Cuvîntul Nou, mai 1973 (Anul 6, nr. 937-963)
1973-05-01 / nr. 937
Pag. 2 um OAMENI AI ZILELOR NOASTRE Noroc bun, oameni ai adîncurilor! Cu minerul,Mihai Borok m-am întîlnit mai întâi la panoul fruntașilor întreprinderii miniere Căpeni. L-am căutat apoi la locul de muncă, acolo în mina Baraolt-est, cea mai tînără din istoria seculară a mineritului de pe aceste meleaguri. Spre norocul meu, l-am găsit la ieșirea din șat, obosit, dar dispus să schimbe cîteva vorbe cu mine. — Mai întîi, tovarășe Barok ce v-a determinat să vă alegeți această meserie grea? — Grea meserie, dar frumoasă- o cunosc, o iubesc și n-aș schimba-o pentru nimic în lume. Vezi dumneata, în familia mea, mineritul nu e numai o meserie, e o tradiţie. — Tradiţie, cum aşa? — începutul l-a făcut tata acum peste 30 de ani. A venit la mină împins de necazuri şi n-a mai parăsit-o. Apoi, cînd aveam vreo 14 ani, m-a luat de mină şi m-a dus în subteran. In mintea mea de copil a lăsat impresii de neuitat liniştea de catedrală a galeriilor în care se auzea doar muşcătura tirnăcoapelor înfipte în masa neagră a lignitului, uruitul vagoneţilor şi vorbele rare ale ortacilor, luminiţele lămpilor prinse de căştile minerilor, faptul că mă aflam undeva în adîncurile pământului, acolo unde oamenii făceau o treabă cu totul şi cu totul deosebită de a celor de la lumină. Atunci mi s-ă înfiripat în suflet dorinţa, hotărîrea de a face şi cu ce făcea tata şi, mai ales cum făcea el. — Cum adică? — Păi, ca-n orice meserie, sînt mineri şi mineri. Tata era din soiul celor deosebiţi, care-şi făcuseră din meserie o pasiune şi din muncă o credinţă. Pînă a ieşit la pensie, acum cîţiva ani, a fost mereu în fruntea ortacilor săi. — Şi dumneavoastră i-aţi urmat exemplul ! — Nu numai eu. La fel muncesc şi fraţii mei Feri şi Gyuri. — Cum, mai aveţi doi fraţi mineri ? — Nu v-am spus că la noi mineritul e tradiţie? Trei fraţi suntem şi toţi trei, cum am împlinit 18 ani, am luat lampa şi târnăcopul şi am coborît cu toţii în subteran. Eu am împlinit 17 ani de minerit, Feri 15 şi Gyuri 13. — Şi acum lucraţi toţi trei aici, la Baraolt-est? — Anul trecut, cînd s-a deschis această mină s-a adus o combină modernă P.K-Z. Am fost aduşi noi trei să lucrăm pe ea, ca şefi de echipă. Aşa se face că nu ne întâlnim decit aici, la gura minei, cînd facem schimbul. — Şi cînd schimbaţi o parolă cu fratele dumneavoastră? — Parolă? Nu. Mai degrabă o ștafetă. Ștafeta realizărilor din schimbul meu, pe care el trebuie să o ducă mai departe. — Concret, cum s-ar putea traduce cifric această ștafetă? — Cifric? Păi, în luna aprilie am depășit planul la înaintare cu 152 de metri, ceea ce echivalează cu realizarea planului în proporţie de 114 la sută. Şi cam la fel se petrec lucrurile în fiecare lună. — Aţi lucrat continuu aici, la Baraolt? — Nu. în 1965 am plecat la Motru. Dar vorba proverbului: ,,oriunde poate fi bine, dar cel mai bine e tot acasă“, aşa că iată-mă din nou aici. — Aveţi un băiat. V-aţi gîndit că ar putea deveni şi el,, miner? — Asta depinde numai şi numai de el. Bineînţeles că aş fi bucuros dacă ar respecta tradiţia familiei şi într-o zi, să numărăm un nou Bárok în rindul minerilor fruntaşi. Aşa l-am cunoscut pe Mihai Bárok. Am plecat din Baraolt cu gîndul că poate, într-o zi, am să-i cunosc şi pe ceilalţi, pe Ferencz şi pe Gheorghe Borok, să-i felicit pentru steluţele de fruntaş care le împodobesc piepturile, pentru munca lor plină de dăruire, de abnegaţie, şi să le adresez tradiţionalul salut mineresc: „Noroc bun !