Cuvântul Liber, septembrie 2006 (Anul 18, nr. 172-193)

2006-09-01 / nr. 172

0 --------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------­ Ce ne-am face, oare, fără ocosii care pretind că le știu pe toate?! (Urmare din pag. 1) același mai sus-pomenit Cozmin Guşă, despre colega La­vi­n­ia Şandru, mâna dreaptă (dar cam seacă) a aceluiaşi Guşă, care nu face altceva, de la un timp încoace, decât, în postura înecatului care se agită pe un teren mocirlos, să se afunde tot mai mult în marasmul unei politici murdare, tipic românească. Acuzându-l pe C.V. Tudor că ar fi turnat la fosta Securitate, Lavinia Şandru şi-a aprins o claie de paie în cap. „Tribunul" tună şi fulgeră că-i va lua deputatei vreo 20 de miliarde de lei, în urma unui proces, pentru afirmaţiile sale, conform cărora el ar fi avut angajament de colaborator, încât nu poţi să nu te întrebi, ca român onest: de la cine, oare, primeşte, de pildă, informaţiile preşedintele PIN, Cozmin Guşă? Cum (şi de unde) le ştie, tocmai el, pe toate? Cum de este atât de „informat"? Pe cine, oare, are el în spate? Nu cumva pe Traian Băsescu? „ Ce rol are el în această «derulare» a penibilului scenariu?" - se întreba cineva. Nu-i suspect? Nu cumva crede el că numai aşa îşi poate face, pe seama unor emisiuni sub genericul „Ziua şi dosarul", publicitatea care să aducă, cu orice preţ, procente partidului care încape într-un „Trabant"? Nu mai are nicio importanţă că, în anumite cazuri, atunci când sunt arătaţi unii aşa-zişi „colaboratori"cu degetul, logica simplă este de multe ori ambuscată! Morala minimă, a acuzatorului de data aceasta, nu mai contează deloc? Prioritate are doar mătrăşirea vinovatului, chiar de rezervă dacă ar fi el, macularea unui om, fără dovezile şi documentele necesare, însoţite de o penibilă goană a unor ziarişti, a unor televiziuni, după senzaţii. Ce se ascunde, te întrebi, de foarte multe ori în spate, după „cutremurătoarele" documente invocate, dar neaduse la iveală? Deputatul PRM Augustin Bolcaş afirma că cei care au declanşat această diversiune, vecină cu isteria naţională, această suspectă „Dosariadă", „sunt nişte nimeni!". Ei caută, scotocesc, prin toate cotloanele, prin toate gunoaiele, pentru a scoate mizerii la lumină, pentru a-i infama pe „noii duşmani ai poporului!". De fapt, cine sunt aceşti inchizitori moderni, aceste Casandre ale zilelor noas­tre? Sunt, uneori, tocmai cei care trag sforile din umbră, situaţi în primele rânduri ale Puterii, remarcându-se printr-o prestaţie publică în ascensiune continuă, după „modelul" Mona Muscă. Ei sunt cei care sistematic, din decembrie 1989 încoace, au distrus această Românie prosperă, înflo­ritoare, la momentul loviturii de stat. Sunt cei care au profitat, din plin, şi au parvenit după 1989. Ce au făcut ei pentru această țară, pentru acest neam atât de apăsat de­­toţi? Nimic, încât te întrebi: cu ce-i, oare, mai vinovat un oarecare urechiat care, întorcându-se din străinătate, din fostele R.D.G., R.P. Ungară, Cehoslovacia sau R.P. Bulgaria, deoarece mai încolo nu i se permitea să meargă, a dat o notă informativă despre câte perechi de ciorapi a cumpărat o cucoană, decât cei care, sistematic, au distrus această Românie din 1990 încoace? Vinovăţiile se pot, oare, compara? Numai că ei, cei care au vândut totul, au pus în mâna străinului, şi Romtelecom, şi cimentul românesc, şi aluminiul, şi BCR, şi gazul, care au distrus marile complexe agroindustriale - hrana noastră cea de toate zilele -, agricultura, industria, economia unei ţări, nu sunt traşi azi la răspundere. Ei sunt (sau au fost) la putere, au avut şi au pâinea şi cuţitul. Te uiţi, aşadar, cine sunt cei care azi se reped la gâtul profesorului Mircea