Cuvântul Poporului, 1926 (Anul 8, nr. 3-71)
1926-01-17 / nr. 3
An VIII. ABONAMENTUL Pe un an — — — — — — — -• îOo Lei Pe o jumătate — — — — — __ Pe trei luni — — — — — — — 25 . In America pe an — — — — — 3oo . REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA SIBIU Str. Pintenului 1,la Librăria Săteanului. Redactor responsabil: EI. Mărteanu FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ. — APARE DUMINECA. ANUNŢURI ŞI INSERAŢIUNI se primesc la biroul administraţiei noastre UN RÂND CU LITERE MĂRUNTE: Prima oară — — — 5 Lei A doua şi a treia oară 4 Lei _____________.-----------— - lebilirii deplinii. Groaznica nenorocire abătută asupra unei părţi a Ardealului, unde torenţii de apă au luat proporţiile potopului biblic, se datoreşte în mare parte şi tembelismului nostru în ce priveşte administrarea pădurilor. Avem un minister al Domeniilor o Casă a pădurilor, avem coduri silvice, inspectori silvici şi parainspectori şi totuşi societăţi străine de neamul şi de legea noastră văduvesc munţii noştri de arbori, tăbărând asupra lor cu o furie sălbatecă. Pădurile dispar sub toporul nemilos al societăţilor străine, dealurile rămân golaşe, fiindcă de exploatare raţională nu se poate vorbi la aceste lipitori iar când s abate asupra noastră vreo primejdie ca cea din iarna aceasta, dealurile goale nu mai au puterea să oprească puvoaiele, cari trec înfuriate, ducând bolovani, surpând prăpăstii şi spălând tot în drumul lor. De-atâtea ori s’au plâns sărmanii toţi de jaful cel face în tăierea pădurilor jidanul concesionar. Deatătea ori sa atras atenţia celor în drept asupra primejdiei ce ar putea rezultă din desbrăcarea totală a munţilor de haina lor, dar politiciani venali interveneau totdeauna pentru câţiva zeci de arginţi iar jidanul îşi continuă în dragă voie opera lui de despiere a codrilor bătrâni. A trebuit să vie mâniara lui Dumnezeu pentru ca să deschidă în sfârşit şi conducătorii noştri ochii. E o experienţă şi aceasta, dar scump plătită. Vieţi omeneşti duse de valurile înfuriate, gospodării sfărâmate, un popor întreg ajuns pe drumuri şi pagube de sute de milioane, iată plata acestei experienţe. Dacă munţii noştrii nu erau jefuiţi de podoaba lor, dacă tăierile se făceau raţional, lăsând în urma toporului, noua plantaţie, topirea zăpeziii ar fi pornit cu furie la vale, fiindcă era împiedecată de obstacolele naturale ale arborilor iar populaţia ar fi fost scutită de sinistra privelişte a potopului. Dar în zadar e strigătul de durere fiindcă lipsesc sancţiunile. Lipsesc chiar şi cei cari ar avea autoritatea morală ca să dea sancţiunile cerute de o ţară întreagă. Chestia răspunderilor a rămas doar o minge sperietoare, aruncată la intervale electorale peste capetele a V' reichiridete învechite în rele şi fărădelegi. em. Tragedia unei şcoale Un filosof spunea odaia că dacă vrei să înconjuri neplăcerile, neînţelegerile şi dojenile, treime ca tot ce spui şi tot ce faci să fie supus controlului raţiunei, singurul nostru sfătuitor firesc. Dacă ar fi fost călăuziţi de aceste sfaturi conducătorii fireşti ai Avrigului în frunte cu părintele protopop Cândea, n'ar fi ajuns biata şcoală normală unde a ajuns: să fie disputată de toţi nechemaţii, să fie aruncată ca o otreapă dintr’o parte în alta şi să se facă din ea obiect de târguiala şi de sfadă în crâşma satului, şi’n reprezentanţa comunală. Dar înainte de toate să vedem cum stă povestea cu această mult frământată şcoală. Drept recunoştinţă faţă de întemeietorul învăţământului românesc, marele dascăl al neamului