Cuvântul, noiembrie 1924 (Anul 1, nr. 1-22)
1924-11-06 / nr. 1
ANUL I No. 1 Redacfia şi Administrația 4 Str. Luterană 4 . . . 78 109 Administrația Telefon: 78110 Redactia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi In pag. II-a Ce este „Cuvântul“ Prolog la o anchetă politică --------^—OXO—-----------* ------------------- Mill I II I fflTl ----------------- Potrivit orientărilor ce și-a fixat, Cuvântul întreprinde o anchetă politică pe drumurile, mai întortochiate sau mai netede, mai în lumină sau mai în crepuscul, ale partidelor... Nu pare ceva nou, — şi totuşi va fi ceva nou. Căci pentru întâia dată un ziar independent este hotărît să-şi ia în serios rolul. In această anchetă vor putea vorbi sub responsabilitatea autorităţii lor, şefi şi fruntaşi ai tuturor grupărilor. Ca la o tribună, în întruniri contradictorii, d un ce necunoscut încă moravurilor noastre politice, fiecare va spune ce va crede. Vom fi bucuroşi şi onoraţi ca prin coloanele Cuvântului, opiniunea publică să poată auzi vorba acelora cari sunt la conducere, aspiră să ia, ori împrejurările îi sortesc pentru un mai îndelungat control al stăpânirilor succesive. Fără reticenţe suntem dispuşi a le fi un radiofon amabil... Rolul unui ziar independent Dar, — şi aci intervine rolul de care vorbeam la început. Cuvântul nu înţelege prin aceasta să fie doar un soi de «stade» — termen şi instalaţie care au înlocuit acum vechile «arene», — în care şampioni politici să-şi dispute ideile — şi mai ales interesele partidelor ce reprezintă, lăsând numai spectatorilor — opiniunea publică — sarcina de a se lămuri. Independenţa fără judecată proprie, caracterizată odinioară printr’o formulă incisivă de către un fost ministru liberal, de care nu se mai vorbeşte, — iată o jignire ce nimeni nu ne va putea aduce. Credem dimpotrivă, că rostul unui ziar neinfendat nimănui este de a se apleca cu scrupulozitate, asupra realităţilor, pentru a le exterioriza apoi fără înconjur şi fără sentimentalism nici de idei nici de persoane. Fără să vrem a atinge vreo susceptibilitate, putem spune că în presa noastră politică, pana acum, au fost în acest sens numai timide veleităţi principiale, niciodată traduse în fapt... Anumite etichete formale constituiau un obstacol și în cel mai bun caz o surdină pentru adevăruri care trebuiau spuse. Așa de o pildă ■— exemplificarea e teoretică fără să vizeze pe nimeni — un «organ democratic» se crede autorizat, oricât de independent s’ar socoti, să aibă indulgenţe plenare nu numai faţă de vagile democraţii autohtone, dar şi pentru acelea de pe toată suprafaţa globului! A lupta pentru democraţie» înseamnă a declara «tabu» pe toţi acei cari se reclamă de la acea calificare, partide sau persoane, dând astfel mai puţin ajutor ideilor oneste şi exponenţilor de industrie ideologica sub ale căror pieptare stau ascunse fanioanele tuturor credinţelor. Dezorientarea opiniei publice In ultima analiză şi această atât de regretabilă inadvertenţă, are o însemnată parte în desorientarea surprinzătoare de azi a opiniunei publice. Căci aceasta este caracterizarea precumpănitoare a situaţiei politice. O singură certitudine pare a se desprinde pentru toţi: necesitatea ca ţara să radieze cât mai degrabă nipoteca în rangul întâi, pe care d. I. I. Brătianu o are de atâta timp asupra ei. Dar care este partea de colaborare a d-lui Toată lumea, atât de convins de imperativul acestei deposedări, la îndeplinirea ei ? Desigur întrunirea de Duminică a partidului naţionalist al poporului, a fost una din cele mai impresionante, dacă nu cea mai mare ca număr, din câte s’au ţinut în Bucureşti. Şi-apoi ? De a doua zi viaţa şi-a reluat cursul, oamenii ocupaţiile şi d. Vintilă Brătianu politica. Or, rostul unei acţiuni nu este de a constata