Cuvântul Liber, ianuarie 2001 (Anul 13, nr. 1-21)

2001-01-05 / nr. 3

ND 105 ani de la un eveniment PRIMA TEZĂ DE DOCTORAT DESPRE VIAŢA ŞI OPERA EIU EMlivESCU : în luna mai 1895, la Budapesta, absolventul Facultăţii de filologie a Universităţii din capitala Unga­riei, Mie Cristea, viitorul întâistă­­tător al Bisericii Ortodoxe Româ­ne,­­susţinea, în faţa soborului de profesori unguri şi a colegilor de studenţie, teza lui de doctorat intitulată Eminescu. Élete és művei, tanulmánny az újabb román irodalom körből, în tradu­cere: Eminescu. Viaţa şi opera - studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română. Dizertaţia era rostită în limba maghiară, textul fiind reconver­s în această limbă, deşi fusese scris în româneşte, aşa cum dovedeşte manuscrisul existent la Arhivele Naţionale Române din Bucureşti, fapt cvasiignorat până acum doi ani, când,împreună cu Ilie Şandru, am cercetat arhivele şi am scris cartea Patriarhul Miron Cristea (Casa de editură „Petru Maior", Târgu-Mureş, 1998). Lucrarea lui Miron Cristea era cunoscută, totuşi, şi analizată,­­printre alţii, de către literatori acribioşi, precum mitropolitul Ardea­lului Antonie Plămădeală („Tână­rului Elie Cristea urmează să i se recunoască meritul celei dintâi exegeze adevărate a operei emi­nesciene"), Elena Stan în Poezia lui Eminescu în Transilvania, 1969 („Este prima nonografie în adevă­ratul sens al cuvântului­­ asupra lui Eminescu"), Gh. Bulgăr („... pasiune literară, erudiţie de istoric al culturilor, capacitate critică remar­cabilă (...) bune informaţii asupra drumului atât de sinuos al marelui poet")... Ea a fost, de altfel, tipărită chiar în 1895 la tipografia Todoran din Gherla (în limba ungară) şi retipărită, în traducere, de Antonie Plămădeală, apoi de către Maria Roşea, mai anii trecuţi. N-a fost investigat cu mijloacele ştiinţifice specifice filologului profesionist şi erudit, manuscrisul aflat la Arhive, n-a fost publicat până acum, acest text... Ce idei, aserţiuni şi demonstraţii relevă teza de doctorat a lui Ilie Cristea? în primul rând, afirmă că Mihai Eminescu a debutat şi s-a for­mat, ca poet, sub influenţa luminilor binefăcătoare ale unor transilvăneni ca Aron Pumnul, Iosif Vulcan, Ioan Slavici şi a atmosferei întâlnite de el în desele călătorii din tinereţe prin provincia istorică de peste munţi (drumul la Blaj din 1866, călătoriile cu diferite trupe de teatru). Se insistă convingător asupra rolului jucat de natura ipoteşteană pentru creaţia eminesciană şi asupra pasiunii sale pentru cunoaşterea în profunzime a tuturor nuanţelor limbii române ca limbă de exprimare pleni­­potentă. Este scos în evidenţă patrio­tismul înflăcărat al poetului, exempli­ficat prin poeme precum: La moartea lui Arune Pumnul, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?, La Bucovina, Doina. Candidatul la titlul de doctor insistă apoi şi asupra altor aspecte şi problematici conţinute în poetica eminesciană: dezgustul şi ura faţă de cei bogaţi şi cruzi în relaţiile cu semenii lor de altă condiţie socia­lă, preocuparea pentru astro­nomie şi istoria ţării, pentru pres­tigiul literaţilor dinaintea lui, încadrează poetica eminesciană în „şcoala romantică", combate atitudinea canonicului Grama, care l-a calificat pe Eminescu imoral, numindu-l „pitic", glosează pe marginea limbii poetului, a filosofiei de care a fost influenţat, a dragostei lui pentru­­Veronica Micle, sunt menţionate şi comen­tate numeroase date biografice, încercându-se explicaţii privind legătura dintre acestea şi operă, este analizată publicistica lui Eminescu ... Teza de doctorat a lui Ilie Cristea, redactată la numai cinci-şase ani de la dispariţia fizică a Poetului, este o contribuţie de substanţă în exegeza eminesciană. Este un studiu erudit şi, totodată, propa­gandistic, pledând în favoarea valorii literaturii române de până atunci, exprimată de un repre­zentant de excepţie al