Curierul Foaea Intereselor Generale, 1873-1874 (Anul 1, nr. 38 - Anul 2, nr. 36-104)
1874-06-30 / nr. 55
Aliul Nr. .1.1 FRECIURILE ABONAMENTULU Pentru Iassi pe an • ■ • ■ semestru. 10 franci „ * * trimestru . 5 „ Pentru districte pe an . . . 24 franci. semestru . . 12 „ * * trineatru . 16 „ Pentru Austria 30 „ Italia 40 „ Franța 16 Apare Joia și Duminica. — IU'IK " * 30 | Duminică. ] “ | Iulie! Luni. » 2 * Marți. 3 I Mercuri. 1- 4 I Joi. “* 5 I Vineri. 6 » Sâmbătă. IR Proprietarii si Administratore. m ’mu odacțiunea și Administrațiulnea in localul Tipografiei A* Bermann ia Inssl . a aa.j PATRONUL. Qit—E> f Sinodul sf. apostoli Cosma și Damian. Punerea vest. M. Domnului Sf. Mart. Iacint Sf. Păr. Athanasie Cav. păr. Athanasie de la Aton. Cav. păr. Sisoe cel mare. Apaiul Sorelui 431 7 40 4 32 7 39 lin 3 Iulie la 10 ore napte lumină nouă1 cu plaie mare și tunete. î-faur. InsM Duminlea* 20 limio SM4 INSERTIUM și RECLAME rendu 60 bani Sciri locale 1 leu. ANUNCIURILE Pagina la 50 bani. III 30 „ . IV 10 „ Epistole nefrancate nu primesc» Manuscrisele nepublicate se v«rui ard* Un Rr. 30 bani. STIL VECHIU QIUAI»UK AhiN. » OHK AliN 4 27 7 43 4 27 I 7 43 4 28 * 7 42 4 28 7 41 4 30 7 41 STIL Hűli 9IUAÍ PATRONI Ji ^ !- I I ftsmrilu! $ r*lin | ijjwim Stireln iULtll _ O Mi MM Vii.. .. 12 Duminică. D 7 Euric. 4 27 7 43 13 Luni- Margareta. 4 27 7 43 14 Marți. Bonaventura. 4 28 7 42 15 Mercuri. Imp. apostolilor. 4 28 7 41 16 Joi. Mar. de Berg. 4 30 7 41 17 Vineri. Alesiu. 4 31 7 40 18 Sâmbătă. Fiii clericii. 4 30 7 3# Misiunea publicistiloru. Nu vom vorbi de acei ómeni bravi cari au cele mai nobile intențiuni pentru patrie dar cari nu au solința pentru a fi publiciști, căci pentru a fi publiciștii trebue ca cineva se fie nu numai literatu, dar iată se aibă daruri cuvântului. Nu voma vorbi asemine de acei jurnaliști gălcevitoriu cari nu sunt decât campionii partițiiloru înverșunate finele contra altora, cari strigă de Găgușescu și insultă pe tota lumea ce nu-i de părerea lor. Acești ómeni se maiul cu nisce indivizi care se certa prin crâșme și ar fi gata a se lua de chică dacă ar accepta cineva provocarea lorii. Nu vom vorbi nici de acei miserabili, care se vând absolutismului și sunt alice astfel cu gendamiii lui politici, adevărați coruptori și complici ai tuturoru nenorocirilor». Acești omeni sunt mult mai culpabili decât sbirii cari dau ajutoru despotului. Dacă vreodată se va face dreptate poporului, acești miserabili își vor rnspin crimele după cum o merită. Dar nu vomu opri la acei ómeni de bine, care au primitu de la ceriu talentul și misiunea de a lumina pe semenii loru — adevărații moraliști suntu martirii adevărului—inspirați de unu devotamentu sântu pentru emis« umanității, ei suferu, bravezu tóte pericolele și mânia celor trei, și pentru atâta abnegațiune și sacrificii nu caută altă recompensă, decâtu satisfacțiune» interiorată 'și au implinitu uu așa de mare datorie. Acești ómeni virtuoși sem chiar, că contimporanii loru nu’i vor înțelege, dar lucreza pentru generațiunile viitore, și acesta fi e de «junsu. In acestu secol» care are pretențiunea de a face epocă in civilisațiune, filosofii care lucreze prin vocațiune