Curentul, decembrie 1942-ianuarie 1943 (Anul 15, nr. 5315-5351)
1943-01-01 / nr. 5343
Cirenlio As .ML XV, Wo. 5013, Vineri I Imtiarie 1913 \ ^^K»?jigr.Trj---. rîwimi—~mw»n ibiumjjuiiiii i __________ xvar-3 Sorcova, Să trăiţi, Vesela, Să îmbătrâniţi. Anul vieţii muzicale ---------------- de ROMULUS DIANU ---------------- O elementară decenţă obligă asemenea cronici la o voluntară restrângere a spaţiului, ce în alte timpuri, le-ar fi, poate, necesar. Dar fiindcă o activitate spirituală nu încetează, nici chiar în războiu, notăm după cuviinţă câteva caracteristici ale vieţii şi activităţii muzicale, în ţara noastră, dealungului anului scurs. Două sunt cupolele unde se face muzică, la noi : Atheneul Român, şi Opera Rmână, cu anexa lor experimentală care este Sala Dalles. La Atheneu regentează Filamormonica, ai cărei douăzeci de ani de activitate au fost serbaţi în luna trecută. Opera Română este tot nemidă, adăpostită într-o magazie de pe gârlă, meschină şi torturată de tramvaiele ce-i scutură păreţii în timpul spectacolelor. Dar deopotrivă, deoparte şi de alta, d. George Georgescu şi d. Tiberiu Brediceanu au făcut sforţări pentru a ţine fruntea sus, primul mai cu uşurinţă, ajutat de o orchestră meritorie şi de un local adequat, al doilea susţinut de o echipă de cântăreţi eroici cari au purtat greu repertoriului cel mai variat, de la „Regoletto“ până la „Aradna la Naxos“, de Richard Strauss. Filarmonica a vădit calităţi care fac din trecutul şi din viitorul ei ,i din viitorul ce-i stă deschis un instrument de propagandă culturală în interior şi în afără, de primul ordin. In erudiţiunile create de războiu, Filarmonica a contribuit la cunoaşterea şi aprofundarea legăturilor cu naţiunile aliate, invitând la Bucureşti un mare număr de solişti, de dirijori şi chiar orchestre întregi, — Filarmonica de la Berlin şi orchestra regală de la Sofia, — mişcând elitele noastre în direcţiunile indicate de interesele politicei româneşti. Treime să spun că aceste sforţări s’au făcut cu discreţie, prin colaborarea armonioasă a artiştilor şi a tuturor amatorilor de artă. Solişti cu renume internaţional au concertat la Bucureşti : Gieseking, Kempff, Kulenkampff, Principe Mainardi, Celiario, Janigro, Lerkovici, etc. Importul de artă şi de artişti a fost remarcabil şi remarcat, timp in care, printr’o stranie emisiune, soliştii români au fost lăsaţi pe al doilea pian, in plină expansiune a ideilor naţionaliste, în toate domeniile. Ca amatori de artă, lucrul acesta poate să ne bucure, dar ca Români nu-l putem consemna decât cu mâhnire. Linia acestei politici artistice se cere corectată printr-o justă participare a artiştilor români la mişcarea aceasta de artişti, atât de necesară înţelegerii dintre popoare. Totuşi, drept este să spunem că Filarmonica stă stăzi în fruntea instituţiilor noastre de cultură, şi că acest instrumentde propagandă ţara îi datoreşte d-lui George Georgescu. Este un elogiu major, la care conducătorul primei noastre orchestre are dreptul. Mult mai moderată in ceea ce priveşte frequenţa numelor exotice pe afiş, Opera Română poate revendica meritul suprem de a fi supravieţuit tuturor cutremurelor sismice sau intelectuale de la noi. A dura este a creea ! Simplul fapt al existenţii, simpla constatare de a nu fi pierit, este o victorie. Proteguită de Teatrul Naţional in serile de premieră, Opera Română face figură de rudă săracă a artelor, cu sală de împrumut, şi cu orchestră de împrumut, când ar trebui să fie prima ajutorată. Estimp, s’ar putea sacrifica unele expoziţii de 11 şi de cusături. Artă populară au şi Negrii , esenţial este să rafinăm imaginea pe careşi-o fac streinii despre România, promovând o artă cultă, mai lăsând la o parte „sămănătorismele” răsuflate şi neconvingătoare, dimpreună cu lacomii lor exploatatori. O ţară mai mică şi mai necăjită s’a învrednicit să ridice Athénéul, iar o ţară mare poate sta pe