Cuvântul, noiembrie 1924 (Anul 1, nr. 1-22)

1924-11-06 / nr. 1

ANUL I No. 1 Redacfia şi Administrația 4 Str. Luterană 4 . . . 78 109 Administrația Telefon: 78110 Redactia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi In pag. II-a Ce este „Cuvântul“ Prolog la o anchetă politică --------^—OXO—-----------* ------------------- Mill I II I fflTl -----------------­ Potrivit orientărilor ce și-a fixat, Cuvântul întreprinde o an­chetă politică pe drumurile, mai întortochiate sau mai netede, mai în lumină sau mai în crepuscul, ale partidelor... Nu pare ceva nou, — şi totuşi va fi ceva nou. Căci pentru în­tâia dată un ziar independent este hotărît să-şi ia în serios ro­lul. In această anchetă vor putea vorbi sub responsabilitatea auto­rităţii lor, şefi şi fruntaşi ai tu­turor grupărilor. Ca la o tribună, în întruniri contradictorii, d un ce necunoscut încă moravurilor noastre politice, fiecare va spune ce va crede. Vom fi bucuroşi şi o­­noraţi ca prin coloanele Cuvân­tului, opiniunea publică să poa­tă auzi vorba acelora cari sunt la conducere, aspiră să ia, ori îm­prejurările îi sortesc pentru un mai îndelungat control al stăpâ­nirilor succesive. Fără reticenţe suntem dispuşi a le fi un radio­­fon amabil... Rolul unui ziar inde­pendent Dar, — şi aci intervine rolul de care vorbeam la început. Cu­vântul nu înţelege prin aceasta să fie doar un soi de «stade» — ter­men şi instalaţie care au înlo­cuit acum vechile «arene», — în care şampioni politici să-şi dis­pute ideile — şi mai ales intere­sele partidelor ce reprezintă, lă­sând numai spectatorilor — opi­niunea publică — sarcina de a se lămuri. Independenţa fără judecată proprie, caracterizată odinioară printr’o formulă incisivă de că­tre un fost ministru liberal, de care nu se mai vorbeşte, — iată o jignire ce nimeni nu ne va pu­tea aduce. Credem dimpotrivă, că rostul unui ziar neinfendat nimănui este de a se apleca cu scrupulozi­­tate, asupra realităţilor, pentru a le exterioriza apoi fără înconjur şi fără sentimentalism nici de idei nici de persoane. Fără să vrem a atinge vreo susceptibilitate, putem spune că în presa noastră politică, pana acum, au fost în acest sens nu­mai timide veleităţi principiale, niciodată traduse în f­apt... Anumite etichete formale con­stituiau un obstacol și în cel mai bun caz o surdină pentru adevă­ruri care trebuiau spuse. Așa de o pildă ■— exemplifica­rea e teoretică fără să vizeze pe ni­meni — un «organ democratic» se crede autorizat, oricât de inde­pendent s’ar socoti, să aibă indul­genţe plenare nu numai faţă de va­gile democraţii autohtone, dar şi pentru acelea de pe toată suprafa­ţa globului! A lupta pentru demo­craţie» înseamnă a declara «tabu» pe toţi acei cari se reclamă de la acea calificare, partide sau per­soane, dând astfel mai puţin a­­jutor ideilor oneste şi exponenţi­lor de industrie ideologica sub ale căror pieptare stau ascunse fanioanele tuturor credinţelor. Dezorientarea opi­niei publice In ultima analiză şi această atât de regretabilă inadvertenţă, are o însemnată parte în deso­­rientarea surprinzătoare de azi a opiniunei publice. Căci aceasta este caracterizarea precumpăni­toare a situaţiei politice. O singură certitudine pare a se desprinde pentru toţi: necesita­tea ca ţara să radieze cât mai de­grabă nipoteca în rangul întâi, pe care d. I. I. Brătianu o are de atâta timp asupra ei. Dar care este partea de cola­borare a d-lui Toată lumea, atât de convins de imperativul acestei deposedări,­­ la îndeplinirea ei ? Desigur întrunirea de Dumini­că a partidului naţionalist al po­porului, a fost una din cele mai impresionante, dacă nu cea mai mare ca număr, din câte s’au ţi­nut în Bucureşti. Şi-apoi ? De a doua zi viaţa şi-a reluat cursul, oamenii ocupa­ţiile şi d. Vintilă Brătianu