Cuvântul Liber, ianuarie 2016 (Anul 28, nr. 1-20)

2016-01-16 / nr. 10

Gravată în calendarul de suflet al poporului român, data naşterii poetului naţional a căpătat o valoare reprezentativă pentru toţi cei care vorbesc şi gândesc în limba română, un moment de apropiere şi regăsire în patria spirituală desemnată de creaţia eminesciană. Considerat în durata vremii de istoricii literari rege al cugetării, creatorul nepereche, expresia integrală a sufletului românesc, omul deplin al culturii româneşti, Eminescu rămâne reprezentantul cel mai de seamă al spiritualităţii româneşti, dar şi matricea pe care s-a dezvoltat cultura unui veac, arhetipul generaţiilor care i-au urmat până în zilele noastre. Opera marelui poet s-a vădit a fi inepuizabilă în semnificaţii, fiecare epocă şi fiecare moment istoric au descoperit în ea, cu infinită bucurie, noi valenţe de cuget şi simţire. Gândirea eminesciană a devenit calitate de existenţă şi cu cât trece vremea cu atât orizonturile liricii eminesciene se boltesc tot mai largi peste noi în spiritualitatea noastră. Ion Luca Caragiale realiza idealizat chipul tânărului Eminescu aflat la vârsta de 18 ani: „Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva era înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană." Titu Maiorescu intuise încă din anul 1872 în tânărul de 22 de ani, doar cu câteva creaţii publicate, că se găseşte în faţa unui poet cu deosebit talent iar în eseul Eminescu şi poeziile A evidenţia întreaga forţă creatoare a geniului eminescian: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului său şi forma limbii naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti." Doar 17 ani (din cei 39 trăiţi) i-a fost dat să creeze, să cizeleze, zi şi noapte, graiul melodios al neamului său însumând o operă monumentală estimată la 15.000 de pagini manuscris aflate în posesia Bibliotecii Academiei Române. Cu privire la activitatea de creaţie mărturisea poetul în poezia Cu gânduri şi cu imagini. „Cu gânduri şi cu imagini / înnegritam multe pagini / Ş-ale cărţii, ş-aie vieţii / Chiar din zorii tinereţii." Munca de elaborare a ediţiei integrale a operei eminesciene începută de Perpessicius a fost continuată în cadrul Muzeului Literaturii Române şi conţine 16 volume - poezii antume, postume, proză, dramaturgie, scrieri economice, politice, traduceri, ciorne etc. O monumentală ediţie ştiinţifică ce cuprinde integral creaţia eminesciană. Lui Eminescu Constantin Noica i-a închinat mai multe eseuri, dar şi două cărţi de excepţie: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (Editura Eminescu, Bucureşti, 1971) şi Introducere la miracolul eminescian (Editura Humanitas, Bucureşti, 1992), în prima carte Noica şi-a axat eforturile de interpretare pe studiul minuţios al celor 7-8000 de file ale celor 44 de caiete lăsate de poet şi încredinţate abia în anul 1902 de Titu Maiorescu - mentorul Junimii fondului de manuscrise al Academiei Române. S-a aplecat asupra lor cu răbdare şi a surprins filonul de universalitate şi nemărginită sete de cunoaştere a lui Eminescu. Noica compară caietele lui Eminescu cu cele ale lui Leonardo da Vinci şi cu cele ale poetului Paul Valéry. Spiritualitatea eminesciană este raportată de Noica la trei trăsături majore: universalitate sub semnul vastităţii şi profunzimea orizontului de cunoaştere, completudinismul viziunii şi aspiraţia spre integralism şi integrare. Opera poetului care încântă prin strălucirile ei diamantine îşi trage izvoarele din tot ceea ce înseamnă timp şi spaţiu românesc, din adâncurile înnegurate ale istoriei acestui popor, din tot ce adună în inima lui minunatul nostru peisaj naţional. Eminescu chema scriitorii să se adape „la izvorul curat ca lacrima şi mai preţios ca aurul al poeziei noastre populare". în poezia populară, în prospeţimea şi naturaleţea versului popular, în graiul viu al poporului şi în vasta sa cultură va găsi resursele necesare actului său creator şi performanţele sale expresive. Creaţia poetului e sorbită din popor cum însuşi mărturisea: „ Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar." A adunat cuvintele rostite din veac de trăitorii simpli sau mai luminaţi, născuţi pe aceste străbune şi mirifice plaiuri mioritice, le-a înşirat pe beteala razelor de lună şi a luceafărului ce sparge oglinda apelor şi, din inimile unui popor întreg, şi-a făcut lira pe care să-i cânte istoria înnegurată, darurile multe şi sacre, bucuriile şi nădejdile ce trebuiau să se împlinească odată. Motivul timpului ca temă principală revine obsedant în lirica poetului, ca o extraordinară dinamică a sentimentului