gânduri, cu problema Operei pe braţe ? D. George Enescu a animat mişcarea artistică de la noi cu aportul său eminent. Ciclurile de sonate, de quatuoruri şi serile de muzică simfonică dirijate de maestrul Enescu au pus un accent aristocratic reuniunilor noastre muzicale, la Atheneu. George Enescu este foarte iubit şi preţuit (şi pe bun motiv), iar criteriile subiective ale afecţiuni fac aproape imposibilă orice altă judecată, in faţa verdictului popular. Distingem în acest fenomen nu numai o trăsătură a sentimentului colectiv de recunoştinţă faţă de artist, dar şi reacţiunea morală a unui public care separă arta de toate imitaţiunile posibile ale ei. Este păcat că aceste activităţi lasă destul loc liber pentru proiecte ce-şi aşteaptă ora şi persoana. Este păcat că nu avem incă nici o formaţiune pentru muzica de cameră, şi că au fost sistematic înăbuşite toate iniţiativele individuale în direcţiunea asta. Este păcat că adunând într’un program sistematic lipsurile ce se constată, nemulţumirile artiştilor, şi necesităţile naţionale de a croi pe alte dimensiuni mişcarea noastră muzicală, primul agitator al acestor probleme va candida la cel mai sigur succes, punând în umbră atâtea stele de prima mărime al căror drept la strălucire este totuşi foarte legitim. Nimic nu poate fi ţinut în loc ,oricâte interese mărunte s’ar opune, şi sunt sigur că Filarmonica va gesta, nu târziu, atât mica orchestră pentru muzica veche, cât şi formaţiunile de patru, de cinci solişti, — coarde şi suflători, — care să sporească prestigiul acestei victorioase echipe. Dar pentru a ajunge acolo, este nevoie, în prealabil, ca Filarmonica să fie complect separată de Opera Română, ne mai ostenindu-şi excesiv personalul artistic, de ale căror suferinţe nimenea nu se întreabă, nn ropotul de aplauze. Cu acestea, cu urările cele mai bune, încheiem succintele noastre note care nu voiesc să fie decât omagiale, şi în care chiar cele neplăcute sunt inspirate din cea mai adevărată iubire faţă de artă şi faţă de artiştii cari o servesc — absfacţie făcând de amorul propriu al celor citaţi sau omişi din acest articol care nu trebue să fie o vitrină de vanităţi. * D. GEORGE ENESCU D. GEORGE GEORGESCU pa$tei banal de VICTOR BERCESCU în oraşul mic tăcut De sub deal, Iarna a încercat dar n’a putut Să aducă pe străzi, banal Ca în fiecare an,, zăpadă. Iar câţid au început să cadă Fulgi prin aer, Torşi ca din cerescul caer; Soarele, care pândea şiret Dung brazii unui deal, :—°dicat încet, Dinspre Răsărit. A deschis asupra fulgilor Un ochi arzător Şi i-a topit. Fiecare fulg o lacrimă Din ochii iernii, au început să cadă Şi a fugit iar peste deal Pentrucă, a încercat dar n’a putut Să aducă pe străzi, banal. Ca în fiecare an, zăpadă. Câmpulung Decembrie, 1° 12. Naţiune şi naţionalism (intre ecumenic şi specific) de ILARIU DOBRIDOR îndelungul efort critic de a surprinde notele definitorii ale fenomenului românesc s-a oprit la concluzia definitivă că substratul specificului etnic nu este altul decât comunitatea de viaţă spirituală a statului. Ţăranul reprezintă cantitatea majoritară în solidaritatea de raporturi naţionale ; dincolo de prezenţa lui, un real mai bogat şi calitativ mai înzestrat, nu există. Spiritualitatea rurală se încheagă în jurul a doua nuclee : cimitirul şi biserica. Locuri în care se sting vocile trecutului, se risipesc rugile şi, din adânc colţ de cosmos, se relevă enigmele, cimitirul şi biserica sunt cele două puncte de determinare metafizică a spiritualităţii satului. Pe linia care le uneşte, valorizează sufletul ţărănesc, o plutitoare taină între boarea fulgurată a cerului şi svonul bănuit al pământului. Nu eroistă expresie a realităţii naţionale din care să nu descifrăm aceste semne ; revoluţiile sociale, zăcămintele folclorice, arta populară, literatura cultă, instituţii, sunt hotărîte de cele două vaduri între cari se sbate sufletul ţărănesc. De la