Cuvîntul Nou, aprilie 1968 (Anul 1, nr. 8-11)

1968-04-12 / nr. 8

ANUL I, Nr. 8 Discernămînt în alegerea ei puse în dezbaterea adunării­roblemelor generale Organizaţia noastră de bază îşi desfăşoară activitatea în ca­drul sectorului mixt Zăbrătău, sector dispersat în 12 parchete de exploatare forestieră, pe o rază de aproximativ 15 kilome­tri. Datorită eforturilor perma­nente depuse de muncitori, teh­nicieni şi ingineri, în anul tre­cut, pe agenda întrecerii socia­liste au fost înscrise succese deo­sebite: planul producţiei globale şi cel al producţiei marfă a fost depăşit cu 6 şi respectiv cu 6,9 la sută. Productivitatea muncii a cunoscut şi ea o depăşire de 19 la sută peste indicatorii pla­nificaţi, iar economiile la pre­ţul de cost au depăşit 1 milion de lei. Deşi sectorul obţinuse aceste rezultate bune, noi, comuniştii, am­ h­otărît să punem în discuţia adunării generale a organizaţiei de bază, încă în primele zile ale anului, modul în care a fost îndeplinit planul pe anul trecut şi ce posibilităţi şi resurse avem pentru sporirea producţiei şi pro­ductivităţii muncii în 1968. Desigur, acest lucru nu l-am făcut întîmplător. In prezent, cînd adunările generale de par­tid se ţin o dată pe trimestru, apare ca firească necesitatea ale­gerii cu mult discernămînt a problemelor ce urmează a fi pu­­în dezbaterea comuniștilor. Or, noi am socotit că această problemă este primordială în ac­tivitatea noastră. Spre finele anului trecut, cînd realizările sectorului erau, în mare, cunos­cute, în rîndul comuniştilor, al întregului colectiv de muncă, s-a creat o stare de efervescenţă ce avea drept scop găsirea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri tehnico-organizatorice ca­re să asigure îndeplinirea ritmi­că şi la toţi indicatorii a sar­cinilor de plan pe acest an. Orientarea organizaţiei noastre de partid a fost cît se poate de judicioasă. Unii membri de par­tid s-au adresat biroului organi­zaţiei de bază cu propuneri ca­re vizau, în primul rînd, sor­tarea şi valorificarea mai bună a masei lemnoase între acestea se afla, de pildă, una privind executarea exploatării la rînd şi scoaterea din parchet, o dată cu lemnul rotund, şi a lemnu­lui despicat sub stare verde, fapt ce permite selecţionarea din acesta a lemnului de celuloză. Alte propuneri se refereau la perfecţionarea organizării brigă­zilor şi echipelor, la găsirea ce­lor mai potrivite procedee de ce scriu secretarii organizaţiilor de partid scoatere­a materialului lemnos din pădure, la folosirea deplină a forţelor de muncă. O dată fixată ordinea de zi, am trecut la pregătirea mate­rialului ce urma a fi prezentat în adunarea generală. Biroul a încredinţat unui colectiv de co­munişti şi specialişti din condu­cerea tehnico-adm­inistrativă a sectorului Zăbrătău sarcina în­tocmirii unui referat în care să se analizeze minuţios nu numai problemele privind desfăşurarea întregului proces de producţie, ci şi resursele materiale şi uma­ne necesare în vederea sporirii producţiei şi productivităţii muncii în anul în curs. După ce biroul a definitivat şi apro­bat referatul, a luat măsura convocării adunării generale, în acea şedinţă, biroul a găsit oportun ca adunarea generală să fie deschisă, deci să participe ca invitaţi şi alţi muncitori şi maiştri nemembri de partid. După părerea noastră putem spune că adunarea a fost deose­bit de interesantă. Discuţiile au reliefat nu nu­mai succesele şi metodele bune folosite în muncă, dar şi unele neajunsuri. De pildă, a fost cri­ticat faptul că personalul tehnic de sector şi cel din parchet nu au urmărit îndeaproape felul în care se face sortarea