“ Minerii sînt oameni legați de pămînt, de măruntaiele lui pînă în clipa în care vine ceasul odihnei meritate după cîţiva zeci de ani buni de muncă. Rar am întîlnit un miner care să-şi fi schimbat meseria, să dea bir cu fugiţii, cum s-ar zice. Se mai intîmplă insă ca într-o zi doctorul să te cheme la el şi să-ţi spună că-i mai bine pentru sănătatea ta să ieşi afară, la lumină. Aşa s-a intimplat şi cu mine. Credeţi că mi-a fost uşor ? Dacă cunoaşteţi cit de cit sufletul minerului înţelegeţi cit am suferit atunci. Dar n-am avut încotro. Inima asta, bat-o vina, că nu prea ne împăcăm amindoi, mă necăjea pe atunci rău de tot. Aşa că n-am avut încotro, i-am lăsat pe ortacii mei acolo, la Căpeni, şi m-am întors acasă la Ilieni. Dar n-am stat prea mult pe ginduri. înainte să învăţ mineritul lucrasem şi eu pe ici pe colo cu cite o echipă de zidari. Ştiam să ţin in mină şi mistria. Şi ce mi-am zis: dacă aşa vrea inima, n-ai ce-i face. Aşa am ajuns să fac un salt năzdrăvan tocmai din fundul pământului hăt, sus pe schele. De atunci au trecut mai bine de 17 ani. Azi, sunt mîndru că sunt constructor aşa cum eram înainte ca miner. Am umblat multe drumuri în ăşti 17 ani, la Bod, la Stupini, Harman, Vilcele, Tirgu Secuiesc, am ridicat cu băieţii mei adăposturi pentru animale, cinematografe, case pentru oameni. Am stat vreo zece ani buni, departe de casă. Sîmbăta doar veneam cu bicicleta să-mi văd nevasta şi copiii,, iar lunea din nou ii lăsam. Aşa, meseria noastră, stai un an-doi intr-un loc şi cînd te-ai obişnuiit, gata, şantierul se ridică şi-o porneşti către altul. Dacă minerul e statornicit locului, constructorul e statornic drumurilor. E greu la început să te înveţi „in viitură lume“. Vorba vine, pentru că acolo unde te duci, ştii că la plecare ai să laşi în urma ta ceva trainic, chiar dacă oamenii n-or să ştie că te cheamă Bölöny János. Gîtului că le-ai dăruit căldura unui cămin îţi bucură inima. Gîndul acesta ne ţine pe noi şi pe vreme bună şi pe vreme rea legaţi de meseria asta. Orice constructor, care gindeşte aşa, bag mina în foc, că nu mai poate să trăiască decit pe şantier şi drumurile nu-l mai sperie şi nu se mai simte singur, fără căpătii. Eu acuma-s acasă, de vreo şase ani, de cînd s-au început lucrările în cartierul Simeria. Şi cu mina pe inimă pot să, vă spun că nu-i bloc de locuinţe ori obiectiv social-cultural în cartierul ăsta, la care să nu fi pus şi eu, măcar o cărămidă. Zilele trecute tare m-am bucurat cînd am citit în jurnal că se dă în folosinţă sala sporturilor la care am lucrat şi eu cu băieţii mei. Acum lucrăm aici, la blocul de 15 apartamente. Pentru noi e o lucrare cu totul specială. E un bloc pentru constructori. Cum s-ar spune ne facem şi noi casă. Da’ să nu credeţi că pentru asta lucrăm mai bine decit la alte blocuri. Peste tot pe unde am trecut la fel de bine am lucrat. Că eu gindesc, şi aşa cred că trebuie să gindească orice comunist constructor, că-i mai uşor să faci un lucru bun decit unul rău. De ce ? Pentru că dacă îl faci rău tot tu trebuie să-l îndrepţi şi asta iţi ia timp şi muncă in plus, ca să nu mai zic de ruşinea ce ţi-o face. Aşa ii învăţ şi pe băieţii din echipa mea, să nu facă lucru de mîntuială, că noi nu construim de azi pe mîine ci pentru zeci, sute de ani. Eu unul, pînă la pensie mai am de gind să construiesc măcar încă pe atît cit am construit pină acuma, iar cînd o veni vremea să mă odihnesc o să am la ce să mă gindesc. Si poate, cine știe, miile de oameni care s-au mutat in aceşti ani în case noi, se vor gîndi în ceasul in care căldura căminelor le va bucura sufletele, la noi cei care le-am zidit, aşa cum ne pindim şi noi la ei în fiecare dimineaţă