Cuvântul Liber, august 2000 (Anul 12, nr. 150-172)

2000-08-29 / nr. 170

0 MUZEUL DE ARTA FOTOGRAFICĂ, UN VIS LA CARE NU S-A RENUNŢAT La cei 47 de ani împliniţi de curând, Fotoclubul din Târgu-Mureş se poate mân­dri cu 18-20 membri activi, dintre care 8 aparţin de AFIAP sau EFIAP. Cea mai înaltă distincţie în cadrul fotoclubului a fost „ Honoris EFIAP” şi a aparţinut fostului preşedinte al fotoclubului, Marx József. După mutarea sediului fotoclubului în Ce­tate - acesta a funcţionat până în 1990 la Casa de Cultură a Sindicatelor­­ din februarie 1996, ca urmare a realizării unor contacte cu diferite cluburi şi perso­nalităţi fotografice din străi­nătate, fotoclubul „cutre­ieră” lumea prin expoziţii personale şi de club în Santa Fe (USA), Torino (Italia), Burghasen (Germania), Savitaipale (Finlanda), Ar­gentina, Venezuela etc. Despre proiectele de ultimă oră ale fotoclubului, ne-a vorbit directorul acestuia, Kl ing BÁLINT ZSIGMOND. Care sunt cele mai importante expoziţii, concursuri la care aţi participat?­­ E foarte greu de spus, fiecare salon la care par­ticipăm este un eveniment. Totuşi, aş menţiona parti­ciparea la Congresul Naţio­nal al Artiştilor Fotografi din Italia, unde expoziţia noas­tră a fost singura expoziţie de grup, celelalte fiind individuale.­­ Ce mai aveţi în agen­dă pentru acest an? - în aprilie, am participat cu expoziţii colective la Centrul Cultural al României din Budapesta, unde am fost foarte apreciaţi. Ambasada României se află vizavi de Centru şi o mare parte din personalul Ambasadei a putut viziona colecţia. Pe parcursul acestui an, până la sfârşitul lunii­ octombrie, vom deschide 10 expoziţii. La ora actuală, avem expoziţia dl Eifer Janos, preşedintele Uniunii Artiştilor Fotografi din Ungaria, înaintea aces­teia am avut o colecţie a artiştilor fotografi din Italia, şi urmează ca duminică să deschidem expoziţia fotoclu­bului din Zagreb. - Ştiu că din 1990 până­­în 1996 nu aţi avut practic sediu. Cum v-aţi descurcat în această perioadă? - Am supravieţuit ... Cu economia de piaţă, totul s-a pus pe alte baze. Casa de Cultură a Sindicatelor nu a mai avut nevoie de această activitate culturală. în această situaţie, am făcut apel la Primărie, care ne-a ajutat până, dar şi după ce „am intrat” în Cetate. Domnul primar Florea chiar a deschis o expoziţie, pe când era prefect, împreună cu fostul pri­mar al Târgu-Mureşului. Sperăm că municipalitatea va înţelege, în continuare, nece­sitatea acestei galerii, faptul că ea trebuie menţinută. Este important atât pentru târgu­­mureşeni, cât şi pentru turişti, mai ales că nivelul expoziţiilor este unul ridicat.­­ S-a vehiculat, mai demult, ideea înfiinţării unui muzeu de artă fotografică... - Este unul din visurile la care nu am renunţat. Acum, lucrările noastre sunt inven­tariate, avem peste 750 de lucrări, majoritatea - peste 600 - din ţară. Bine ar fi să le expunem permanent în cadrul Cetăţii. Mai sunt şi aparatele de la începutul secolului care există în oraş, şi care ar putea fi expuse - de exemplu, cele de la Cooperativa Igiena, care nu se mai folosesc. Ar fi o premieră naţională. - Cum vă mai descur­caţi din punct de vedere financiar? - Foarte greu. Activitatea noastră este non-profit, cultura nu prea e susţinută. Cum e greu pentru artiştii plastici, aşa ne este şi nouă greu. Ne străduim să păstrăm galeria... Vom lua legătura cu Uzina de Materiale Fotosensibile, să vedem în ce măsură putem colabora. Mesajul nostru ar­tistic poartă şi partea tehnică, noi lucrăm în procent de 90- 95% cu materiale Azomureş şi este o bună reclamă pentru produsele acestora. Pe de altă parte, există fotocluburi în ţară care acţionează inde­pendent de Asociaţia Artiş­tilor Fotografi, cum sunt cele din Braşov, Sibiu, Oradea, Craiova, Suceava, Buzău. în ceea ce priveşte AAF-ul, mă rezum la ideea că acesta nu a reuşit, din ’90, să ne adune, să purtăm o discuţie despre arta fotografică românească. ALEX CRISTESCU: VOII 71. CASA SCRIITORILOR - BOALĂ CE SE ADÂNCEŞTE încă se mai cheamă aşa o extraordinară vilă, de pe strada Trandafirilor din Sovata. Ar fi trebuit să spun mai corect, mai exact "extraordinară cândva", că astăzi respiraţia ei este tot mai grea, mai anevoioasă. Imaginaţi-vă că o asemenea clădire îşi mai păstrează obiec­tele din dotare de acum câteva decenii, mă refer la paturi, dulapuri, oglinzi mucegăite, pereţi plini de igrasie, noptiere, sobe, rulete. Şi, ca o imensă curiozitate, dacă doriţi să reve­dem­ construcţii ale socialis­mului victorios, numai aici le mai găsiţi sub formă de tablouri pe pereţi. Printre ele: Fabrica de zahăr din Luduş, Combinatul de sodă de la Ocna Mureş, un bloc din Mamaia, un nod de cale ferată etc. etc. Nu vă aşteptaţi să găsiţi portrete de scriitori, o bibliotecă, un ziar măcar, în schimb, există un fond de documentare incredibil: sute de nume, date calendaristice imor­talizate cu cerneală prin nop­tiere, dulapuri, paturi. De anul acesta, vila este în adminis­trarea unei tinere familii de maghiari, cu mult bun simţ, dornici să aducă schimbări substanţiale în părţile ei „esen­ţiale", adică: întreţinerea, repa­raţiile de interior şi exterior care nu mai suferă amânare, de la instalaţia electrică, la grupurile sanitare, acoperiş, rolete, mobilier, la amenajarea unui spaţiu de parcare, să nu se mai producă incidente, accidente, ca acela de dată recentă, când maşina scriitorului I.M., parcată regulamentar în afara şoselei, a fost lovită din plin, datorită unei coliziuni dintre alte două ma­şini. Dar, toate acestea costă bani. Şi, banii nu se fac aşa..., doar trimiţându-i la Bucureşti după fiecare „cazare" sau ciclu de cazare. Părerea noastră este că Uniunea Scriitorilor, aşa lovită de intemperii financiare cum este, trebuie să găsească soluţii în punerea pe picioare a acestei Case de odihnă, lă­­sându-i iniţiativei locale mai multă libertate, în sensul că banii, aproape sută la sută, obţinuţi să rămână acolo pentru a astupa „din mers" unele găuri negre, care periclitează însăşi existenţa fizică a clădirii. Să spunem că s-ar putea întâmpla accidente nedorite în convie­ţuirea din vilă. Bunăoară, există o singură baie, dacă baie se cheamă o încăpere plină de igrasie, cu un cazan cu apă caldă şi un singur duş spre care aleargă „înfometaţi", zeci de inşi, să prindă furtunul şi să... Am fost martorul dezlipirii din tavan, printr-o mare crăpătură, a unui strat de argilă cu trestii, care a căzut direct în vană şi cu care tânărul administrator Janos (soţul doamnei adminis­tratoare Ildikó Hajdú) a avut serios de furcă, numai că acea crăpătură este chiar deasupra cazanului fixat pe perete. Dar aceşti bani obţinuţi din cazări sunt doar cuie într-o „gaură ce-şi măreşte proporţiile". Credem că un dialog cu Pri­măria Sovata, o taxă chiar, atragerea Inspectoratului pentru cultură Mureş ar fi benefice. Nu de alta, dar este păcat să asistăm la distrugerea ei totală. La faţada clădirii a fost un gard din scândură vospită în negru, impresionabil, acum 70 % este rupt, stă prin iarbă, pe trotuar, la fel poarta de la stradă, mai era un gard viu în jurul clădirii, s-a pustiit şi el. Datorită tinerei