Cuvântul Liber, mai 2009 (Anul 21, nr. 84-104)

2009-05-04 / nr. 84

=^‡ Moartea unui Artist ADIO, VALERIA PETER PREDESCU! I­nima artistului Valeria Peter Predescu nu a mai făcut faţă lumii prin care ne purtăm, muritori,­­ paşii. Valeria cântă, de pe acum încolo, în corul înge­rilor. Am cunoscut-o ca artist, ca om, ca prietenă, şi simt că trebuie să vor­besc despre ea, să mărtu­risesc din ceea ce ea a fost şi dincolo de luminile rampei. Am scris o carte cu şi despre Valeria, DESTIN, era în urma cu şapte ani.­Reci­­tesc din paginile cărţii şi constat că nimic nu s-a schimbat între timp. Valeria Peter Predescu este aici! Cum ne-am cunoscut? într-o relaţie artist­­jurnalist. Pe atunci nu ştiam multe despre folclor şi etnografie. Nu eram împătimită de melosul popular, ba, nu aveam nici cea mai vagă cultură muzicală şi nu-i cunoşteam decât în parte repertoriul. De unde se pornise, atunci, dorinţa mea de-a intra şi cerceta pe viu Viaţa şi Cântarea Valeriei Peter Predescu? Nu realizam că dam buzna, cu uneltele mele de scriitor, într-o galaxie nouă, deschideam lada de zestre a unei celebrităţi în materie de folclor, a unei voci distincte din palmaresul marilor scene româneşti. Ideea deja o fascina. Valeria era punctul dintre minte şi inimă în care se interferează Viaţa cu Arta, Familia cu Scena, Tristeţea cu Bucuria, Naşterea cu Moartea... Când am văzut-o pentru prima dată în carne şi oase, dincoace de luminile scenei, mi s-a părut a fi o lebădă rătăcită într-un cârd de gâşte domestice. Era mai altminteri decât celelalte persoane din adunarea aceea, una mondenă, era vie, maies­tuoasă, modestă, fragilă şi puternică...Toate acestea erau într-un singur trup de femeie. Nimbul celebrităţii îi ilumina clar fiinţa pământeană. Cum aveam să văd şi mai târziu, Valeria ştia să râdă frumos, fără reţinere şi fără forţare. Valeria era conştientă de valoarea ei artistică, dar nu profita de celebritate în mica noastră urbe din Transilvania. Valeria venea dintr-un spaţiu în care munţii, ca în basme, se bat capete în capete, şi apa vie curge ca laptele. De la Telciul Năsăudului, un sat în care s-a desăvârşit ca artist, femeie şi mamă. Nu s-a îndepărat niciodată de Telciu, aşa cum nu s-a îndepărtat de cântările sale, în zilele în care am fost, cu Valeria, la Telciu, pe Valea Dragostei, pentru documentare, în vederea pregătirii cărţii pe care am scris-o în lunile următoare, am relizat afinitatea extraordinară care exista, dincolo de viaţă şi moarte, între Valeria şi mama ei, Leonora, care plecase din lumea noastră mult prea devreme. Am urcat cu Valeria dealul cimitirului. Era într-o zi de toamnă ca unsă cu miere. Valeria ducea în mână un mănunchi de tufănele uşor copite de brumă. Le-a aşe­zat lângă crucea de piatră. A aprins lumânarea. Bătea un vânt subţire şi lumânarea i se stinse în mână... Am cobo­rât între oameni. Telcenii o salutau, o iubeau nu ca pe o doamnă, artistă celebră, o simţeau aproape şi vedeau în ea şi ţăranca destoinică. Apoi, la căsuţa, atât amin­tită în cântările sale, Valeria mi-a arătat cu mândrie lăzile de zestre. Pline de covoare, cămăşi şi feţe de masă, toate ţesute sau cusute de mâinile sale şi ale mamei Leonora. „ Când am văzut-o ultima dată pe mama, mă grăbeam să ajung la Bistrița. Urcam în maşină. Mama mi-a făcut cu mâna din poartă. Am oprit. I se năzărise că... am plecat să mă asigur că am închis portierele. Nu-i venea să mă lase să plec. Cred ca avea un semn că mă vedea pentru ultima oară." Acum, mama Leonora e liniştit­ă. Fata ei dragă e lângă ea, în Cer, lângă îngeri. Au trecut şapte ani de atunci. Au trecut doar câteva zile de când am văzut-o şi eu, pe Valeria, pentru ultima oară. Eram în tren, la vagonul de dormit, la ora 5 dimineaţa. Trenul se apropia de Gara de Nord. Amândouă ne pregăteam, adunam bagajele. Ne aştepta Bucureştiul cu problemele încă unei zilei. Am schimbat zâmbete, surâsuri obosite după o noapte lungă de călătorie. „ Ai grijă de tine!"— mi-a zis, cum zicea mereu când ne intersectam pe străzile Bistriţei. „Şi tu!"­­ i-am replicat, la care Valeria mi-a înşirat programul ei dens, pe care îl avea în Bucureşti. Repetiţii, repetiţii şi emsiuni în direct... Nu avea pentru odihnă niciun ceas. Trenul oprise. Lumea cobora pe peron. Viaţa ne grăbea. Ne-am făcut semne fugare „pupici" şi „la revedere!". Nu ştiam că, de fapt, era „Adio!" Mai am în imagine surâsul ei frumos pe faţa obosită, puţin palidă. O Valerie, o prietenă bună, pe care o voi purta mereu în amintire aşa cum a fost. Om si Artist, în relaţia de prietenie dintre noi, Valeria a fost femeia puternica, eu eram fragila, şi mereu căutam şi găseam în ea o vorbă de încurajare, un motiv să mai fac un pas, încă un pas, în misiunea pentru care Dumnezeu ne-a trimis pe pământ. Acum, fără ea, scormonesc în maldărul de amintiri comune după firimitura de curaj de a... mai face un pas, încă unul... Pentru mine, Valeria mai este aici, doar Lumea Folclorului Românesc este în doliu! Adio, Vali Peter Predescu! MELANIA CUC (în foto: Cu Valeria Peter Predescu şi Maria Butaciu, la Serbările AS TV, Bistriţa, aprilie 2009, în una din acele clipe în care suntem convinşi că Om­ul este nemuritor.) CÂNTEC DE PRIMĂVARĂ de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF Vii să-mi baţi iar în fereastră, Tânăr soare auriu, Şi zăpada de pe coastă Fuge ca argintul viu. Saltă gure de şuvoaie. Spumegate şi zglobii. Cântă cinteze-n zăvoaie Şi-n văzduhuri ciocârlii! Ca zăpada care piere După veacul iernii greu, Piei şi tu, de-a­cum, durere, iarna sufletului meu! Albe la fereastră, două Crengi de măr mi-au înflorit: Vino, primăvară nouă, Vreau să uit c-am suferit... Ion Irimescu ­ CUVÂNTUL LUNI, 4 MAI 2009 ATJ­URNAL FINLANDEZ Kiitos, Finlanda! Iată că am ajuns la ultima pagină a „Jurnalului meu finlandez", pe care l-am deschis acum aproximativ trei luni de zile, după ce am ajuns în Helsinki, capitala Finlandei. Am încercat, de-a lungul săptămânilor, să vă prezint ceea ce am găsit aici și, mai ales, ce m-a impresionat, începând de la ospitalitatea oamenilor, până la frumuseţile acestei ţări (pe care am avut plăcerea să le văd atât cu ochiul liber, cât şi prin obiectivul camerei foto), principalele obiective turistice şi cele mai interesante obiceiuri (aici amintesc binecunoscuta saună finlandeză, dar și câteva mâncăruri speci­fice acestui popor nordic), în afară de clima de aici (care nu e foarte priete­noasă), pot să spun că mi-a plăcut totul. De abia în urmă cu două săptămâni au început să apară mugurii, de flori încă nu poate fi vorba. Am văzut multe fotografii cu Helsinkiul primăvara şi eram nerăbdător să am parte şi eu de acele peisaje nemaipomenite de primăvară, dar norocul nu a ţinut cu mine. Mă uit în urmă şi îmi dau seama că totul a trecut foarte repede, dar aceasta şi datorită faptului că am fost mai mereu ocupat cu practica „Erasmus", dar şi pentru că în timpul liber am încercat să descopăr lucruri noi. în acelaşi timp, mă bucur că mi-am făcut şi un prieten nou aici, Gerasim, căruia i-am povestit multe despre România, despre Cluj, dar mai ales Târgu-Mureş (chiar acum câteva zile a rămas impresionat de frumu­seţea oraşului, văzută în foto­grafiile trimise de tatăl meu) şi mi-a promis că, anul acesta, sau cel târziu anul viitor,îmi va face o vizită. Am învăţat să sortez gunoiul în trei categorii, ceea ce ne