poli­tica. Or, rostul unei acţiuni nu este de a constata răul­­ şi a-ţi încru­cişa braţele, repetând în cor re­semnata lamentare «Fraţilor, tre­buie să murim­­...» Altceva e de făcut. Şi aci înce­pe desorientarea factorului «ţa­ra» ca şi, poate, şi a altora. Pentru a contribui la limpezi­rea acestei atmosfere, Cuvântul întreprinde ancheta politică. Şefi şi personalităţi de seamă din diversele partide ori grupuri ne-au făgăduit declaraţiuni asu­pra modului cum fiecare pri­veşte starea de lucruri actuală şi perspectivele de mâine. înainte de aceasta însă vom expune aci, într-o serie de arti­cole, constatările pe care noi le-am putut face de-a lungul ex­cursiei prin diversele tabere. .Vom da astfel prin anticipaţie dovada nepărtinirei din care am făcut sinteza programului nos­tru, gata să recunoaştem eroarea ce ni s’ar demonstra şi fără pretinde confirmarea adevăruri­lor pe cari le vom spune. C. Gongopol Un ziar politic independent scris de intelectuali care, în ace­­laş timp, n’au rupt nici legăturile formale cu un partid căruia i-au dat în­treaga lor colaborare. — iată un ce pe care ar căuta să-l exploateze amatorii de echivo­­curi ca şi adversarii comerciali ai întreprinderilor noastre de presă. Şi de aceia, neaşteptând în­tâmpinările, dăm de la primul nu­măr, aci,­replica necesară. In adevăr, unii dintre colabo­ratorii «Cuvântului» fac şi poli­tică militantă şi în chiar numele emblemei morale a programu­lui nostru la acest ziar Sinceri­tatea, nu încercăm o tăinuire. Dar faptul acesta nu va deter­mina nici un moment vre-o în­grădire a voinţei care ne însu­fleţeşte de­opotrivă pe toţi şi a sforţărilor noastre colective, de-a introduce în viaţa publică şi în f­­resa creatoare de curente un m­­ement veşnic camuflat până azi: adevărul! începem lupta noastră, — fiind­­inovaţiile curajoase nu pot rea­­eră­ luptă, — preveniţi contra ei sugestiuni a doctrinelor­­la post de orice presiune a partidelor. Una — fi­zitivă — în garanţiile independenţei noas­­tre, era neatârnarea mică. Aceasta este­ independenţă ma­­îngăduie să spui­­tuturor ştiutori­­cu care un bun bun informator itor cum se coloane viaţa politica şi in­­­eflecteze aşa aureolă, dar pe care nien­­le atribuie x'tarilor.' a recunoaşte trei noastre, se desfăşoară­­—şi în multe .a, — este sa­­ar putea numi .uenţelor. Mani­­o multiplicitate rinite. Nimic nu are acestei intoxi­­te care, astfel, prin ajuns un soi de stare reală, ienții cei mai categorici fie — se resimt de me­­­niant. De pildă unii con­­cu această etichetă nu vor da niciodată străchinile în .re va fi călcat d-rul Lupu, — dar în schimb vor ridica la cifre logaritmice oalele sparte de gu­vern... E curios cum tocmai acei care vorbesc mai mult de impe­rativul libertăţilor, nu pot să aibă un liber arbitru în judeca­rea actelor şi ţinutei tuturora!... Ce trebuie să facă atunci acei obligaţi să nu vază decât prin ochelarii legăturilor şi disciplinei de partid . Rezultatul este că opinia pu­blică, mai mult sau mai puţin corect informată despre ceia ce se petrece în politica indiferenţelor, nu poate măcar să întrevază a­­devărul din taberele părtiniţi­­ lor..• Iată de ce prin independenţa pe care ne-o afirmăm, înţelegem a exercita o investigaţie, un con­trol şi o judecată obiectivă fără altă preocupare decât sinceri­tatea. E de mult sosită vremea de a se spune, cu bună credinţă şi ho­tărâre, tuturora, adevărul. In funcţiune de acest program, desvoltat în cadrul unei organi­zări technice, care-1 pune din prima zi în rândul marilor or­gane, Cuvântul nu-şi cunoaşte prietenii şi adversarii faţă de care să aibă balanţe sau atitudini dinainte fixate. Pentru isbânda de care nu ne îndoim vom găsi în sprijinul şi colaborarea opi­niei publice alianţa cea mai e­­fectivă şi satisfacţia cea mai preţioasă. «Cuvântul» 25°, şi 8010 In decurs de un an, din publicaţiile înregistrate la Academia Română, 25% sunt ungureşti, iar hotărnicită numai la Ardeal, această cifră se ridică la 800 gp din totalul tipăriturilor de peste munţi. Cifrele, oricât de îngrijitoare ar fi, fără îndoială nu mai spun nimic închi­puirilor de mult deprinse cu sarabanda calculelor astronomice, la care se eva­­lu­iază fraudele din fiecare si.