Gheorge Lazar, fiu al Avrigului, ale cărui oseminte se odihnesc aici sub glia natală, bărbaţii noştrii de şcoală în frunte cu dl prof. univ. Dr. Onisifor Ghibu au făcut propunerea înfiinţării unei şcoale de dascăli în Avrig. Era cel mai nimerit omagiu ce se putea aduce memoriei lui G. Lazar, din prilejul sărbării centenarului. Şcoala a luat fiinţă, susţinută fiind de stat, fără ca să fie înglobată comuna la ceva dări pentru întreţinerea ei. Cum marele nostru născător de şcoale, ministrul Angelescu n’a făcut niciodată lucrul deplin, nu s’a gândit nici atunci când a înfiinţat-o că acestei şcoale îi trebue şi adăpost. Castelul Bruckenthal, care ar fi fost liber, e neadaptabil unei şcoale cu săli de învăţământ, laboratorii, internat etc. etc. Afară de aceasta ne sta deasupra capului vecinica ameninţare a conpatridarzilor noştri Saşi cu Liga naţiunilor şi cu plângerile prin presă despre intoleranţa noastră. A rămas deocamdată singurul adăpost localul şcoalei primare unde s’a aciuat în câteva încăperi şi oropsita şcoala normală. De aici s’a pornit ura contra şcoalei normale, fiind alimentată de părintele protopop, care avea cuvânt asupra localului dar nu putea să aibă şi asupra conducerii şcoalei, unde ar fi dorit să aibe. S-a găsit o altă soluţie. Crâşma comunală care numai foloase morale nu aduce comunei, se putea foarte bine transforma în şcoală, fiindcă corespundea ca împărţire mai bine decât castelul. Partea materială era satisfăcută, fiindcă direcţia şcoalei a oferit încă odată arenda actuală, aşa că comuna nu pierdea nimic, din contră, câştiga mai mult ca până acum. Dar şi aici s’a pus la răscruce „vetto-ul părintelui protopop, care voia cu orice preţ să se debaraseze de această şcoală, fiindcă îi încurca socotelile. Dervişi urlători şi alţii, cari pentru un ciocan de rachiu l-ar desgropa chiar şi pe Gh. Lazar din ţărâna Avrigului, au început să vocifereze şi să ameninţe, cei când moartea acestei şcoale. Şi în această vreme când, inconştienţa eroilor de crâşmă atingea apogeul, dincolo, în căsuţele gospodarilor liniştiţi, muncitori şi aşezaţi durerea stătea la sfat cu sufletele lor iar revolta clocotea tot mai mult contra feţii bisericeşti, care în loc să sprijinească nizuinţele culturale, le dărâma şi le împrăştia. Înaintea ochilor acestor gospodari păţania şcoalei normale lua proporţii de tragedie, fiindcă sătucul marelui Gh. Lazar nu putea adăposti vlăstarele neamului nostru, viitoarele lumini de deşteptare din întunerec, în vreme ce an de an îngrăşa porodiţele Bavariei, fără ca să protesteze şi fără ca să se revolte părintele protopop. Aceşti gospodari, oameni cu greutate, acum sunt hotărâţi ca să vie cu jalba la Vlădicie şi să se plângă Înalt Preasfinţitului de răutatea şi de zâzania sămânală de slujitorul lui Cristos între paşnicii păstoriţi. Dar partea îngrijorătoare este că aceşti gospodari, — vreo 80 — 100 familii, — au spus că dacă nu li se face dreptate, dacă părintele protopop nu încetează cu izbiturile sale nesocotite în această şcoală, care e fala comunei şi dacă continuă mai departe cu ajuţările, ei nu se mai lasă a fi păstoriţi de un asemenea om şi se văd siliţi să treacă la altă religie. Iată unde a ajuns paşnicul Avrig! Iată lipsa de tact şi răutatea sufletească ce poate să facă din nişte oameni paşnici şi credincioşi! A trebuit să treacă o sută de ani pentru ca buba invidiei omeneşti să se spargă iar din veninul ei să împroaşte până şi sfintele moaşte ale celui mai mare luminător al neamului. Domnilor, e prea mult. Partenie Navrea. a? !