Cuvântul Liber, mai 2017 (Anul 29, nr. 82-103)

2017-05-02 / nr. 82

Sulfată arlă / TRISTEŢEA DIN FLOAREA VIEŢII ADEVĂRATE (I) MARIANA GURZA „Dumnezeu şi umbră” Traducere în limba engleză: George Anca Editura Singur, Târgovişte, 2016 Poeme dintr-un plâns înnăbuşit. Din tristeţea ascunsă în floarea vieţii. Ca şi din „tainica licoare a dorului nesfârşit" - turnată în cupele de cristal.­­Lacrimi tăcute­. Lacrimi din acelaşi cristal, pe acelaşi obraz. Căutând umbra lui Dumnezeu în propria ta umbră. Nu se zăreşte decât flacăra palidă a lumânării pascale, adunată în duminicile de peste an, la fiecare utrenie şi vecernie. Priceasna devine balsam. O lumină în care s-au pitit o mulţime de eu veniţi de pretutindeni, ca-n Mănuşa fer­mecată, o poveste populară ucrai­neană în care îşi află culcuş, într-o pace netulburată şi deplină armo­nie, şapte vieţuitoare din specii diverse. Eu, eu, eu şi eu şi eu şi eu şi eu... Toate ipostazele omului, jumătate lumină, jumătate umbră. Până toţi aceşti eu se prefac în tu. Cu ochi trişti de prea multă dragoste, căutându-te. (Lacrimi tăcute). Nu trebuie să fii poet sau filozof ca să te înfiori de trecerea timpului. Orice om percepe în felul lui aceas­tă ireversibilă scurgere. Mariana Gutza şi-a făcut provizii de stele căzute, stingerea lor este percepută „ca o scurgere­ de clepsidră" (Căderea stelelor). Un halou de tristeţe învăluie ochii trişti în care se reflectă sufletul poetei. Prin versuri scurte, cu intensitate de blitz, poeta punctează stările. Sunt viziuni? Sunt sentinţe? Uneori e de ajuns un singur cuvânt ca să creeze o lume. Celelalte sunt de prisos. Rămâne haloul de tăcere. Rămâne muşuroiul de nisip scurs în formă de piramidă. Cu ochii către cer, născându-se din nou, acum se desfată cu darul de viaţă nouă dat de Dumnezeu, ca să poată din nou trăi, după ce a căzut la pământ, să poată lupta, „precum în neclintirea lor stâncile" (Mă uit spre cer). O poezie de adâncă intensitate a trăirii, fără cuvinte de prisos, ca o curgere de apă limpede, din stânca creaţiei. De ajuns, doar o atingere de toiag şi stânca lăcrimează din belşug, pe relieful obrazului curat de fecioară. Simţământul religios este foarte pregnant şi poeta se consideră „doar o mlădiţă/ Din viţa ta, Doamne" (Ruga o port în mine). Mariana Gurza îşi declină simplu intenţiile, fără ascunzişuri, ea-şi dezvăluie firesc desenul secret al fiinţei. Poţi s-o cunoşti, doar citindu-i aceste versuri, de o simplitate şi limpezime aproape miraculoase. O încercare de autodefinire: „Am crezut că ştii cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda’timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină" (Spune-mi cine sunt). Un element comun poeţilor dintotdeauna şi de pretutindeni: dorinţa de zbor, năzuinţa spre înalt. Zbor printre nori ilustrează această încercare h­arică: „Se făcea că sunt pasăre-n zbor./ A câta din numărătoarea/ lui Dumnezeu?/ A câta întoarsă de vânt?