materialu­lui lemnos. Unii participanţi la dezbateri au arătat că mai sunt motorişti care, în dorinţa de a obţine depăşiri mari, neglijea­ză calitatea. Nu s-a trecut cu vederea nici peste faptul că o bună parte dintre muncitorii fo­restieri apreciază din ochi mun­ca efectuată, neglijînd normele tehnice de măsurare în vigoare. S-au semnalat și cazuri în care utilajele din parchete nu au fost folosite la întreaga lor capacitate. Desigur, discuţiile din aduna­rea generală a organizaţiei de bază nu s-au mărginit doar la a constata anumite fenomene, anumite neajunsuri, ci s-au sol­dat cu propuneri concrete, pen­tru organizarea judicioasă a procesului de lucru, întărirea disciplinei la fiecare loc de muncă, folosirea integrală a uti­lajelor etc. Astfel de propuneri au făcut comuniştii C. Baciu, N. Olteanu, I. Kelemen, D. Maglan şi alţii. Măsurile propuse şi adoptate de adunarea generală s-au do­vedit cît se poate de binevenite. De atunci şi pînă în prezent, lu­nă de lună, planul de produc­ţie a fost realizat la toate sor­timentele. Referindu-ne la pri­mul trimestru, putem arăta că planul la producţia globală a fost depăşit cu 35 la sută, la producţia marfă cu 13 la sută, iar productivitatea muncii a sporit cu două procente. Rezultatele de pînă acum ple­dează pentru îmbunătăţirea ne­încetată a stilului de muncă al biroului organizaţiei de bază. Realizările pe care le vom ob­ţine vor trebui privite nu numai cu satisfacţie ci şi cu spirit cri­tic. Acest fapt ne determină să depistăm şi să valorificăm re­zervele materiale şi umane exis­tente încă în cadrul sectorului spre folosul producţiei. I. BRATU, secretar al organizaţiei de bază P.C.R., sectorul mixt Zăbrătău I I I I I I I I I I I Se împlinesc o sută douăzeci de ani de atunci, din 1848, cînd „Europa întreagă striga, — după formularea lui Papiu Ilarian, — libertate şi naţio­nalitate“, încă din 22 februarie la Pa­ris izbucnise „minunata revo­luţie ce va schimba faţa lu­mii“, ca să-l cităm pe Bălces­­cu, semnalînd totodată roman­ticul lui entuziasm şi fierbin­tea lui încredere în transfor­marea lumii prin revoluţia îm­potriva puterilor despotice, împotriva guvernelor care strangulau libertatea popoare­lor. În acea primăvară de fla­cără, revoluţia se pregătea şi în Ţările Române. Aceeaşi re­voluţie a întregului popor ro­mân pentru libertate socială, pentru unitate şi libertate na­ţională. O singură revoluţie, care se va desfăşura în Mol­dova, Ţara Românească şi Transilvania. „Revoluţia gene­rală cu ocazia, scria Bălcescu, iar nu cauza revoluţiei româ­ne. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporu­lui român asupra lui însuşi“. Cei dintîi s-au ridicat revo­­luţionarii moldoveni. In 26 a­­prilie 1848 ei convoacă o mare adunare de protest la hotelul „Petersburg“ din Iaşi. Parti­cipă peste 1.000 de cetăţeni care aclamă „Petiţiunea pro­­clamaţiune“. Dar Mihail Stur­za, domnilor despot, trimite oaste şi arestează pe toţi frun­taşii, ducîndu-i spre Galaţi, să-i predea turcilor. Cei care scapă de sub escortă se adă­­postesc în Transilvania şi­ în Bucureşti, însufleţind revoluţia de acolo. De la Braşov, frun­taşii moldoveni , Negri, Alec­­sandri, Sion, lansează „prinţi­­piile noastre pentru reforma­rea patriei“, în ale căror şase puncte propun desfiinţarea boierescului, împroprietărirea locuitorilor fără nici o răscum­părare şi unirea Moldovei cu Ţara Românească. Aproape a­­celeaşi lucruri le Gerea şi M. Kogălniceanu în „Dorinţele partidei naţionale din Moldo­va“. In Ţara Românească re­voluţia a fost mai bine pregă­tită. Bălcescu, Gh­ica, Tell, Rosetti, Golescu, Eliade şi alţi membri