cină suim sus pe schele. Bucuria de a lăsa la plecare ceva trainic Puterea colectivului Viaţa a demonstrat cu prisoinţă că orice colectiv de muncă, idiferent de mărimea sa, postă remarcabile virtuţi educaţie. Colectivul constituie o şcoală pentru fiecare membru al său este un modelator al conştiinţei umuniste, unde iniţiativa şi eergia creatoare se materializeaă în fapte, ce se înscriu în maea epopee a eroismului cotidian, Nu o dată, ziarul nostru a publiat ştiri despre realizările meanizatorilor de la secţia de meanizare a agriculturii din Belin. Astăzi vom scrie despre unul din fruntaşii secţiei, care în acuala campanie agricolă, pînă în prezent, a executat cel mai mir volum de lucrări. Se numeşte teza Szorodi. După cum ne precizează şeful secţiei, Biro Ludovac, mecanizatorul Szorodi nu a muncit ca număr de ore mai mic decit ceilalţi mecanizatori, dar a izbutit ca, printr-o valoricare maximă a timpului de lucru şi prin exploatarea tractorului la întreaga capacitate, să-şi depăşească colegii de muncă. Bunăoară, numai în această primăvară a pregătit patul germinativ pe o suprafaţă de peste 300 de hectare, la aceasta adăugîndu-se şi însemnate suprafeţe însămînţate, iar în aceste zile lucrează din plin la plantatul cartofilor. Succesul nu a venit din senin. El este rodul frămîntărilor şi căutărilor, este produsul final al abnegaţiei şi, de ce nu, al eroismului. „Nu e totul să te scoli la ora 4 şi să începi lucrul, ne-a spus Géza Szorodi. Pentru a obţine rezultate bune trebuie mai înainte de toate să cunoşti pămîntul, să ştii ce poate da, să cunoşti tractorul, ca şi maşinile agricole şi în final să gîndeşti, să te frămînţi şi să te întrebi zi de zi, ceas de ceas, ce poţi face pentru ca pământul pe care îl lucrezi să poată rodi mai mult. De un real folos în munca mea, se destăinuie mecanizatorul Szorodi, este permanenţa ideilor novatoare ale întregului colectiv de la secţia în care lucrez. Comuniştii, toţi mecanizatorii, se străduiesc să găsească acele metode de muncă care să conducă la cele mai bune rezultate. Eu am fost primit de curînd în rîndul membrilor de partid şi sunt mîndru de aceasta, căci e o recunoaştere a muncii mele. Pot să afirm, fără a greşi că pe mine colectivul în care muncesc m-a format, colectivul m-a învăţat meserie, colectivul m-a învăţat să fiu om“. Intr-adevăr, colectivul are remarcabile virtuţi educative. La secţia de mecanizare din Belin comuniştii sunt aceia care intervin ori de cite ori se ivesc perturbări în procesul muncii, ori de cite ori se simte nevoia unei iniţiative care să îmbunătăţească munca. A te autodepăşi, a sesiza noul, a contribui efectiv la realizări, sunt fapte dinamice ce semnifică cota parte pe care comuniștii o oferă cu generozitate colectivului, tovarășilor de muncă. în faţa celei mai tinere unităţi industriale a judeţului, noua fabrică de brichete a I.M. Căpeni, l-am întîlnit pe ing. Virgil Fehér, vechi colaborator al ziarului nostru. Casca de miner, salopeta şi cizmele de cauciuc, m-au convins că nu se află — ca mine — în vizită, ci că este ,,de-al casei“. — Bun găsiți, tovarăşe inginer! Ce puteţi spune cititorilor ziarului nostru despre fabrica la ,,naşterea" căreia se pare că aţi asistat? — Despre fabrică se pot spune multe. De pildă, că este printre cele mai mari şi mai moderne din ţară, că la realizarea ei şi-au dat mina uzine din mai multe oraşe, că va avea, in momentul în care va lucra la capacitatea maximă, o producţie de 440.000 de tone brichete anual, că majoritatea proceselor tehnologice sunt automatizate. Vedeţi, acum cînd e gata, cînd primele