Cutezătorii, 1987 (Anul 21, nr. 1-52)
1987-01-15 / nr. 2
k-V* Astăzi se împlinesc 137 de ani de la naşterea celui mai mare poet al neamului nostru Limba noastră! o comoara Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie fura mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie. La trecutu-ţi mare, mare viitor! EMINESCU Un poet Raţional este o lume la sfrînta într-un om, aşa cum un colţ de cer cu luna şi stelele sale se oglindeşte pe luciul unui lac. Poet naţional în sensul cel mai profund şi mai complex al cuvîntului, Eminescu oglindeşte in tulburătoarea lui personalitate şi în geniala sa opera (poezie, proza, dramaturgie, publicistica) întreaga lume româneasca de gînduri şi simţiri. O lume originala cu coordonatele ei geografice, istorice şi spirituale, cu marile ei idealuri naţionale, cu miturile, datinile, credinţele şi elementele distincte care compun într-o limba ca un fagure de miere, portretul nostru etnopsihologic. Un portret cu identitate proprie peste care fulgeră melancoliile şi jalea unor doruri fara leac, contrapunctate de încrederea neţărmurită în destinul nostru istoric, precum vibrantele accente optimiste din „Се-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“, unde steagurile tricolore sînt îndemnate sâ spună lumii „ce-i poporul mare, românesc.“ Acest lucru l-a făcut în primul rînd Eminescu. A spus lumii, în limba Mioriţei, cine şi cum sîntem descendenţi ai daco-romanilor, ce credem despre geneza lumii, despre spaţiu şi timp, despre viaţa şi moarte, despre iubire şi despre raporturile noastre cu natura şi cu alte popoare, despre vremelnicie şi veşnicie, despre marii noştri voievozi şi precursori, despre împăraţi şi proletari, despre pace şi război, despre patrie şi patriotism, despre forţa creatoare a insului din popor şi despre omul de geniu, despre viciu şi despre virtute, căci pentru el, dreptatea, libertatea nu sînt numai un nume“, iar nazuinţa-i arz etoare era de-a vedea „poporul împărat“. Deşi s-a scris mult, s-a spus totuşi prea puţin despre idealurile politice ale lui Eminescu. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvîntul ideea integralităţii naţionale cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent,cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului de la Botoşani s-a îndrumat spre acest ideal, căruia mai tîrziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Eminescu a cunoscut nemijlocit oamenii, limba, creaţia populară, portul şi datinile din toate provinciile româneşti şi le-a dat în opera sa o inegalabilă expresie artistică. Aparţinînd organic fiinţei noastre naţionale, Eminescu a vibrat la toate durerile şi frămîntarile poporului său şi i-a exprimat, ca nimeni altul, întregul univers de gînduri şi simţiri. El a ridicat limba poetică românească pe culmi nebânuite, imprimîndu-şi uimitoarea lui personalitate în fiecare articulaţie a ei. De la el încoace rostim cuvintele limbii române cu sporul de expresivitate dezvăluită de marele poet. De asemenea, pentru noi românii natura patriei poartă în ea o parte din sufletul lui Eminescu. Pentru cine i-a citit poeziile, luna râsare ca-n viziunea eminesciană, „liniştit şi tremurînd în ape“ sau „ca o vatră de jăratec luminînd străvechii codrii şi castelul singuratec"; ploaia florilor de tei cade peste creştetul îndrăgostiţilor dulce ca în „Luceafărul“; păsările calatoare se duc de la noi; toamna cînd cade bruma, însoţite de o mişcătoare nostalgie eminesciană: „Vezi rîndunelele se duc. Se scutur frunzele de nuc Se lasă bruma peste vii“ Freamătul codrilor de arama, murmurul izvoarelor şi întinsele ape, lacul „pe care norii au urzit o undă fină/ ruptă de mişcări de valuri ca de bulgari de lumina ", salcîmii ce „se scutură de ploaie şi de vînt“, „plopii fără soţ", „oştiri (le) de flori pe straturi“, „grădinile înflorite peste mîndrele dumbrave“, „vîlcioarele“ copilăriei, melancolia dealurilor moldovene în ceasul înserării, munţii bătrîni, „Carpaţii cu de stînci înalte coaste" şi tot ceea ce în expresii geniale întruchipează însăşi fiinţa ţării se rasfrînge în ecouri amplificate în propria noastră conştiinţă, dînd dimensiuni noi cugetării româneşti asupra vieţii şi naturii. Sub pana poetului nostru naţional o ţară şi un popor au devenit un cîntec fără moarte. Sub pana lui, sentimentul dragostei, în complexitatea şi multiplele lui ipostaze, cunoaşte o intensitate inegalabilă, mistuitoare: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfînt/ Şi noaptea candelă s-o prinzi/ Iubirii pe pămînt”. în viziunea lui Eminescu puterea iubirii este neistovită: „Te urmăreşte săptamîni/ Un gest făcut alene/ O dulce strîngere de mîini/ Şi-un tremurat de gene", în erotica lui inundă dorul-dor, cu tot pîrjolul spiritual din doinele româneşti. Expresie artistică neîntrecută a lumii româneşti, sinteză strălucită a valorilor noastre folclorice, lingvistice şi literare, lirica lui Eminescu este, totodată, un punct înalt de pornire pentru poezia şi cultura româneasca. Dăruit cu scînteia geniului, Eminescu a intuit, în scurta şi tragica lui viaţă, toate marile teme pe care le va dezvolta lirica noastră de după el: timpul şi spaţiul, iubirea, viaţa şi moartea, farmecul naturii, eternitatea codrului şi caducitatea omului „Trecător, pe pămînt rătăcitor", momente din istoria umanităţii, marile figuri ale istoriei noastre naţionale, comorile de gînduri şi sentimente din folclorul românesc. Tot ceea ce exista în spaţiul spiritual carpato-danubiano-pontic s-a îmbibat de poezie sub privirile melancolice ale genialului poet, născut la 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti. Cel mai pur omagiu pe care i-l poate aduce generaţia tînără de cititori nu se poate concretiza altfel decît învăţîndu-î poeziile pe de rost şi hrănindu-şi sufletul cu ele. ION CUDUBAIAN