ai „Frăţiei“, dezlăn­ţuie revoluţia sub lozinca „Dreptate — frăţie“, în marea adunare populară de la Islaz, din 9 iunie 1848, Eliade citeşte „Proclamaţia“, o constituţie democrată pe care poporul o aclamă. în aceleaşi zile se răs­coală poporul din Craiova, din Vîlcea, din Ploieşti. La 11 iunie se ridică la luptă Capi­tala însăşi. Se alcătuieşte un guvern provizoriu. Vodă Gheorghe Bibescu abdică şi fuge. Ţara intră direct sub DUMITRU ALMAŞ, conferenţiar universitar conducerea guvernului provi­zoriu revoluţionar. Eliade şi Bălcescu, Rosetti şi Magheru, toţi luptă pentru constituţie. Cei mai democraţi urmăresc repedea rezolvare a problemei pămîntului. Urmăresc înarma­rea poporului pentru a apăra libertăţile cucerite şi a se îm­potrivi intervenţiilor despotice otomane ori ţariste. Unirea cu Moldova era o mare nădejde a revoluţionarilor : „Uniţi-vă cu noi, fraţi de dincolo de Milcov, — invită patetic C. A. Rosetti — peste undele lui vă întin­dem braţele, dorind cu înfo­care a vă da sărutarea frăţiei şi a libertăţii. Munteanul şi moldoveanul sunt toţi români, sunt fraţi, o singură naţie; u­­niţi-vă cu noi, goniţi tiranul al cărui nume va rămîne o pa­tă veşnică în istoria ţării, înăl­ţaţi stindardul libertăţii şi do­­bindiţi-vă sfintele drepturi. Să ne dăm mina ca nişte fraţi şi să ne ajutăm unii pe alţii. U­­niţi, vom fi mai tari, uniţi vom sta împotriva oricărui vrăjmaş al libertăţii noastre“. In acelaşi timp, tirania no­bilimii exaspera poporul ro­mân din Transilvania. „Des­fiinţarea robotelor fără despă­gubire, sau moarte“, cerea A­­vram Iancu în numele ţără­nimii, adăugind către un prie­ten acea viforoasă vorbă, în­cărcată de obidă : „Nu cu ar­gumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea, ca Horia“. Toţi românii au salutat cu cel mai mare entuziasm revoluţia izbucnită în tot imperiul hab­­sburgic şi mai ales în Unga­ria. Explozie de bucurie a produs decretul de abolire a iobăgiei. „Piară-i şi numele şi toată amintirea ei, exclamă Bariţ, de trei ori piară acel blestem de robie păgînească înfierbătoare de oameni“ ... Dar bucuria românilor s-a stins atunci cînd au văzut câ nobilimea maghiară tergiver­sează aplicarea acestui decret în Transilvania. S-a stins bucuria din inima românilor atunci cînd au aflat că nobili­mea liberală din guvernul budapestan, care lupta pentru propria-i eliberare naţională de sub jugul habsburgic, conti­nua să socotească pe români „toleraţi“ şi le tăgăduia unul din drepturile elementare ale umanităţii, dreptul şi liberta­tea de a se organiza politiceş­te, de a se considera, ceea ce erau de milenii , o naţiune, un popor băştinaş şi majoritar în Transilvania. Fără să întrebe poporul român din Transilva­nia, nobilimea influentă în guvernul din Budapesta pro­clama ,,Unio“, adică încorpo­rarea Transilvaniei la Unga­ria. Firesc era ca românii să-şi apere fiinţa naţională de o primejdie nouă, mai gravă ca oricare : primejdia negării lor ca naţiune intr-o vreme cînd era recunoscut acest drept tuturor popoarelor din Euro­pa. în acest moment istoria, ideea naţională se identifica întru totul cu libertatea. Era deci o idee revoluţionară pen­tru toate popoarele subjugate şi despărţite sub tiranice stă­­pîniri. Era o idee revoluţio­nară pentru italieni şi poloni, pentru sîrbi şi maghiari, pen­tru germani şi pentru români, „încă o dată, fraţilor, — scria episcopul Lemeni într-o pro­clamaţie către poporul român, — fără naţionalitate pentru noi şi republica e numai un despotism afurisit“. Ca să-şi arate doleanţele şi marea lor rîvnă pentru lupta revoluţio­nară, poporul român, ajutat şi condus de cei mai vrednici