/ Pe mine ar trebui/ să mă recunoască/ după gânguritul meu sălbatic,/ după cuiburile ascunse / în clepsidra/ timpului vameş". Succintă, misterioasă, cu o economie maximă a mijloacelor de expresie artistică, Mariana Gurza transmite emoţii proaspete,prin mesaj şi trăire poetică, ceea ce nu e puţin, în locul verbalismului, preferă starea pură a luminii de dimineaţă, limpede şi plăcută. Cu toate acestea, autoarea poate construi „imaginea infinitului". Aşa cum singură mărturiseşte, pe Maria Gutza o înfioară (cum altfel?) trecerea timpului. Totodată, nu se sperie de moarte pentru că, spune ea, plecarea va fi doar temporară, provizorie, doar un simulacru. Astfel ca să se poată oricând întoarce, pentru a fi din nou „femeia din vis". De altfel, spune poeta, „moartea e doar un drum" pe care cu toţii îl facem fiecare pe contul lui. Dar până atunci, orice zi e un nou urcuş, o Golgota. în orice caz, realitatea nu e aceeaşi cu închipuirea. Pusă faţă în faţă cu propria realitate, poeta spune, nu o dată: „Am crezut că travestindu-mă/în lumină,/ în disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/ rătăcit de mine/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă" (Cerul plânge în inima mea). Percepţia asupra noastră e în­totdeauna diferită. Una e să ne vedem aşa cum suntem, alta e să ne vedem aşa cum ne văd oamenii şi altceva este felul cum ne vede Dumnezeu. în oglinda noastră ar trebui să apară astfel trei fiinţe, cu aceleaşi trăsături, pe care le putem numi, generic, Eu, în apele proprii poţi apărea, de fiecare dată altfel, o rochie albă, o flacără de lumânare, o bucăţică de prescură, un ochi de lumină. Să adăposteşti în grădina sufletului o pasăre cântătoare, e un dar. Ea îţi va cânta pururi, un psalm cu parfum de iasomie, de gând încolţit, de mireasmă de vânt adiind. Cântul ei e limpede precum privirea după prima ploaie de lacrimi, spune foarte frumos poeta. Poeta îşi asumă viaţa firesc, anotimpurile­­ după iarna albă, după verdele-verde, între dureri şi senin, pe care le va trece senină, depăşind încercările, cu gândul că doar durerile, trecătoare, vor rămâne singure. La o asemenea înţelepciune ajungi după lungi meditaţii. O oarecare oboseală şi resemnare răzbate totuşi din cuvinte, din tăcerile grăitoare, din pauzele dintre cuvinte. Umbra poetei - albastră - nu aleargă, ci alunecă alene. Gândul mai e încă măcinat de o dragoste verde. E nevoie de un răgaz, pentru a o putea lua de fiecare dată de la început, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii. Urmând cărările sfinţilor, te vei întoarce mereu spre tine însuţi. Şi acolo poţi avea, în mod miraculos, „imaginea infinitului". E vorba, aici, de căutarea de sine, o deschidere a uşii memoriei: „Memoria e mimoza pudica/ Azi se deschide cu dăruire,/ Mâine e golită de sensuri./ La fiecare atingere/ omul se strânge-n sine/ căutându-se/ în prima urmă din lutul/ţinut în palmă de Dumnezeu./ La picioarele lui,/ îngenunchind umil,/ pământescul" (Căutare de sine). Unele poeme au sensuri ascunse, ermetice şi sunt mai dificil de descifrat, îţi trebuie o atenţie sporită, dar au logică şi un limbaj metaforic. Astfel, bobul de nisip rămas pe talpa vremii, ori în unele cazuri, metafora se desfăşoară pe mai multe versuri, e istorisită, are chiar şi o­ anecdotică. Altă metaforă: „din lacrimi un înger am îngemănat". „Travestiul din urmă al bunicului,/ ca noi să nu-l recunoaştem/ A fost unul şi-n Făt-Frumos./ Era la fel,/ cu calul său năzdrăvan,/ cu eternitatea în faţă,/ în spate cu vieţile anterioare,/ cu alte travestiuri.../ într-unul era aidoma unui