ei. în înche­iere, absolventul Universităţii din Budapesta scria pe bună dreptate: „Prin el, literatura română a acestui secol a­ urcat pe culmile cele mai înalte. Datorită genialităţii, el ocupă locul meritat printre cei mai mari poeţi ai acestui secol". Este păcat că, aşa cum spuneam, la 150 de ani de la naşterea Poetului nu s-a încercat valorificarea manu­scrisului original, în limba română, descoperit la Arhivele Naţionale. Gândul meu de a concretiza o astfel de utilă şi necesară întreprindere, cu sprijinul profesorului Gheorghe Bulgăr, unul dintre cei mai fervenţi cunoscători ai limbii poetice emines­ciene, n-a putut fi realizat. Nu-i târziu însă ca altcineva să pună în practică acest gând. VALENTIN BORDA ­s Ne scriu cititorii. Mă uitam la TV în ajun de An Nou, la ora 19, când tocmai anunţa că preţul unui bilet pentru a petrece Revelionul în una din staţiunile de pe Valea Prahovei costă între 6 şi 17 milioane lei, la care o doamnă reacţiona că este foarte acceptabil. Iar, la nu ştiu ce vilă luxoasă petrec numai oameni selecţi, ca Nadia cu soţul, Gabi Balint, Jean Pădurean etc. Eram singur, stăteam şi meditam. Cu cine să fac Revelionul? Şi în casa cui să mă duc, pe cine să deranjez? Dar deodată mi-a şi venit răspunsul. Fac Revelionul în casa Domnului Iisus Hristos, la Moşuni. Un Revelion aparte cum n-am mai văzut timp de 39 de ani. Organizator şi patron a fost însuşi Domnul Iisus, iar slujitor cine putea fi decât părintele Cristian Pomohaci, un copilaş, un proroc lăsat de Bunul Dumnezeu să ne­ înveţe a ne iubi unii pe alţii. Biletele au fost pe gratis. Dumnezeu nu cere bani de la noi, ci smerenie. Locuri au fost nelimitate, iar clienţii nu au fost selectaţi ca la multe vile luxoase de „Baştani". Au fost prezenţi procurori, medici, directori, patroni, muncitori, ţărani, şomeri, văduve, copii etc. de diferite religii, chiar şi 2 persoane din Japonia au participat alături de noi la fericitul eveniment dintre milenii. Ce minunat a fost! „O turmă şi un Păstor". Şi nu e pentru prima dată, deoarece la Moşuni, indiferent de rasă, au acelaşi păstor. Ca imn de deschidere a fost „Tatăl Nostru" şi „Psalmul 50", în locul mirosului otrăvitor de tutun şi alcool a fost miros bun de tămâie şi mir. Chelneri au fost „îngerii" care ne-au servit cu har şi duh sfânt. Ca petarde, folosite la cumpăna dintre ani, au fost clopotele care s-au auzit până la cer. Ce bucurie pentru toţi care am petrecut împreună. Toţi participanţii la... Revelion au avut bilete de tombolă şi toate au fost câştigătoare. Toţi au câştigat un loc spre cer şi alte bilete pentru a participa în fiecare, duminică la Sf. Liturghie. Cu toate că intrarea este gratuită, multe biserici sunt goale. N-avem timp sau nu-e ruşine să intrăm în ele? Duminică, după-amiază, la Catedrala Mică când a început vecernia eram 2 persoane, iar în centru erau zeci şi sute de tineri cu petarde şi bere în mână. Ce părere au mai marii oraşelor? E bine ce faceţi? Cheltuiţi milioane pe ce nu vrea Domnul, iar când e vorba de ceva umanitar nu sunt fonduri. „Sunt prea mulţi săraci pe care i-am uitat, în timp ce alţii se îmbuibă cu de toate". Oare şi în noul secol şi mileniu ne vom comporta tot aşa agresivi şi indiferenţi faţă de semenii noştri? în modesta biserică din Moşuni, preotul Cristian Pomohaci ne-a oferit chiar de Noul An, o excelentă lecţie de a fi oameni. Pentru că secolul XXI, înainte de toate, trebuie să fie religios. . ARCHIUDEAN DĂNILĂ, Str. Rodniciei 45/8, Târgu-Mureş CUVÂNTUL VINERI, 5 IANUARIE 2001 Un clasic al culturii române: ION AURELIU CANDREA (1872-1950) S-au împlinit cincizeci de ani de la stingerea din viaţă a prestigiosului filolog şi folclorist român Ion Aureliu Candrea. S-a născut la­ 7 noiembrie 1872 la Bucureşti, dintr-o familie numită Hecht, originară din Galaţi. A urmat la Bucureşti cursurile Facultăţii de litere şi filosofie, fiind studentul preferat a lui