unitatea lor, se trage unitatea stilului naţional. Intre boarea metafizică a cerului (biserica) şi sunetul bănuit al pământului (cimitirul), între morţii care-şi murmură cenuşa şi dumnezeirea care mistue înţelesurile, coboară dorurile şi urcă speranţa. Ele aduc în suflete pacea şi seninătatea, lumina, voioşia. Confruntând expresii diferite ale artei, (un poet, un prozator, un pictor, un muzicant) luate din cadre exterioare diferite (un moldovean, un ardelean, un muntean, un bucovinean) — Creangă, Coşbuc, Grigorescu, Porumbescu, — descoperim, la fiecare, elanul frumuseţii originare a sufletului naţional; în unitatea stilistică a lor, transpare pecetia rurală. In colţuri diferite de ţară şi în expresii diferite de artă, dovedesc aceiaş indestructibilă unitate spirituală. Creangă, humor sănătos, luminat de voioasa ghiduşie ; vântură pulberea epitafelor pentru a găsi splendoarea din vestigiile Îngropate în sufletul anonim; o conexiune discretă de unde ale voioşiei şi suspinuri ale veseliei uşoare. Coşbuc , râsul sglabiu şi optimismul robust; sufletul în echilibre fixe, ponderate şi grave, ca la cupole mănăstireşti sau ca arcadele bolţii imobile ; e seninătatea rugii, liniştea cerului înstelat, pacea serii netulburate. Grigorescu : lumină, prea multă lumină , ton clar şi egal, nuanţat totuşi într'un miraj coloristic care e mai aproape de reflectarea rece a lunii peste crepuscule sau de jocul apelor limpezi scăldate în amieze ; e langajul coloristic al minunilor firii, ieşită cu toate curcubeele din sine însăşi. Porumbescu: ondulaţie melodică a oablelor şesuri sau legănarea in soare a holdelor dezolate ; uneori motivul muzical devine diafan ca adierile sau grav cazarea zguduită şi plumburie; in genere, o linie armonică buclată regular şi fin, cum e coapsa de pluş a poenelor înflorate. Optimism robust la Coşbuc, humor sănătos la Creangă, lumină la Grigorescu, alerte volute melodice la Porumbescu, — iată trăsături, transmutate, din unitatea sufletului popular, în expresii de artă felurite. Şi, înlăuntrul lor, uşor desluşim spiritualitatea din cele două rezumări metafizice ale satului: cimitirul şi biserica ; întreg belşugul sufletului ţărănesc ondulând, ca simple armonii complimentare, pe lângă tonuri prime cari au ceva din superbia solitudinii rugăciunii sau din solemnitatea clopotului răsucit a zădărnicie pe toarte. Prea evidentă fiind această unitate spirituală, a ţărănimei, prea evident că ţărănimea este însăşi naţiunea ; prea evident că baza culturii se află în categoriile estetice ale artei populare, — s'a pus întrebarea : de unde unitatea ? Şi s'a răspuns categoric : dela ortodoxie. De-a lungul veacurilor, ortodoxia a păstrat cheagul poporului. Aşadar, poporul reprezintă rezervorul inepuizabil al energiei naţionale, creaţiile superioare ale unei culturi având valoare numai în măsura în care transfigurează formele revelatoare ale geniului naţional. Dar poporul reprezintă o mare realitate ortodoxă : vechea cultură românească e, aproape exclusiv, religioasă ; singurele monumente arhitectonice ce avem, sunt ridicate de popor; banii domneşti au mers la daniile pentru spitale, mânăstiri din ţară, la Sf. Athos, şi întreg Răsăritul ; faţă de catolicism şi reformă, am rezistat. Aşa încât, tradiţia noastră, având sediul în popor şi în expresia lui multiplă care e cultura populară ca produs etnic ; pe de alta parte, cultura populară folclor, artă plastică, muzică, etc.) fiind străbătută de duhul creator al cultului ortodox şi al concepţiei bizantine, — expresia acestei ortodoxii trebuie sa se releve în cultură. Echivalarea noţiunilor popor şi ortodoxie a dus la naţionalismul creştin. De reţinut, însă , noţiunea de popor e similitudinea biologică a naţiunii. Identificând, deci, între popor şi ortodoxie, rişti să luneci în planul biologic al eredităţii neamului. De aceia se şi aminteşte, foarte des, de „vocea sângelui" şi „glasul