Cuvântul Liber, iunie 2009 (Anul 21, nr. 105-125)
2009-06-20 / nr. 119
CUVÂNTUL SÂMBĂTĂ, 20 IUNIE 2009 Emiry 3- v De la Nistru pân'la Tissa Tot Românul plânsu-mi-s'a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin şi pân' la Mare Vin Muscalii de-a călare, De la Mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii, Şi străinul te tot paşte De nu te mai poţi cunoaşte. Sus la munte, jos pe vale Şi-au făcut duşmanii cale, Din Sătmar până'n Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet Român săracul! îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se 'ndeamnă, Nici îi este toamna, toamnă, Nici e vara vara lui, Şi străin în ţara lui. De la Turnu 'n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s'aşează pe la noi; Toate cântecele pier, Sboară paserile toate De neagra străinătate; Numai umbra spinului La uşa creştinului, îşi desbracă ţara sânul, Codrul - frate cu Românul - De secure se tot pleacă Şi isvoarele îi seacă - Sărac în ţară săracă! Cine-au îndrăgit străinii, Mânca-i'ar inima câinii, Mânca-i'ar casa pustia, Şi neamul nemernicia! Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las' Arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija Sfinţilor în seama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua’ntreagă, noaptea'ntreagă, Doar s'a 'ndura Dumnezeu, Ca să 'ţi mântui neamul tău! Tu te 'nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn odată, Ai s'aduni Moldova toată, De-i suna de două ori, îţi vin codrii ‘n ajutor, Toţi duşmanii or să piară Din hotară în hotară -Indrăgi-i ar ciorile și spânzurătorile! Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti." (s.n.) Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!" „Mai potoliţi-l pe Eminescu!"Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară, pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat, pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?", scrie el, „în primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului, Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883, întemeiază Tribuna în 1884, în jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus" s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele." într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea „Carpaţii", în care activa Eminescu. Este închis ziarul „L'Independance Roumaine" şi directorul acestuia, Emil Gabi, este expulzat din ţară. La fel, şi Zamfir C. Arbore. Societatea „Carpaţii" este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii „Carpaţii", Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la „L'Independance Roumaine", acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano, în semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu. De ce era atât de incomod Eminescu? Privită în acest context, nebunia lui Eminescu - ca şi detaliile internării sale - capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!" în perioada care va urma, se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia-manifest a lui Eminescu, „Doina". Judecând după măsurile luate Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice. ” - ZOE DUMITRESCU BUŞULENGA împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: „Românismul" (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), „Orientul", „România Jună", Societatea „Carpaţii", din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare, în anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu, de la Societatea „Carpaţii". La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea «Carpaţi» a ţinut, în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro- Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la «Timpul», a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze, în timpul vacanţei, în locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari." Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii „Carpaţi". Activitatea sa ca jurnaliştii făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona, ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, „Timpul", pe care îl transformase în cotidian naţional. în această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene,în schimbul recunoaşterii Independenţei. în 1880, declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană", problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase active, la Iaşi, la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, şi citise acolo, în faţa mulţumii, poezia manifest „Doina". Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. In sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în „Timpul" un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului", acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emile Gabi. Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii ! Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: în dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi, lovit de nebunie, ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szőke Magyarosy. Aceasta îi trimite, la orele şase dimineaţa, un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu. Maiorescu ia o măsură de excepţie în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun", se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii „Carpaţi", la spitalul doctorului Şuţu, şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc. întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul „Timpul", în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Gabi. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc), îl trimite însă la sediul Societăţii „Carpaţi", unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni, chipurile, cu Simţion, complicele său la internare. „Numai, de s-ar face asta fără greutate" - scrie Maiorescu în jurnalul său, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate", aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea „Carpaţii", unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la „Capsa". La acea vreme, „Capsa" nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA, şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la „Capsa" în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul, va urma ANGELAANGHEL MIMAI EMI MANDA FRANCMASO] ! c Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU.