci se naşte în el mândria şi îşi poate măsura virtutea. Conştiinţa că poţi hotărî asupra vieţii tale, faptul că eşti chemat să rosteşti destinul, este într’adevăr semnul mântuirii. Trecut prin focul marilor prefaceri, ars de durerea înfrângerilor, sufletul poporului e mai curat ca niciodată. Singură suferinţa maturizează, singură desnădejdea găseşte calea dreaptă. Anul acesta a adus neamului, peste pierderile vremelnice, darul cuminţeniei. Ceea ce nu putuse făuri bucuria reîntregirii, ne vine prin durere. Şi tot ceea ce fusese înăbuşit de ură şi discordie, de bucuria căpătuelilor gratuite, de goana după afirmarea nedreaptă a inutilităţii tale, renaşte acum în ceea ce se cheamă geniul poporului. Din adâncuri răsar virtuţile nepieritoare: cinstea, blândeţea, curajul, credinţa şi tot ce a însemnat puterea noastră. Simplitatea vieţii noastre, mucenicia trecutului nostru nu sunt numai slove de carte. Blândeţea şi înţelepciunea noastră nu e un afiş de propagandă. Bisericile şi mormintele noastre nu sunt numai monumente. Toate sunt expresia trăirii adânci a unui destin. Nimeni nu ne-a clintit, nimeni nu ne va clinti. Adunarea obştească din acest început de primăvară, va să pună temelia celei mai noui vieţi. Ca şi atunci, în prea îndepărtata cronică din Munţii Neamţului, când Ştefan Vodă cu rănile sângerând a suflat cu ultima putere în cornul nădejdii. Pe drumuri de munte oastea risipită s’a adunat şi „biata Moldovă“ a cunoscut încă odată semnul isbăvirii. Cuvântul fiecărui român nu va fi un vot. Conducătorul nu poate fi „votat“. Generalul comandă adunarea. Şi ca în vremuri de grea cumpănă, vor bate clopotele şi drumurile ţării vor geme de pasul greu al oamenilor pământului. Naţiunea e prezentă, ea ştie că în ceasul acesta o singură poruncă trebue ascultată : unire. Peste înjunghierile de em, peste lacrimile şi îngenuncherile la care a fost supus, poporul ştie că are înainte viitorul. Nimeni şi nimic nu-l poate împiedeca să şi-l făurească pe măsura puterilor şi virtuţilor lui. Va fi dovada supremă că am fost nedretăţiţi. Că nu suntem vinovaţi, că merităm cu prisosinţă soarta pe care nu oamenii ne-o dau ci Dumnezeu. Toate apelurile Conducătorului, pornite din inima sfâşiată de durere şi din nădejdea viitorului, cer răspunsul: „Aştept dovada unităţii româneşti“. Acesta e înţelesul actului de Duminecă. „CURENTUL” Prelungirea termenului pentru lichidarea creanţelor din teritoriile cedate In Monitorul Oficial a apărut decretul-lege privitor la acordarea unui nou termen debitorilor din teritoriile evacuate. Termenele prevăzute „pentru luarea de măsuri provizorii relative la creanţele din teritoriile evacuate“ şi „privitor la luarea de măsuri provizorii relative la creanţele din teritoriul Nordului Transilvaniei, evacuat“, precum şi termenul prevăzut „pentru luarea de măsuri provizorii relative la creanţele din teritoriul evacuat al Dobrogei de Sud, se prelungesc până la 1 iunie 1941. „ORICE SEF TREBUE SA SE POARTE CU SUBALTERNII SAI CU OMENIE. ACEST SENTIMENT NU POATE FI SI NU TREBUE SA LIPSEASCĂ NICI CHIAR IN ARMATA, UNDE DISCIPLINA COMPORTĂ OARECARE RIGIDITATE”. . General I. ANTONESCU 7 Septembrie 1940 Apostolatul intelectualilor Români la Sate — De la redacţia noastră din Ardeal — Proiectasem de mult să rog prin „Curentul” pe liber-profesionişti, refugiaţi şi expulsaţi din Ardealul de Nord să nu părăsească judeţele de la frontieră unde au fost primiţi cu atâta călduri şi, mai cu seamă, să nu invadeze capitala şi oraşele mari din interiorul ţării, deoarece, în situaţia actuală, la ţară îi aşteaptă o misiune pe care nimeni nu o poate îndeplini mai bine ca dânşii şi prin care ţării i-ar face un serviciu nepreţuit. Ori de câte ori am încercat însă să aştern pe hârtie gândurile, care mă frământă necontenit din prima zi de refugiu, tocul mi-a căzut neputincios din mână. La Bucureşti, Braşov şi Arad m-am întâlnit cu numeroşi intelectuali din Ardealul de Nord, medici numiţi la circumscripţii urbane şi avocaţi „utilizaţi“ sub diferite forme cari îmi vorbeau de „necesitatea imperioasă“ de a cuceri oraşele din mâna străinilor. Argumentele lor sunt cunoscute. România are nevoie de o clasă mijlocie cultă şi bine închegată din punct de vedere economic. Or, leagănul clasei mijlocii ar fi mediul urban, cartierele sgomotoase ale fabricelor şi atelierelor, bulevardele împodobite cu magazine şi vitrine pompoase, cafeneaua, clubul şi localurile, fără de care „un om cult“ nu poate trăi. In zadar am evocat trecutul sbuciumat al Ardealului. Minunata forţă de rezistenţă ce rezida în legătura sufletească pe care au cimentat-o veacurile intre intelectualul şi ţăranul român din Ardealul antebelic şi despre care călătorii şi stăpânii de odinioară au vorbit cu atâta admiraţie şi stimă. Răspunsul a fost categoric: S-au schimbat timpurile şi oamenii. România a păşit pe drumul industrializării şi urbanizării. Nu am contrazis pe intelocutorii mei. Nu am încetat însă o clipă să admir pe judecătorii tineri de la Sighetul Marmaţiei, Satu Mare şi Oradea, cu incontestabile drepturi de a duce o viaţă veselă şi plăcută, cari au cerut să fie repartizaţi la instanţele din Bihorul amputat spre a asculta mai de aproape suspinele româneşti pe care ni le aduce vântul de primăvară de dincolo de linia trasată la Viena. Iar In momentul când m’am decis, totuşi, să redactez apelul proiectat, cu riscul chiar de a nu fi ascultat de nimeni, ziarele au difuzat hotărîrea Consiliului de Miniştri de a numi primari în comunele rurale dintre avocaţii, medicii şi funcţionarii de stat supra numeran. A spune că această hotărîre a fost luată în ceasul al douisprezecelea, ar fi de prisos, deoarece, nu există român conştient, care să nuşi dea seama de valoarea reală a vechilor formule despre „talpa ţării“ şi de omisiunile de care clasa noastră cultă s’a făcut vinovată faţă de ţăranii noştri, după aplicarea reformei agrare. Facem abstracţie de faptul că acţiunea de punere în valoare a avantajelor sociale şi economice pe care le prezintă o astfel de reformă pentru un stat ce se găseşte în centrul de bătaie a celor două ideologii dominante din Europa, nici după două decenii nu a eşit din faza de experienţă. Dar nu s’a făcut aproape nimic pentru reorganizarea raţională a agriculturei noastre, deşi istoria Romei şi a revoluţiilor ţărăneşti germane din evul mediu ne sunt mărturie, că îmbucâtăţirea proprietăţilor rurale, neurmată de o încurajare dirijată din partea Statului, duc la scăderea catastrofală a producţiei. Acest inconvenient a dat naştere în anumite momente de criză a economiei continentale la aberaţiunile care, în numele unui „înalt interes social“, au cerut desfiinţarea moştenirei, ca mod de dobândire de bunuri, pe motivul că aceasta fărâmiţează proprietăţile rurale, mai mult ca însăşi reformele agrare. Până alaltăieri hărnicia ţăranului român a complectat, cel puţin în parte, insuficienţa măsurilor luate în scopul de a menţine producţia agrară a României la un nivel relativ „normal“. Această hărnicie coroborată cu fertilitatea solului a asigurat consumaţia internă. Alianţele cu ţări, care nu aveau nevoie de produsele noastre agrare (Franţa şi Anglia) sau care şi-au procurat alimentele din America (Cehoslovacia), erau contraindicate unei majorări a producţiei care, pe lângă vechea politică de menajare excesivă a intereselor „marei industrii“, ar fi produs o scădere primejdioasă a preţurilor şi ar fi dus la nemulţumiri ţărăneşti. Aderarea noastră la politica statelor totalitare, marile consumatoare ale produselor agrare din Bazinul Dunărean şi din sud-estul Europei, însă, ne pune în faţa unor probleme noui. înainte de toate, trebue să intensificăm producţia noastră agrară. Nu pentru că ne-am obligat prin recenta convenţiune economică încheiată cu Germania, ci pentru că de promptitudinea cu care va funcţiona agricultura şi, în general, economia noastră naţională, va depinde mult timp importanţa pe care o va avea România în noua ordine europeană. Europa ne cere muncă, multă muncă şi produse, nu reprezentaţii politice. Prin urmare, în România nouă numai acele „reforme sociale“ au justificare, care intensifică potenţialul nostru producător. Experienţele politice şi reformele ce se inspiră dintr’un spirit pur politic, sunt dăunătoare şi prejudiciază cele mai elementare şanse ale noastre de a ne înregimenta în disciplina nouei cooperaţii continentale. După 6 Septembrie 1940 am cutreerat multe comune şi am stat de vorbă cu numeroşi ţărani din Ardeal, pentru a mă convinge cum reacţionează lumea satelor la schimbarea care, fără Îndoială, va marca o epocă de mare importanţă în istoria României. In momente de restrişte este o mângiere să-ţi pleci urechea la şoaptele isvorului de la care se adapă adevăratele renaşteri ale neamurilor. Nu am găsit niciun ţăran In Ardeal, care ar fi atribuit dezastrul instituţiilor sociale şi statale existente. Toţi cu care am stat de vorbă au susţinut pe temeiuri foarte convingătoare ci „Nu biserica este vinovată că oamenii nu cred In Dumnezeu”. Intelectualilor le revine misiunea de a spulbera această atmosferă de neîncredere şi de a reabilita clasa noastră cultă în ochii ţăranilor, explicându-le ceea ce ei nu înţeleg şi ceea ce a fost în flagrantă contrazicere nu numai cu interesele vitale ale naţiunei, ci şi cu cele mai elementare legi ale raţiunei. Este o misiune foarte grea, dar Înălţătoare. Şi oricât de mari ar fi impedimentele pe care propovăduitorii spiritului nou le vor întâmpina in drumul lor, se pot obţine rezultate strălucite dacă ei vor reveni la sate nu ca birocraţi, ci ca apostoli şi dacă se vor apropia cu dragoste şi înţelegere de inima ţăranului, care nu a încetat încă să sângereze în urma ghimpelui regimurilor trecute. Alex. Olteanui Potenţialul material şi moral al celui de-al treilea Unul dintre documentele cele mai de preţ pentru viitorime, îl va constitui desigur filmul de război, care va prezenta peste veacuri, imaginea celei mai puternice încleştări a omenirii: războiul de astăzi. Din seria acestor documente de ale epocii face parte fi acest sguduitor film al victoriei germane din Vest, care rezumă într-o singură peliculă, încordarea unui mare popor, pentru a-şi câştiga spaţiul lui de viaţă în lume. Recapitularea istorică a dezastrului, în care se afla Germania in 1918 nu face decât să pună, şi mai mult in