B.P. Haşdeu. începând cu anul 1897, continuă studii de lingvistică, la Paris - unde audiază la Sorbona şi la Ecole Practique des Hautes Etudes - cursurile lui Gaston Paris, Paul Mayer, I. Gillieron şi alţii, în timpul studiilor la Paris I.A. Candrea l-a cunoscut pe Ovid Densuşianu al cărui colaborator şi prieten a rămas până la sfârşitul vieţii. I.A. Candrea face parte din pleiada de lingvişti care la începutul secolului nostru au dat un puternic impuls cercetărilor asupra istoriei şi structurii limbii române alături de Al. Philippide, N. Tiktim, Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu. Preocupările lui variate i-au fost înlesnite de cunoaşterea limbilor clasice, a principalelor limbi moderne şi ale popoarelor vecine, pe care şi le-a însuşit încă din tinereţe atât în ţară cât şi în timpul studiilor la Paris. Aproape că nu există teritoriu al lingvisticii pe care Candrea să nu-l fi explorat cu minuţiozitate şi competenţă, fonetică, lexicologie, etimologie, gramatică, dialectologie, toponimie, onomastică, de asemenea remarcabilele sale studii în domeniul folclorului. Multe din lucrările sale se numără printre operele de referinţă ale culturii române dintre care amintim: Graiul din Ţara Oaşului (1906) - prima monografie dialectală scrisă în limba română; Graiul nostru (1908) 2 volume (Culegere de texte populare); Dicţionarul general al limbii române din trecut şi de astăzi (1908) în­ colaborare cu Ovid Densuşianu; Dicţionarul etimologic al limbii române; Elemente latine (1914) - cu aceeaşi colaborare; Dicţionarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească (1931) în colaborare cu Gheorghe Adamescu ş.a.m.d. De un deosebit succes s-au bucurat lucrările sale în domeniul folclorului şi etnografiei: Poreclele la români (1896), Dicţionar de proverbe şi zicători, Folclorul medical român comparat, Medicina magică, Iarba fiarelor. Cea mai îndelungată şi consistentă activitate a fost depusă de I.A. Candrea în domeniul lexicologiei şi lexicografiei, fapt ce îşi are explicaţia că atât în ţările europene, cât şi la noi în ţară erau preocupări susţinute de elaborare de mari dicţionare ale limbilor naţionale. I.A. Candrea a fost animat de ideea demonstrării latinităţii limbii române, a urmărit cu obiectivitate să pună în valoare elementele latine ale limbii române prin compararea cu limbile romanice. Ca şi B.P. Haşdeu şi Ovid Densuşianu, I.A. Candrea a susţinut ideea că lingvistica trebuie să îmbrăţişeze toate manifestările spiritului unui popor, întrucât acestea se oglindesc în limbă. „Acolo unde istoria este mută, scrie el, unde arheologul nu poate aduce nici un element pentru lămurirea unui fapt, unde însăşi tradiţia nu poate fi de nici un folos, e de datoria filologului să intervină şi pe baza materialului lingvistic de care dispune să reconstituie ceea ce istoricului şi arheologului le-a fost cu neputinţă. Studiind graiul unui popor din punct de vedere psihologic, putem ajunge uneori să reconstituim toate fazele prin care a trecut mentalitatea şi cultura acelui popor în decursul veacurilor". (I.A. Candrea, „Straturi de limbă şi straturi de cultură la popoarele romanice", Bucureşti­­1913 - p. 5). Activitatea ştiinţifică a lui I.A. Candrea a fost îmbinată cu cea depusă în serviciul învăţământului timp de peste patru decenii. Ca profesor în învăţământul liceal şi universitar, el a alcătuit zeci de manuale şcolare, care s-au bucurat de o largă răspândire, ajungând fiecare la numeroase ediţii. în anul 1948 I.A. Candrea părăseşte ţara cu întreaga sa familie­­ pentru a se stabili în Franţa. S-a stins din viaţă la Paris, în toamna anului 1950 şi este înmormântat în cimitirul Pérelachaise. I.A. Candrea rămâne una dintre figurile cele mai însemnate ale trecutului nostru lingvistic, un clasic al culturii române, prin munca istovitoare pe care a depus-o pentru studiul limbii române. Profesor, CORNEL SÂMPĂLEAN

Next