arată, încă o dată, că Finlanda e, şi aici, cu un pas înaintea noastră, dar sper eu că, în curând, vom „importa" şi noi lucruri de genul acesta. Pe stradă nu m-am întâlnit cu maidanezi, în schimb, nu mică mi-a fost mirarea când am dat de­, câţiva iepuri, dar şi de veveriţe. în acelaşi timp, vroiam să mai adaug că experienţa aceasta mi-a fost şi îmi va fi de folos şi în viitor; mă bucur că am avut posibilitatea ca, în studenţie, să fac practică în afara ţării şi am observat că se pune foarte mare accent pe punctualitate, seriozitate şi comunicarea permanentă între subalterni şi superiori. îi sfătuiesc pe studenţi să aplice pentru o bursă în străinătate, pentru că e o experienţă unică şi frumoasă, care merită trăită. Kiitos, Finlanda! 29 aprilie 2009 ANDREI BALINT P.S.: „între timp,în îngrijirea Marianei Cristescu și sub auspiciile Editurii „Nico", „Jurnalul finlandez" al lui Andrei Balint a fost editat. (M.C.) Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU „ Katalin Varga» câştigă Marele Premiu al Festivalului de la Copenhaga! Cei care se plâng în permanenţă de „lipsa evenimentelor culturale de referinţă" din oraş se pare că tocmai au mai ratat unul! Filmul „Katalin Varga", inclus în „Caravana filmului românesc", care a oprit pentru două zile şi la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, nu a avut „sală plină", însă cei care l-au vizionat l-au gustat până la ultima secvenţă. Cu intrigă intensă şi concentrată, poate neavând personaje foarte clar conturate ca traseu psihologic, co­producţia româno-maghiaro-engleză şi-a susţinut denumirea de „artistică". Realizată de regizorul englez debutant Peter Strickland şi produsă de compania română Libra Film, „jucată" în limbile ma­ghiară (preponderent) şi română, aceasta a obţinut, la începutul anului (februarie), Ursul de Argint pentru ilustrare sonoră, la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, răsplătind munca sound-designerilor Gabor Erjtely şi Tamas Szekely. De asemenea, a câştigat, la sfârşitul lunii aprilie, Marele premiu al selecţiei oficiale a Festivalului de la Copenhaga, fiind preferată între 12 producţii, ceea ce i-a adus regizorului debutant, alături de recunoaştere şi faimă, un cec în valoare de 50.000 de euro. „Katalin Varga" este saga unei tinere femei violate, care, izgonită de acasă de soţul său când acesta află că nu el este tatăl copilului pe care îl creşte, pleacă să-şi facă dreptate, căutându-şi agresorul, într-o căruţă şi cu copilul după ea, femeia îl descoperă, după un drum chinuitor într-un sat transilvănean, dar nu înainte de a-l ucide pe însoţitorul de atunci al agresorului, de unde află cine era şi unde locuieşte cel care i-a schimbat în chip dramatic destinul. Filmul nu se încheie cu „happy-end", Katalin fiind urmărită şi până la urmă găsită şi ucisă de rudele celui pe care l-a omorât. Dintre interpreţi, cei mai pregnanţi sunt actriţa clujeană Hilda Peter şi Tibor Pallfy, care „nu au doar fizionomii interesante şi expresive, ci şi naturaleţea reţinută recomandată în cinema" a notat critica de specialitate. dacă Tibor Palffy a mai jucat în filme maghiare, Hilda Peter e la primul său rol într-un film. Şi un amănunt picant - Revista „Screen Daily" scria că Peter Strickland „este, fără îndoială, singurul cineast de la Berlinală care face muzică din sunetele produse în timp ce gătește." Strickland este membru al trupei Sonic Catering Band (www.soniccatering.com), a cărei "muzică" e alcătuită din zgomotul produs de tăiatul, fen­atul, fiertul etc. ingredientelor pentru gătit. De aici poate și sound-ul spe­cial al filmului, ce pleacă de la sublinierea unor detalii... ALEXANDRA CRISTESCU

Next