­­ Pentru maghiarii din Ardeal, şi chiar pentru românii din Ardeal, care au în­văţat carte ungurească, Budapesta tri­mite ediţii complecte, bogat legate şi împodobite cu gravuri artistice, din o­­per­a lui Petőfi, "Arany, Madach. Clasicii germani se găsesc în orice librărie, în biblioteci la îndemâna ficăruia, ori nn acela minunate volume, care măcar de dragul legăturei cu inscripţii aurite şi a desenului rar, rătăcesc pe masa celei mai modeste familii, şvabe, săseşti ori române din Bucovina, între fotografiile bunicilor, pisica de porţelan şi colecţia de cărţi poştale ilustrate a domnişoarei lo­­godite. Din Eminescu nu avem însă o ediţie întreagă, artistică şi nu prea scumpă. Şi nici din Creangă, din Ale­xandri ori din Odobescu. Dar cu senină­­tate pomenim de un pretins imperialism cultural românesc. Şi ne surprinde că nici un ungur, în afară de negustor şi de funcţionar, nu simte nevoia şi onoarea de a învăţa graiul valahilor. Tot ce încercăm a zidi: şcoli şi re­viste, teatre înaintate şi expoziţii de artă, sunt astfel de prisos şi deşerte. In dosul acestor gesticulaţii de marionete culturale, se cască o mare besnă, unde nu licăreşte nici măcar luminiţa unei biblii pentru popor, trimisă acolo doar să mângâie suflete întunecate şi pustii. Insă ce frumoase drapele tricolore, pu­­nem şi noi, pun şi ungurii în vitrine, din ordin, in dimineata zilelor de mare săr­­bătoare a na­fiei ! Se vorbea de un impozit cultural. Ar fi prea îndrăzneţ ! De prisos şi primit cu duşmănie ? Dar cine ar ridica glasul, când e vorba de viaţa sufletului şi de acea putere ne­biruită a culturei care dă conştiinţa de neam, şi trăeşte peste veacuri, atunci chiar când neamul e stins de mult, iar­­epigonii fac comerţ da ţări şi lămâie, ca strănepoţii de astăzi ai lui Plato ! Un impozit mai mult, pe toate îmbo­găţirile şi afacerile, pe tot luxul şi des­­mățarea, pe toate cointeresările şi risi­­pete. S’ar plăti din aceste fărimituri scăpate printre degete, abecedarul mai eftin al copilului de slugă, in care ca şi în feciorul de sclav, Boraţiu ori Esop, tremură şi stă să moară o scântee divină de talent şi de nemurire. Şi cu acest preţ, multe păcate ar fi poate răscumpărate acestei societăţi de nesăţioasă desfătare şi risipire deşartă, ca acelei curtezane din vechiul Egipt, care a ridicat din banii desfrâului din fiecare noapte, nepieritoarea piramidă de la Rhodow. Cezar Pe­trosen i/CUo Crepusculul aurului? ---------------exo--------------­ Librăriile ne-au adus abia acum o carte a d-lui J. M. Keynes apă­rută în englezeşte la sfârşitul lui 1923, iar în traducere franceză în Iunie 1924. Ideile economistului en­glez asupra «reformei monetare» au evoluat de la conferinţa de la Genova şi de la «Reconstrucţia» şi evoluţia este în favoarea bunului renume al autorului. A dispărut polemistul-avocat al unei teorii, care convenea numai unora, pen­tru a face loc omului de ştiinţă care discută senin şi, servindu-se numai de datele experienţii anilor de după 1919, ajunge la concluziile pe care un cunoscător în materie e în drept să le tragă. D. Keynes nu este nici un crea­tor, nici o minte care prinde între fenomene, raporturi de cauzalitate nebănuite de alţii, înaintea sa. El este mai de­grabă omul practic cu multe cunoştinţi de meserie, care recunoscând adevărul conţinut în­tr’o proposiţiune teoretică a altuia, aduce chestiunii