elegiac de la cea a meditaţiei filosofice la cea erotică. Poezia Trecut-au anii... îmbrăcând forma sonetului este o poezie pe tema trecerii iremediabile a timpului. Versurile poeziei pun accent pe ireversibilitatea timpului care duce cu el, pentru totdeauna, anii frumoşi, copilăria cu toate bucuriile ei. „ Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vie iară, / Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri." Tema o regăsim în numeroase creaţii eminesciene: Ce te legeni, Revedere, Glossă, S-a dus amorul, Floare albastră şi altele. „Era un vis misterios, /Şi blând din care-afară,/Şi prea era de tot frumos / De-au trebuit să piară / Prea mult un înger mi-ai părut/Şi prea puţin femeie / Ca fericirea ce-am avut/Să fi putut să steie." (S-a dus amorul) Supusă trecerii ireversibile a timpului, fiinţa umană nu se mai poate întoarce şi clipa consonanţei sufleteşti rămâne în veci pierdută. „Şi te-ai dus dulce minune/Şi-a murit iubirea noastră / Floare albastră, floare albastră / Totuşi este trist în lume." (Floare albastră) Tristeţea este marcată de trecerea timpului care erodează fiinţa umană efemeră, trecătoare, şi atunci poetul exclamă dintr-o perspectivă absolută a trecerii timpului, cu infinită nostalgie: „ Totuşi este trist în lume!" într-o aură de mister şi magie cosmosul îi oferă poetului contemplator imagini revelatorii. Evaziunea cosmică este o evaziune în atemporal. Spaţiul şi timpul constituie coordonatele fantasticului, viziunilor onirice, joc de oglinzi ce duc la imagini de fabulos cosmic într-o neîntreruptă mişcare de rotire şi cădere. „ Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele/Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin eie." (Luceafărul) Călătoria lui Hyperion spre Demiurg cu viteza luminii prin lumile siderale şi prin cele în plin proces genetic ne oferă o vastă panoramă cosmică. „Şi din a ceaosului văi, / Jur împrejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/Cum izvorau lumine;/ Căci unde-ajunge nu-i hotar, /Nici ochi spre a cunoaşte / Şi vremeancearcă în zadar / Din goluri a se naște" (Luceafărul) Profesor CORNEL SÂMPĂLEAN (va urma) Cu gândul la Eminescu (I) 1850 -1889 CUVÂNTUL SÂMBĂTĂ, 16 IANUARIE 2016 De ce nu vor românii un nou marş al secuilor la Târgu-Mureş? (Urmare din pag. 1) Să sperăm însă că cei care au căderea să soruponeze cererea vor avea gândul cel bun şi vor da o soluţie adecvată, pentru a se putea pune capăt pentru totdeauna unor asemenea forme de manifestare extrem de periculoase, nu numai pentru stabilitatea zonei, ci şi a ţării, pentru menţinerea liniştii şi a climatului de bună convieţuire interetnică. Ceea ce vor liderii, secuii manipulaţi au demonstrat recent, cu prisosinţă, la Târgu- Secuiesc cu prilejul Zilei Naţionale a României, şi aceasta ajunge. Pentru a lămuri şi mai bine lucrurile am crezut de cuviinţă să publicăm câteva episoade din cartea documenta scriitorului reghinean, Alexandru Ceuşianu, intitulată „ Vremuri de osândă", recent apărută la Târgu-Mureş în care sunt descrise cu lux de amănunte „ Gesta Hungarorum ", adică faptele (atrocităţile) ungurilor la Reghin, în timpul Revoluţiei de la 1848, în care, din păcate, secuii au excelat. Mişcat de vântul de libertate ce adia dinspre Franţa, evenimentele s-au desfăşurat după tipicul din decembrie 1989. Valul de revoluţie i-a entuziasmat pe toţi, saşii românii şi ungurii declarându-se deopotrivă fraţi. Aceasta până în momentul semnării unilaterale de către Kosuth Lajos a decretului de alipire forţată a Transilvaniei la Ungaria, decizie abuzivă care nu a convenit nici saşilor şi nici românilor. Ca urmare, atât saşii, cât şi românii s-au revoltat, iar, autorităţile maghiare, cu sprijinul secuilor, chemau să facă ordine „au pus şaua pe ei", închipuie-vă ce a însemnat venirea în zonă a unei armate de circa 20.000 de secui, şi ce atrocităţi au săvârşit aceştia. Dar să lăsăm răspunsul pe seama autorului cărţii. Uniunea (I) Vestea răsmiriţii din Februarie 1848 din Paris cade ca o scântee incendiară. Nemulţumirile colcăinde se condensează; masele devin compacte şi luate de curent, mătură printr-o scurtă şuvoire de energie întreg pâinjenişul absolutistic. La 13 Martie 1848, Metternich, constrâns de mulţimea răsculată în Viena, îşi prezintă demisia scriind: „Mă înclin în faţa unei forţe mai înalte decât puterea Domnitorului." Este o adevărată rostogolire seismică, incalculabilă în urmările sale. Catapeteazma autocraţiei se năruie şi mormintele popoarelor se deschid. Deşteptarea din somnul de moarte se manifestă cu o putere impresionantă. Noua evanghelie politică străbate