Cuvîntul Nou, aprilie 1968 (Anul 1, nr. 8-11)
1968-04-12 / nr. 8
ANUL I, Nr. 8 Discernămînt în alegerea ei puse în dezbaterea adunăriiroblemelor generale Organizaţia noastră de bază îşi desfăşoară activitatea în cadrul sectorului mixt Zăbrătău, sector dispersat în 12 parchete de exploatare forestieră, pe o rază de aproximativ 15 kilometri. Datorită eforturilor permanente depuse de muncitori, tehnicieni şi ingineri, în anul trecut, pe agenda întrecerii socialiste au fost înscrise succese deosebite: planul producţiei globale şi cel al producţiei marfă a fost depăşit cu 6 şi respectiv cu 6,9 la sută. Productivitatea muncii a cunoscut şi ea o depăşire de 19 la sută peste indicatorii planificaţi, iar economiile la preţul de cost au depăşit 1 milion de lei. Deşi sectorul obţinuse aceste rezultate bune, noi, comuniştii, am hotărît să punem în discuţia adunării generale a organizaţiei de bază, încă în primele zile ale anului, modul în care a fost îndeplinit planul pe anul trecut şi ce posibilităţi şi resurse avem pentru sporirea producţiei şi productivităţii muncii în 1968. Desigur, acest lucru nu l-am făcut întîmplător. In prezent, cînd adunările generale de partid se ţin o dată pe trimestru, apare ca firească necesitatea alegerii cu mult discernămînt a problemelor ce urmează a fi puîn dezbaterea comuniștilor. Or, noi am socotit că această problemă este primordială în activitatea noastră. Spre finele anului trecut, cînd realizările sectorului erau, în mare, cunoscute, în rîndul comuniştilor, al întregului colectiv de muncă, s-a creat o stare de efervescenţă ce avea drept scop găsirea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri tehnico-organizatorice care să asigure îndeplinirea ritmică şi la toţi indicatorii a sarcinilor de plan pe acest an. Orientarea organizaţiei noastre de partid a fost cît se poate de judicioasă. Unii membri de partid s-au adresat biroului organizaţiei de bază cu propuneri care vizau, în primul rînd, sortarea şi valorificarea mai bună a masei lemnoase între acestea se afla, de pildă, una privind executarea exploatării la rînd şi scoaterea din parchet, o dată cu lemnul rotund, şi a lemnului despicat sub stare verde, fapt ce permite selecţionarea din acesta a lemnului de celuloză. Alte propuneri se refereau la perfecţionarea organizării brigăzilor şi echipelor, la găsirea celor mai potrivite procedee de ce scriu secretarii organizaţiilor de partid scoaterea materialului lemnos din pădure, la folosirea deplină a forţelor de muncă. O dată fixată ordinea de zi, am trecut la pregătirea materialului ce urma a fi prezentat în adunarea generală. Biroul a încredinţat unui colectiv de comunişti şi specialişti din conducerea tehnico-administrativă a sectorului Zăbrătău sarcina întocmirii unui referat în care să se analizeze minuţios nu numai problemele privind desfăşurarea întregului proces de producţie, ci şi resursele materiale şi umane necesare în vederea sporirii producţiei şi productivităţii muncii în anul în curs. După ce biroul a definitivat şi aprobat referatul, a luat măsura convocării adunării generale, în acea şedinţă, biroul a găsit oportun ca adunarea generală să fie deschisă, deci să participe ca invitaţi şi alţi muncitori şi maiştri nemembri de partid. După părerea noastră putem spune că adunarea a fost deosebit de interesantă. Discuţiile au reliefat nu numai succesele şi metodele bune folosite în muncă, dar şi unele neajunsuri. De pildă, a fost criticat faptul că personalul tehnic de sector şi cel din parchet nu au urmărit îndeaproape felul în care se face sortarea materialului lemnos. Unii participanţi la dezbateri au arătat că mai sunt motorişti care, în dorinţa de a obţine depăşiri mari, neglijează calitatea. Nu s-a trecut cu vederea nici peste faptul că o bună parte dintre muncitorii forestieri apreciază din ochi munca efectuată, neglijînd normele tehnice de măsurare în vigoare. S-au semnalat și cazuri în care utilajele din parchete nu au fost folosite la întreaga lor capacitate. Desigur, discuţiile din adunarea generală a organizaţiei de bază nu s-au mărginit doar la a constata anumite fenomene, anumite neajunsuri, ci s-au soldat cu propuneri concrete, pentru organizarea judicioasă a procesului de lucru, întărirea disciplinei la fiecare loc de muncă, folosirea integrală a utilajelor etc. Astfel de propuneri au făcut comuniştii C. Baciu, N. Olteanu, I. Kelemen, D. Maglan şi alţii. Măsurile propuse şi adoptate de adunarea generală s-au dovedit cît se poate de binevenite. De atunci şi pînă în prezent, lună de lună, planul de producţie a fost realizat la toate sortimentele. Referindu-ne la primul trimestru, putem arăta că planul la producţia globală a fost depăşit cu 35 la sută, la producţia marfă cu 13 la sută, iar productivitatea muncii a sporit cu două procente. Rezultatele de pînă acum pledează pentru îmbunătăţirea neîncetată a stilului de muncă al biroului organizaţiei de bază. Realizările pe care le vom obţine vor trebui privite nu numai cu satisfacţie ci şi cu spirit critic. Acest fapt ne determină să depistăm şi să valorificăm rezervele materiale şi umane existente încă în cadrul sectorului spre folosul producţiei. I. BRATU, secretar al organizaţiei de bază P.C.R., sectorul mixt Zăbrătău I I I I I I I I I I I Se împlinesc o sută douăzeci de ani de atunci, din 1848, cînd „Europa întreagă striga, — după formularea lui Papiu Ilarian, — libertate şi naţionalitate“, încă din 22 februarie la Paris izbucnise „minunata revoluţie ce va schimba faţa lumii“, ca să-l cităm pe Bălcescu, semnalînd totodată romanticul lui entuziasm şi fierbintea lui încredere în transformarea lumii prin revoluţia împotriva puterilor despotice, împotriva guvernelor care strangulau libertatea popoarelor. În acea primăvară de flacără, revoluţia se pregătea şi în Ţările Române. Aceeaşi revoluţie a întregului popor român pentru libertate socială, pentru unitate şi libertate naţională. O singură revoluţie, care se va desfăşura în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. „Revoluţia generală cu ocazia, scria Bălcescu, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi“. Cei dintîi s-au ridicat revoluţionarii moldoveni. In 26 aprilie 1848 ei convoacă o mare adunare de protest la hotelul „Petersburg“ din Iaşi. Participă peste 1.000 de cetăţeni care aclamă „Petiţiunea proclamaţiune“. Dar Mihail Sturza, domnilor despot, trimite oaste şi arestează pe toţi fruntaşii, ducîndu-i spre Galaţi, să-i predea turcilor. Cei care scapă de sub escortă se adăpostesc în Transilvania şi în Bucureşti, însufleţind revoluţia de acolo. De la Braşov, fruntaşii moldoveni , Negri, Alecsandri, Sion, lansează „prinţipiile noastre pentru reformarea patriei“, în ale căror şase puncte propun desfiinţarea boierescului, împroprietărirea locuitorilor fără nici o răscumpărare şi unirea Moldovei cu Ţara Românească. Aproape aceleaşi lucruri le Gerea şi M. Kogălniceanu în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova“. In Ţara Românească revoluţia a fost mai bine pregătită. Bălcescu, Ghica, Tell, Rosetti, Golescu, Eliade şi alţi membri ai „Frăţiei“, dezlănţuie revoluţia sub lozinca „Dreptate — frăţie“, în marea adunare populară de la Islaz, din 9 iunie 1848, Eliade citeşte „Proclamaţia“, o constituţie democrată pe care poporul o aclamă. în aceleaşi zile se răscoală poporul din Craiova, din Vîlcea, din Ploieşti. La 11 iunie se ridică la luptă Capitala însăşi. Se alcătuieşte un guvern provizoriu. Vodă Gheorghe Bibescu abdică şi fuge. Ţara intră direct sub DUMITRU ALMAŞ, conferenţiar universitar conducerea guvernului provizoriu revoluţionar. Eliade şi Bălcescu, Rosetti şi Magheru, toţi luptă pentru constituţie. Cei mai democraţi urmăresc repedea rezolvare a problemei pămîntului. Urmăresc înarmarea poporului pentru a apăra libertăţile cucerite şi a se împotrivi intervenţiilor despotice otomane ori ţariste. Unirea cu Moldova era o mare nădejde a revoluţionarilor : „Uniţi-vă cu noi, fraţi de dincolo de Milcov, — invită patetic C. A. Rosetti — peste undele lui vă întindem braţele, dorind cu înfocare a vă da sărutarea frăţiei şi a libertăţii. Munteanul şi moldoveanul sunt toţi români, sunt fraţi, o singură naţie; uniţi-vă cu noi, goniţi tiranul al cărui nume va rămîne o pată veşnică în istoria ţării, înălţaţi stindardul libertăţii şi dobindiţi-vă sfintele drepturi. Să ne dăm mina ca nişte fraţi şi să ne ajutăm unii pe alţii. Uniţi, vom fi mai tari, uniţi vom sta împotriva oricărui vrăjmaş al libertăţii noastre“. In acelaşi timp, tirania nobilimii exaspera poporul român din Transilvania. „Desfiinţarea robotelor fără despăgubire, sau moarte“, cerea Avram Iancu în numele ţărănimii, adăugind către un prieten acea viforoasă vorbă, încărcată de obidă : „Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe aceşti tirani, ci cu lancea, ca Horia“. Toţi românii au salutat cu cel mai mare entuziasm revoluţia izbucnită în tot imperiul habsburgic şi mai ales în Ungaria. Explozie de bucurie a produs decretul de abolire a iobăgiei. „Piară-i şi numele şi toată amintirea ei, exclamă Bariţ, de trei ori piară acel blestem de robie păgînească înfierbătoare de oameni“ ... Dar bucuria românilor s-a stins atunci cînd au văzut câ nobilimea maghiară tergiversează aplicarea acestui decret în Transilvania. S-a stins bucuria din inima românilor atunci cînd au aflat că nobilimea liberală din guvernul budapestan, care lupta pentru propria-i eliberare naţională de sub jugul habsburgic, continua să socotească pe români „toleraţi“ şi le tăgăduia unul din drepturile elementare ale umanităţii, dreptul şi libertatea de a se organiza politiceşte, de a se considera, ceea ce erau de milenii , o naţiune, un popor băştinaş şi majoritar în Transilvania. Fără să întrebe poporul român din Transilvania, nobilimea influentă în guvernul din Budapesta proclama ,,Unio“, adică încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Firesc era ca românii să-şi apere fiinţa naţională de o primejdie nouă, mai gravă ca oricare : primejdia negării lor ca naţiune intr-o vreme cînd era recunoscut acest drept tuturor popoarelor din Europa. în acest moment istoria, ideea naţională se identifica întru totul cu libertatea. Era deci o idee revoluţionară pentru toate popoarele subjugate şi despărţite sub tiranice stăpîniri. Era o idee revoluţionară pentru italieni şi poloni, pentru sîrbi şi maghiari, pentru germani şi pentru români, „încă o dată, fraţilor, — scria episcopul Lemeni într-o proclamaţie către poporul român, — fără naţionalitate pentru noi şi republica e numai un despotism afurisit“. Ca să-şi arate doleanţele şi marea lor rîvnă pentru lupta revoluţionară, poporul român, ajutat şi condus de cei mai