Cutezătorii, 1987 (Anul 21, nr. 1-52)

1987-01-15 / nr. 2

k-V* Astăzi se împlinesc 137 de ani de la naşterea celui mai mare poet al neamului nostru Limba noastră! o comoara Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie fura mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele nervoase, arma de tărie. La trecutu-ţi mare, mare viitor! EMINESCU Un poet Raţional este o lume la sfrînta într-un om, aşa cum un colţ de cer cu luna şi stelele sale se oglindeşte pe luciul unui lac. Poet naţional în sensul cel mai profund şi mai complex al cuvîntului, Eminescu oglindeşte in tulburătoarea lui personalitate şi în geniala sa opera (poezie, proza, dramaturgie, publicistica) întreaga lume româneasca de gînduri şi simţiri. O lume origi­nala cu coordonatele ei geogra­fice, istorice şi spirituale, cu ma­rile ei idealuri naţionale, cu mi­turile, datinile, credinţele şi ele­mentele distincte care compun într-o limba ca un fagure de miere, portretul nostru etnopsi­­hologic. Un portret cu identitate proprie peste care fulgeră me­lancoliile şi jalea unor doruri fara leac, contrapunctate de în­crederea neţărmurită în destinul nostru istoric, precum vibrantele accente optimiste din „Се-ţi do­resc eu ţie, dulce Românie“, unde steagurile tricolore sînt în­demnate sâ spună lumii „ce-i poporul mare, românesc.“ Acest lucru l-a făcut în primul rînd Eminescu. A spus lumii, în limba Mioriţei, cine şi cum sîntem descendenţi ai daco-romanilor, ce credem despre geneza lumii, despre spaţiu şi timp, despre viaţa şi moarte, despre iubire şi despre raporturile noastre cu natura şi cu alte popoare, despre vremel­nicie şi veşnicie, despre marii noştri voievozi şi precursori, despre împăraţi şi proletari, des­pre pace şi război, despre patrie şi patriotism, despre forţa crea­toare a insului din popor şi des­pre omul de geniu, despre viciu şi despre virtute, căci pentru el,­­ dreptatea, libertatea nu sînt nu­mai un nume“, iar nazuinţa-i arz­ e­toare era de-a vedea „poporul împărat“. Deşi s-a scris mult, s-a spus totuşi prea puţin despre idealu­rile politice ale lui Eminescu. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvîntul ideea integralităţii na­ţionale cu toate atributele ei lo­gice. Din zilele de adolescent,cu o precocitate uimitoare, fiul că­minarului de la Botoşani s-a în­drumat spre acest ideal, căruia mai tîrziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Eminescu a cunoscut nemijlocit oamenii, limba, creaţia populară, portul şi datinile din toate provinciile ro­mâneşti şi le-a dat în opera sa o inegalabilă expresie artistică. Aparţinînd organic fiinţei noastre naţionale, Eminescu a vibrat la toate durerile şi frămîn­tarile poporului său şi i-a expri­mat, ca nimeni altul, întregul univers de gînduri şi simţiri. El a ridicat limba poetică româ­nească pe culmi nebânuite, im­­primîndu-şi uimitoarea lui per­sonalitate în fiecare articulaţie a ei. De la el încoace rostim cu­vintele limbii române cu sporul de expresivitate dezvăluită de marele poet. De asemenea, pen­tru noi românii natura patriei poartă în ea o parte din sufletul lui Eminescu. Pentru cine i-a ci­tit poeziile, luna râsare ca-n vi­ziunea eminesciană, „liniştit şi tremurînd în ape“ sau „ca o va­tră de jăratec luminînd străve­chii codrii şi castelul singura­tec"; ploaia florilor de tei cade peste creştetul îndrăgostiţilor dulce ca în „Luceafărul“; păsă­rile calatoare se duc de la noi; toamna cînd cade bruma, înso­ţite de o mişcătoare nostalgie eminesciană: „Vezi rîndunelele se duc­. Se scutur frunzele de nuc­ Se lasă br­uma peste vii“ Freamătul codrilor de arama, murmurul izvoarelor şi întinsele ape, lacul „pe care norii au urzit o undă fină/ ruptă de mişcări de valuri ca de bulgari de lumina ", salcîmii ce „se scutură de ploaie şi de vînt“, „plopii fără soţ", „oş­tiri (le) de flori pe straturi“, „gră­dinile înflorite peste mîndrele dumbrave“, „vîlcioarele“ copilă­riei, melancolia dealurilor mol­dovene în ceasul înserării, mun­ţii bătrîni, „Carpaţii cu de stînci înalte coaste" şi tot ceea ce în expresii geniale întruchipează însăşi fiinţa ţării se rasfrînge în ecouri amplificate în propria noastră conştiinţă, dînd dimen­siuni noi cugetării româneşti asupra vieţii şi naturii. Sub pana poetului nostru naţional o ţară şi un popor au devenit un cîntec fără moarte. Sub pana lui, senti­mentul dragostei, în complexita­tea şi multiplele lui ipostaze, cu­noaşte o intensitate inegalabilă, mistuitoare: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfînt/ Şi noaptea candelă s-o prinzi/ Iu­birii pe pămînt”. în viziunea lui Eminescu puterea iubirii este neistovită: „Te urmăreşte săpta­­mîni/ Un gest făcut alene/ O dulce strîngere de mîini/ Şi-un tremurat de gene", în erotica lui inundă dorul-dor, cu tot pîrjolul spiritual din doinele româneşti. Expresie artistică neîntrecută a lumii româneşti, sinteză strălu­cită a valorilor noastre folclo­rice, lingvistice şi literare, lirica lui Eminescu este, totodată, un punct înalt de pornire pentru poezia şi cultura româneasca. Dăruit cu scînteia geniului, Emi­nescu a intuit, în scurta şi tra­gica lui viaţă, toate marile teme pe care le va dezvolta lirica noastră de după el: timpul şi spaţiul, iubirea, viaţa şi moartea, farmecul naturii, eternitatea co­drului şi caducitatea omului „Trecător, pe pămînt rătăcitor", momente din istoria umanităţii, marile figuri ale istoriei noastre naţionale, comorile de gînduri şi sentimente din folclorul româ­nesc. Tot ceea ce exista în spa­ţiul spiritual carpato-danubia­­no-pontic s-a îmbibat de poezie sub privirile melancolice ale ge­nialului poet, născut la 15 ianua­rie 1850, la Ipoteşti. Cel mai pur omagiu pe care i-l poate aduce generaţia tînără de cititori nu se poate concretiza altfel decît învăţîndu-î poeziile­­ pe de rost şi hrănindu-şi sufletul­­ cu ele. ION CUDUBAI­AN

Next