Cuvântul Liber, februarie 2003 (Anul 15, nr. 22-41)

2003-02-01 / nr. 22

0 CARTEA CEA BUNĂ Poeziile adunate de Nicolae Băciuţ în recenta sa carte Alb pe alb (Editura Tipomur, 2003) sunt o expresie suficient de limpede a unei viziuni lirice în care se îngemănează, cu egală îndreptăţire, impulsul spre lume, spre reprezentările cu un grad sporit de concretitudine, şi reculul în interioritate, retragerea în trăirea de anvergură afectivă pronunţată. Titlul volumului ne trimite, aproape involuntar, la seria de tablouri Alb pe alb aparţinând pictorului Kazimir Malevici, în care autorul tindea să redea sensibilitatea pură, renunţând la orice referinţă contextuală, fenomenală, în cazul lui Nicolae Băciuţ, este evident că realul este prezent în filigranul poemelor în mod mediat, elementele universului intrând în arta combinatorie a versului printr-un soi de reducere a lor la imaginea esenţializată, la figura spirituală pură, printr-o strategie a nuanţei, printr-o tehnică a sugestiei abstracte ori a reveriei aplecate asupra marginii de taină a lumii: „Alb pe alb,/ Viaţă pe viaţă,/ nimic n-a fost spus,/ totul se ştie,/ pe faţă,/ fără trecut fără azi - / o noapte abandonată/ ca o fiară/ nevânată,/ nici o atingere/ nu ajunge/ până la sânge,/ nici o lacrimă/ nu-şi ascunde marea.// Eu şi tu./ Altfel spus­­/ Nu", întâlnirea dintre cerebralitate şi senzitivitate, dintre re­verie şi meditaţia lirică, dintre elanul afectiv şi retranşarea în cercul propriului sine îmi par reperele ce definesc demersul liric al lui Nicolae Băciuţ, lucru remarcat şi de Radu G. Ţeposu în Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă. „E limpede că poetul e un cerebral şi, din lecturile sale, ce par temeinice şi eficiente, el a învăţat anecdota superioară, supriza, tăietura precisă, echilibrul fabulei. Irizările elegiace, când apar, au o notă cultă, înaltă, fiind mai degrabă efectul unui joc de abstracţii, deşi recuzita împrumută mult din materialitatea realului". Corespondenţă e unul dintre poemele cele mai reprezentative pentru acest volum, un poem al amintirii reculese şi al nostalgiei de tandră solemnitate încadrată într-un scenariu al dragostei, al vieţii şi al morţii, spus în surdină, redus la imponderabilul şoaptei. Cuvintele se resorb, aici, în flux şi reflux al memoriei, în vrajă aproape muzicală a timpului trecut, imposibil de fixat în repere sigure: „Ne scriam tot mai des,/ eu îi trimiteam flori presate,/ ea îmi scria cu nisip/fierbinte,/ până eu am rămas fără ierbar,/ marea ei fără plajă,/ iar ea mi-a trimis un minutar/în care timpul/ își numără rar,­ clipele,/ ploile/ ierbile/ dintr-un alt calendar...// Acum încep să se-audă/ cuvinte -/ nu ne mai scriem însă,/ nu ne mai aducem aminte;/ dincolo/ de flux şi reflux,/ a rămas/ o păpuşă de cârpe/ cuminte./ Fiat lux". Unele poeme sunt exerciţii delicate ale fiinţei ce-şi găseşte refugiul în vers în faţa demoniei timpului, caligrafii în tonalităţi clasicizante ale unui eu liric predispus şi la jocurile limbajului, la galanterii lirice, la registrul ludic al poeticităţii („A înnebunit caisul,/ Nu mai vrea să aibă flori -/ vântul nu-i mai este mire,/ roua-i e la subsuori.// Nu mai vrea să fie fruct,/ nu mai vrea să fie frunză,/ cât i-e rădăcina rug/ doar din ramuri ne acuză.// A înnebunit caisul -/ l-a ajuns din urmă visul" (Vis cu cais). Punând în scenă, în versurile sale contrase, de amplitudine restrânsă, contemplarea lumii, dar şi rescrierea propriului destin, poetul îşi asumă, în fond, mereu, propria condiţie, cuprinsă în conturul atât de fragil al verbului, mască şi trup al visului himeric al omului dintotdeauna. Prin Alb pe alb, Nicolae Băciuţ ne face martorii unei „ieşiri din labirint", poemele fiind, la rândul lor, tot atâtea autoportrete în mișcare, răsfrângeri ale chipului propriu în oglinda aburoasă a versului, urme ale scrierii în palimpsestul timpului. Prof. univ.dr. IULIAN BOLDEA, Universitatea „Petru Maior” Urmele scrierii Bazarul (dez)amăgirilor continuă... Deşi, joi, publicul a venit în număr mare la concertul lui Vizi Francisc, cei peste patruzeci de profesori de pian de la Liceul de artă (conform afirmaţiei unuia dintre aceştia) nu şi-au făcut apariţia decât pe sfert, iar, dintre foştii colegi de clasă, au apărut doar doi ! Am reţinut că profesorului Gérard Frémy îi datorază „ha­bitatul" în capitala Franţei, fiind „racolat" de acesta în urma Festivalului „Enescu" din Bucureşti. A studiat pe banii guvernului ţării lui Alain Delon. A fost din ce în ce mai şocat, la fiecare reîntoarcere în ţară, de atitudinea oamenilor cunoscuţi, mai ales,...invidia nefiind specifică doar românilor, ci şi ungurilor şi ţiganilor. în Reghin nimeni nu ştie unde e casa marelui pianist parizian ! * Profesoara preferată a lui Feri, Adriana Bera, alături de care a concertat de două ori în Târgu-Mureş. Actorul Radu Bânzaru, originar târgumureşean, devenit, pe rând, clujean, demisionar de la Comedia bucureşteană, în prezent artist liber profesionist internaţional, a avut o...„vacanţă (şi) la Roma". Mi-a mărturisit ultima dezamăgire : a fost furat de ungurii de la graniţa cu austriecii, în drum spre Revelionul vienez, cerându-i-se o şpagă de 500 euro. Nervii i-au trecut abia în noaptea dintre ani, datorită românilor pe care i-a întâlnit în capitala lui Strauss, într-un restaurant mongol, în care a degustat în meniu... fructe de mare! IOANA FLOREA Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU CUVÂNTUL SÂMBĂTĂ, 1 FEBRUARIE 2003 „EUFORII CROMATICE“ La Galeriile „Unirea" din Târgu-Mureş, astăzi, la ora 11, va fi vernisată expoziţia de pictură - a cincea personală, intitulată „EUFORII CROMATICE" - al cărei autor este tânărul plastician RADU FLOREA. Protagonistul şi lucrările expuse vor fi prezentaţi publicului de Nicolae Tunaru şi Vasile Mureşan. (M.C.) * Dacă, la începuturile sale (anii 1986-1989), Radu Florea aborda pictura în manieră realistă, situân­­du-se în zona studiului cuminte, prima evadare am putea să o numim perioada al­bastră - violet, cu teme preponderent marine şi armonii de violet, al­bastru verzuri, încer­când să-şi îmbunătă­ţească paleta, în care se constată o repetare obsedantă a aceloraşi repere cromatice, în anii următori, el a început o serie de căutări, situându-se mai ales în zona liricului, a unui lirism figurativ, caracterizat prin armonii subtile de griuri colorate. Ajuns la saturaţie şi la o stăpânire asupra mijloacelor de expresie, Radu Florea a putut să îşi dea frâu liber spiritului. Tempera­mentul lui vulcanic s-a concretizat în Tabăra de pictură, din primăvară, de la Cund - Mureş. Am putea spune că pictura lui a explodat în culori pure, ardente, în contraste de complementare sau cald-rece, cu dominante clare, accentuate chiar. Aș aminti aici seria de Floarea- Soarelui, am putea spune... „Drumul spre Damasc" al autorului. în acele tablouri regăsim, în fundal, rafinate griuri colorate, dar pensulate vi­guros. Culorile pure sunt folosite, mai ales, pentru