răul şi a-ţi încrucişa braţele, repetând în cor resemnata lamentare «Fraţilor, trebuie să murim...» Altceva e de făcut. Şi aci începe desorientarea factorului «ţara» ca şi, poate, şi a altora. Pentru a contribui la limpezirea acestei atmosfere, Cuvântul întreprinde ancheta politică. Şefi şi personalităţi de seamă din diversele partide ori grupuri ne-au făgăduit declaraţiuni asupra modului cum fiecare priveşte starea de lucruri actuală şi perspectivele de mâine. înainte de aceasta însă vom expune aci, într-o serie de articole, constatările pe care noi le-am putut face de-a lungul excursiei prin diversele tabere. .Vom da astfel prin anticipaţie dovada nepărtinirei din care am făcut sinteza programului nostru, gata să recunoaştem eroarea ce ni s’ar demonstra şi fără pretinde confirmarea adevărurilor pe cari le vom spune. C. Gongopol Un ziar politic independent scris de intelectuali care, în acelaş timp, n’au rupt nici legăturile formale cu un partid căruia i-au dat întreaga lor colaborare. — iată un ce pe care ar căuta să-l exploateze amatorii de echivocuri ca şi adversarii comerciali ai întreprinderilor noastre de presă. Şi de aceia, neaşteptând întâmpinările, dăm de la primul număr, aci,replica necesară. In adevăr, unii dintre colaboratorii «Cuvântului» fac şi politică militantă şi în chiar numele emblemei morale a programului nostru la acest ziar Sinceritatea, nu încercăm o tăinuire. Dar faptul acesta nu va determina nici un moment vre-o îngrădire a voinţei care ne însufleţeşte deopotrivă pe toţi şi a sforţărilor noastre colective, de-a introduce în viaţa publică şi în fresa creatoare de curente un mement veşnic camuflat până azi: adevărul! începem lupta noastră, — fiindinovaţiile curajoase nu pot reaeră luptă, — preveniţi contra ei sugestiuni a doctrinelorla post de orice presiune a partidelor. Una — fizitivă — în garanţiile independenţei noastre, era neatârnarea mică. Aceasta este independenţă maîngăduie să spuituturor ştiutoricu care un bun bun informator itor cum se coloane viaţa politica şi ineflecteze aşa aureolă, dar pe care nienle atribuie x'tarilor.' a recunoaşte trei noastre, se desfăşoară—şi în multe .a, — este saar putea numi .uenţelor. Manio multiplicitate rinite. Nimic nu are acestei intoxite care, astfel, prin ajuns un soi de stare reală, ienții cei mai categorici fie — se resimt de meniant. De pildă unii concu această etichetă nu vor da niciodată străchinile în .re va fi călcat d-rul Lupu, — dar în schimb vor ridica la cifre logaritmice oalele sparte de guvern... E curios cum tocmai acei care vorbesc mai mult de imperativul libertăţilor, nu pot să aibă un liber arbitru în judecarea actelor şi ţinutei tuturora!... Ce trebuie să facă atunci acei obligaţi să nu vază decât prin ochelarii legăturilor şi disciplinei de partid . Rezultatul este că opinia publică, mai mult sau mai puţin corect informată despre ceia ce se petrece în politica indiferenţelor, nu poate măcar să întrevază adevărul din taberele părtiniţi lor..• Iată de ce prin independenţa pe care ne-o afirmăm, înţelegem a exercita o investigaţie, un control şi o judecată obiectivă fără altă preocupare decât sinceritatea. E de mult sosită vremea de a se spune, cu bună credinţă şi hotărâre, tuturora, adevărul. In funcţiune de acest program, desvoltat în cadrul unei organizări technice, care-1 pune din prima zi în rândul marilor organe, Cuvântul nu-şi cunoaşte prietenii şi adversarii faţă de care să aibă balanţe sau atitudini dinainte fixate. Pentru isbânda de care nu ne îndoim vom găsi în sprijinul şi colaborarea opiniei publice alianţa cea mai efectivă şi satisfacţia cea mai preţioasă. «Cuvântul» 25°, şi 8010 In decurs de un an, din publicaţiile înregistrate la Academia Română, 25% sunt ungureşti, iar