familii, care a cumpărat o butelie de aragaz, femeile pot pregăti ceva la bucătărie, tot datorită lor, a fost amenajată camera patru pentru vizionări la televizor, în rest, dacă întorci o carte în cam­era 12 se aude şi jos în camera unu, aşa „linişte fonică" este. Despre acel du-te-vino de la grupurile sanitare - câte unul pe etaj - n-are rost să mai vorbim. Ar fi atât de multe de spus despre Casa Scriitorilor, dar dintr-o jenă intelectuală, nu o fac. Am semnalat „câte ceva" dintr-o viitoare, „dărâmătură" tocmai pentru a trage semnalul de alarmă, să facem front comun spre salvarea ei, spre cinstea Uniunii Scriitorilor, a administraţiei ce vrea să pună umărul. ION GINDEANU CUVÂNTUL MARȚI, 29 AUGUST 2000 O EXPOZIŢIE INEDITA 9 Duminică, 3 septembrie, în foaierul de la etaj al Teatrului Naţional, va fi vernisată o interesantă expoziţie de broderii pe pânză, al cărei semnatar este HASENEC GUSTAV JÓZSEF. Târgumureşeanul - Balanţă­­ doreşte să intre în Cartea recordurilor cu 75 de metri de pânză ţesută, brodată, în alb şi roşu, cu motive florale (întâlnite pe păretarele bisericeşti ale cultelor reformat şi unitarian ori pe cele folclorice). La momentul potrivit, vom reveni cu amănunte. (A.C.) ...Trebuie mers în aceste zile de sărbătoare la casa lui memorială, la statuile şi la locurile lui de popas şi trebuie duse flori. Flori multe, foarte multe flori şi apoi „acolo", mai ales acolo, nu trebuie spus nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Trebuie stat, aşa simplu, într-o tacită pioşenie, căci numai aşa se poate rememora pe deplin, în liniştea gândului, zbuciumata lui viaţă de când era „băiet” şi păduri cutreiera, neîncrezător că poate învăţa „a muri vrodată”, şi până la moartea adevărată, care pentru a-i putea fi liniştită, pe el lui se dorea redat. Şi în timpul ăsta, doar în cerul gurii fiecăruia trebuie să se audă „mersul cârdului de cerbi" al Limbii Române, prin „Luceafărul" limbii şi prin limba „Scrisorilor", şi a „Somnoroaselor păsărele" şi a „Plopilor fără soţ" şi a „Odei în metru antic" şi a „Revederii" şi a altor multe încă minunăţii. Orice vorbe ar fi de prisos. Oricine şi oricum de frumos ar vorbi, chiar cuvinte mlădiate după gâturi de lebede, ar fi tot „un mititel" ce nu l-ar slăvi pe „omul deplin al culturii româneşti", cum a zis Noica, ci s-ar lustrui (tot) pe el! De aceea, doamnelor şi domnilor, iubitori de „Cădere în sus a Luceafărului", cinstiţi dascăli ai superbei Limbi şi Literaturi Române, învăţaţi-vă copiii să buchisească tăcerea, până când vor învăţa-o cursiv la locurile dragi de reculegere. Pentru că EL, astfel, vă va lua aceasta ca cel mai frumos omagiu care i s-a făcut vreodată. Şi apoi, trebuie plecat repede, repede şi „veselit", fiindcă „nu e mort Eminescu de moarte, ci e mort de un alt început". E începutul intrării irevocabil şi indestructibil în conştiinţa contemporanilor lui, şi a generaţiilor ce au urmat şi urmează şi vor urma, fiindcă „la steaua care-a răsărit, e-o cale atât de lungă" încât, oricât şi-ar încolăci uitarea tentaculele ei necruţătoare asupra memoriei nu poate face nimic să-i înăbuşe amintirea. Ea „nici măcar nu se-ncepe", căci spiritul versului său e acum un bun naţional şi uni­versal care circulă fără legi şi restrişti. Aşa a fost, este şi va fi cu „bell-ul june", fiindcă (para­frazând gândurile lui Delavrancea­­ spuse prin gura lui Ştefan cel Mare), cel ce avea cândva „carnea îmbrăcată în stofă", după Nichita, nu e al meu şi nu-i al vostru, ci al urmaşilor şi al urmaşilor urmaşilor noştri, în vecii vecilor. Emin! RÁZVÁN DUCÁN

Next