lumină, miraculoasa operă de refontă materială şi morală pe care Adolf Hitler a săvârşit-o în câţiva ani pentru ţara în cultul căreia a trăit tot timpul. Din pragul prăbuşirii, al anarhiei şi a sărăciei, Germania s-a înălţat, prin catehismul de renaştere al naţional-socialismului, pe culmile de glorie şi de mândrie la care a ajuns astăzi sub conducerea unui singur om. Etapele stabilite, în atât de scurt timp ,au fost întemeiate pe spiritul de disciplină şi de unitate germană, asupra căruia Fuehrerul-Cancelar a pus altoiul unei credinţe, care a însufleţit un mare şi puternic popor. Impunătoarea desfăşurare de forţe germane nu este decât un aspect — una din multiplele fraţede ale potenţării maxime pe care Fuehrerul celui de-al IIl-lea Reich a putut-o da Germaniei, în toate domeniile de viaţă: economic, social, artistic şi militar. Filmul „Victoria de Vest” este mai mult decât o lecţie pentru orice popor, a ceeace înseamnă unirea in jurul Conducătorului, a ceeace înseamnă forţe, disciplinată a Naţiunii, pusă aîn slujba idealului de înălţare a ţării. Căci armata care a smuls victoria în canaturile Olandei, în forturile Belgiei, în câmpia Flandrei, pe faleza Dunquerque-ului, pe Some şi pe Aisne, ca şi la Chemie, de Dames, — armata căreia nu i-a rezitat vestita linie Maginot, nu este decât sinteză tehnică, dar mai ales spirituală, a marei mişcări de regenerare naţională şi socială, iniţiată acum 21 ani de luptătorul din tranşee, Adolf Hitler. Preoţii sunt mulţumiţi să li se interzică activitatea politică De ministru Radu Rosetti a primit următoarea scrisoare: Domnule Ministru, In seara zilei de 18 Februarie crt. la radio Bucureşti s-a difuzat o decizie a Domniei Voastre, prin care aţi interzis cu desăvârşire orice activitate politică a preoţilor. Această deciziune era de mult aşteptată de noi ce niciodată nu am voit să ne înregistrăm în partide politice, prin aceasta neglijând misiunea noastră sfântă pe pământ. Prin această deciziune aţi aşezat preoţimea pe adevăratul ei făgaş şi i-aţi dat adevăratul ei rol fixat de Mântuitorul nostru Isus Hristos: „De a ne iubi unii cu alţii“. N’am simţit o mai mare bucurie în sufletul meu de preot decât acum, când am auzit că un om cu un trecut aşa de frumos, un om care iubeşte tradiţia şi trecutul acestui neam, a ridicat şi această tagmă batjocorită până acum de politicieni, la adevăratul ei rol, intr’un stat creştin-ortodox. N’am cuvinte a vă mulţumi pentru ceea ce aţi decis şi hotărît. Ne-aţi scos nu numai din politică dar şi din mintea celor ce gândeau că dacă nu eşti înscris într’un partid politic, eşti subversiv, că gândeşti altfel decât ceilalţi. Ne-aţi redat altarului, ne-aţi redat neamului. Aţi înodat firul trecutului cu prezentul, hotărind ca preotul român să fie acelaşi factor de ridicarea neamului pe culmile cele mai înalte ale culturii şi civilizaţiei. Vă cunosc numai din manifestaţiunile dvs. literare şi acum vă înţeleg. Mâine matineu şi seara Sunteţi salvatorul credinţei, culturii şi educaţiei noastre naţionale, prin ceea ce aţi decis şi hotărît în ultimul timp. Şi acum vă asigur că voiu lupta cu toată puterea mea a-mi îndeplini cu tot dragul greaua misiune ce mi s’a încredinţat în mijlocul plugărimei cuminte şi ordonată. Uniţi cu toţii să salvăm această ţară prăbuşită de politicianism. Dumnezeu să vă ţină sănătos şi să puteţi duce la bun sfârşit opera începută. Primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. ss. Pr. Gheorghe