hotărnicită numai la Ardeal, această cifră se ridică la 800 gp din totalul tipăriturilor de peste munţi. Cifrele, oricât de îngrijitoare ar fi, fără îndoială nu mai spun nimic închipuirilor de mult deprinse cu sarabanda calculelor astronomice, la care se evaluiază fraudele din fiecare si. Pentru maghiarii din Ardeal, şi chiar pentru românii din Ardeal, care au învăţat carte ungurească, Budapesta trimite ediţii complecte, bogat legate şi împodobite cu gravuri artistice, din opera lui Petőfi, "Arany, Madach. Clasicii germani se găsesc în orice librărie, în biblioteci la îndemâna ficăruia, ori nn acela minunate volume, care măcar de dragul legăturei cu inscripţii aurite şi a desenului rar, rătăcesc pe masa celei mai modeste familii, şvabe, săseşti ori române din Bucovina, între fotografiile bunicilor, pisica de porţelan şi colecţia de cărţi poştale ilustrate a domnişoarei logodite. Din Eminescu nu avem însă o ediţie întreagă, artistică şi nu prea scumpă. Şi nici din Creangă, din Alexandri ori din Odobescu. Dar cu seninătate pomenim de un pretins imperialism cultural românesc. Şi ne surprinde că nici un ungur, în afară de negustor şi de funcţionar, nu simte nevoia şi onoarea de a învăţa graiul valahilor. Tot ce încercăm a zidi: şcoli şi reviste, teatre înaintate şi expoziţii de artă, sunt astfel de prisos şi deşerte. In dosul acestor gesticulaţii de marionete culturale, se cască o mare besnă, unde nu licăreşte nici măcar luminiţa unei biblii pentru popor, trimisă acolo doar să mângâie suflete întunecate şi pustii. Insă ce frumoase drapele tricolore, punem şi noi, pun şi ungurii în vitrine, din ordin, in dimineata zilelor de mare sărbătoare a nafiei ! Se vorbea de un impozit cultural. Ar fi prea îndrăzneţ ! De prisos şi primit cu duşmănie ? Dar cine ar ridica glasul, când e vorba de viaţa sufletului şi de acea putere nebiruită a culturei care dă conştiinţa de neam, şi trăeşte peste veacuri, atunci chiar când neamul e stins de mult, iarepigonii fac comerţ da ţări şi lămâie, ca strănepoţii de astăzi ai lui Plato ! Un impozit mai mult, pe toate îmbogăţirile şi afacerile, pe tot luxul şi desmățarea, pe toate cointeresările şi risipete. S’ar plăti din aceste fărimituri scăpate printre degete, abecedarul mai eftin al copilului de slugă, in care ca şi în feciorul de sclav, Boraţiu ori Esop, tremură şi stă să moară o scântee divină de talent şi de nemurire. Şi cu acest preţ, multe păcate ar fi poate răscumpărate acestei societăţi de nesăţioasă desfătare şi risipire deşartă, ca acelei curtezane din vechiul Egipt, care a ridicat din banii desfrâului din fiecare noapte, nepieritoarea piramidă de la Rhodow. Cezar Petrosen i/CUo Crepusculul aurului? ---------------exo-------------- Librăriile ne-au adus abia acum o carte a d-lui J. M. Keynes apărută în englezeşte la sfârşitul lui 1923, iar în traducere franceză în Iunie 1924. Ideile economistului englez asupra «reformei monetare» au evoluat de la conferinţa de la Genova şi de la «Reconstrucţia» şi evoluţia este în favoarea bunului renume al autorului. A dispărut polemistul-avocat al unei teorii, care convenea numai unora, pentru a face loc omului de ştiinţă care discută senin şi, servindu-se numai de datele experienţii anilor de după 1919, ajunge la concluziile pe care un cunoscător în materie e în drept să le tragă. D. Keynes nu este nici un creator, nici o minte care prinde între fenomene, raporturi de cauzalitate nebănuite de alţii, înaintea sa. El este mai degrabă omul practic cu multe cunoştinţi de meserie, care recunoscând adevărul conţinut într’o proposiţiune teoretică a altuia, aduce chestiunii contribuţia sa din domeniul afacerilor. El adaptează proposiţiunea savantului la rutina conducătorului instituţiunilor mari financiare sau la mentalitatea guvernanţilor, pentru a-i facilita introducerea în practică. In această carte d. Keynes analizează cu multă erudiţie chestiunea introdusă în discuţie, fiecare în felul său, de profesorii Ir. Fisher şi Cassel şi anume: Decât să ne ocupăm, la toată lumea, de mijloacele prin care s’ar putea ajunge la stabilitatea schimbului între diferitele monete, este mult mai folositor să ne ocupăm de mijloacele de a face stabile preţurile interne în diferitele ţări. D. Keynes arată cum s’ar putea ajunge practic la acest rezultat şi defineşte rolul pe care ar trebui să-l aibă : băncile de emisiune, marile aşezăminte bancare şi ministerul de finanţe din Anglia şi Statele Unite. Acestor instituţiuni, d. Keynes le dă însărcinarea de a supraveghea simptomele care anunţă o scădere sau o ridicare supărătoare a preţurilor, ca imediat să combată tendinţa, printr’o lărgire sau comprimare a creditelor, a cărei influenţă să fie aşa, încât preţurile să varieze în limitele dorite. Procedeul nu este nou, înainte de război — sub imperiul etalonului aur — băncile de emisiune ridicau sau scoborau scontul în acelaş scop. Inovaţia constă numai în aceea că acum se cer măsuri preventive, căci, ridicarea sau scoborîrea scontului venea abia după ce criza se produsese şi efectul era o stăvilire, nu o evitare a ei. Aşadar în anumite împrejurări pentru a stabili preţurile este nevoie de o mărire a creditelor, independent de masa depozitelor, ceea ce înseamnă în limbaj continental: o mărire a circulaţiei fiduciare independentă de cantitatea de om din bancă, adică se recomandă uneori inflaţia. Şi o recomandă d. Keynes, care în «Reconstrucţia» întrebuinţa calificativul de «stupizi» pentru experţii francezi, belgieni şi italieni de la Genova, cari nu-i admiteau părerea de a devalua monetele diferitelor ţări şi a garanta hârtia băncilor de emisiune cu aur împrumutat din Statele Unite. De la 1922, ideile în această materie au evoluat şi d. Keynes a urmat evoluţia. A înţeles lumea că situaţia economică disperată a Europei nu este datorită numai monetei, ei este întâi o criză de producţie. A înţeles lumea că nu se poate stabili un raport permanent între valorile monetelor diferitelor ţări , cât timp puterea internă de cumpărare a acestor monete are variaţiuni extrem de repezi, în ambele sensuri şi cu amplitudini necomparabile cu acele ale altora, chiar când nici o cauză de avarie pur monetară n’a intervenit. A înţeles lumea că, înainte de orice, industria trebue să producă, şi că nimeni nu are curajul să-şi pună capitalul şi munca în joc, dacă nu este sigur că produsul ce-l va căpăta peste câteva luni, va putea fi plasat pe un preţ remunerator. De aci nevoia de a putea prevedea acel preţ, deci stabilitatea preţurilor. A înţeleg lumea că dacă stabilitatea schimbului are importanţă in comerţul exterior, stabilitatea preţurilor este baza întregei vieţi economice naţionale, şi chiar pentru o ţară ca Anglia, cu un aşa de întins comerţ exterior, viaţa economică naţională primează. Au înţeles în fine toţi, ceea ce înţelesese poate puţini înainte de 1922, că întoarcerea la etalonul aur, așa cum se practica înainte de război, înseamnă procurarea acelui aur din Statele Unite, cu alte cuvinte introducerea în Europa a unui regim quasi-colonial, metropola fiind America. Și toate acestea au condus la căutarea mijloacelor pentru a scăpa de tutela aurului. A înţeles cu un cuvânt lumea ceea ce decurge din politica economică practicată după război. Este desigur un progres. Rezultatele, însă, la care d. Keynes şi inspiratorii d-sale doresc să ajungă, nu vor fi atinse până ce evoluţia ideilor economice nu va parcurge încă o etapă , anume aceea: că felul de producţie industrial nu permite şovinismului economic practicat azi de toate