Coşea (pe care, dacă o fi făcut vreo boroboaţă, nu-l absolvim de vină!) şi pricepi totul. Iar pentru a se dovedi că suspiciunile noastre de până acum au fost cu totul îndreptăţite, vin să ne confirme această convingere alte isprăvi ale celor din umbră, cu mâna lungă. Preşe­dintele Traian Băsescu a dat liber, la ultima şedinţă a CSAT, n­esecretizării dosarelor înalţilor ierarhi şi ale şefilor cultelor religi­oase din România, cu recomandarea expresă ca CNSAS „să privească cu înţelegere"şi să-i judece cu blândeţe pe preoţii implicaţi. Aşadar, după parlamentari, politicieni, ziarişti, sportivi, profesori, arbitri (urmează diplomaţii şi sindicaliştii!), a venit şi rândul lumii duhovniceşti. Astfel, susţine ministrul Iorgulescu, spre ruşinea lui, preoţii ar rămâne „nemântuiţi." Este, de fapt, încă o­­dovadă a clarei diversiuni, a manipulărilor la ordinea zilei. Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii şi Cultelor, susţinea, mai deunăzi, că unii preoţi şi-ar fi trădat credincioşii veniţi la spovedanie. Reacţiile Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, precum şi ale înalt Preasfinţitului Bartolomeu, mitropolit al Clujului, Alba-Iuliei, Crişanei şi Maramureşului, stupefiaţi că tocmai un intelectual, un ministru al Culturii şi Cultelor, este în stare să spună acest neadevăr, au fost prompte. Afirmaţiile lui - se afirmă - au insultat clerul şi Biserica Naţională. E grav. E grav, deoarece 80 % dintre români, după sondaje, au cea mai mare încredere tocmai în Biserica Neamului. înalţii ierarhi consideră că afirmaţiile ministrului Iorgulescu terfelesc imaginea Bisericii, în care românii au cea mai mare încredere, situând-o pe locul întâi, în opţiunile lor, înaintea armatei şi a presei. Din păcate, dezbaterile despre vremuri demult duse au luat cu totul altă turnură decât cea aşteptată. Asistăm - cum spunea şi ziarista Corina Drăgotescu - la „deturnarea sensului legii prin utilizarea dosarelor în lupta politică". Mai altfel spus, desecretizarea dosarelor este folosită, de multe ori, pentru plătirea unor polițe, pentru stupide răzbunări, în lupta asta politică, oarbă şi penibilă, „turnătorii de ocazie" sau „profesioniştii" domeniului’, care au informat nu constrânşi, nu sub presiune, ci cu bucurie şi voioşie, în funcţie de caracter, sunt aşezaţi de multe ori, alături de cei cu dosare de urmăriţi, aruncând românul într-o totală confuzie. Deconspirările acestea, „dezvăluirile senzaţionale", toate încep să fie un fel de „secret al lui Peli­ch­i­n­e 11 e", într-o devălmăşie programată în care cei aflaţi în postura de hăitaşi se aruncă la gâtul unor soldaţi, nu la comandanţii lor. în plasa urmăritorilor cad peştişorii, iar marii peşti, rechinii, vieţuiesc liniştiţi, prin ministere şi în Parlament, prin înalte funcţii în stat şi în guvern. Aşa se face că marile adevăruri niciodată nu vor fi aflate. Au fost daţi în gât Mona Muscă, Mircea Ionescu Quintus, Ion Ghişe, Carol Sebastian... Şi a Peştilor mari când le vine rândul? Daca le va veni, bineînţeles! De pildă, când va fi scos la iveală dosarul preşedintelui Traian Băsescu? Nu tocmai cu el trebuia început? Este de-a dreptul jenant să vorbeşti despre „măsuri de natură morală", printre aceste flic-flacuri politice, când nu există moralitate. PNL, de pildă, prin persoana domnului ministru Iorgulescu, nu poate cere Bisericii Ortodoxe Române, cea care a fost de acord, încă din 1990, cu deconspirarea dosarelor fostei Securităţi şi are propriile instanţe de judecată morală, să facă ce liberalii nu au fost în stare! Este de două ori jenant­­ iar afirmaţia aparţine părintelui Marchiş, adept şi apărător al regelui Mihai I­­, ca „Biserica să fie aruncată între corupţii din