I. Şeitan Frasinu-Vlaşca Armele găsite la rebeli, depozitate pe categorii la Comenduirea Vieţii Deschiderea cursurilor Academiei Pedagogice pentru foştii elevi ai şcolilor normale superioare Eri la orele 5 d. a. a avut loc, la Facultatea de ştiinţe din Capitală, solemnitatea deschiderii cursurilor Academiei Pedagogice pentru foştii elevi ai şcolilor normale superioare. D. prof. Enric Otetelişianu, subsecretar de stat la ministerul Instrucţiei şi educaţiei naţionale, adresânduse elevilor Academiei Pedagogice, a rostit o călduroasă cuvântare, spunând printre altele: „Incepându-vă astăzi activitatea dv. la Academia Pedagogică, trebue să fiţi pătrunşi de misiunea pentru care vă pregtăiţi. Profesorii secundari sunt chemaţi să pregătească tinerele vlăstare, elita din care se vor recruta mâine elementele ce vor conduce destinele neamului. De aceea se impune ca dv., în primul rând, să aveţi, o pregătire deosebită. Pentru ca să vă puteţi pregăti în vederea misiunii pe care trebue s’o aduceţi la împlinire, se cuvine să vă căliţi într’o cultură largă şi profundă. Nu este vorba să deveniţi specialişti într’o anumită ramură. Profesorul secundar nu trebue să fie un specialist în înţelesul propriu al cuvântului, el trebue să fie un om de cultură cu largi orizonturi. Această cultură nu v-o puteţi însuşi numai din cursuri, ci , mai ales, prin propria dv. muncă. Trebue să citiţi mult, foarte mult. Trebue să cunoaşteţi sufletul elevului şi arta de a putea transmite cunoştinţele dvs. Mai este insă vorba ţi de educaţie. Să nu uitaţi că rolul dvs. este în primul rând acela de educatori. Ar trebui ca dvs. să înţelegeţi lucrul acesta, spre a nu fi nevoe să se mai ivească între dvs. şi elevi, alte instituţii de educaţii (cum au încercat să fie străjeria şi Frăţiile de cruce), închei atrăgându-vă atenţia asupra unui fapt. Oricât de mare şi profundă ar fi pregătirea dvs., dacă nu iubiţi copiii, nu puteţi deveni profesori şi educatori adevăraţi. Deci, cei cari îşi dau seama că nu simt această chemare, ar face mai bine să renunţe de pe acum. Cu aceste sentimente şi cu această încredere, vă urez succes în activitatea pe care o începeţi". Şi-au ţinut apoi lecţiile de deschidere d-nii profesori universitari I. Nistor şi C. Narly. In jurul intervenţionismului Intr’un reportaj publicat zilele trecute, vorbind despre poziţia Americii faţă de r&sboiu, s’a făcut afirmaţia că In fruntea grupului interventionist se află „bătrâni anglomani evrei, ca d-nii Nicolas Muray Butler şi senatorul Glass". Verificarea ulterioară a acestei afirmaţii a dus la concluzia că ne aflăm în faţa unei regretabile erori. Din informaţiile culese, reese că atât senatorul Glass, cât şi publicistul Butler sunt creştini, primul fiind membru al bisericii metodiste. D. Carter Glass, a fost ministru de finanţe in guvernul Preşedintelui Wilson, iar astăzi este senator al statului Virginia fi proprietar al ziarului „Daily News" şi „Daily Advances" din Lynchburg. D. Nicholas Murray Butler, autor a numeroase studii sociologice fi filozofice, are grade onorifice la mai multe universităţi americane fi europene. I s’a acordat jumătate din premiul Nobel pentru pace In anul 1931. Făcând aceste precizări, socotim că punem capăt unei suspiciuni, cari ar fi putut lua naștere in legătură cu cele publicate la reportajul din 18 Februarie. Comisiunea pentru controlul fondurilor de înzestrarea armatei In Monitorul Oficial a apărut