statele din lume, şi că principala cauză a dezastrului economic, financiar şi chiar monetar de azi este datorit duşmăniei pe care orice naţiune o are pentru produsul industrial, capitalul şi moneta celorlalte naţiuni. De esenţa felului de producţie industrial fiind libertatea umwaMmsaimmmsiss, circulaţiei produselor fabricate şi a capitalului peste toate fruntariile, piaţa de cumpărare şi vânzare fiind lumea întreagă, orice împiedicare provoacă o criză, cu atât mai mult interdicţia actuală de tranzacţie între ţări. Ţările industriale sunt astăzi unele faţă de altele în situaţiuni cunoscute, înainte de războiu, abia în timp de război vamal, iar ţările agricole şi înapoiate sunt în aşa lipsă, că nu pot cumpăra produsele industriale. Dacă din concurenţa ţărilor industriale a eşit răsboiul mondial, din frica de concurenţă de după rasboiui paralizia vieţei economice de azi, leacul nu poate fi decât solidaritatea economică, şi vom ajunge aci nu prin năzuinţa naţiunilor după idei generoase, ci în momentul când lumea va înţelege, că dacă pentru ţările înapoiate şovinismul economic înseamnă rămânerea în necivilizaţie, pentru ţările indus-Citiţi continuare In pag. III Platonismul opoziţiei Când d. general Averescu a organizat la Atene o manifestaţie politică cu muzică şi defilare, miilor de oameni întruniţi spre a demonstra contra, guvernului li s-a spus: — «Acum puteţi să vă duceţi acasă. Am făcut dovada popularităţii noastre. Restul nu mai e interesant». Când Duminica trecută partidul naţionalist al poporului a reuşit o demonstraţie populară numericeşte şi mai impozantă decât a averescanilor, mulţimile înghesuite timp de aproape cinci ore în sală, în curte şi în uliţă. Spre a auzi cascadele răsunătoare ale unei oratorii fără preget, s’au împrăştiat în urmă niţel cam aiurite, convinse mai mult ca oricând de nefericirile guvernării liberale dar nu tot atât de lămurite asupra mijloacelor d’a le pune capăt... Partidul naţionalist al poporului a vrut probabil să arate că sub raportul forţei sale politice şi răsunetului faţă de mase, este tot atât de tare dacă nu mai tare ca un altul. Dar dacă un scop egoist de partid a fost atins, la rezultatul care interesează în adevăr, toată ţara, cum se va ajunge ? In adevăr, d. Iorga a făcut apel la D-zeu «ca să lumineze mintea Regelui» dar divinitatea nefiind până azi un factor politic competinte şi determinant în schimbările de regim, este de aşteptat o reţetă mai practică. De fapt nici odată poate un guvern n’a avut o situaţie politică şi morală mai sdruncinată decât a celui de azi. Nici odată n’a fost mai descoperit la atacuri şi mai puţin în stare de a le răspunde. Şi cu toate astea, opoziţia care se înverşuna pe nimicuri odinioară, este acum mai platonică decât oricând... Opiniunea publică chiar cea înregimentată începe să se întrebe tot cu mai multă enervare, de rostul unei atitudini căreia nu-i găseşte explicaţie... Şi prestigiul opoziţiei va avea mult de suferit, în ziua când ţara va vedea că preocupările de partid rămân, chiar în asemenea grave împrejurări, criteriul principal în acţiunile ce pretind a însemna un superior interes general. jjf *«. Din urmanii: f. .CosnplOLwfle Şi fiindcă pătura conducătoare şi-a strangulat autoritatea la uşa parchetului, iar concepţia de guvernământ este gestată de capul tâmp al marelui Vintilă cu anexa cretină a d-nului ’Angelescu, comploturile turbură pacea prielnică unei întinse exploatări a ’diverselor afaceri naţionale. Sunt comploturi ! Dar cine le determină ? Numai un simplism de cugetare şi o nevroză tinerească în care romantismul naţionalist se încrucişează cu misticismul asasin de peste Nistru ! Să nu fie oare comploturile buboae pe unde îşi caută eşirea un rău filtrat adânc în organizmul statului