pentru binele public suntu rari și preferă a seri cărți decât u a religia unu jurnal, el in se făcu forte rea, căci cărțile nu circuleza ca foile periodice și nu pot fi luate de mase pe care tocmai vreiau a le lumina. Și apoi înțelepciunea umană, e ca unele doctorii salutarii, pe care nu le póte lua cineva in dose mari, dar pe care trebue se le administreze căte un picătură, pentru a o infiltra in organismu. Sclința asemine se dobândesce cu încetul și gradata,—astfeliu e natura facultăților nóstre cerebrale și pentru acesta amicii poporului cari ș’au luat nobila sarcină de a’lu lumina, nu'și pot ajunge mai bine scopul decât prin jurnale, oferindu-le abonaților lor cât se póte cu unu preciu mai moderații și chiar gratis dacă acésta s’aru putea. Atunci lumina s’aru respândi pân’ in unghiurile cele mai intunecase a societăților nóstre. Unu jurnalu nu’i adevarat stimabil și folositorii, decâtu numai atunci când n’are altă pasiune decâtu aceea de a lumina și a inveța pe publicu, —el nu trebue se fie nici organul unui partid ore care nici instrumentul puterelui trebue să se esprime in totu-de’unu fără veninu și fără ură și se ție unu lulbagiu superiorii. Elocuința redactorelui trebue se fică a se iubi virtutea și a se disprețui viciul, și nu póte avea cineva acésta e locuință in dup’ecatare, când nu’i elu însuși unu olun de merit. Redactorele unei asemine noi trebue se fie apărătorul libertaței, înțelegeri» a libertății raționabile și nu a acelor estravagante principii demagogice, care aru vrea se restórne tóta ordinea socială și se’i pună in locu utopii. Tóte aceste divagațiuni a democrației nóstre nu sunt decât un bóla a li gibertăței, primejdiósa pentru sisten ța ei. Amu fi vroitu se propunemu unu regulament pentru jurnalistică. Daru până când poporele nu voru fi cu desăvârșire emancipate trebue a se lăsa se esiste abusurile libertății den’și el, prima cineva cugetările, pentru a nu da motivu inimicilor ei care aru vrea se o încătușeze și se o mădușe pentru totdeauna. Nu’i nici uă indoiela că după acesta luptă de idei va veni perfecționarea și repaosul precum liquidele tulburi se limpeștescu prin procedeul ferberei. Când representațiunea națională va fi espresiunea vroinței poporului, atunci numai delegații sei vor fi chiamați a judeca tendințele perniciose a unor foi și a lua mesuii preventive. Nu’i nici uă mdoéla că dacă secolul nostru a progresat așa de mult, acesta o datorimu literaților in genere și publiciștilor in parte, lor se cuvine partea cea mai mare a acestei glorii. In țerile care merg in capul civili— Sațiunii, publiciștii sunt cele ântru notabilități a înțeleginței și a meta pentru munca, sciința și erudițiunea sa.". Tóte celelalte titluri de mărire sunt dedesubtul acestuia. Amu spusu tóte aceste pentru a angagia pe notabilitățile inteligenții nóstre să se ințelagă și se se asocieze spre a lucra cu tóte puterile întrunite la acesta parte esențială a culturei poporului Românii. Intru câtu ómenii de nimicu voru spoi numai acésta ocupați line, care apărține de drepții inteliginței, poporul nostru va remâne inamorțală și va suferi tóte jugurile. [SCHITUL MOLDOVENESCU Multa sgomotu sa făcutu în jurul