pământului", simple metafore devenite concepte operatorii pentru vehicularea sentimentelor naţionale. Se lunecă, — uneori chiar cu mari abilităţi logice, — între istorie şi spiritual, prejudecând asupra istoriei cu metode teologale şi asupra teologiei cu fapte istorice. Atari lunecări i-au silit pe teoreticianii români să pună problema raportului dintre ortodoxie şi naţionalism. Intre ecumenicitatea uneia şi specificitatea celuilalt, distanţa era învederată, aşa încât trebuia redusă printr'un concept mediator. Ortodoxii au tributat după noţiunea intermediară între biserică şi popor, neisbutind să iese din alternativa , sau biserica acopere poporul, destinul ei fiind legat de destinul poporului, — şi atunci neagă caracterul de ecumenicitate al ortodoxiei; sau nu acopere poporul, destinul ei depăşind destinul poporului, — şi atunci poporul îşi pierde specificitatea. Şi într'un caz şi în altul, ortodoxia şi naţionalismul sunt prejudecate. O polemică răsunător de importantă s'a ivit între susţinătorii acestei direcţii, cu prilejul tentativei de a preciza raportul dintre ortodoxie şi naţionalism, într'un articol, publicat în Iulie 1937 d. Radu Dragnea a încercat a stabili raportul între planul spiritual şi naţional Precizând relata dintre ortodoxie şi naţionalism, d-sa a afirmat că, între amândouă, există un raport de subordonare în favoarea ecumenicităţii, exact aceiaş ca între făptură şi păcat. Deci, „naţionalismul este o grea cădere un păcat, din care nădăjduim a ne mântui în ortodoxie". Apartenenţa la o naţiune e un fapt firesc de la care nu te poţi sustrage, dar naţionalismul „nu s'a născut odată cu naţiunea, ci este un adaus, ca păcatul la făptură, care astfel a sfărâmat ecumenicitatea creştină". Aşadar, naţiunea este un „ciclu natural", Înlăuntrul căruia se nasc pornirile egoismului de grup, — sentiment care aşează hotare confesionale şi politice între oameni. Ceia ce contrazice ecumenicitatea ortodoxă. Răspunde N. Ionescu, observând următoarele : In istorie, nu ne putem mântui. Mântuirea pe pământ e făcută imposibila prin neputinţa noastră de a depăşi în veac hotarele confesionale şi politice. Nu le depăşim pentru că nu se poate anula realitatea formelor de viaţă aşa cum le-a lăsat Dumnezeu. Pentru N. Ionescu silogismul este simplu : a) apartenenţa la o naţiune e un fapt firesc ; b) naţionalismul este atributul naţiunii, consecinţa firească a naţiunii; deci, c) naţionalismul trebue să fie şi el o atitudine firească. De unde concluzia inevitabilă : naţionalismul nu e o cădere în păcat Această concluzie e întărită cu observarea următoare : „ca realitate istorică, naţiunea e o consecinţă a păcatului originar, prin care s'a început istoria, prin care noi am căzut în istorie". Prin urmare, naţiunea ne defineşte pe fiecare din noi, locul, cadrul şi principiul întregei noastre acţiuni şi existenţe un veac. De unde alt silogism : a) naţiunea e consecinţă a păcatului originar ; b) naţionalismul, ca atribut,, defineşte întreaga acţiune umană ; deci, c) ortodoxia, ca sector în întregul acţiunii umane, nu poate fi libera de pecetia naţională. De unde concluzia inevitabilă : determinantele istorice influenţează trăirea cuvântului lui Dumnezeu, colorându-l prin însuşirile produse de naţiune. Cu alte cuvinte, „nu există, în chip normal, in istorie, feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu". De unde iarăşi rezultă , biserica se acopere cu neamul, intinzându-se până acolo unde se întinde el. „Comunitatea de iubire a bisericii se acopere structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei". Aşa încât, un alt silogism : a) mântuirea e în funcţie de trăirea in universalism ; b) ortodoxia e un ciclu limitat, o spiritualitate care nu depăşeşte spiritualitatea neamului ; deci, c) mântuirea nu e posibilă în istorie, prin ortodoxie. Această concluzie fatalistă a Istoriei se datoreşte unei lunecări de planuri: trece, din planul filosofiei istorice, nu acela al teologiei. Când vorbeşte de „formă de viaţă", „structură", „ciclu istoric", este în plină filosofie a istoriei ; când vorbeşte de „mântuire", „comunitate de iubire a bisericii", „trăire în universalism", se găseşte în plină teologie creştină. Intre teologie şi filosofia istoriei este atâta diferenţă încât se exclud reciproc. Aşa încât, la baza argumentării stă un concept ale cărui note logice implicate sunt un raport de excluziune. Sa luăm numai următorul raţionament : a) naţiunea e consecinţă a păcatului originar ; b) naţionalismul, ca atribut, defineşte întreaga acţiune umană ; deci, c) ortodoxia, simplu sector al acţiunii umane, poartă pecetia naţională. Aici, se introduce un al patrulea termen (ortodoxie ■ sector al acţiunii umane) şi cade in sofismă. Prin stabilirea acestei identităţi, face saltul logic, de la filosofia istoriei la teologie când între amândouă e o diferenţă de ordinul calităţii. Căci ortodoxia nu e formă istorică şi nu e consecinţa căderii în păcat (ca naţiunea). Dimpotrivă, ortodoxia e condiţia salvării din păcat. Şi întrucât condiţie a salvării, aparţine teologiei. Dacă ar fi consecinţă a păcatului originar, ar aparţine filosofiei istoriei. Dar creştinismul vine ca un răspuns dat păcatului originar. Optând pentru teza d-lui Radu Dragnea, isprăvim în mistica creştină, — deci sacrificăm naţionalismul. Dar, optând pentru teza lui N. Ionescu, cădem în pesimism şi resemnare, — deci, sacrificăm naţionalismul. Care trebuie să fie putere, misiune, jertfă și credință. ub proiel de artHalitate: WOSTRADALLUS Evenimentele sângeroase la care ia parte activă generaţia noastră au făcut pe mulţi cercetători să se înîntoarcă in trecut, să deschidă cărţile vechi şi să recitească cele scrise în Apocalips. Un scriitor francez, cu un an înainte de izbucnirea războiului actual ,a răscolit, pentru nu mai ştim a câtea oară, opera profetică a lui Nostradamus, cel mai misterios scriitor hermetist din veacul XVI şi a găsit în această operă scânteeri ciudate în legătură cu timpurile actuale. Cele două cărţi ale sale, Le Grand Cange şi L’Ecrouvement de VEurope s’au epuizat în cel mai scurt timp. Nu ne putem opri de a reflecta o clipă asupra operei profetice a lui Maistre Michel de Nostredame, doctor în medicină și astrolog, mort în 1566, cunoscut sub numele de Nostradamus. De curând la Bucureşti o revistă românească: Neo-Europa, sub conducerea d-lui dr. Marcel Babiri.Sturia, a început publicarea acestor profeţii, însoţindu-le de o interesanta interpretare. Textul redat în limba originală, franceza veche, cu toată obscuritatea voită a lui Nostradamus, este tradus în româneşte cu succes. Acest savant, care nu era decât ceea ce s’a numit mai târziu în limbaj metapsihic, un mediu extraordinar, a avut viziunea rând pe rând a celor mai importante evenimente care aveau să se succeadă în lume după moartea sa. Rând pe rând evenimentele cele mai importante din istorie au fost întrevăzute profetic de acest misterios personaj. In legătură cu evenimentele actuale el zice textual în scrisoarea către Henric al 11-lea regele Franţei, la data de 27 iunie 1558 . Pentru ultima oară se va cutremura toată împărăţia creştinătăţei şi aceea a necredincioşilor timp de 25 de ani, şi vor fi războae şi bătălii distrugătoare, oraşe, sate, castele şi tot felul de clădiri arse, prădate şi distruse cu mari vărsări de sânge nevinovat, femei şi văduve violentate, copii de ţâţă zdrobiţi cu capetele de zidurile oraşelor şi atâtea nelegiuri se vor comite prin mijlocirea lui Satan, prin infernal, că toată planeta va fi sfâşiată şi îndurerată. înaintea acestor evenimente, oarecare pasări neobişnuite vor sbura strigând prin aer: „huy, huy“, iar după câtva timp se vor prăbuşi... Să se ştie, că după ce astfel de lovituri vor dura vreme îndelungată, se va restabili din temelie o altă stăpânire a lui Saturn şi un secol de aur va Începe. Dumnezeu, Creatorul, se va îndura văzând pocăinţa poporului său, iar Satan va fi pus şi aruncat în abisul cel mai adânc al ghebene. Şi atunci va începe între Dumnezeu şi oameni o pace universală ale cărei legături vor dura cam timp die una mie de ani... Despre scosul acestor profeţii Nostradamus se explică singur într’un loc din opera sa. Cităm iarăşi după textul original: „Cele mai multe dintre catrenele mele profetice sunt aşa de oribile, că nimeni n’ar avea curajul să le dea un sens precis, dar încă să le interpreteze. „Stăpânirile, sectele şi religia vor suferi transformări atât de categorice, — cât priveşte prezentul, transformări diametrale — că dacă aşi expune limpede toate schimbările, aceste stăpâniri şi religii ar găsi atât de puţin pe gustul lor aceste schimbări, încât ar ajunge să condamne şi să interzică aceea ce se va şti dealungul veacurilor a fi fost adevărul adevărat. „Omenirea după moartea mea va cunoaşte evenimentele viitoare atât prin acelea care se vor fi realizat întocmai cât şi prin catrenele reditate mai clar“. Acestea sunt propriile cuvinte ale lui Nostradamus. Ele vor face pe cei mesopetici să reflecteze, înainte de a-şi da părerea într’o materie pe care ştiinţa modernă o abordează cu atâta prudenţă şi anume constituția şi natura intimă a spiritului în legătură cu reprezentarea lumei exterioare. A continua pe această temă ar fi să intrăm în domeniul altor probleme şi maii complicate ca aceea a spaţiului cu patru dimensiuni. Lăsăm altora mai competenţi sarcina să ne explice ce este a patra dimensiune şi ne mulţumim să trimitem cetitorii noştri la magistrala operă pe care a scris-o în legătură cu această, chestiune Maurice Maeterlink întitulată: La Vie de VEspace, unde vor găsi elementele necesare pentru a se orienta în această materie transcedentală. A. P. I «■""■J "51 !“55'55S! A trecut Moş Crăciun pe la sate şi oraşe, pentru unii cu traista Încărcată de bunătăţi, pentru alţii cu sacul gol, însă cu ochii plini de zâmbete duioase şi de bunătatea ocrotitoare a Înţeleptului atotştiutor. A trecut Moş Crăciun şi ne-a văzut pe toţi, mari şi mici, tineri şi bătrâni, reculeşi şi demni, cu privirile aţintite înspre răsărit, unde se plămădeşte şi idealul nostru naţional, şi voinţa noastră de-a fi mai buni decât ceea ce am fost mai vrednici, mai credincioşi. Ne-a găsit, bătrânul profet, pe toţi, pe la casele noastre, înconjuraţi de cei ce ne sunt dragi, cu sufletele încărcate de nădejdi, cu străvechea lui traistă umplută cu feeria viselor. Ne-a găsit liniştiţi, senini, fără muzici sau zgomote deşănţate, uniţi frăţeşte în jurul unui brad-simbol, pe care licăreau lumânările speranţei. Ne-a văzut zâmbind, rugându-ne, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne. Ne-a văzut făcând pachete pentru cei ce sunt departe, acolo, undeva, la datorie. Ne-a văzut punând cu degete pioase în ele ce aveam şi noi mai bun, — mult, puţin, — agonisit cu dragoste caldă, poate cu multă trudă. Ne-a văzut zâmbind, nu de plăcerea de-a simţi în jurul nostru miresmele marilor sărbători, ci gândurilor duioase ce ne vin din stepele ruseşti, şi alor noastre, ce nu se îndreaptă decât într’acolo. Şi când a stat Moş Crăciun de vorbă cu copiii, în fiecare dintre ei a găsit un copil de ostaş, un frate mai mic, un nepot ce aşteaptă reîntoarcerea biruitoare. A ascultat moş Crăciun, cu mulţi dintre noi, comunicatele oficiale transmise prin radio, şi a gonit, ca nai, cu o mână ce nu a tremurat nici când, musca supărătoare a ştirilor false, a cărei zumzet şi-a rotit nemernicia şi în jurul stelei minunate. Am stat cu toţii de vorbă cu moş Crăciun, şi ni am spus multe şi de toate ,astfel precum se obişnueşte din străbuni. I-am vorbit şi de dorurile noastre, şi de tainele noastre, şi de visele noastre, împreună, am cântat cântecele copilăriei şi imnurile bărbăţiei. Am pomenit şi de fraţii ardeleni, înstrăinaţi, şi, evlavie, pe