cantităţi de brichete au intrat în siloz, totul pare simplu, normal. Dar pînă s-a ajuns aici, cită muncă, cită energie şi — de ce să n-o spunem — cîţi nervi s-au consumat! — Păreţi cam pesimist. — Pesimist!? în nici un caz! Treaba e gata şi e bine făcută. Dar aş vrea să subliniaţi în articolul ce-l veţi scrie, nu atît performanţele tehnice ale utilajelor şi instalaţiilor, cu munca, ambiţia, perseverenţa acestui admirabil colectiv care a găsit soluţii tehnice surprinzătoare în situaţii care păreau irezolvabile fără intervenţia proiectantului sau a specialiştilor de la uzinele care au livrat diversele utilaje. Se poate spune, fără teamă de paradox, că această fabrică este o realizare în primul rînd a beneficiarului, a muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor de aici. — Nume? — Notaţi: Alexandru Szücsi, maistru electrician, cunoaşte la perfecţie întreaga instalaţie electrică şi de automatizare; Ludovic Ágoston, tehnolog, omul cel mai la îndemînă, priceput la toate, gata să sară oriunde s-a ivit vreo defecţiune; notaţi-i pe meşterii Zoltán Kelan şi Gabor Bene, conducători pricepuţi şi fermi ai colectivelor respective. Scrieţi despre inginerul Jakob Puiller, şeful sectorului (adică al acestei fabrici noi), despre inginerul şef Carol Pali, despre directorul întreprinderii, Eroul Muncii Socialiste, Arcadie Boros. Cu toţii au muncit, cum se spune, pe brînci, pentru ca fabrica să poată da primele brichete in cinstea acestei sărbători a muncii şi a muncitorilor. 1 Mai, între timp am ajuns în faţa maşinii care execută ultima operaţie: presarea brichetelor, unde l-am întîlnit pe şeful unităţii, tânărul inginer Puiller. — Tovarăşe inginer, vreţi să ne spuneţi ceva despre metamorfoza lignitului, despre transformarea lui din brichete? — S-o luăm pe flux. Iată aici, instalaţia de sfărîmare a cărbunelui. Aici, ,,eroul“ metamorfozei de care vorbeaţi este clasat şi sfărîmat pînă ajunge la o granulaţie de 0—10 mm. Prin acest culoar urcă în secţia de uscare unde-şi pierde umiditatea cu care a venit din mină (circa 50 la sută) pînă ajunge la 10 la sută. Trece apoi în secţia de brichetare, unde se mai sfarmă o dată pentru a ajunge la o granulaţie intre 0 şi 3 mm, este amestecat cu deşeuri de brichetă, intră în malaxor unde se amestecă cu bitum şi în prezenţa aburului se transformă într-o pastă. Aceasta se răceşte, se introduce în presă şi gata brichetele pe care le-aţi văzut la începutul călătoriei noastre prin fabrică. După cum vedeţi, treaba pare foarte simplă. Dar cum se face, cum s-a făcut pînă am ajuns aici, întrebaţi-i pe ei, pe oamenii care şi-au pus fiecare cite o fărîmă de suflet la temelia acestei fabrici. — Din cite înţeleg, toată lumea a muncit. Dar, cum nu putem evidenţia chiar tot colectivul, vreţi să alegeţi dumneavoastră pe cîţiva dintre cei mai buni? — O fac cu toată plăcerea. Mi-e drag să afle toată lumea că aici lucrează oameni de nădejde, ca Tamas Agya, Vilmos Bede, Sándor Lazar, brichetişti vechi, pe care i-am adus de la vechea fabrică de brichetare, sau mai tinerii Gheorghe Suciu, Iacob Bucşa, Árpád Balázsi, Bela Albert, care au deprins tainele meseriei aici, din mers, în cadrul unui curs de calificare la locul de muncă. Evidenţieri speciale merită muncitorii de la pupitru: Lajos Deák, Csaba Kolumban, Sándor Miklós, Karol Benedek. Cu aceşti oameni de ispravă şi cu mulţi alţii ca ei, am reuşit să ne realizăm angajamentul luat in cinstea lui 1 Mai, să dăm în funcţiune noua fabrică de brichetare a lignitului. lignitului Uzina textilă „Oltul“ Sfintu Gheorghe, secţia de preparaţie. (SES .. .