PNL şi securiştii din PD!" în faţa atâtor manipulări, chiar fostul preşedinte Emil Constantinescu anunţă că va face o plângere împotriva CNSAS, SIE şi a lui Traian Băsescu, ale cărui dispoziţii de deconspirare a dosa­relor nu ar avea nici o acoperire legală. Haosul, manipularea informaţiilor, pronunţarea înainte de cunoaşterea conţinutului dosarelor, ambuscarea prezumţiei de nevinovăţie acolo unde cu uşurinţă s-a acuzat, dar greu este de dovedit, linşajul mediatic, toate au fost arătate cu degetul de un fost deţinut politic, parlamentarul Radu Ciuceanu, care, invitat la Realitatea Tv, unde se adună cam mulţi detractori ai României, a pus lucrurile la punct. Era necesar! Chiar dacă pe la noi, orice minune ţine doar trei zile! Dacă tot vorbim de „ororile trecutului" (reale de foarte multe orii), despre „complexele" unei generaţii, firesc ar fi ca „transparenţa totală", despre care se tot vorbeşte, să nu însemne, acum, după 16 ani, răzbunare şi patimi, care să ducă la strivirea altor destine, tocmai la început de veac 21 şi de mileniu trei. Aşa îşi închipuie unii despărţirea de trecut? Nu mai este nevoie de Vladimir Tismăneanu (pus tot c­­ preşe­dintele Traian Băsescu să facă procesul comunismului de pe la noi, tocmai el, cel cu părinţi luptători în Brigăzile Internaţionale din Spania, apoi slujbaşi la Radio Moscova!), să mai lovească în România şi în români. O facem noi, cu mâna noastră cea românească! Este penibil! Este jalnic! Este jenant! P.S. Dacă tot susţine că el le ştie pe toate, cum se face că domnul Cozmin Guşă nu găsește, de pildă, și dosarul domnului Traian Băsescu? CUVÂNTUL VINERI,1 SEPTEMBRIE 2006 „Decât sǎ arunc o carte, mai bine o dăruiesc!" (Urmare din pag. 1) lucrurile s-au schimbat radical, cumpărarea de carte și realizarea de biblioteci personale a intrat într-un serios con de umbră din punct de vedere al interesului, desigur. Citim pe Internet sau nu citim deloc. Asta e, din păcate! Prietenul meu a intrat şi el în „vântul" schimbării de optică. Din fericire, poate dintr-o oarecare preţuire a lor, poate din sentimentalism sau şi una şi alta, a căutat o soluţie să le salveze în ceasul al 12-lea. Aşa a apelat la... mine. Am ales câteva cărţi pentru mine, ducându-le acasă. Restul le-am luat, şi pentru a nu fi aruncate, nu suport acest lucru, le-am dus la instituţia în care lucrez, Casa Municipală de Cultură „Mihai Eminescu" din Târnăveni. Am găsit un corp de bibliotecă la parter şi le-am aşezat acolo în ordine. Aşa mi-a venit IDEEA. Şi anume, toţi cei de pe raza municipiului Târnăveni, ce intenţionează din diverse motive să arunce cărţi din bibliotecile personale, să le aducă la instituţia la care lucrez şi să le doneze acesteia. Cărţile vor fi primite şi aşezate în rafturi (desigur, în limita posibilităţii de stocare ) şi oricine îşi doreşte o carte sau chiar mai multe, poate veni la Casa de Cultură şi se poate servi... gratuit. Cărţile sunt destul de scumpe pentru buzunarul multora, aşa încât cei dornici de lectură sau dornici să-şi completeze biblioteca de acasă, pot veni să ia cărţile pe care le găsesc şi le doresc. Nu se împrumută, ci se dăruiesc. în felul acesta, se salvează cărţi, îmbogăţind spiritual, în acelaşi timp, oameni ce încă vor să se salveze prin cărţi. VS ' ■ -------------V CONSTRUCŢIA EUROPEANA şi integrarea României în UE (Urmare din pag. 1) românească în crearea unui sentiment proeuropean de masă, în măsura în care aproape toate ziarele susţineau Planul Briand. Considerăm că influentele gazete „Adevărul", „Cuvântul", „Argus", „Dreptatea", „Patria" deveniseră adevărate tribune ale ideii de Uniune Europeană, în favoarea căreia făceau o propagandă ferventă. Toate marile ziare independente