contribuţia sa din domeniul afacerilor. El adaptează proposiţiunea savantului la ruti­na conducătorului institu­ţiunilor mari financiare sau la mentalita­tea guvernanţilor, pentru a-i faci­lita introducerea în practică. In această carte d. Keynes ana­lizează cu multă erudiţie chestiu­nea introdusă în discuţie, fiecare în felul său, de profesorii Ir. Fis­her şi Cassel şi anume: Decât să ne ocupăm, la toată lumea, de mijloacele prin care s’ar putea ajunge la stabilitatea schim­bului între diferitele monete, este mult mai folositor să ne ocupăm de mijloacele de a face stabile pre­ţurile interne în diferitele ţări. D. Keynes arată cum s’ar putea ajunge practic la acest rezultat şi defineşte rolul pe care ar trebui să-l aibă : băncile de emisiune, ma­rile aşezăminte bancare şi minis­terul de finanţe din Anglia şi Sta­­tele­ Unite. Acestor instituţiuni, d. Keynes le dă însărcinarea de a su­praveghea simptomele care anunţă o scădere sau o ridicare supără­toare a preţurilor, ca imediat să combată tendinţa, printr’o lărgire sau comprimare a creditelor, a că­rei influenţă să fie aşa, încât pre­ţurile să varieze în limitele dorite. Procedeul nu este nou, înainte de război — sub imperiul etalonului aur — băncile de emisiune ridicau sau scoborau scontul în acelaş scop. Inovaţia constă numai în a­­ceea că acum se cer măsuri pre­ventive, căci, ridicarea sau scobo­­rîrea scontului venea abia după ce criza se produsese şi efectul era o stăvilire, nu o evitare a ei. Aşa­dar în anumite împrejurări pentru a stabili preţurile este ne­­voie de o mărire a creditelor, in­dependent de masa depozitelor, ceea ce înseamnă în limbaj conti­nental: o mărire a circulaţiei fidu­ciare independentă de cantitatea de om­ din bancă, adică se reco­mandă uneori inflaţia. Şi o reco­mandă d. Keynes, care în «Recon­strucţia» întrebuinţa calificativul de «stupizi» pentru experţii fran­cezi, belgieni şi italieni de la Ge­nova, cari nu-i admiteau părerea de a devalua monetele diferitelor ţări şi a garanta hârtia băncilor de emisiune cu aur împrumutat din Statele­ Unite. De la 1922, ideile în această ma­terie au evoluat şi d. Keynes a urmat evoluţia. A înţeles lumea că situaţia eco­nomică disperată a Europei nu este datorită numai monetei, ei este întâi o criză de producţie. A înţeles lumea că nu se poate stabili un raport permanent între valorile monetelor diferitelor ţări , cât timp puterea internă de cum­părare a acestor monete are va­­riaţiuni extrem de repezi, în am­bele sensuri şi cu amplitudini ne­comparabile cu acele ale altora, chiar când nici o cauză de avarie pur monetară n’a intervenit. A înţeles lumea că, înainte de ori­ce, industria trebue să produ­că, şi că nimeni nu are curajul să-şi pună capitalul şi munca în joc, dacă nu este sigur că produ­sul ce-l va căpăta peste câteva luni, va putea fi plasat pe un preţ remunerator. De aci nevoia de a putea prevedea acel preţ, deci sta­bilitatea preţurilor. A înţeleg lumea că dacă stabili­tatea schimbului are importanţă in comerţul exterior, stabilitatea preţurilor este baza întregei vieţi economice naţionale, şi chiar pen­tru o ţară ca Anglia, cu un aşa de întins comerţ exterior, viaţa e­­conomică naţională primează. Au înţeles în fine toţi, ceea ce înţelesese poate puţini înainte de 1922, că întoarcerea la etalonul aur, așa cum se practica înainte de război, înseamnă procurarea a­­celui aur din Statele Unite, cu alte cuvinte introducerea în Eu­ropa a unui regim quasi-colonial, metropola fiind America. Și toate acestea au condus la căutarea mijloacelor pentru a scăpa de tu­tela aurului. A înţeles cu un cuvânt lumea ceea ce decurge din politica eco­nomică practicată după război­. Este desigur un progres. Rezulta­tele, însă, la care d. Keynes şi in­spiratorii d-sale doresc să ajungă, nu vor fi atinse până ce evoluţia ideilor economice nu va parcurge încă o etapă , anume aceea: că fe­lul de producţie industrial nu per­mite şovinismului economic prac­ticat azi de toate statele din lu­me, şi că principala cauză a de­zastrului economic, financiar şi chiar monetar de azi este datorit duşmăniei pe care orice naţiune o are pentru produsul industrial, capitalul şi moneta celorlalte na­ţiuni. De esenţa felului de pro­ducţie industrial fiind libertatea u­mwaMmsaimmmsiss, circulaţiei produselor fabricate şi a capitalului peste toate frunta­riile, piaţa de cumpărare şi vân­zare fiind lumea întreagă, ori­ce împiedicare provoacă o criză, cu atât mai mult interdicţia actuală de tranzacţie între ţări. Ţările industriale sunt astăzi u­­nele faţă de altele în situaţiuni cunoscute, înainte de războiu, a­­bia în timp de război­ vamal, iar ţările agricole şi înapoiate sunt în aşa lipsă, că nu pot cumpăra produsele industriale. Dacă din concurenţa ţărilor industriale a e­­şit răsboiul mondial, din frica de concurenţă de după rasboiui para­lizia vieţei economice de azi, lea­cul nu poate fi decât­ solidarita­tea economică, şi vom ajunge aci nu prin năzuinţa naţiunilor du­pă idei generoase, ci în momentul când lumea va înţelege, că dacă pentru ţările înapoiate şovinismul economic înseamnă rămânerea în necivilizaţie, pentru ţările indus-Citiţi continuare In pag. III Platonismul opoziţiei Când d. general Averescu a organi­zat la Atene o manifestaţie politică cu muzică şi defilare, miilor de oameni în­truniţi spre a demonstra contra, guver­nului li s-a spus: — «Acum puteţi să vă duceţi acasă. Am făcut dovada popu­larităţii noastre. Restul nu mai e inte­resant». Când Duminica trecută partidul na­ţionalist al poporului a reuşit o demon­straţie populară numericeşte şi mai im­pozantă decât a averescanilor, mulţi­mile înghesuite timp de aproape cinci ore în sală, în curte şi în uliţă. Spre a auzi cascadele răsunătoare ale unei o­­ratorii fără preget, s’au împrăştiat în urmă niţel cam aiurite, convinse mai mult ca oricând de nefericirile guver­nării liberale dar nu tot atât de lămu­rite asupra mijloacelor d’a le pune ca­păt... Partidul naţionalist al poporului a vrut probabil să arate că sub raportul forţei sale politice şi răsunetului faţă de mase, este tot atât de tare dacă nu mai tare ca un altul. Dar dacă un scop egoist de partid a fost atins,­­ la rezultatul care intere­sează în adevăr, toată ţara, cum se va ajunge ? In adevăr, d. Iorga a făcut apel la D-zeu «ca să lumineze mintea Regelui» dar divinitatea nefiind până azi un fac­tor politic competinte şi determinant în schimbările de regim, este de aştep­tat o reţetă mai practică. De fapt nici odată poate un guvern n’a avut o situaţie politică şi morală mai sdruncinată decât a celui de azi. Nici odată n’a fost mai descoperit la atacuri şi mai puţin în stare de a le răspunde. Şi cu toate astea, opoziţia care se înverşuna pe nimicuri odinioa­ră, este acu­m mai platonică decât ori­când... Opiniunea publică chiar cea înregi­mentată începe să se întrebe tot cu mai multă enervare, de rostul unei atitu­dini căreia nu-i găseşte explicaţie... Şi prestigiul opoziţiei va avea mult de su­ferit, în ziua când ţara va vedea că preocupările de partid rămân, chiar în asemenea grave împrejurări, criteriul principal în acţiunile ce pretind a în­semna un superior interes general. jjf *«. Di­n ur­manii: f. .CosnplOLwfle Şi fiindcă pătura conducătoare şi-a strangulat autoritatea la uşa parchetului, iar concepţia de guvernământ este ges­­tată de capul tâmp al marelui Vintilă cu anexa cretină a d-nului ’Angelescu, comploturile turbură pacea prielnică unei întinse exploatări a ’diverselor afaceri naţionale. Sunt comploturi ! Dar cine le deter­­mină ? Numai un