până în cele mai adânci straturi ale poporului şi Câmpia Libertăţii din Blaj este martora falnică a majestăţii poporului român, întrunit la 3/15 Mai 1848 să-şi afirme voinţa naţională. Un imn străbate sufletul tuturor popoarelor subjugate: imnul închinat libertăţii - frăţiei - egalităţii. Ceea ce pentru neamul nostru era mijitul zorilor, pentru alţii însemna crepusculul privilegiilor. Saşii mai cu seamă aveau intuiţia justă că sbuciumul provocat de ideile revoluţionare nu le putea aduce decât pierderi. De-aci atitudinea de surdă rezistenţă a oraşelor săseşti împotriva înnoitorilor. Evenimentele din Viena şi pe urmă cele din Budapesta treziră o imensă stupoare. Ludovic Kossuth, apostolul independenţei maghiare, adresase, la 15 martie 1848, faimosul său ultimat către Curtea imperială, cuprinzând în 12 puncte revendicările poporului unguresc; ultimul punct enunţa uniunea Transilvaniei cu Ungaria, vânzolind astfel şi această provincie - până atunci supusă direct coroanei de Habsburg - în vârtejul revoluţionar. Filtrul cenzurei nu mai funcţionează. Veştile trec din gură în gură şi ecoul stârnit ameninţă pretutindeni liniştea patriarhală. Bărbaţii care stau în fruntea treburilor publice în oraşele ardeleneşti, nu sunt deprinşi cu stări excepţionale, îşi frământă mâinile şi întorc ochii spre cer, simbolizând clasic neputinţa omenească, în Reghin - orăşel situat la confluenţa râului Gurghiu cu Murăşul, cu o populaţie pe atunci de 5.000 suflete, în majoritate saşi lucrurile se petrec la fel, ca în alte părţi. Administraţia orăşenească este în mâna saşilor; compunerea consiliului e tipică. Tot oameni chiaburi, migăloşi, inerţi cu un primar anchilozat în tradiţie. Discută zile de-a rândul asupra celor mai mărunte lucruri şi se agită tumultuos în contra injoncţiunilor neliniştitoare ale forurilor administrative maghiare, în jos, faţă de pacinicii locuitori ai oraşului, afişează cu multă aroganţă atotputernicia. Elementele turbulente care s-ar atinge de autoritatea birocratică a consiliului orăşenesc, trebuiesc mazilite A păţit-o protopopul unit - marele cărturar Petru Maior-la 1803, când se încăpăţinase să dureze temeliile bisericii sale pe teritorul destinat de consiliu pentru grajdurile orăşeneşti. Alegerea celor şase comandanţi de companii şi a şefului suprem al gardei s-a întâmplat bineînţeles după ritual democratic. Lumea adunată cu mic şi mare la serbarea câmpenească din pădurea apropiată l-a votat cu însufleţire pe Toma Fritsch ca şef al gardei, conferindu-i gradul de maior, şi pe Samoilă Szabó, Samoilă Melzel, Carol Hellwig, Samoilă Traugott Fritsch, Mihail Orendi şi Samoilă Wermescher, comandanţi de companie, conferindu-le gradul de căpitani. Apoi, în calitate de cetăţeni care nu dispreţuesc veselia, au petrecut până târziu, înapoinduse seara, cu fanfara în frunte, în oraş. Pornite pe panta concesiunilor, lucrurile nu puteau să se oprească la jumătate cale. La câteva zile după formarea gardei cetăţeneşti, se înfăţişă la primarul oraşului S. W. Wagner o delegaţie dintre cei mai reprezentativi bărbaţi din Reghin, solicitând din nou permisiunea dea ţine o întrunire publică. Era Vinerea Patimilor şi primarul, vădit intimidat şi tremurând de emoţie, dădu încuviinţarea pentru ziua viitoare. Act înduioşător şi memorabil, mai ales pentru puţinii români cari locuiau pe timpul acela, în oraş. Reprezentanţii tuturor naţionalităţilor au fost invitaţi la această întrunire - cea dintâi întrunire politică din Reghin, ţinută în curtea bisericii săseşti. Au vorbit toţi cei cari aveau ceva de spus despre libertate, despre frăţie şi egalitate. Saşi, Unguri şi Români s-au îmbrăţişat pe urmă în uralele mulţimii şi, după acest act de solemnă înfrăţire, lumea a pornit cu torţe şi fanfare să-i colinde pe slujitorii altarelor tuturor confesiunilor, cerându-le binecuvântarea. în timpul acesta, pe arena politică din capitala Ardealului se montau ultimele preparative pentru convocarea dietei. Cuvântul lui Kossuth se cerea respectat. Uniunea Transilvaniei cu Ungaria trebuia votată cu orice preţ. Lucrul nu era tocmai uşor, fiindcă Saşii tergiversau şi Românii se rostiseră categoric împotrivă. De aceea mijloacele de intimidare trebuiau aplicate cu supremă înverşunare. „Unio vagy halal!" „Uniune sau moarte!" era lozinca de întâlnire, stimulentul de a fanatiza masele şi strigătul terorist al cetelor ce cutreierau străzile Clujului. Sub imperiul unui asemenea program politic, este evident că actului de înfrăţire a naţionalităţilor, pecetluit la Reghin cu atât de naivă însufleţire, i se pregătea cea mai crâncenă desminţire. (va urma)