Cuvântul Liber, ianuarie 2005 (Anul 17, nr. 1-20)

2005-01-05 / nr. 2

vor Călin L- Cernăianu Semnele timpului „Pentru noi, românii, Eminescu este, în egală RECURS EMINESCU - suprimarea gazetarului cel mai inați". A­şu voi recurge la o călătorie în biografia şi activitatea propriu-t­­lzisă a geniului poeziei româneşti, a celui care ne este Domn tutelar peste ani între real şi ideal, adânc şi original, într-un fel pasionat de mijloacele retoricei romantice, de rime fluide şi muzicale regăsi­bile în creaţia sa scurtă, dar definitorie. Departe de mine un asemenea gând în aceste rânduri izvorâte din dragoste curată, din adânc de inimă gata oricând să irumpă către lumină, cunoaştere... Cunoscător profund al mitologiei, folclorului şi limbii româneşti, spirit enciclopedic, universal, poetul nepereche a dat strălucire romantismului românesc. El, în mod ideal, a întruchipat virtuţile culturii acestui neam şi ale pământului în care îşi duce somnul de veci întru nemurire. Un bun, chiar foarte bun prieten, A. D., mi-a adus o carte pe care mia propus-o spre lectură. Un volum însumând 357 de pagini, probabil unicul existent în Târgu-Mureş dacă e să avem în vedere că „La împlinirea a 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, primele exemplare ale acestei ediţii apar legate dis­tinct şi numerotate de la 1 la 150”. O raritate în biblioteca eruditului meu prieten să fie volumul „RECURS EMINESCU - suprimarea gazetarului", purtând semnătura lui Călin Cernăianu ? Răspunsul este DA. O scriere care a văzut lumina tiparului în anul 2000, sub îngrijirea Editurii Semnele timpului, sprijinită şi de Super Media2002, Tofan Grup, Biblioteca Judeţeană Argeş, tiparul fiind executat la Cristea Product XX SRL Buftea. Structurat pe şase capitole -Adevărul e imprescriptibil, Arestarea, Antiteze, Diagnostice, Implicarea presei, Legea fărădelegii - „Cartea de faţă analizează împrejurările din acea zi nefastă de 28 iunie 1883, când Eminescu este internat într-un ospiciu, însă statutul său este de deţinut politic. Autorul întocmeşte un recurs în apărarea lui Eminescu şi, în postura ce şi-o asumă, de avocat, apelează la limbajul colorat care se foloseşte în instanţele judecătoreşti... Orientarea politică a lui Eminescu şi intransigenţa în apărarea convingerilor sale conduceau la marginalizarea sa şi la înlăturarea din presă, pentru mai mulţi ani, a uneia dintre cele mai autorizate voci din gazetăria românească din secolul trecut", scrie D. Vatamaniuc pe ultima copertă a Recursului. Nu vom politiza tema, ci vom apela la fapte, aşa cum sunt ele înfăţişate într-o carte neştiută de foarte mulţi cititori. Aşadar, la drum prin file de carte... Due tmekieh iitvnei mr NESCUI Sttjrtuitom gggetomfett CUVÂNTUL MIERCURI, 5 IANUARIE 2005 Eminescu, deţinut politic „Eminescu este funcţionar în administraţia de stat, sufleor şi copist în trupele teatrale, director de bibliotecă, revizor şcolar şi profesor de geografie şi statistică... Numai gazetăria este ocupaţia pentru care simte chemare şi din momentul în care devine ziarist profesionist, în 1876, nu o mai părăseşte până la sfârşitul vieţii". Datorită poziţiei sale categorice în ceea ce priveşte tratamentul aplicat atât conservatorilor, cât şi liberalilor, prin articolele sale, Eminescu este îndepărtat din conducerea „Timpului", unde a activat între anii 1877-1880 ca redactor-şef, şi este trimis la Floreşti, în Oltenia, moşia lui N. Mandrea, pentru câteva luni. Este, de altfel, cunoscută poziţia sa în legătură cu Basarabia, el aducând critici necruţătoare Parlamentului României pentru înstrăinarea Basarabiei fără să consulte poporul. în atari