simplism de cugetare şi o nevroză tinerească în care roman­tismul naţionalist se încrucişează cu mis­­ticismul asasin de peste Nistru ! Să nu fie oare comploturile buboae pe unde îşi caută eşirea un rău filtrat adânc în or­­ganizmul statului român ! Puţină atenţie şi urechea fină va auzi un vuet înăbuşit de idioată aprobare. Dincolo de laboratoarele rămase pustii,­­de bibliotecile împăenjenite de­ uitare, de cărţile amuţite, căci se pare — ori­cât am dori să ne înşelăm ! — generaţia cea nouă a violenţii şi primitivismului tplain.airx.ist poartă o nepotolită ură tiparului — există un tumult de revoltă ce-şi dibue astăzi expresia in comploturi pentru a se revărsa mâine in prăbuşiri totale. Cei care reduc ameninţarea pri­mejdiei la cei câţi­va studenţi hipnoti­zaţi de câteva formule energice, neter­eesc şi alte drumuri de ură complotistă. Febra care tulbură echilibrul judecăţii unei minorităţi de tineri, se poate întinde asupra unor clase a căror rătăcire pe căile conspiraţiei sfărâmă un întreg or­­ganism social. Noi semnalăm imensitatea răului şi n’am dori decât să începem lupta noas­­tră la acest ziar cu o profeţie mincinoasă. Ar fi pentru noi suprema mângăere. P. S. Cuvântul Luptele politice de presă, purtate pentru reciproca discreditare între adversari, au devalorificat cuvântul. Cetitorul inteligent al cotidianelor schiţează un zâmbet de desgust. Când se ridică în volbură de elogii între partizani, cuvântul se înfăşoară ca o leasă de iederă veştedă. Când s’esvârle brombatic dela tabără la tabără, cuvântul izbeşte moale şi turtit ca o minge de cauciuc In zid. Nu fiindcă adversarul e tare, ci fiind­că cuvântul e secătuit de forţă. • * 1 Patimile politice l-au tocit ca pe o piatră sepulcrală a cărei inscripţie s’a ros de călcâie. Superlativă în afirmare ori superlativă în negare, toată logomahia politică de azi sea­mănă cu o partidă de joc cu coco­­loaşele de zăpadă: nimeni nu iese rănit din luptă. Combatanţii sunt cei kflntâiu cari nu cred în forţa cu­vântului asvărlit. Ei îl trimit ca o să­geată de carton din coarda zbâr­­nâitoare a minciunii, a ipocriziei şi ambiţiei. De fapt nu se ţinteşte în adversar decât pentru efect în­­ opinia publică. Dar prea excesiv a fost abuzul ca această opinie pu­blică să mai creadă în efectul ilu­zoriu al vorbelor late. Logomahia politică e absurdă fiindcă n’are lo­gică, e seacă fiindcă n’are idei, e imorală fiindcă n’are onestitate, e nulă fiindcă nu aplică sancţiuni. Şi totuşi, într’o societate în care pistoanele sancţiunii s’au ruinat, în care stăvilarele legii s’au prăbuşit, iar talazurile anarhiei morale se vân­zolesc ameninţătoare cu desfrâul fi­nal, cuvântul poate fi o sancţiune. O supremă sancţiune a condeielor libere, o conştiinţă revoltate care cere respectul principiilor normative ale societăţii şi ale vieţii omeneşti. Este incontestabil că spectacolul hidos al vieţii publice de azi, care, cu fiecare văl ce se sfăşie, îşi arată corpul scor­­b-trosit de bube viermănoase, a tre­zit în massele cetăţeneşti un adânc desgust şi un fond de indignare ne­deplin a­rticulată încă. Această in­dignare, densă ca un abur comprimat, îşi caută supapele de siguranţă. Condeele libere, mutate în con­ştiinţă liberă, sunt datoare în rândul întâiu să îndeplinească această func­ţie socială, salvatoare. La început a fost cuvântul. Fapta s-a desvoltat ca un arbore din sâm­burele cuvântului primordial. Scrii­torul politic care-şi doreşte scri­sului sau­ coloana vertebrală a unei funcţii sociale, e, chemat să redea cuvântului forţa primordială secătuită şi pângărită prin întrebuinţări im­pure. El, scriitorul, nu are altă armă. El crede în divina putere creatoare a cuvântului. Şi ’n puterea lui dis­trugătoare ca uraganele lui Iehova, care curăţă cu suflul lor codrii verzi ai societăţii omeneşti de vreascurile netrebnice.