Cuvântul Liber, aprilie 2000 (Anul 12, nr. 65-85)

2000-04-01 / nr. 65

o VICTORIA COCIAŞ: „ A crede în puterea vindecătoare şi sfinţenia harului de a te dărui” [II] După cum vă anunţam, de luni, 13 martie, până in 30 martie, Teatrul „Nottara" din Bucureşti (mai bine zis echipa spectacolului Maria Callas - La Divina, alături de directorul Vlad Rădescu) s-a aflat în emisfera sudică a Globului, sub un alt cer, și la propriu și la figurat. Pentru că dincolo de „luminile" rampei (așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în asemenea cazuri) și dincolo de triumful Victoriei (Cociaș, interpreta marii artiste, la rândul ei, asemenea - în regia lui Radu Gabrea), se află un destin nebânuit,­­ a cărui împlinire a fost preţul unui extraordinar sacrificiu.­­ Nu pot descrie efortul psihologic pe care l-am făcut în jumătatea aceea de zi; am ţinut comisia pe la zece noaptea, ca să mă asculte, vrând-nevrând; apoi m-am întors acasă, la Braşov, şi am dormit o săptămână, după criză, însă, de cele mai multe ori, în viaţă se confirmă făptui că cei care îşi apără principiile îşi ating mai devreme sau mai târziu ţelurile, iar gesturile „deplasate” care ţin de prin­cipii nu sunt niciodată inutile. Aşa că, după câţiva ani, când a existat un rol pe care nici o actriţă de la „Nottara" n-a vrut să-l joace, consi­­derându-l neinteresant, şi-au adus aminte de mine. M-au chemat, în detaşare, pentru „La un pas de fericire" (titlu predestinat!), singura piesă a lui Iberre Sălcudeanu care s-a jucat, ulte­­­z, trei ani, pe scena Studio a Teatrului. Aşa am intrat eu în „Nottara", prezen-’ tându-mă, din nou, când s-a dat concurs, şi semnând o declaraţie că n-o să solicit niciodată casa în Bucureşti. Asta a fost în '87. Am luat-o de la capăt, şi am stat în gazdă până în 1992. Am jucat tot ce a fost posibil, până în '95, când o prietenă din New York mi-a făcut cadou textul lui Terence Mc Nalley -.„Master Class" -, iar eu i l-am arătat regizorului Radu Gabrea (actualul meu­­soț), cunoscfindu-i marea iubire pentru Maria Callas, din filmul „Un bărbat ca Eva" (n.m. Real­mente, extraordinar, l-am văzut la Cinematecă, unde încă mai rulează pentru cinefilii din Bucureşti), în care­ există o întreagă scenă de dragoste, pe o arie cântată de Dallas, film realizat în Germania. Radu Gabrea, citind textul, a plâns la monologul actului II și a acceptat să monteze această piesă, deşi era prima oară când s-a gândit să fie regizor de teatru, el ocupându-se prin excelenţă de film. Aşa că noi, la „Nottara", cu acordul domnului Vlad Rădescu, proaspăt direc­tor pe atunci, am fost primii din România care am avut drept de autor, după ce piesa fusese jucată în toate marile capitale ale lumii, cu succes fulminant. Am jucat rolul din '97, şi, în '99, pe la începutul anului, am primit o invitaţie la Columbia University, aşa că am reluat spectacolul în limba engleză, muncind iar, până la capăt, ca şi cum ar fi fost alt spectacol. Am fost la Washington, în august, în toată America, la Tamperre - Finlanda, la Helsinki, acum, la Canberra -2000, la Melbourne, pentru comunitatea românească. E un spectacol care provoacă emoţie­,înălţare a spiritului, suntem aproape de Dumnezeu. Eu cred în Destin, dar, în acelaşi timp, cred că trebuie să nu-l şi merităm, pentru că suntem „motorul" a ceea ce ni se întâmplă. Merităm ceea ce avem, bun sau rău. Trebuie să ştim ceea ce vrem cu adevărat, pentru că, atâta timp cât suntem în armonie cu sinele nostru, ne integrăm şi armoniei universale. împli­nirea profesională, prin care mi-am depă­şit handicapul fizic, familia, şi fiul meu, Tudor, care are o minte deschisă şi un spirit generos, mi-au redat din plin echilibrul după care am tânjit atâţia ani,­­ //. final, deşi este primăvară, o întrebare „tradiţională": cum aţi întâmpinat Eclipsa şi Revelionul?