Cuvântul Liber, aprilie 2014 (Anul 26, nr. 63-83)

2014-04-01 / nr. 63

U VĂ ÎMBRĂŢIŞEZ, FRĂŢEŞTE, CU TOŢI OI MEI 75 DE ONI (Urmare din pag. 1) fumul clopotniţei viforelor, convins că nu doar clopot şi toacă trebuie uneori să fii, ci şi bubuitura asurzitoare a tunului de avertizare, sub un cer al îngrijorărilor golit de păsări. De pe baricada luptei, în numele adevărului, am apărat tradiţiile Neamului, valoarea naţională, patriotismul milenar, identitatea noastră, purtând până la capăt cămaşa unui jurământ în tulburătoarea suflare naţională a românilor! Pentru că, ştim bine, ce odată a fost câştigat cu sânge, niciodată nu se negociază cu cerneală! Spirit mesianic, nu am blamat spiritul metafizic, ci doar acea consecvenţă a ingratitudinii, comportamentul de operetă, vanitatea suficienţei celor doritori de autonomii, cu ambiţia unui alt stat în inima statului nostru naţional, unitar, de când mă ştiu purtând revolta acelor dorinţe ale înălţării, ale învierii, nu ale prăbuşirii într-un vers al unei poezii, ca unul dintre puţinii gazetari care azi mai poartă pe deget cerneala, amprentă a meseriei, a breslei care nu-i pentru fricoşi, spuneam că „m-am născut cu sabia în leagăn". Dacă aşa am venit pe lume, sub zodia Idicelului meu drag şi a Berbecului,înseamnă că în viaţa asta am avut (şi am) o misiune. Că, încă din faşă, se învaţă dragostea de ţară. O misiune pe care trebuie s-o duc până la capăt! Ca ardelean răbdător, am suportat şi jigniri, uneori, ferm convins că,într-o lume a manelelor şi a lipsei unei recunoştinţe, şi iertarea, şi toleranţa tot de la Dumnezeu sunt îndrumate. Născut într-un alt secol dintr-un alt mileniu, în „acea lume dispărută", sub semnul exigenţei supreme şi sub imperativul implicării în care, pentru mine scrisul cotidian şi poezia constituie viaţa mea într-o biografie în care niciodată nu m-am condus de ambiţia, de libertatea de a macula, de a demola, ci de a respecta acea imagine proprie a semenului,în acel schimb al generaţiilor şi respectării cuvântului dat, ştiind prea bine spusele românului: „Cine vorba îşi cinsteşte, în cinste îmbătrâneşte!". Am trudit, aşadar, îndărătnic să-mi duc gândul ardelenesc până la capăt, dar şi la vremea în care oasele bătrâne vor fi chemate la Părintele îndurărilor, să dăm fiecare samă pentru V_____________________________________________________ ale noastre toate făcute. Pentru că din pământ am venit şi fiecare în pământ ne întoarcem, atunci când vine o vreme a brumei. Dar avem fiecare menirea să ne întoarcem cu acea datorie îndeplinită în pământul moşilor, strămoşilor şi părinţilor noştri să dăm samă, după slava sfântă că am făcut bine, nu doar umbră pământului. Iar odată plecând, acolo jos, în subpământ, să ne amintim de legenda împăratului Alexandru Macedon, cel care, aşa spune legenda, a cerut să fie îngropat cu mâna afară, să se vadă că nu ducem, dincolo, ca muritori, nimic cu noi, nici averi, nici orgoliile munţilor de aur, ci doar numele cel bun, dăinuitor prin vreme. „Aici, în legănatul marilor catarge, / Cu viaţa noi făcut-am legământ, / Cu seva asta dureroasă ce ne trage / Cu fiecare zi trecută, spre pământ." Iar dacă tot se spune, când „unul câte unul ne retragem în ţărâna care ne-a premers", sub umbre şi lumini săvârşindu-ne, că sufletul, după ce părăsim această lume, se mută într-o stea, secunda de pământ ce sunt aş vrea să fiu acea stea mereu deasupra Idicelului, satul meu! într-o lume a vieţuirii sub vălul teoriilor conspiraţiei şi agresivităţii analfabete, cred că poeţii pot deveni modele doar prin spirit înalt, prin talent, prin dăruire, prin operă, prin cinstea vieţii, călărind