acestoru done cuvinte „Schitul Moldovenescul Destul sa scandal satu publicul Iașanu, destul s’a amăntu inimile buni Lomeresel ui din tefandra cu procesele necuviincióse stîrnite de unu guvernu miopu, contra duci detreile și inofensivi călugări (părinții Nifon și Nectarie) ctitorii acestei mici monastiri din sfântul munte—cariaii, fondatorii au alipitu la fondațiune chiar numele nemului lor Moldovenescu. Eu nu voiu se reinoescu tristele suvenire , din contra cauza unu mijlocu de vindecare a zeului ce s’a produsu cu atâtu mai vertosu cu câtu, alăture cu i-un Ionescu, Cimara și Buicliu amu colaboratu personalminte ca se se impedece unu strigătoru arbitrarii și se se perpetreze fapte care suntu de natură a demoratisa consciințele. Acésta afacere redusă la adevăratele ei proporțiuni nu este alta decâtu o jăfuire sau unu ghettr cu grasu plânuitu și eseentatu de patru indivizi îndrăsneți : Linar, Damian, Isaia și Marca, adjutați de concursul interesatu alu D-nilor Tell, Ghidionescu și Mitropolitul Ungro-Vlahici. Tóte celelalte forme du muntwiiismu, <1 moldovenismu și ami eu semn de Homănismu și de si’ nismu care stau datu acestei afaceri au fostu spre a îmbrobodi mișelia intrensecă a lucrului și a masca pe făptași după paravane luxóse. însuși sântul Sinodu alu României a contribuitu la scandalul acesta prin inmnxiunea sa fantesista dându cea mai intortochiată și cea mai ridiculă hotărîre care se póte vede de la o instituțiune publică cu caracteru religiosu. O hotărîre în care este evidentu camnprovisații judecători a acestei afaceri orbiți pe deoparte de dreptatea ce avea P. S. Sa Mitropolitul Moldovei cându sprijinea susu și tare pe părinții Nifon și Nectarie—și de alta S. Sinodu căutându se dea forma legalității jafului împlinitu cu concursul ministrului Tell, se silesce mai înteiu a confirma pe uzurpatorul Damian în stariția schitului apoi recunosce însuși ca : După canonele Bisericei nóstre Ierarhii terei nu put, a se amesteca ao\ de orice schitu! se afla *n streină eparhie, și cu dreptul de a doi de tai cnu să apara ține numai Patriarhiei sub acumjurisdicțiune immediată se afla Sf. Munte Athos!!... Nu mai voiesc a se mai înveninez« lucrările arătându ridiculile contrinficeri a acestei decisiuni Snodale care purta data de 25 Maiu 1873. Voin țlice numai atâta că eu 1) Numele acestoru duei ómeni nu potu fi despărțite fiindu că patru șieci de ani au trăitu împreună, au avutu aceeași idee in vedere— au împărtășitu aceleși suferiți și nevoi și au realisatu același scopu. FOILETOM BELLA-ROSA (Urmare). — Da, domna, să vă măritați cu mine! repetă contele închinându-se. — Dar asta’i uă nebunie! strigă Suzana turburată. — Pentru d-vostră, domită, se pate, dar permiteți-mi se credu că nu’i totu așa din parte’mi. ~ D. de Louvois v’a vorbit seriosu, domnule? — Câtu se pote de seriosu. — Vrea se fiu soția d-vostră ? — Séuse fiu soțiul d-vostră, cum veți vrea. — Și acesta’i condițiunea pe care a pus’o pentru libertatea mea ? — Acesta singură. La fiecare din răspunsurile D-lui de Pomereux, mirarea Suzanei se făcea mai mare. I se părea imposibila ca D. de Louvois se potă a se juca astfel cu cu simțimintele ei, după mărturisirea