scriau aproape zilnic în 1930 despre Uniunea Europeană, fami­­liarizându-și cititorii cu demersurile între­prinse pentru organizarea acesteia. Ziarul „Universul" abundă în informaţii, dar exprimă câteva atitudini rezervate, din perspectiva suveranităţii naţionale. Susţinând politica lui Carol II, ziarul „Cuvântul" al lui Nae lonescu, a pledat cu insistenţă pentru Planul Briand în 1930. Dar în 1932, Nae Ionescu se va pronunţa categoric împotriva oricărei idei de UE, afirmând că „Europa nu există". Eşecul Planului Briand, al Doilea Război Mondial, şi instaurarea regimului totalitar comunist au deturnat radical preocupările oamenilor şi au şters Planul Briand din memoria colectivă. Dar cercetarea surselor relevă o amplă receptare a ideii Uniunii Europene în societatea românească inter­belică şi un covârşitor curent de opinie în favoarea sa. Această temă am dezvoltat-o în teza mea de doctorat, demonstrând că românii au o tradiţie istorică proeuropeană. Aşadar, „forţele profunde" ale României (partidele, presa, opinia publică) au susţinut politica proeuropeană a guvernului ţării. România şi românii şi-au asumat ideea de Uniune Europeană în 1930. Evident, ei nu au fost nici primii, nici singurii adepţi a ideii, deci nu este vorba de protocronism. Românii îşi au locul lor în istoria ideii de Europă Unită şi în galeria precursorilor integrării europene. Planul Briand a eşuat, fiind prea înaintat pentru acea vreme, iar omenirea a cunoscut atrocităţile celui de-al Doilea Război Mondial. Să râdem cu şi de promotorii Ţinutului Secuiesc! (Urmare din pag. 1) sfătuim să nu uite de focul de tabără cu lemne tăiate cu „Drujba Carpaţilor", o cutumă în asemenea ocazii!), tururi cicliste (unul nu a fost de-ajuns?) până la Bucureşti şi pelerinaje cât mai numeroase­­ atenţie la îmbrăcăminte, să fie decentă, nu pantaloni scurţi şi tricouri, pantofi de sport şi ciorapi trei sferturi, plus căşti pe cap, ca pe bicicletele buclucaşe! 17 persoane consideră că „este nevoie de pace, unitate şi iubirea aproapelui pentru obţinerea autonomiei"; persoanele acestea sunt numai bune de declarat dizidente şi vândute „duşmanului", pentru că principiile lor se bat cap în cap cu cele ale înfierbântaţilor lideri secui. 8,2% spun că nu ştiu ce trebuie făcut... Măcar ăştia sunt sinceri, spun exact ceea ce cred, nu ca promotorii autonomiei, care nu cred nici ei în năzăririle proprii, dar vor să fie percepuţi ca luminaţi lideri de opinie... 6% consideră că „este necesară prezenţa în parlament, munca în parlament, reprezentarea UDMR şi de legi", Iată procentul real de încredere de care se mai bucură UDMR în ziua de azi! 6% din 6% nu este cam puţin, domnilor? Ei bine, de­­abia acum urmează partea cea mai interesantă a întrebării cu numărul trei: 8 persoane din cele 1­5 consideră că „fără atac armat, revoluţie, vărsare de sânge nu se rezolvă nimic". Bun! Aici am vrut să ajungem... Pentru că, lăsând toate glumele de mai sus la o parte, considerăm că este inadmisibil ca organizatorii unui marş pe biciclete să promoveze ideile de atac armat, revoluţie şi vărsare de sânge. Aviz amatorilor, aviz serviciilor secrete! Ăştia au deraiat cu totul şi nici o macara din lume nu îi mai poate redresa. Mai sunt amintite şi alte metode de obţinere a ciolanului autonomist: dialogul specialiştilor, foru­murile, adunările generale, dezvoltarea economică şi infrastructurală, strângerea de semnături (nu putem să nu le deplângem ideea, dacă va fi pusă în practică, pentru că unii se chinuie de ani buni să se înscrie ca partid politic şi nu reuşesc cu nici un chip!), referendumul, lobby-ul internaţional, organizarea de manifestări culturale. Adică, bla-bla-bla şi tot tacâmul! - va urma -

Next