cei ce nu mai sunt. Am B** genunchiul, lângă, bătrânul mag» S» ne-am închinat pentru răniţii noştri şi pentru biruinţa celor teferi. In fiecare sat, în fiecare oraş, in orice sau la orice bordeiu, toţi am făcut la fel. Căci astfel se petrece, româneşte, de Sărbători, atunci când soldaţii luptă şi întreaga ţară aşteaptă. Pe străzile pustii ale Capitalei, moş Crăciun nu a întâlnit decât familii grăbite să se ducă pe la frăţeşti căminuri, sau ostaşi veniţi pentru odihnă, cu obrajii îmbujoraţi de frig. A bătut moş Crăciun la multe uşi, la multe porţi ferecate. Toate s’au deschis. Şi pe toate pragurile pe cari le-a păzit, patriarhul a găsit aceeaşi reculegere, aceeaşi nădejde, aceaşi demnitate în faţa cruntei aşteptări. Cei de departe, ce stau de veghe In frig şi In ploaia gloanţelor, pentru ca noi să putem primi şi în numele lor miruirea sfintelor Sărbători, vor înţelege cu sufletul, cu sângele lor cald, cât drag nemărginit se ascunde in faldurile greie ale reculegerii noastre, câtă eternitate, veşnic tânără, se Încălzeşte la razele nădejdilor noastre, şi câtă fraternitate sălăşluieşte în demnitatea noastră. Ei îşi fac datoria acolo, printre păgâni, iar noi am umplut traista gooală a lui moş Crăciun cu toate gândurile păgâne în cari mai intrau, din când în când, şi îngrijorări, şi îndoeli. Le-am încredinţat bătrânului înţelept, ca să le arunce, acolo, foarte departe, unde cerul se îmbină cu orizonturile necunoscute, căci necunoscute vrem să fie pentru noi, şi îngrijorările şi îndoelile. A trecut moş Crăciun prin universul in flăcări, şi s’a mirat, sărmanul, atunci când a văzut că flăcările Incendiilor sunt mai puternice ca cele ale lumânărilor, şi că văpăile mistuitoare nu sunt pedeapsa dumnezeirii ,ci a oamenilor dată altor oameni ,toţi la fel şi de potrivă de păcătoşi. Iar nouă, Românilor, ne-a adus moş Crăciun darul cel mai sfânt : puterea aşteptării senine. A trecut M mi râciuit... de ELIZA MARZESCU Cârduri enorme de pescăruși în întâmpinarea vapoarelor SN PARACLISUL DELA SOROCA de D. IOV Se abătuse tn vana aceea mare belşug asupra Moldovei. Plouase toată primăvara, vreme şi-acum, la sfârşit de August, în fiecare ogradă auria gireada de snopi, ori pe aici, de sub copitele candor, tralegea grâul curat şi galben ca arama nouă. Se abătuse belşugul, dar s’abătuse şi duşmanul. Tătarii tămânzi şi sălbateci trecură vadurile Nistruilui şi năvăliră ’n Moldova. Urmaşii lui Sabetal Behadâr şi-a lui Batic-Ham, alergară dela Volga să pustiiască Moldova. Când au chibzuit că s’a strâns recolta, tătărimea lui Mamac-Han şi-a ridicat tabunurile năpustindu-se către Nipru. îndată ce trecu apa, sălbatecii se desfăcură în trei: o parte năzui spre Camenda, Jitomir, Rajimir și Vladimir, alta spre Tremblova, ajungând până în Podolia, la Volin. A treia parte din oaste Mamac-Han a aruncat-o peste Nistru, în Moldova, începând cu ţinutul Căuşanilor, urcând în jaf şi moarte, spre Prut şi Suceava. Au alergat călăreţii de margine spre urechea Voevodului, iar străjile au înflorit focuri de creştet de movili. Căpitanii de oşti urmărind vrăjmaşul, îl lovia în desar de codru, în văgăuni mlăştinoase, înfrângându-i şi secerându-i numărul. Au Înţeles tătarii că Moldova îi străjuită şi că ’n loc de Suceava, mai socotit este să se ’ndrepte spre Nistru. Şi-a fost acolo, la Lipiniţi, în preajma Nistrului, mare bătălie de-a ieşit Ştefan-Vodă biruitor. Apoi, după ce se potoli furtuna, Vodă coborâ c’o parte din sfetnici şi oaste spre cetatea Sorocii. Trimise iscoadă s’obliciască la Otaci, dacă Hanul tătarilor şi-a strâns cortul dela Moghilău, de peste Nistru şi liniştit din spre partea asta, se’ndreptă spre sate pustiite, adunând în suflet mutmiai jale din tot ce vedea. — Blăstămată naţie, făcu într’o vreme, Ştefan-Vodă către vel -logofătul Tăutu, care călăria alăturea. Uite ce-a făcut prin sate. — Aşa e, Măria Ta, da’ poate au şi ei dreptate. — Ce