ce’i făcuse, și cu tote aceste contele vorbia cu unu aeru care o confunda. — iertați-mă, domnule, dacă insistez, relua ea, dar bine-voiți a’mi spune dacă acestă propunere vine chiar de la D. de Louvois. — Făr' de nici uă îndoială, demnă, e uă cutezare pe care n’ași fi avut’o nici odată. — Se pare însă celu puțin că o aprobați, — O mărturisescu că așa este. Când ușa raiului ’ți e deschisă, du o mai închișii. — Acesta’i unu limbagiu de curte, și uitați că eu suntu aprópe in temniță. — Lăsați-me se credu că nu veți fi nici odată acolo. — Védu, domnule, respunse Suzana cu gravitate, că vĕrul d-vóstre, D. de Louvois, nu v’a spusU totu. — Din contra, domnă, șlise D. de Pomerenx cu unu zimbetu. Suzana se uită la elu cu nisce ochi speriați. — V’a spusu că suntu logodnica acelui chiar a cărui fugă am protegiat’o ? strigă ea. — Da, domnă. — Că ’tu iubescu ? — Da. — Că me iubeșce ? — Da. — Și ați consimțitu a mă lua de soție ? — Da. — O! mințiți! strigă Suzana sculânduse cu fația purpurie de indignațiune. — Dar nici de cumu , mi se pare că vé spunu lucrurile cele mai naturale din lume, respinse contele cu unu sânge rece neprefăcutu. — Domnule, reluă D-na d’Albergotti punându-se era și josu, se vede că nu ne înțelegemu. V’am spusu.... — Nu ve dați ostenila de a reîncepe; amu se ve repeta ceea ce ’mi ați spusu, întrerupse D. de Pomereux. Aveți unu logodnicu ; acestu logodnicu, care’i fugarul după care alargă omenii D-lui de Louvois, ve iubesce, ceea ce’i forte simplu și ’lu iubiți, ceia ce face ca mulți alții aru vrei s’alege ca dânsul. Aveți se’mi jurați că sunteți otărîtă a’lu iubi totdeuna și că din parte’i se va păzi bine de a vă uita. Așa este ? — Tocmai. — Vedeți cer că înțelesesenau totul — Și cu tote aceste mărturisiri, ați mai persista încă a mă lua de nevastă ? — Pe parola mea domnă, asta și dorința mea cea mai mare. Unu zimbetu amar < trecu pe bizele Suzanei, care’și dădu scaunul înapoi și’și strînse rochia pe lîngă dinsa cu unu gestu de unu disprețiu strivitoru. — Se póre, domnă, se fi vețitu așa de puținu lumea încâtu propunerea nea se ve uimescă ? continuă D. de Pomezelli cu uă grație perfectă. — Ea face mai multu de câtu a me uimi domnule, mĕ întristeză. — He ! D-șleul meu! domnă, strigă contele cu unu aeru plinu de mirare, dar ce vedeți atâtu de întristător in dorința ce amu de a ve lua de soție ? Sunteți așa feliu încâtu jumătate din damele curței aru muri de ciudă ve<jându-vé ; suntu gentilom ; suntem junt amenduoi. Pute fi ceva mai simplu ? — Dar, domnule, inima’mi nu mai e a mea ! relua Suzana cu nerăbdare. — Pre legea mea, demnă, asupra acestui sufet amu nisce teorii care’su acele a multor omeni onești, respinse contele făr’ s se tulbura. Aici nu mai crede cineva în amoruri neschimbăciose, și în timpii în care trăimu poesiele pastorale nu mai sunt la modă Trebue într’adeveru se nu fi eștiu nici odată din Malzonvilliers pentru ca se scrii așa de puținii asupra acestui capitolu. In afaceri de căsătorie amoru’i unu intrus, și noi nu suntemuameni de acei care se’lu reclamăm de la femeile nóstre. Se însură cineva pentru a se 'nsura, și nici se gândesce ași bate capul asupra sentimenteloru ce póte