un Pegas de rasă sub examenul timpului care cerne, exigent, valorile, în viaţa lungă, cu voia Domnului de până acum, am avut (şi am) mulţi apropiaţi, printre ei unii buni prieteni. Unii au plecat sub pâcla uitării, cu ei ducând, de fiecare dată, şi ceva din mine, în faţa memoriei lor, a părinţilor, a dascălilor mei, a celor duşi, mă aplec. Cu veneraţie, cu adânc respect, cu recunoştinţă! Ajuns aici, vă promit că, în „Patria de pământ şi de cuvinte", acelaşi voi rămâne, luptător pe baricada adevărului, cu gând închinat dăinuirii şi grijii ca nu cumva vreodată „harta limbii noastre să ajungă mai mică decât cea a României", luptător pentru „creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstite", credincios până la capăt Transilvaniei, eternă, veşnic românească, şi îndemnului lui Nenea Iancu Caragiale: „Cinste şi gramatică!". Vă îmbrăţişez, frăţeşte, cu toţi ai mei 75 de ani! (Alocuţiune rostită, la 28 martie a.c., cu prilejul sărbătoririi împlinirii celor 75 de ani) CUVÂNTUL MARȚI, 1 APRILIE 2014 PROVOCĂRILE, PIILU SCENARII DE CULISE, CONTINUĂ! (Urmare din pag. 1) neofascist Jobbik, al Gărzii Maghiare, sub fluturarea steagurilor secuieşti şi ale Ungariei. O ură nestăvilită, în numele autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, a aşa-zisului Ţinut Secuiesc, de fapt, o cosmetizare a fostei Regiuni Autonome Maghiare, manifestări făţişe pentru destructurarea Statului Român şi federalizarea României! Furioşi, probabil, că nu şi-au atins, la 10 martie a.c., scopul, acel gând mizerabil, de a pune la cale un alt 20 martie dorit la Târgu-Mureş, supăraţi pe „îndrăzneala" românilor mureşeni, de a organiza acel miting de la statuia ecvestră a lui Avram Iancu, Crăişorul Munţilor, dar şi pe tinerii Noii Drepte, care au manifestat la „Ceasul de flori" din Târgu-Mureş, decent, cumpătat, civilizat, cei pândind din umbră, sub vălul nopţii, au procedat, precum o făceau şi în zilele premergătoare acelui „martie negru" din anul 1990, profanând atunci statuia lui Avram Iancu de la Târgu-Mureş, a lui Nicolae Bălcescu de la Sovata, după ce au incendiat casele românilor de acolo în noaptea de vineri spre sâmbătă (28/29 martie a.c.), „curajoşii" din umbră au murdărit, în chiar inima Târgu- Mureşului, cu inscripţionări injurioase, pereţii sediului Uniunii Naţionale Vatra Românească, manifestări similare fiind întâlnite şi prin alte locuri, în faţa atâtor eşecuri ale scenariilor de culise, ura lor, dezlănţuită, nu are margini! Aşa înţeleg ei, precum şi în acel 20 martie 1990, cu gând la ruperea Ardealului de România, toleranţa şi armonia interetnică! Provocările, prin aceleaşi scenarii de culise, croite, prin cotloane şi colcăiri de vipere, în interiorul şi în afara României, împotriva statului naţional unitar, continuă! „Efectul Gherman” începe să dea roade otrăvite! (Urmare din pag. 1) promovarea ideii de superioritate a transilvănenilor faţă de „sudiştii" şi „miticii" de dincolo de Carpaţi. Nu întâmplător unul dintre sloganurile lansate de Sabin Gherman este „Batalioane române, treceţi Carpaţii înapoi!". Evident, Sabin Gherman nu face toate aceste „poveşti transilvane", pe care le difuzează la un post de televiziune antiromânesc, de unul singur. Primii şi cei mai perseverenţi sprijinitori ai săi sunt cei care sunt interesaţi în susţinerea ideilor separatiste şi autonomiste, care, în opinia lui Marko Bela înseamnă „să ne întoarcem la tradiţiile noastre istorice, la practica ardelenească din trecut"! „Ideologia transilvanismului este simplă: „să fiu transilvănean înainte de toate". Cu alte cuvinte, asta ar însemna cam ceea ce le-au făcut ungurii secuilor, inventând