sfânt./ Bunica croşetase pentru el/ o tichie de mărgăritar,/ în alta un nimb strălucitor./ Poate că m-am întâlnit/ cu el într-o poveste,/ sau poate l-am văzut/ pe vreun zid cu grafitti/ şi-am dorit să fie bunicul meu." (Mă doare...) Autoarea relizează portrete admirabile tatălui, bunicului (cel mai reuşit), şomerului singuratic care luptă să supravieţuiască şi să pună o bucată de pâine la masa copiilor săi, cerşind pe la biserici. E o realitate destul de tristă, trăită de mulţi în zilele noastre. Poeta aruncă o privire realistă asupra acestor aspecte, zugrăvindu-le cu măiestrie: „E frig în casă, în trupu-i ger,/ golit de vise şi speranţe,/ pierdut,/ se plimbă un şomer/ cu lacrimile îngheţate./ E greu să meargă mai departe,/ când buzunarul îi lipseşte/ urzeşte iar minciuni frumoase/ gândindu-se la ce-o să pună iar pe masă/ copiilor neînţelegători./ Şi iar privind cerul rugător/ cerşind din mila cea creştină/ ar vrea un trai mai bun, un ban cinstit/ să nu mai cerşească în bisericile pline./ Iar nu i-a venit şomajul,/vârsta nu-i permite să muncească,/ căci, vezi Doamne,/ dacă nu eşti tânăr/ nu mai ai azi nici o şansă./ Din când în când um­ trecător/ la fel de trist/ îi pune un bănuţ în mână ./ Sărac şomer, umil începi să plângi,/ şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare;/ căci, Doamne, bine-i printre sfinţi/ când doar lor poţi să le spui ce te doare!" (Şomerul singuratic). CEZARINA ADAMESCU 21 Aprilie 2017, Galaţi (va urma) CUVÂNTUL SÂMBĂTĂ, 29 APRILIE 2017 Vorbim prea rar despre EMIL CIORAN S-a născut în aprilie (8 aprilie 1911). Ziua naşterii sale nu mai este amintită astăzi decât foarte rar. Deşi, fiecare aprilie ar trebui să ne reîntoarcă în Răşinariul natal, căruia i-a închinat o carte rară, Scrisori către cei de-a­casă. Aici, Răşinari e laitmotiv, păstrător al înţelesurilor copilăriei filo­zofului. Expeditorul scrisorilor, semnând de cele mai multe ori cu diminutive ale numelui, Miluţ sau Luţ, vrea să-i afle locului reverberaţiile în timp, deopotrivă cu nerăbdarea copilului şi grija omului matur. Când îi cere fratelui Aurel Cioran să-i trimită la Paris monografia Răşinari, alcătuită de preotul Victor Păcală, Emil Cioran îşi exprimă nerăbdarea şi grija: „Dacă se întâmplă să dai peste cartea lui Păcală despre Răşinari, cumpăr-o imediat oricât va costa. Cu cât îmbătrânim, copilăria capătă contururi tot mai limpezi (...) Când mă gândesc câteodată la Parcul din Sibiu, am senzaţia că am fugit din Paradis..." Când primeşte monografia, fapt atestat în scrisoarea din 21 martie 1967, reface topografia Răşinariului, „anii de altădată", cu siluete dintr-o inconfundabilă tipologie umană: „Mare bucurie mi-ai făcut trimiţându-mi cartea lui Păcală, care m-a cufundat dintr-o dată în copilărie. E ca şi cum aş fi făcut un tur prin Răşinari." Odată instalat în memoria copilului, Răşinariul, cu casa părintească şi „locurile astea", pârtia, biserica, cimitirul, Coasta Boacii, Casa Barcianu, verdeaţa şi zăpada, iradiază constant, ca prelungi bătăi de orologiu, plânsul matur al filozofului şi datele contradictorii ale biografiei spirituale pariziene, orice permutare în imaginea sedimentară născând nelinişte: „Nu-mi pot imagina casa noastră fără nucii dinspre râu. M-a durut să aflu