avea aiurea. He! ce dracul aru avea prea mult de făcutu. Suntu capete june pe care nisce așa lucruri le înspăimântă, dar pan’ in fine totul se arangiază câtu se pare mai bine. E uă stare cu care ve veți deprinde, și câtu despre mine suntu liniștitu pentru asta. Nu su nici cum unu Melibe, domnă, pentru a merge se me ascundu în fundul păduriloru. Vre odată né veți iubi póte, și, păn’ atunci, vomu fi ca nisce căsătoriți de casă bună. Suzana renase mută la acestu discursu. Nici odată, nici cându era fată mare, nici cându aparține D-lui d’Albergotti n’aușlise vorbindu-se astfel despre căsătorie. I se pare că D. de Pomereux se esprima într’u limbă necunoscută. Ea ’și puse capul între mâni și remase în tăcere. Fruntea i se’moșia și inima i se băte tare. — Tóte aceste ve puna puțin în mirare dómna, reluă contele, dar e o doctrină la care veți ajunge cu timpul. Cineva găsesce într’easa mai multă dulceță de cum o credeți. Și apoi, n’avemu, nici d-vostră nici eu, totu timpul de a ne gândi la consecințele propunerei ce v’am făcut ? Ceea c•<» ’i mai principal este se nu ve bi sau a fi pusă în temniță. In urmă ne vom arangia. Am cu ceva, o sciu ; dar amu simțitu intotdeauna pentru d-vostră uă aplicare secretă, care mĕ face a brava totul pentru a ve aduce serviciu. Suzana ridică capul pentru a vede dacă 1). de Pomereux nu vorbia spre ași bate jocu. Nici odată elu nu fusese așa de seriosu. Ceea ce vé spunu, domna, este adevĕrul, adăogi elu; primul d-vóstre refusu de a ve căsători cu mine nu mi-a adusu mare fericire nici la unul nici la celultu. Vedeți unde ați ajunsu, câtu pentru mine, amu făcutu multe lucruri, multu rea, puțin bine, trăindu m voia ’ntâmplării și făcându din juneta mea întrebuințarea ce vea dracu ; îmi remâne uă mare dorință de a sfirși câtu mai curându cu uă viațâ cam descusută, unu mare fondu de indulgență pentru greșalele altuia, și ua, experiență destul de nedibace care me învețu a lua timpul cum vine și lumea cum estc. Așa cum suntu, domnă, mĕ oferu dróslia, și cu totă modestia mea bine cunoscută, țan pretențiunea de a crede că totu suntu mai bunu decâtu uă temniță. Suzana ’și zvonise din tulburarea sa in cursul acestui straniu discursu; cându D. de Pomereux tăcu, ea se înclină și ’i ^ise 1» rândul seu : — De vreme ce tóte aceste suntu mai seriose decuiii le creștusemu mai âuteiu, ve vom respunde, seriosu, domnule. Aui profesatu nisce teorii alu căror meritu nu’lu voiu contesta, dar care nu suntu și ale mele. In timpul cându vroința părintelui meu îmi servo* de călăuză juneței, amu pututu se făcu sacrificiul mânei mele, dar astăzi cându suntu liberă mâna nu se va da făr’ de inimă. A^a dar, inima este dată, domnule. Nu mai amu nimicu de respunsu la propunerea ce’mi au transmisu iu numele D-lui de Louvois. Viața și libertatea mea suntu a lui, amoru’mi în e e alu meu. După aerul D-nei d’Albergotti, D. de Pomereux înțelese că nu mai avea nimicu de speratu, dar trase din acesta certitudine de a triumfa asupra unei resistențe la care, dreptu se spunem«, nu ascepta multu. — Pre legea mea, demnă, reUuelu cu unu z mbetu, pate că faceți reu, și refusul d-vestia vĕ espune la unui pericolu la care nu vĕ asceptați.