scoaterea în evidenţă a personajelor principale - flori, bărci, nuduri, portrete, în aceste lucrări sunt folosite la maximum toa­te contrastele. Florile lui amintesc de Van Gogh şi Matisse - prima pe­rioadă, iar bărcile lui Radu Florea mă duc cu gândul la precursorul fauvismului­­ Maurice de Vlaminck. Toată această perioadă este, de fapt, o trecere spre expresionismul german, amintind de gruparea „Blaue Reiter" (Călăreţul albastru). Franz Marc, August Macke şi Karl Schmidt Rotluff. Lucrările lui Radu, pretexte pentru­ explozii cromatice, păstrează doar urmele unui desen viguros, conturat cu negru, culoarea ma­­nifestându-se prin rasisme de forţă. Chiar dacă la originea acestei perioade stă un şir atât de impor­tant de artişti consacraţi, putem spune cu certitudine că tablourile sale îl reprezintă, au personalitate distinctă, purtând emblema incon­­fundabilă RADU FLOREA. Prof. VASILE MUREŞAN, artist plastic Dublu asasinat Eminescu !? De la Constantin Noica citire, Mihai Eminescu este „omul deplin al culturii româneşti", constatare făcută pe marginea caietelor­ acestuia. „Nu e lesne de menţionat vreo conştiinţă de cultură care să încerce să cuprindă atât de mult, să rişte atât de mult şi să rateze atât de mult" Cu toate acestea, tânăra generaţie, după ce şi-a „destipărit" din minte grila de creaţii trecute prin filtrul propagandei de partid şi a dat frâu liber orizontului de cunoaştere eminesciană a rămas, totuşi, cu câteva idei preconcepute. Pierduţi în sfera poeziei şi a prozei eminesciene, dar, mai ales, în cea a interpretărilor critice pe marginea lor, publicistica lui Eminescu rămâne undeva la periferia creaţiei sale, împrumutând alură de „etc.". în epocă, însă, Eminescu era cunoscut mai mult ca ziarist decât ca poet articolele sale din „Timpul" - ziar de opoziţie al conservatorilor - trezind reacţii în ţară şi deranjând, precum se ştie, nu o dată, Viena şi Budapesta. în cazul concluziilor exegeţilor care s-au aplecat asupra vieţii şi creaţiei lui Mihai Eminescu, trăim în plin paradox: deşi s-a creditat ideea unei personalităţi complexe (Eminescu avea nenumărate preocupări, dintre care,în unele excele), acestuia i s-au pus în umbră tocmai însuşirile care i-au adus celebritatea în epocă: spirit lucid, logic, combativ, ironic, constant. Se pare că uneori poetul a avut parte de o interpretare biografică în note mai romantice decât cea a criticii...poeziilor sale (pe alocuri, chiar GeorgeCălinescu) și care ne-a inoculat ideea că tâmplele eminesciene trebuiau să zvâcnească musai visător, metafizic ori deloc. Astăzi se știe în ce împrejurări a fost publicat primul volum de Poesii (împotriva voinţei autorului, care-şi cerea cu insistenţă manuscrisele confiscate ilegal de Maiorescu şi care ar fi trebuit să le înmâneze urgent familiei), care s-a remarcat prin „mizerabila sa calitate editorială", şi cum, la scurt timp, Eminescu a devenit Poet Naţional, îngropându-se imaginea ziaristului de temut recunoscut, şi ulterior apărat chiar de gazetarii oficiosului Guvernului. Cum s-a produs această răsturnare fără precedent? „O zi mai lungă decât veacul" După prima arestare a lui­ Eminescu din 28 iunie 1883 şi darea lui în primire doctorului Şuţu - eveniment ce înregistrează o serie de nereguli, lipsuri (un exemplu ar fi procesul verbal al arestării, deficitar la capitolul motive de arestare­ deşi era un act oficial), dar mai ales „coincidenţe" notorii. Cald trebuie să fi fost acel 28 iunie 1883 (amănunt relatat de toţi biografii) încât a întunecat brusc nu doar mintea „poetului", cât şi pe cele ale apropiaţilor săi, care ştiau de arestare şi ale căror mărturii nu reuşesc să nu se anuleze reciproc, ca şi ulterioarele diagnostice ale doctorilor. Caragiale a fost singurul care a avut curajul să afirme că s-a minţit de îngheţau apele pe seama lui Eminescu şi, oprindu-se aici, lasă de înţeles că degeaba ştiai dacă nu puteai spune. Pe noi nu ne interesează ce a urmat acelor zile. Sincer, după ce ţi se administrează opiu, morfină şi mercur luni de zile, mare minune, într-adevăr, să nu devii „alienat mintal" şi să nu „degenerezi" în forma ta „etică şi intelectuală". Deşi internat ca „alienat", lui Eminescu i se administrează tratament pentru....lues" (mercurul), urmând ca la autopsie să se constate că nu există urme ale acestei boli. Important este, repet, momentul arestării, contextul în care şi motivul pentru care ea s-a produs. Două arestări, două coincidenţe notorii Cine a citit publicistică eminesciană, a descoperit (surprins) un gazetar „pustiitor şi nemilos precum profeţii Vechiului Testament" (Eugen Simion) şi a putut constata, totodată, că, în preajma arestării, nu s-a putut observa vreo schimbare a convingerilor sale sau a formei în care îşi susţinea discursul (mai mult, interpretarea grafologică a textelor n-a ivit vreun punct pus aiurea), fapt ce ar exclude ipoteza progresiei vreunei boli. Ziaristul Timpului nu a iertat pe nimeni pe scara ascendentă spre „Carol îngăduitorul", fie personaje din Guvern cu iz de Alianţă israelită, fie parlamentar, sau puterile străine, ceea ce, fără îndoială, i-a atras puzderie de antipatii sus-puse. Dintre ele, o amintim pe cea a lui I.C. Brătianu, prim-ministru liberal în 1883, expert în „reacţiuni", cunoscut şi pentru înscenarea unui propriu atentat, în 1880. Simptomul „înnebuniti” iniţiale urmează ruperii oficiale faţă de fracţiunea junimistă „opoziţia miluită", condusă de Titu Maiorescu şi care se aliniase puterii, pentru ca arestarea din 1889 (şi ultima), neconsemnată de autorităţi, să coincidă cu căderea guvernului Rosetti, eveniment de care, N. Brăneanu, redactorul-şef de atunci al României Libere îl făcea direct răspunzător pe Eminescu. N-o fi fost răspunzător doar Eminescu, dar dacă adăugăm evenimentului încheierea unui scandal diplomatic de proporţii între Bucureşti - Budapesta şi Vi­ena, tot în preajma sechestrării la Institutul Caritas, din 1889, mai că se justifică ipoteza unui presupus târg diplomatic în defavoarea lui Eminescu. Discreditării personalităţii ziaristului (amintim, din această perioadă, doar de incidentul Macedonski), îi urma plasarea sub un mare semn de întrebare asupra celor pe care le scrisese... Altfel spus, „alienarea mintală" nu putea să nu compromită produsul unei minţi tulburate. Iar rolul principal în acest scenariu se pare că l-ar fi jucat nimeni altul decât „protectorul său", Maiorescu însuşi. Ceea ce deranjează la biografi este eludarea, cu bună ştiinţă, a multor informaţii, în şcoli şi astăzi se predă la oră, cu jumătate de gură, cum că Eminescu ar fi murit de „ruşinoasa boală", deşi documentele medicale nu probează acest lucru (cele care nu au fost „şparlite" de la Viena, de delegaţi ai Ministerului de Externe Român - fapt necontestat de autorităţile noastre). Şi, doar pentru că Maiorescu a impus opiniei publice demenţa lui Eminescu, nu înseamnă că era şi adevărată. Maiorescu nu era şi medic. Dar poate că era un pic mason...? ALEX CRISTESCU

Next