o nouă etnie, cea de „maghiar-secui". Adică, etnia de „ardelean-român", nu „român-ardelean"! Cei care l-au susţinut încă din primul moment, l-au purtat mai întâi, ca pe un fel de pafaldă, individ cu puteri ezoterice, capabil să acţioneze pentru a realiza tocmai ceea ce Marko Bela numea „practica ardelenească’, ori „spiritul transilvan care înseamnă, înainte de toate, spiritul maghiar, pentru cei de la Budapesta. Iar noi, românii ardeleni, cunoaştem foarte bine, din tot ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei, ce înseamnă „spiritul maghiar, fiindcă acesta s-a concretizat şi se concretizează, aşa cum observa şi Milton G. Lehrer, într-o „ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal, care nu-şi are nicio justificare". Ba da, o „justificare" putea fi găsită în acea doctrină izvorâtă din mintea primitivă a unui „levent", precum Ducső Csaba, conform căruia neamul românesc trebuia stârpit din Ardeal, pentru ca aici să rămână „o singură naţiune, naţiunea sângelui meu". Aceasta s-a şi urmărit de cei care au fost cândva răspunzători de destinele unui neam, aşa cum a fost „revoluţionarul" Kosuth Lajos, în 1848: „Ia seama, popor român, ca nu cumva să-ţi atragi asupra-fi nimicirea totala"! Ori mai apropiat de vremurile noastre, criminalul de război Wass Albert: „Să fie Ardealul din nou ce-a fost / Să-l apere pe secui / De poftele odioase ale românilor1'! Tocmai pentru aceasta „mândrul pământ al Ardealului s-a transformat într-o amarnică Golgotă unde se petrec cele mai groaznice evenimente...!Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru unica vină a nenorocitelor victime de se fi născut român..."! A spus-o chiar un „maghiar-secui", gazetarul Ferenczy György, după ce a asistat la crimele săvârşite de horthyşti, în Ardealul de nord, după 1940. Iată că aceste idei, pe care credeam că istoria le-a îngropat în lada sa de gunoi, încep, încet, încet să-şi găsească aderenţi şi în zilele noastre. Şi nu întâmplător, „transilvanismul" pe care-l clocea şi îl cloceşte în continuare, prin tot ceea ce face, Sabin Gherman, la postul de televiziune al cărui simbriaş este - începe a se regăsi în noua doctrină a unui nou partid politic ce şi-a fixat drept deviză „înainte de toate sunt transilvănean"! Este vorba despre Mişcarea din Transilvania, având drept scop obţinerea autonomiei acestei provincii româneşti. Când afli asemenea lucruri eşti tentat să crezi că este vorba tot despre o găselniţă a vajnicilor luptători iredentişti unguri din Ardeal. Nu este tocmai aşa, din păcate, fiindcă, din câte se pare, între cei ce aderă la noua „mişcare" sunt şi mulţi români ardeleni, ziarişti şi formatori de opinie „care promovează vechiul transilvanism adevărat, pentru salvarea şi păstrarea identităţii din Transilvania"! Aşa scrie Farkas Réka într-un articol intitulat „O Transilvanie autonomă şi pentru noi“, apărut în cotidianul de limbă maghiară „Háromszék", nr.7.068 din 11 decembrie 2013, din judeţul Covasna. Aflăm, în continuare, că „aspiraţiile autonomiste maghiare şi româneşti se întâlnesc deci în Transilvania, iar acest lucru se datorează puterii române în exerciţiu, care sărăceşte şi defavorizează economic regiunea". Se lansează astfel vechiul slogan autonomist cum că Transilvania ar duce în spate celelalte regiuni „sărace" ale României. „Ne-au luat banii şi nu ne-au lăsat să progresăm după cerinţele şi posibilităţile noastre". Ideile, cum spuneam, nu sunt deloc noi. Ele s-au vânturat încă în perioada interbelică, susţinându-se, pe de o parte, civilizaţia superioară a Transilvaniei, pe de alta, obligarea acesteia la „cote sporite", pentru a