condiţii, I.A. Cantacuzino, responsabil pentru „Timpul" din partea conducerii Partidului Conservator, apelează la Maiorescu să-l determine pe Eminescu să adopte o atitudine mai moderată în discutarea problemelor politice. Nu se ştie dacă Titu Maiorescu a dat curs acestei invitaţii. Un lucru este cert. Eminescu face o profesiune de credinţă privind identificarea sa cu naţiunea română, declarând: „Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţe seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrases". Urmând firul evenimentelor și al logicii, trebuie spus că Maiorescu a întocmit un nou Program al Partidului Conservator, pe care-l publică sub formă de studiu, în germană. Zur politische Lage der Rumäniens, în care pledează apropierea României de Imperiul Austro-Ungar. Eminescu respinge programul lui Maiorescu de plano întrucât ignora, cu bună-ştiinţă, situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Cozi de topor şi atunci ca şi acum. „Nici o apropiere de imperiul vecin nu era posibilă - avertizează Eminescu - şi nici recomandabilă­­ câtă vreme guvernele de la Budapesta nu acordau românilor deplină libertate în cultivarea limbii şi nu înlăturau îngrădirile privind şcoala şi biserica". Politicieni de azi, luaţi aminte, nu vă înfoiaţi în plăcinte întinse de cei care nu urmăresc decât situaţiile conjuncturale şi favorabile lor, vizaţi fiind udemeriştii cu care vă sărutaţi precum luda cu... Iată protestul lui Eminescu: „Suntem păpuşi îmbrăcate, când roşu, când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă nouă personal bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute. Suntem bărbaţi noi sau nişte femei, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca şi cămăşile şi partidul ca cizmele". Necruţătoarea critică la adresa conservatorilor pentru apropierea de liberali făcea imposibilă rămânerea sa în redacţia ziarului „Timpul". Motivul îndepărtării lui Eminescu a fost destul de repede găsit: alienarea mintală, după cum în alte vremi se apela la suprimare fizică prin diferite mijloace şi căi. Adevărul e imprescriptibil Sănătatea lui Eminescu nu a fost marcată de un proces de degradare progresivă, în ultimele luni de libertate, Eminescu a redactat articole de o coerenţă care nu prevestea prăbuşirea sa psihică. Sănătatea lui s-a curmat brusc-situaţie mai puţin plauzibilă în cazul unei boli infecţioase, ca sifilisul. Răutăţi gratuite au venit şi dintr-o parte şi din alta. Chiar din partea lui George Călinescu. El, criticul, vorbea despre pretinsul sifilis care l-ar fi ros pe Luceafăr. Cunoscătorii ştiu că sifilisul lasă adevărate „cratere" în carnea bolnavului, care nu se vindecă stând la soare, în Oltenia­­“cum s-a întâmplat cu leziunile amintite de Călinescu. La autopsie, pe tot trupul lui Eminescu nu s-a găsit nici o leziune de natură luetică. Mărturiile privind faptele pe baza cărora, la 28 iunie 1883, Eminescu a fost internat prima oară sunt contradictorii și, nu o dată, stupefiant de ilogice. S-a vorbit despre „degenializarea" la comandă a lui Eminescu, au existat fronturi anti- Eminescu, cum că el este inamicul unora dintre cei aflaţi la Putere. De ce a ajuns într-o asemenea postură ingrată? Pentru ideile sale, mai puternice decât o armă cu glonţ pe ţeavă. Prin întreaga sa operă, Eminescu, poetul tutelar al românilor, dar şi prin atitudinea sa, a devenit un stindard al României Mari. El a demascat furtişagurile, trădările, minciunile, a fost în contradicţie cu oferta Puterii. Referindu-se la spaţiul mărginit de Dunăre, Nistru şi Tisa, el a scris următoarele: „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăieri colonişti, vinituri, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nemaipomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor". Referitor la politicieni (care nu numai că nu sunt vitali pentru neam, dar pot prezenta chiar pericol) şi ale lor grupuri de interese, altă zicere: „De câte ori partidele politice s-au unit, nu s-au unit decât spre a face mare rău naţiei. Dacă nu l-ar fi răsturnat pe Al. I. Cuza, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea". Insulta, minciuna, vorbirea de rău... Lucrarea (în parte) recenzată face vorbire despre arestarea lui Mihai Eminescu, un oarecare rol avân­­du-l Slavici - Szőke Magyarosy, soţia prozatorului, gazda cu chirie a poetului, o catolică zeloasă, la faţa necunoscută a lui Ion Slavici aflat în slujba lui Titu Maiorescu, acesta aranjându-i internarea la tandemul misterios Maiorescu - Simţion, un revolver des invocat, deşi nimeni nu l-a văzut; la diversiunea Ciurcu, oamenii poliţiei; Eminescu - primul deţinut politic din România; dictatura ideilor preconcepute; Maiorescu dictează condamnarea definitivă, între ticăloşie şi or­gasm verbal (incriminat fiind G. Călinescu); la medici imperiali şi şmecherii avocăţeşti; la defăimarea ca formă degenerată a dreptului la opinie. Sigur, fiecare îşi poate alege libertatea de a-i plăcea sau nu ceva, de a judeca creaţia unuia ori a altuia după cum îl duce capul. Cu condiţia prezentării argumentelor care să-i susţină punctele de vedere. Referitor la Eminescu, fiecare cu libertatea lui. Dar, vorba ceia: „muzica asta nu-mi place" nu-i decât o opţiune vag motivată. încheiem acest grupaj despre Eminescu de ieri, de astăzi şi dintotdeauna cu ceea ce scrie Călin Cernăianu în subcapitolul Eminescu, o problemă de stat. Citiţi şi luaţi aminte! „Spirit aflat în continuă frământare şi evoluţie, Eminescu nu este absolut. El a exprimat păreri, nu a emis legi universal valabile. Eminescu e un creator, nu un apostol - chiar dacă, în raport cu neamul românesc, destinul lui ne poate face să spunem că a avut şi această calitate. Eminescu a corectat, a tăiat şi a adăugat, adică a muncit, a trudit din greu, nu a fost inspirat de Divinitate. Dacă nu ar fi avut şi slăbiciuni... n-ar mai fi fost ceea ce este, ci întemeietor de religie... Pentru noi, românii, Eminescu este, în egală măsură, simbol şi sfetnic, în plan universal. Deocamdată, cel mai înalt...". Statul Român nu-i încurajează pe cei care mediază valorile naţionale şi nici nu-i pune la punct pe cei ce le batjocoresc, el se află în ciudata situaţie pe cine slujeşte, înaltei funcţionări şi îi lipseşte prea des conştiinţa faptului că reprezintă un popor, că demnitarii merg la Parlament sau la Guvern nu doar pentru salariu, girofar şi stearpă mândrie ori, şi mai rău, pentru a evita puşcăria... Prin ministere de resort, Statul Român nu numai că acceptă ca Eminescu să fie înfăţişat drept geniu strivit de nebunie, dar şi propagă, de mai bine de un secol, acest sfruntat neadevăr... Statutul de „poet naţional" nu face doi bani în lipsa unei legislaţii care, protejând expres valorile româneşti, să-l apere de otrava minciunii... Cred că, măcar acum, este cazul ca Statul să ia în serios „Dosarul Eminescu". Adică, să-l (re)deschidă şi să-l abordeze ca document prioritar de dezbatere şi educaţie civică românească". Insulta, minciuna, vorbirea de rău despre alţii şi vorbirea de rău atunci când nu este timp potrivit sunt cele patru rele ale cuvântului" (Legea lui Manu D., cartea XII, stanța 6). /-----------------------------------------------------------------------­ Pagină realizată de DORIN BORDA­ Ș________________________________________________________

Next