­ ­ * O mlaştină e călimara sarbedei lo­gom­ahii politice. Călimara noastră vrem să fie grota uraganelor purificatoare. Fiindcă noi credem în tăria cuvânt­­tului. A cuvântului corosiv şi a cu­vântului tonic. El a creat lumea, el o dărâmă, el o va reclădi. Mai tăios decât spada, mai ascuţit de­cât baioneta, mai sfredelitor decât glonţul şi mai deschizător de cale decât ghiuleaua e cuvântul. El are privilegiul de a distruge iman fără sânge. El are privilegiul de­ a clădi peste dărâmături. Cu păgână dragoste de sufletul şi de pământul acestui neam,„ îl as­­vârlim, în lume. II asvârlim în mu­şuroaele mişunei uriaşe care astupă zarea viitorului. El va izbi din plin şi’n plin. Fiindcă materia inflamabilă care îl aruncă e cinstea noastră ul­tragiată, e forța noastră morală. Nichifor Crainic Situaţia politică în Anglia Guvernul laburist englez a demisio­nat eri. D. Stanley Baldwin, şeful con­servatorilor, a constituit noul minister. D. Baldwin se întoarce ca învingător, partidul său înregistrând cel mai mare dintre triumfurile electorale cunoscute în Anglia, după şapte luni de experien­ţă cu regimul laburist pe care tot dân­sul — d. Baldwin — l-a făcut posibil. In adevăr, conservatorii dispuneau de o majoritate suficientă, când şeful guvernului a provocat alegeri noui pen­tru a lăsa ţara să se rostească asupra noului regim economic, pe care vroia să-i introducă. D. Baldwin vedea în pro­tecţionism remediul cel mai bun con­tra marasmului industrial şi şomaju­lui. Dar Anglia nu se poate decide să renunţe la liberul schimb. Conservatorii, rămânând cel mai nu­meros grup în Camera comunelor, îşi perdură majoritatea. Iar liberalii, care se prezentaseră fracţionaţi, căzură pe planul al treilea, partidul muncitoresc condus de d. Macdonald venind ime­diat după conservatori. Soluţiunea refacerei unei coaliţiuni conservator-liberale era dificilă, întru­cât lupta se dăduse în alegeri pe ches­tiunea arătată mai sus şi în care cele două partide istorice avusese o ireduc­tibilă atitudine protivnică. D. Lloyd George, ale cărui fantezii politice au dus partidul liberal la de­zastrul alegerilor din urmă, reuşi a de­termina soluţia hibridă a unui guvern laburist sprijinit de voturile liberale. Experienţă interesantă, care introdu­cea, în tradiţionalul mecanism constitu­­ţional britanic, rezemat pe alternarea la guvern a două partide, un al treilea element. Experienţă însă fără viaţă, or­ganismul politic englezesc fiind refrac­tar grefărei unui corp străin. S’a făcut această dovadă în nouile alegeri. Libe­ralii, diminuaţi la cele precedente, au fost aproape desfiinţaţi la cele de a­­cum. Insă­ şi venerabilul şef d. Asquith­ a căzut iar d. Lloyd George, antreno­rul acestei serii de înfrângeri, va fi lea­­derul a numai 35 de deputaţi liberali. Alegătorii şi-au manifestat categoric dorinţa de a reveni la tradiţia celor două partide, şi laburiştii par desemnaţi pentru viitoarea Stângă, care să alter­neze cu dreapta conservatoare la gu­vern. Evident nu se poate spune ca decli­nul liberalilor este definitiv. O recule­gere a acestui partid, care s’a epuisat într’o politicie flotantă, este posibilă. Deocamdată însă succesul conserva­torilor este atât de complect, în­cât până la sfârşitul legislaturei nu mai poate fi vorba de o schimbare de re­gim. Alegătorii englezi obosiţi de trei succesive consultări electorale au vrut să indice şi aceasta prin voturile pe care le-au dat. - -----­ Redacţia „Cuvântului Ziarul «Cuvântul» este scris de următorii redac­tori şi colaboratori : C. Gongopol, P. Şeicaru, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, I. Dragu, G. Ni. Ivanov, P. Costin, T. De­ve­chi, Al. Radian, Adrian Meniu, L. Blaga, Al. Io­­nescu, I. Tolan, etc. ii­

Next