susţine, economic şi financiar, celelate provincii ale României Mari. Era şi atunci, ca şi acum, o „simplă demagogie politicianistă", cum o numea deputatul Emil Dandea, fostul primar al Târgu-Mureşului. Ca unul dintre bunii cunoscători ai realităţilor din Transilvania, Emil Dandea precizează însă că adevăratele „nemulţumiri ale Ardealului" nu sunt de ordin economic, din cauza obligării de a susţine celelalte provincii româneşti, ci sunt, înainte de toate, de „ordin psihologic". De ce? Fiindcă „ne-am făcut prea mari iluzii asupra stărilor ce aveau să vină după Unire. Realitatea nu poate să fie la înălţimea visurilor ". Aşa spunea Emil Dandea în şedinţele Camerei Deputaţilor din 31 octombrie şi 1 noiembrie 1928, într-un discurs rostit la Mesajul Tronului. Este aproape de necrezut cât de actuale sunt şi azi cuvintele sale. Fiindcă acele „iluzii prea mari"s-au datorat şi atunci, ca şi acum „mizeriilor inerente timpurilor de prefacere, ca şi luptelor politice şi în special amintita demagogie fără scrupule, au contribuit foarte mult la faptul că am ajuns unde suntem azi, neînţelegându-ne între noi'\ Iată pentru ce deputatul de Mureş credea că era nevoie de o „grabnică nevoie de unire sufletească" între toţi românii. Şi era convins că cei care „calomniază ţara în străinătate" o fac din lipsă de „maturitate politică şi nu din lipsă de românism". Trist era şi atunci şi trist este şi acum, pentru noi românii ardeleni, faptul că toate guvernele din acea vreme - dar şi cele care s-au perindat după 1989 - au comis „fapte de abdicare şi de nedreptăţire a elementului românesc faţă de minoritari". Acest lucru nu face altceva decât să „ne demoralizeze pe noi, dar îi compromite şi pe toţi românii" . Unii deplâng situaţia minoritarilor unguri din Ardeal, chiar dacă aceştia „sunt suspectaţi că ar avea şi alte scopuri decât aigurarea drepturilor minorităţii maghiare în statul român". Cei care se află în această ipostază chiar neagă că ungurii au asemenea intenţii. ..noi, ceilalţi, care am trăit din mosi-strămosi între ei- între unguri, n.n. - ,care trăim si azi, care avem chiar si relaţii personale cu unii dintre ei!... avem nu suspiciunea, ci si adânca convingere că nu au şi alte scopuri decât fericirea elementului maghiar în România, dar au numai alte scopuri"! Iată de ce convingerea adâncă a celor de atunci, că vajnicii iredentişti unguri aveau numai alte scopuri, o avem şi noi, cei care trăim azi în Ardeal! Fiindcă ei, extremiştii şi iredentiştii unguri, „nu sunt altceva decât nişte adunători de plângeri, iar dacă nu au plângeri, le fac să se nască, provoacă ei aceste plângeri". Asta spunea Emil Dandea în 1928, asta o spunem şi noi cei care trăim în 2014! Numai că nici cei aflaţi atunci la guvernarea României, nici cei se află acum nu vor să înţeleagă toate acestea. Şi, iată, de aici se naşte acea nemulţumire psihologică a noastră, a celor din Ardeal. Şi, iată, de aici se naşte acel „transilvanism" păgubos şi distructiv. Fiindcă „efectul Gherman" a început să dea roade otrăvite! Oare chiar nu se poate înţelege, de către guvernanţi, că această „Mişcare din Transilvania", în care sunt atraşi tot mai mulţi români transilvăneni, începe să devină un pericol iminent pentru integritatea României? Să fie oare acolo, la Bucureşti, atâta lipsă de respect şi de nesocotire a celor aproape şapte milioane de români din Transilvania, care, sătui de circul politic de pe Dâmboviţa, ar putea oricând să determine ei şi nu alţii - acei ce au numai alte scopuri! - o mişcare separatistă de proporţii, care ar conduce la destructurarea României?! Doreşte cineva anume o astfel de situaţie?