decertul-lege privitor la controlul fondurilor întrebuinţate pentru înzestrarea armatei. Decretul-lege privitor la controlul fondurilor întrebuinţate pentru înzestrarea armatei, se modifică după cum urmează : Se institue pe lângă preşedinţia consiliului de miniştri o comisiune pentru controlul fondurilor pentru înzestrarea armatei. Această comisiune se compune din: Patru membri ai înaltei Curţi de Casaţie, delegaţi de ministerul de justiţie, dintre cari unul în calitate de preşedinte. Patru ofiţeri generali activi, delegaţi de ministerul apărării naţionale. Secretar al comisiunii va fi un ofiţer superior, colonel sau lt.-col. Pe lângă comisiune va funcţiona ca personal auxiliar referendam dela înalta Curte de Conturi, delegaţi de primul preşedinte al acelei Curţi, inspectori speciali sau controlori financiari, delegaţi de ministerul de finanţe şi judecători sau procurori, delegaţi de primul preşedinte al tribunalului -----xoxoxoxo-^oxoxoxox---- Obţinerea vizei pentru Ungaria Explicaţiile consulatului din Arad ARAD, 27. — Consulatul maghiar din localitate a dat următoarele lămuriri cu privire la viza pentru Ungaria : Pot primi viză toţi aceia cari înainte de 31 August 1940 au avut locuinţa permanentă pe teritoriul românesc. Evreii din România, dacă au paşaport în regulă, trebue să ceară de la ministerul de externe al Ungariei permisiune specială pentru intrarea în Ungaria. Refugiaţii şi expulzaţii nu primesc deocamdată viză, decât numai pentru motive grave, in urma autorizaţiei telegrafice date de ministerul de externe al Ungariei. Funcţionarea Comisiunilor de anchetă de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri In Monitorul Oficial a apărut decretul-lege pentru completarea decretului-lege referitor la funcţionarea comisiunilor de anchetă, instituite pe lângă preşedinţia consiliului de miniştri şi a comisiunii de judecată. ART. UNIC. — Dispoziţiunile decretului-lege din 27 Septembrie 1940, „pentru funcţionarea comisiunilor de anchetă, instituite pe lângă preşedinţia consiliului de miniştri şi a comisiunii de judecată", se completează, cum urmează: „Cererile terţelor persoane vătămate prin măsurile conservatorii, se vor îndrepta la tribunalul în circumscripţiunea căruia s’au adus la îndeplinire şi se vor judeca potrivit dreptului comun, de urgenţă şi cu precădere". „Comisiunea se va constitui cu un reprezentant al ministerului public de pe lângă înalta Curte de Casație". aSacces colosal la teáiról TIPOR MUŞATESCC m TOTUL pentru DOAMNE Sala Roxy Lipscani 53. Telefon 5.88.00 Cursul di-lui prof. Ernst Gamillscheg D. prof. Ernst Gamilscheg, directorul Institutului german pentru ştiinţă, va ţine cursul d-sale asupra originii românilor astăzi la orele 6. d. a. la facultatea de Litere amfiteatrul Haşdeu. -----xoxoxoxo^oxoxoxox—— Sancţionarea a trei preoţi cari au luat parte la rebeliune Următorii preoţi ortodoxi din jud. Târnava Mare, au luat parte la rebeliunea din zilele de 21—23 ianuarie 1941 : preot Fleşeriu Aurel, din corn. Şoala; preot Ioan Popa, din comuna Apold şi preot Mihail Leicu, din corn. Coveş. Ministerul instrucţiunii, educaţiei, cultelor şi artelor a cerut Sf. Arhiepiscopii ortodoxe române din Alba- Iulia şi Sibiu, să se suspende plata salariului până la pronunţarea justiţiei. TEATRUL ION VASILESCU Miercuri 5 Martie ION IANCOVESCU prezintă premiera BAKII EU FAC AICI DOUA PARALE cu ION IANCOVESCU în rolul principal Direcţia de scenă : SICA ALEXANDRESCU