­­ Eclipsa am prins-o „în coada avionului", în drum spre Helsinki (tot cu „Maria Callas", în turneu), iar de Revelionul 2000 mi-am ronţăit tristeţea, pentru că trebuia să fim la Ierusalim, tot în aceeaşi echipă. în ultimul moment, drumul nu s-a mai făcut, însă m-am bucurat, la Smart (un restaurant bucu­­reştean, select), împreună cu soţul, mama, şi familia Rădescu, de fulgii mari de zăpadă, Care au căzut ca o prevestire de iubire. * * * In paginile viitoare, „Costu­mele" lui Dan Puric (pentru care a fost nominalizat la Gala UNITER de luni, 3 aprilie, concurând cu Alexandru Darie­ şi „Gaiţele" lui Kiriţescu, dar şi ale profesorului Constantin Codrescu, montate la acelaşi teatru „Nottara", în distribuţie având Promoţia 2000 a Universităţii Ecologice, îşi vor avea locul binemeritat, ca şi un interviu cu Mihaela şi Vlad­ Rădescu. IOANA FLOREA CUVÂNTUL SÂMBĂTĂ, 1 APRILIE 2000 mm. Atelier poetic EU NU MĂ VÂND CUVINTELOR STRĂINE Eu nu mă vând cuvintelor străine Care-mi trimit în taină emisari, Ciopliţi la chip, cu trupul în ruine Şi îmbrăcaţi în haine mult prea mari. Mi-au pus un preţ pe bietu-mi suflet, Şi ar putea să-l cumpere-n final, Mă trag în jos din verticalul umblet Şi mă atrag spre nemilosul vai Eu nu mă las cuvintelor-capcană, Ce-ademenesc pe cei rămaşi pe drum, Căci mi-am făcut în munte o cabană Şi-o locuiesc din creangă până-n scrum. Acolo, sus, legată de catarg Să împletesc din muguri o cunună, Şi înflorind năvalnic peste prag Imi văd cuvintele urcând spre lună. CU FIECARE DESPĂRŢIRE Cu fiecare despărţire pleacă murind ceva din noi, şi altă, nouă, amăgire aduce moartea înapoi. Murim puţin pe orice drum pe care paşii noştri zac; morminte dăltuite-n scrum ne bântuie din veac în veac. Murim puţin cu orice dor căzut din anotimp stelar; mai mult decât rătăcitor, trăim din ce în ce mai rar. ADRIANA DANCU, Sighişoara O Călător pe drumuri europene CXIJ - TURCI.A ^^ornesc iar. Las urma paşilor mei pe uscat şi mare, făcând ^'necerea mea de câlator oprelişte,de gând în faţa lumii. Mă îndrept spre ANATOLIA (Turcia). Alerg cu gândul deja la celălalt mal. Dar, oare, cum e să vezi două mări? Unde începe una şi se sfârşeşte cealaltă? Să ghicesc sau să dau cu nanul? EDIRNE sună aşa de frumos, precum grecii îi alintau cu... Adrianopolis. Stau în balcon şi privesc în liniştea nopţii umbra minaretului­ şi-a moscheii şi totul pare o altă lume. îmi tot revin în minte: baclavale, halva, şerbet, rahat, şi n-ajung să termin gândul de dulce, căci, la cinci din ziuă, precum cel pornit la coasă, e timpul să mă obişnuiesc cu rugăciunea. Apoi,­îmi iau picioarele-n spinare şi mă grăbesc spre feribot. Las Edirne şi drumul mă poartă la ECEABAT. îmi arunc privirea spre şalvari, dar lumea începe să fie curioasă când ţin în mână un tespir, adică, dar mergeţi şi voi să vedeţi turci cu şiraguri de mărgele în mâini şi veţi înţelege totul. Aştept să trecem cu feribotul în Asia. Adică, şi-ncep să-mi privesc tălpile, acestea vor trece în Asia? îmi voi­­ lasa gândul agăţat de frumuseţile Anatoliei? Grea încercare, aşa că iau feribotul. Privesc, ca la trecerea de pietoni, şi zic: „La dreapta - Marea Neagră, la stânga - Marea Marmara." Las vântul să-mi umble prin plete şi să facă regulile, iar eu „inhalez" aer de mare şi-ngân ca Topârceanu: „Rămâi sănătoasă, cucoană,/ Că-mi iau geamantanul şi plec". Unde, dragă Europa? Ei, puţin prin Asia, unde, da, ce să-ţi spun, căldura e insuportabilă şi-un ciorchine de strugure mi-ar prinde bine. Şi se deapănă una după alta: mare, munte, şi căldură. Abia acum simt că mă strânge ceva. Aha! Trecusem prin Dardanele și buclucașul meu pas era nehotărât. Să coboare sau ba? Oare să-l las de capul lui sau în voia soartei? Greu cu-așa papuci și-așa... stăpână! TROIA Mi -am dorit întotdeauna să văd Troia, chiar dacă numele meu e.. Mana. Oare s-au adunat vreodată toate Elenele din lume, aici? Păi, vezi? Se respectă sau nu drepturile femeii? Oricum, calul troian aşteaptă. E maiestuos, e falnic, e mândru, e încăpăţânat, şi e din... lemn. Gata, acuma ştiu. Deci, căluţii de lemn se trag din strămoşul lor de la Troia? Oricum, urc cu­ inima-mi bătând în urechi scările ce mă duc în cal. Nu mi-e frică, dar n-am mai fost până acum în vreo burtă de cal. Cum e? E bine. Sunt băncuţe şi ferestre. Adică, soldaţii greci să nu se odihnească şi să nu privească la dezmăţul cetăţii? Calul troian, precum ruinele cetăţii, stă şi aşteaptă. Gata de orice nescrisă istorie, îşi tot primeşte turiştii în burta sa, dar oare Elena şi călcâiul lui Ahile pe unde s-or fi rătăcit? Căldura îmi face cu ochiul, dar apa ce-o beau din pumni la Troia îmi dă putere. Adică, cum? Numai Ulisse, şi eu nu?! IZMIR. Trec dintr-o mare în alta, acum în spate Marmara, şi-n faţă Egee. Parcă, cândva, undeva, la numărătoare-mi, am călcat în picioare vreo şapte mări, da' până la nouă, ca-n poveşti, mai este. Şi, atunci, o să-l întâlnesc pe Făt-Frumos? începe să se lase întunericul şi temperatura sare coarda cu mine. Ea tot cade. De la 42 de grade Celsius, face acum aproape 35. Izmirul, Smirna grecească, este aşa ceva, luminat, extraordinar, regal şi uitat pe pământ, în liniştea nopţii ce se lasă, luminiţele, înfipte parcă în palma de stâncă a muntelui, strălucesc. Totul e o lume de licurici, căci turcilor le place fastul. La ei, totul străluceşte. Aurul îţi ia mintea, samovarul te îmbie cu ceai fierbinte, iar ochii lor, negri, caută. Dinţii albi sclipesc ca-n reclame şi vorba, precum inima, aleargă dintr-un capăt de bazar într-altul. Vapoarele, precum corăbiile odată, dorm legănate de un vis uitat la mal, şi doar moscheea, în tăcuta-i rugare, aşteaptă sclipirea dimineţii. EFES. Soarele mă arde. Umerii mei nu sunt bronzaţi, ci ei adună soli pentru iernile scandinave, iar tălpile se bătucesc pe lespedea cetăţii. Caut cu privirea şi descopăr o lume. Uite, lumea bună merge la Teatru, Piaţă, Cartierul bogaţilor, iar în Librăria lui Celsius şi Bibliotecă intră cei uitaţi în ale scrisului, ca mine, rămaşi să descurce Mozaicul. Cei de-ai norocului şi vieţii îşi fac loc la Templul lui Hadrian, Fântâna lui Traian, şi dau crezare vorbelor Sfântului Pavel, privind aşa, ca la vitrina cu dulciuri, la Casa de toleranţă. Să intre? Ei, pe vremea aceea, totul se rezolva repede. Şi după ce am făcut „corso" pe Via Sacra şi mi-am pus la păstrare în cutiuţa minţii semnele cetăţii: talpa, femeia, inima şi crucea, îmi aştern evlaviosul gând de suflet lângă cei doi smochini ce străjuiesc, în apropierea Casei Fecioarei, locul unde, spre bucuria lumii, Fecioara Maria a venit. Nu uit să aprind trei lumânări, să-mi scriu iubirea neştiută pe-un bileţel şi să-l las zidului de lângă casă şi, mai ales, dar­ mai ales, să beau apă sfinţită din cele trei izvoare, fiecare fiind pentru cu totul altceva: unul pentru sănătate, altul pentru fericire, dar cel mai căutat, cel pentru „ce-a mai rămas". Câtă înţelegere şi liberate ne dai, Doamne! KUSADASI este, aşa, o nestemată aruncată-n Marea Egee. Nu te lasă să scapi uşor. Noaptea pe plajă-ţi oferă trandafiri, după ce te ameţeşte cu tortul din fructe şi dansul buricului. Şi să nu crezi în harem şi cadâne? O, Doamne! PAMURALEE n-are asemănare. Apa şi piatra se mai iubesc şi acum. Şi din dragostea lor, stau trupuri la soare, şi-n „Grădinile Raiului" te simţi uitat de lume. Este totul nepământean în frumuseţe, iar apa din căuşuri e albastru lăsat între pietre. Doar Blaga mă mai linişteşte: „Sapă, sapă,/ Până dai de stele-n apă". PERGAMON. Totul aici miroase a istorie. Ruinele amintesc de lupte, iar pe lespedea cetăţii, paşii tulburători şi atât de neştiute vremi se aud în umbra ceasului de seară. Nu mai simt căldura. Anatolia este acum în mine. O port şi-n ochiul de noroc dăruit în bazar, şi-n caligrafia lăsată cu numele lui Alah pe-un vas din boabe de porţelan, dar mai ales în Coranul adunat de mine-n pumn şi mângâiat la ceas de rugăciune. Liniştea nopţii trezeşte pădurile din noi, iar sufletu-mi rămâne boabă de nisip pe mal de Egee, la capăt de lume, străluceşte. (Va urma) MARIA DORINA PAŞCA ( Pagină realizată de M­ARI­AN­­ CRISTESCU )

Next