fruntaşi intelectuali, a organi­zat Adunarea naţională de la Blaj. O pagină glorioasă în istoria patriei ANUL REVOLUŢIONAR 1848 . CUVINTUL NO EDUCAŢIA ESTETICĂ ÎN ŞCOALA GENERALĂ I Educaţia estetică urmăreşte formarea şi dezvoltarea la elevi a capacităţii de a simţi şi înţele­ge frumosul în artă, în natură şi în viaţa socială, capacitatea de­­ apreciere a realităţii prin dezvol­tarea sentimentelor şi convinge­rilor estetice. Este ştiut faptul că educaţia estetică începe încă din şcoala generală, ea fiind aceea care în-I cearcă prin multiple metode să formeze elevilor o anumită sen­sibilitate estetică. Se pune însă I întrebarea dacă în actualul sta-­­­diu de dezvoltare a artelor, cele cîteva noţiuni de estetică cuprin­se în manualele de desen ale cla­selor V—ViI, sunt suficiente pentru a înarma pe elevi cu un bagaj de cunoştinţe care să le permită pătrunderea anumitor fe­nomene din artă (literatură,­­ sculptură, pictură etc.) ? Evident, nu ! Numai prin îmbogăţirea ma­terialului didactic sau, eventual, in clasele mai mari, prin intro­ducerea unei noi discipline dis­tincte­ estetice, ce ar pune accen­tul pe prezentarea sistematică a noţiunilor, s-ar putea reuni cu­­ noştinţele fundamentale despre artă. Bineînţeles, educaţia estetică a­­ elevilor nu se realizează numai in cadrul orelor de literatură, de­sen sau muzică; fiecare obiect de învăţământ contribuie la completarea şi consolidarea unei anumite sensibilităţi estetice, care­­ permite intr-adevăr elevilor să înţeleagă şi să observe frumosul în artă, să aprecieze estetic rea­litatea. (Jet care conduce spre reali­zare educaţia estetică a elevi­lor este, evident, profesorul. Prin intermediul lui, elevii fac cunoş­tinţă cu problemele legate de­­ aprecierea estetică, cu creaţia ar­tistică, cu înţelegerea frumosului etc. Pe lingă faptul că profeso­rul trebuie să fie în permanen­­ ţă la curent cu noile cuceriri ale ştiinţei şi culturii, urmărind cu regularitate presa de specialitate, el trebuie să simtă, să trăiască ceea ce transmite, creînd astfel indispensabila stare emoţională care constituie, de altfel, elemen­tul principal al percepţiei este­tice. Răspunsurile, uneori evazive, date la întrebările elevilor, nu numai că denotă lipsă de perso­nalitate profesională, dar reduc şi interesul acestora pentru cu­noaştere, interes care, neluat în seamă sau ignorat, este greu de readus în conştiinţa copilului. Dacă profesorul va transmite schematic judecăţile de valoare, dacă va fi comod şi incapabil să creeze acea atmosferă emotivă necesară însuşirii valorilor, re­zultatul acestor ore va fi ca şi nul. De aceea se pune cu seriozi­tate problema ca fiecare profe­sor să dea atenţia cuvenită aces­tei laturi a educaţiei, încercind, nu numai să transmită cunoştinţe, dar să şi emoţioneze, ca în felul acesta să stimuleze dorinţe, să trezească pasiuni. După cum ştim, educaţia este­tică îmbogăţeşte, cu ajutorul fru­mosului artistic, natural şi social, conţinutul educaţiei intelectuale, lărgind sfera de cunoaştere a realităţii obiective şi a experien­ţei omului. Un lucru s-ar mai pu­tea adăuga şi anume că educaţia estetică nu se realizează numai în procesul de învăţămînt, ci şi în activităţile din afara orelor de clasă, cercurile artistice, fami­lia avînd, în acest sens, un rol important. Socot, deci, că educaţia esteti­că a elevilor trebuie să constitu­ie o preocupare constantă şi sis­tematică a conducerii şcolii şi a fiecărui profesor în parte, ţinîn­­du-se seama de interesele şi pre­ocupările acestora, precum și de nivelul lor de dezvoltare psihică. PALER IOAN, profesor, Şcoala generala Vîlcele

Next