••• CUVINTUL NOU Pagină realizată de: Cartierul Simeria — una din noile „bijuterii“ ale oraşului Sfintu Gheorghe, D. TOMA, GH. POPIŢA, TEODORU GABRIELA, M. DEAK, A. GOLCIU, L. VOICULESCU. Am străbătut adesea pădurile Comandăului. Cînd ne-am întovărăşit la drum cu silvicultorii — am descoperit de fiecare dată, valenţele mereu noi pentru reporter, ale frumuseţii muncii de pădurar — grija lui neostoită faţă de marea avuţie a ţării ... Cînd am străbătut cotloanele pădurii la pas cu forestierul de la „Ghiurca“ sau „Tăitecuş“, „Dealul Negru“ sau „Piliş“ — am descoperit caracterele de o frumuseţe neasemuită ale unor oameni pasionaţi, dăruiţi cu totul muncii— adesea avidă şi nu mai puţin măiestrită — din pădure. Nicicînd însă n-am bănuit dimensiunile reale ale umanismului lor, ale capacităţii lor de intervenţie — adesea cu riscul sacrificiului suprem — în situaţii critice pentru tovarăşii de muncă, pentru realizarea planului de producţie. Le-am descoperit intr-unul din momentele cele mai grele prin care au trecut forestierii din sectorul Comandăului. . . Dar, iată cîteva secvenţe din filmul întâmplării. ... Era în primele zile ale lunii martie. Aici, sus, la Comandau, ninsorile nu mai conteneau. Mai sus, în parchete — şi nu mai puţin aici în vechea aşezare a forestierilor — zăpada atingea grosimea de un metru și jumătate şi chiar doi metri. Oamenii înfruntau potopul de zăpadă cum puteau. Cu lopețile improvizate, ori cu „pieptul“ autoremorcilor, zăpada se dovedea însă tot mai greu de învins... De la o vreme, toate căile de acces spre drumurile forestiere s-au blocat! La sediul sectorului, singur telefonul direct mai întreţinea legătura cu oamenii izolaţi în parchete. Pentru început, convorbirile erau liniştitoare. — Pe la voi, mai ninge? — Ninge, dar o să treacă... — Alimente aveţi? — Avem, nu ne plîngem! Baiul e că nu putem trimite la vale buştenii... — N-avem ce face. O să treacă şi asta... în ziua următoare însă, s-a pornit viscolul. Situaţia seagrava. în parchete, oamenii dădeau zăpada care încerca să acopere cabanele atât de familiare forestierilor. Alimentele se împuţinau şi, la scurtă vreme, lipsa lor vestea primejdia, îngrijorat, şeful sectorului — comunistul Ugran Albert — îşi îmbărbăta oamenii la telefon. — Curaj! Venim la voi cu alimente — îi liniştea el pe cei de la „Dealul Negru“. — Cum? — că nici pasărea nu mai ajunge la noi! — se mira de la capătul firului, şeful de echipă Ion Suciu. Şi dacă pasărea n-ar fi izbutit să ajungă la cabana forestierilor de la „Dealul Negru“ de pildă — unde cinci oameni se aflau într-o situaţie foarte critică — în schimb, au ajuns ei oamenii, dîrji, comuniştii Tunya Tiberiu — preşedintele comitetului sindicatului de secţie, Mikoveni Levente — tehnician cu mecanizarea şi secretar al organizaţiei de partid, şi maistrul Olasz Ladislau. Toţi trei, s-au încumetat să înfrunte stihiile naturii, tocmai in momentele ei cele mai aprige. Cum? Pe schiuri încărcaţi cu raniţe pline cu alimente. A fost un act de mare îndrăzneală. Din drumuri nu mai rămăsese nici o urmă. Pădure, prăpăstii, copaci — erau una, de parcă le acoperise un cearşaf, întins tobă ... Zăpada construise meşteşugit punţi înşelătoare peste prăpăstii. De nu cunoşteai ca-n palmă pădurea, întreaga zonă, cădeai în capcanele stihiei şi, vorba „schiorului“ Tunya Tiberiu nu te mai găsea nimeni decît la primăvară — şi pe la noi primăvara vine abia prin luna mai..." Cînd au ajuns sus la cabană, cu hainele îngheţate bocnă şi acoperite cu un strat gros de nea, erau aproape de nerecunoscut. Dar, ce importanţă mai avea acest „amănunt“, cînd