vrednici fruntaşi intelectuali, a organizat Adunarea naţională de la Blaj. O pagină glorioasă în istoria patriei ANUL REVOLUŢIONAR 1848 . CUVINTUL NO EDUCAŢIA ESTETICĂ ÎN ŞCOALA GENERALĂ I Educaţia estetică urmăreşte formarea şi dezvoltarea la elevi a capacităţii de a simţi şi înţelege frumosul în artă, în natură şi în viaţa socială, capacitatea de apreciere a realităţii prin dezvoltarea sentimentelor şi convingerilor estetice. Este ştiut faptul că educaţia estetică începe încă din şcoala generală, ea fiind aceea care în-I cearcă prin multiple metode să formeze elevilor o anumită sensibilitate estetică. Se pune însă I întrebarea dacă în actualul sta-diu de dezvoltare a artelor, cele cîteva noţiuni de estetică cuprinse în manualele de desen ale claselor V—ViI, sunt suficiente pentru a înarma pe elevi cu un bagaj de cunoştinţe care să le permită pătrunderea anumitor fenomene din artă (literatură, sculptură, pictură etc.) ? Evident, nu ! Numai prin îmbogăţirea materialului didactic sau, eventual, in clasele mai mari, prin introducerea unei noi discipline distincte estetice, ce ar pune accentul pe prezentarea sistematică a noţiunilor, s-ar putea reuni cu noştinţele fundamentale despre artă. Bineînţeles, educaţia estetică a elevilor nu se realizează numai in cadrul orelor de literatură, desen sau muzică; fiecare obiect de învăţământ contribuie la completarea şi consolidarea unei anumite sensibilităţi estetice, care permite intr-adevăr elevilor să înţeleagă şi să observe frumosul în artă, să aprecieze estetic realitatea. (Jet care conduce spre realizare educaţia estetică a elevilor este, evident, profesorul. Prin intermediul lui, elevii fac cunoştinţă cu problemele legate de aprecierea estetică, cu creaţia artistică, cu înţelegerea frumosului etc. Pe lingă faptul că profesorul trebuie să fie în permanen ţă la curent cu noile cuceriri ale ştiinţei şi culturii, urmărind cu regularitate presa de specialitate, el trebuie să simtă, să trăiască ceea ce transmite, creînd astfel indispensabila stare emoţională care constituie, de altfel, elementul principal al percepţiei estetice. Răspunsurile, uneori evazive, date la întrebările elevilor, nu numai că denotă lipsă de personalitate profesională, dar reduc şi interesul acestora pentru cunoaştere, interes care, neluat în seamă sau ignorat, este greu de readus în conştiinţa copilului. Dacă profesorul va transmite schematic judecăţile de valoare, dacă va fi comod şi incapabil să creeze acea atmosferă emotivă necesară însuşirii valorilor, rezultatul acestor ore va fi ca şi nul. De aceea se pune cu seriozitate problema ca fiecare profesor să dea atenţia cuvenită acestei laturi a educaţiei, încercind, nu numai să transmită cunoştinţe, dar să şi emoţioneze, ca în felul acesta să stimuleze dorinţe, să trezească pasiuni. După cum ştim, educaţia estetică îmbogăţeşte, cu ajutorul frumosului artistic, natural şi social, conţinutul educaţiei intelectuale, lărgind sfera de cunoaştere a realităţii obiective şi a experienţei omului. Un lucru s-ar mai putea adăuga şi anume că educaţia estetică nu se realizează numai în procesul de învăţămînt, ci şi în activităţile din afara orelor de clasă, cercurile artistice, familia avînd, în acest sens, un rol important. Socot, deci, că educaţia estetică a elevilor trebuie să constituie o preocupare constantă şi sistematică a conducerii şcolii şi a fiecărui profesor în parte, ţinîndu-se seama de interesele şi preocupările acestora, precum și de nivelul lor de dezvoltare psihică. PALER IOAN, profesor, Şcoala generala Vîlcele