că priveliştea din jurul proprietăţii Barcienilor a fost desfigurată. Era singura casă din lume în care mi-ar fi plăcut să mă retrag. Avea poezie şi un farmec care-mi amintea de universul lui Turgheniev." Filozoful recunoaşte că memoria lui, „slabă în multe alte privinţe", nu este „astfel" privind „locurile astea”, Răşinariul, Ocna Sibiului, Trăinei, Santa, Păltiniş, Poplaca, Sebeş, Cisnădie, Făgăraş, Sibiu: „Mi-e dor de Sibiu, de parc, de Dumbravă, de Santa, chiar şi de casa în ruină. E stupid, dar nu te poţi lupta cu memoria, mai ales cu iluziile trecutului." Dacă autorul epistolarului cuprinde în fascicule de lumină, cu precizie, până la amănunt, fragmente din viaţa de altădată, retrăindu-le cu sfinţenie, posibilitatea revederii reale a acestora este legată de un indefinit îndepărtat şi dureros: cândva,vreodată etc. „O să revăd oare vreodată toate locurile astea? Poate. O amintire vie se leagă de Râul Sadului. Nu pot uita epitaful scris pe o cruce de lemn năpădită de ierburi. Viaţa-i speranţă, mo­arte­a-i uitare." Epistolarul fixează imaginile locurilor dintâi prin pregnanţa cuvintelor precis şi clar: „Ce este extraordinar e că am o amintire precisă despre vechea noastră casă. Ca şi cum aş fi părăsit-o ieri..." Precizia rememorării naşte exclamaţia de admiraţie: „îmi amintesc atât de clar de cimitirul din Răşinari, încât aş putea să-ţi descriu locul cutărui sau cutărui mormânt. Ce frumoasă era grădina noastră de alături!" Fiecărui element de frustrare pariziană, Emil Cioran îi contrapune un altul din inefabilul Răşinariului „unde iarba creşte mai înaltă decât crucile", unde fiinţa se poate zidi, demarcându-şi graniţe de apărare. Când i se pare că Parisul „s-a întins ca o pecingine", dinspre Răşinari şi împrejurimi, aşa cum sunt cuprinse în memoria „intactă", vin elemente de autenticitate, cu rol spiritual eliberator: „Visul meu ar fi să am o casă izolată la Rășinari, de pildă cum e cea a lui Barcianu, unde să mă retrag din când în când". Visul reîntoarcerii în paradisul pierdut» este destăinuit fratelui Aurel Cioran, cel care, cu doar câteva luni înainte de moartea filozofului, l-a vizitat la Paris (vezi Valentin Marica, Interviu cu Aurel Cioran în Vânători de inefabil, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, p. 52-57): „înainte cu 4 luni de a muri, am fost la Paris. El era într-o stare delicată, cu sănătatea şubrezită. Ca să-l înveselesc, îi povesteam năzbâtiile noastre din copilărie. Râdea cu o poftă nemaipomenită, în fiecare zi, după-masă, mă duceam la clinica unde era internat. Dificultăţile bolii erau din ce în ce mai evidente. Povestirile despre Răşinari îl luminau la faţă. Râdea, când îi povesteam, râdea cu hohote. Răşinariul a rămas permanent în fiinţa lui. Nu s-a putut desprinde de el. Lucruri pe care eu le-am uitat, din copilăria noastră la Răşinari, el le ştia cu amănunte. Probabil că atunci când distanţa faţă de un loc dorit este mai mare, lucrurile au o incandescenţă mai mare. Simone, prietena lui de-o viaţă, când a văzut, în ultimele caiete ale lui Emil, cât de mult vorbeşte despre Răşinari, a cerut să fie scris pe crucea mormântului acest nume al Răşinariului." VALENTIN MARICA (Din gr­anuscrisul de jad”) Pagină realizată de MARIANA CRISTESCU

Next