oamenii din echipa lui Ion Suciu, erau salvaţi?! într-un târziu, ninsoarea a încetat. Şi primul parchet scos de sub povara zăpezii şi redat producţiei , a fost cel denumit „Bartha“. Data exactă — 10 martie. Au urmat apoi, celelalte şapte parchete — „Matoberţ“, „Ghiurka“, „Cupănel — km 5“, „Piliş“ ... Momentele grele trecuseră. Dar, adevăratul examen de maturitate pentru colectivul forestierilor de aici, abia începea. Căci, timp de aproape o lună, lucrul în parchete stagnase. Cu mari eforturi s-a reușit a se trimite zilnic „la vale“ buştenii de gater — atît cu fabrica de cherestea din Comandau, să nu intre în „gol“ de lucru. Apoi, treptat, cu preţul unor mari eforturi lucrurile au intrat pe făgaşul normal. Şi, dacă in luna aprilie, forestierii Comandăului, n-ar fi dus lipsa mijloacelor de transport — în special a autoremorcilor — acum majoritatea restanţelor ar fi fost recuperate. — Ce să-i faci?! — îşi exprima deunăzi regretul, nu fără amărăciune, tovarăşul Tunya Tiberiu. Am învins noi greutăţile iernii, vom reuşi să ne facem datoria pînă lacapăt, realizîndu-ne angajamentele luate! E şi aceasta, o dimensiune a conştiinţei... Dimensiunile conştiinţei ANUL VI, Nr. 937 Continuitate ^ Oamenii, adevăraţii oameni, ^ ( aşa precum arborii, adevăra- i / ţii arbori, lasă în urma lor » ) vlăstare, mlădiţe tinere, care ^ t le vor continua trecerea prin t / timp, munca, creaţia1. Şi, de / J multe ori „mlădiţa tînără“ a \ \ unui om adevărat îmbrăţişea- ^ l ză meseria, pasiunile tatălui / / într-o splendidă continuitate. 1 ) Aceste ginduri mi-au reve-ţ - nit atunci cînd, stând de voribă cu Árpád Tankó, preşedintele C.A.P. Ghidfalău, am a- ) ţ flat că inginerul agronom de I l la C.A.P. Lisnău se numeşte ? / Elek Tankó şi este ... fiul său. J ) — Nici nu împlinise bine \ i zece ani — îmi spune Tankel / tatăl — și lucra deja pe cîmp. / J îi plăcea încă de pe atunci a - t terul curat, mirosul reavăn al i i pămîntului întors. Dar îi plă-1 ^ cea și cartea. A fost un stu- * / dent bun, iar acum, cred eu, \ 1 este un bun inginer. i \ Cînd vorbește despre ie- ’ cioru-său, ochii i se luminea- ) I i.a a. 1 — îmi mai place de el, că t de multe ori se consultă cu zâ a mindrie. ^ l mine: „Tată, ce părere ai, se ^ i poate începe, mîine, plantatul ^ ^ cartofilor?“ Nu că el n-ar fi J ^ învăţat la facultate perioada i ( optimă de însămînţări, dar e 1 ştie că cel puţin la fel de va- t I loroasă ca învăţătura este ex iperienţa „bătrânilor“. 1 i — Dar... dumneata iţi con- 1 ? suiţi feciorul? 1 1 — Bineînţeles! Este firesc 1 ^ să fie aşa; el e mai... şcoli w i ca mine, mă ajută să cunosc » i soiuri noi, mai productive, de ţ grîu, cartofi, orzoaică. Discu- i tăm uneori ore în şir despre ’ i noutăţile în agro-zootehnie, ţ i despre ce se mai face nou în l . ^ agricultură. ? i Lui Árpád Tankó, îi mai J / place ceva: faptul că soţia \ i fiului său este o adevărată so- ( ^ ţie de agronom. i — Niciodată n-am auzit-o 1 / că s-ar plînge de viaţa la ţa- ^ \ ră, că ar ofta după oraş. Este i I întotdeauna alături de soţul ’ 1 ei, şi de multe ori poate fi 1 } văzută, cu o bocceluţă, adu- 1 t cîndu-i la cîmp mîncare băr- I |j băţului său, aşa cum şi mie ’ îrwî priii.no mof in/în co-,+i o mr\o ^ O'UUUiUA 1.3 U U ( Qf'U VUIXX iy J. liJLXXV- j ^ îmi aduce merinde soţia mea... J 1 Continuitate, cuvînt nobil. 1 I curgător, cuvînt care exprimă ^ \ natura aleasă a omului, a a- i devăratului om care, aşa pre- J cum arborele, adevăratul ar- \ 1 bore, lasă în urma lui o mlă- i ^ diţă tînără, care îi va conti- ? nua trecerea prin timp, muni 'ca, creaţia. | L (