dreptate, Tăutu ! — Că Moldova-i frumoasă şî bogată... — Dar are şi cine să-i apere bogăţiile. — Are, Măria Ta. Dovada am făcut-o la Lipinţi. Domnul clătină capul, împovărat parcă de amintirile luptei. Ca o umbră trecu prin faţa ochilor, înrourându-i uşor. Oftă, privind zarea scăldată ’n văpăile după amiezii. Pâlcul de oaste pătrunse ’n pădurea bătrână a Mărăciunilor, înveşmântându-se ’n răcoare şi ’n mirezme. Când ieşi în lumină, se vedea aproape zidurile cetăţii şi Nistrului de argint Oştenii urmăriră cursul apei, călătorind şi ei cu valurile pe sub pădurea de sub stânci, în neştiut departe. — Pârcălabe Duma ai dat de veste ? întrebă Vodă pe-un bătrân frumos la înfăţişare, călărind ca un zmeu pe-un cal alb, de omăt. — Dar, Mărite Domn. Şi ne-aşteaptă. Când să coboare în Soroca, ieşi intru întâmpinare, dintre livezi, mănunchi de târgoveţi, cu tot norodul în spate. Starostele, pe-un snop cu aur în spice, purta pâinea şi sarea, din care Domnul gustă, aplecându-se mult din şea. Ce veşti fraţilor? întrebă Ştefan. Ştefan Vodă pe scaunul Moldovei, veştile sunt bune, răspunse starostele. — Duşmanul ne-a ocolit, Măria Ta, se vede că oblicise ce-l aşteaptă în Cetatea Sorocii, vorbi preotul Samoil, întinzând crucea pe care Ştefan o sărută îndelung. Era în asfinţit când au intrat în Cetate. Soarele urzia borangicul apusului pe înălţimi. Pe haragii din podgorii atârnau parcă flaguri da mătasă. Ştefan Vodă descăleca, trecu mantia unui copil de casă şi urcă scările din stânga spre paraclis. Un schivnic îngenunche când îi deschise uşa. Era, în paraclis, linişte, răcoare şi fumegare de smirnă. Domnul înaintă în faţa altarului şi căzu în genunchi. Rugăciunea fu lungă în încăperea mică şi singuratică. Iar când a ieşit din paraclis şi s’a oprit pe metere, era parcă un alt om. Pletele, cum îi mătasa popuşoiului, sărutate de aurul asfinţitului, parcă râdeau culcate pe umeri. In ochi era atâta linişte şi pace, ca şi cum toată ţara odihnea în ei. Ştefan Vodă, sprijinindu-se că amândouă mâinile de zidul cetăţii, privi printr’un crenel, departe, peste întinsurile Zaporojene. Apoi opri ochii pe satul Ţichinăuca, unde ’n fereşti muri» soarele. Pe valea Nistrului înserarea tremura din aripi. Vodă sorbi adânc aromele câmpurilor culese şi se ’ntoarse spre inima cetăţii. Un oştean bătrân îi întâlni zâmbirea. — încotro privești pârcălabe Micută . — Spre Moldova, mărite stăpâne. — Spre Moldova ?.... Un oștean nu cată niciodată înapoi !... — La luptă, Măria Ta, tot înainte am privit. — In timp de pace cami’n luptă, rosti Ștefan Vodă, punându-i dreapta pe umăr. Moldova pârcălabe poate avea un hotar la Nistru, moldovenimea însă nu. Ia uite-te prin ferestruica asta. Câte sate poţi întâlni în Zaporojenia, mai toate sunt moldoveneşti. — Pân’la apa Buhului, Măria Ta. — Vezi că ştii ? Pân’la apa Buhului Micută... Dacă nu mă ’nşel, pârcălabe, tinereţea te-a purtat şi pe-acolo, surâse cu ’nţeles Vodă. — Nu cu lupte, Măria Ta. — Ştiu... ştiu..., dar tot o luptă să cheamă ş’aceea.. — După cum spune Măria Ta, întări, închinând puţin capul, Micotă pârcălabul. Apoi adaugă încet, să n’audă ceilalţi. — De-acolo am les-o pe Ilinca, scoată. — De aceia te uiţi înapoi, Micută... Eu mă uit spre Buh, pârcălabe, şi dorul meu colindă prin toate aşezările moldoveneşti de până acolo. — Dacă-mi îngădiui, Măria Ta, moldovenii să ’ntind şi dincolo de Buh, până la cealaltă apă, a Niprului, s’amestecă în vorbă pârcălabul Ciortorovschi , Floreşti, Doi Bani, Poem şi multe altele, sunt sate în întregime moldoveneşti. Lucru nou nu-mi spui, pârcălabe, dar îi bine că-l mai aminteşti... Moldova-i pân’ acolo unde-i cel mai îndepărtat sat românesc. Şi ’ntr’o zi pârcălabe, eu văd şi ziua aceia... steagul Moldovei la Nipru... Zarea începea sa se ’ntunece; umbrele rodiau pe văi. In depărtar’e, deasupra satelor din răsărit Craiul-Nou — Bune, Măria Ta. Cât timp stă , strălucea ca o seceră.