român ! Puţină atenţie şi urechea fină va auzi un vuet înăbuşit de idioată aprobare. Dincolo de laboratoarele rămase pustii,de bibliotecile împăenjenite de uitare, de cărţile amuţite, căci se pare — oricât am dori să ne înşelăm ! — generaţia cea nouă a violenţii şi primitivismului tplain.airx.ist poartă o nepotolită ură tiparului — există un tumult de revoltă ce-şi dibue astăzi expresia in comploturi pentru a se revărsa mâine in prăbuşiri totale. Cei care reduc ameninţarea primejdiei la cei câţiva studenţi hipnotizaţi de câteva formule energice, netereesc şi alte drumuri de ură complotistă. Febra care tulbură echilibrul judecăţii unei minorităţi de tineri, se poate întinde asupra unor clase a căror rătăcire pe căile conspiraţiei sfărâmă un întreg organism social. Noi semnalăm imensitatea răului şi n’am dori decât să începem lupta noastră la acest ziar cu o profeţie mincinoasă. Ar fi pentru noi suprema mângăere. P. S. Cuvântul Luptele politice de presă, purtate pentru reciproca discreditare între adversari, au devalorificat cuvântul. Cetitorul inteligent al cotidianelor schiţează un zâmbet de desgust. Când se ridică în volbură de elogii între partizani, cuvântul se înfăşoară ca o leasă de iederă veştedă. Când s’esvârle brombatic dela tabără la tabără, cuvântul izbeşte moale şi turtit ca o minge de cauciuc In zid. Nu fiindcă adversarul e tare, ci fiindcă cuvântul e secătuit de forţă. • * 1 Patimile politice l-au tocit ca pe o piatră sepulcrală a cărei inscripţie s’a ros de călcâie. Superlativă în afirmare ori superlativă în negare, toată logomahia politică de azi seamănă cu o partidă de joc cu cocoloaşele de zăpadă: nimeni nu iese rănit din luptă. Combatanţii sunt cei kflntâiu cari nu cred în forţa cuvântului asvărlit. Ei îl trimit ca o săgeată de carton din coarda zbârnâitoare a minciunii, a ipocriziei şi ambiţiei. De fapt nu se ţinteşte în adversar decât pentru efect în opinia publică. Dar prea excesiv a fost abuzul ca această opinie publică să mai creadă în efectul iluzoriu al vorbelor late. Logomahia politică e absurdă fiindcă n’are logică, e seacă fiindcă n’are idei, e imorală fiindcă n’are onestitate, e nulă fiindcă nu aplică sancţiuni. Şi totuşi, într’o societate în care pistoanele sancţiunii s’au ruinat, în care stăvilarele legii s’au prăbuşit, iar talazurile anarhiei morale se vânzolesc ameninţătoare cu desfrâul final, cuvântul poate fi o sancţiune. O supremă sancţiune a condeielor libere, o conştiinţă revoltate care cere respectul principiilor normative ale societăţii şi ale vieţii omeneşti. Este incontestabil că spectacolul hidos al vieţii publice de azi, care, cu fiecare văl ce se sfăşie, îşi arată corpul scorb-trosit de bube viermănoase, a trezit în massele cetăţeneşti un adânc desgust şi un fond de indignare nedeplin articulată încă. Această indignare, densă ca un abur comprimat, îşi caută supapele de siguranţă. Condeele libere, mutate în conştiinţă liberă, sunt datoare în rândul întâiu să îndeplinească această funcţie socială, salvatoare. La început a fost cuvântul. Fapta s-a desvoltat ca un arbore din sâmburele cuvântului primordial. Scriitorul politic care-şi doreşte scrisului sau coloana vertebrală a unei funcţii sociale, e, chemat să redea cuvântului forţa primordială secătuită şi pângărită prin întrebuinţări impure. El, scriitorul, nu are altă armă. El crede în divina putere creatoare a cuvântului. Şi ’n puterea lui distrugătoare ca uraganele lui Iehova, care curăţă cu suflul lor codrii verzi ai societăţii omeneşti de vreascurile netrebnice. * O mlaştină e călimara sarbedei logomahii politice. Călimara noastră vrem să fie grota uraganelor purificatoare. Fiindcă noi credem în tăria cuvânttului. A cuvântului corosiv şi a cuvântului tonic. El a creat lumea, el o dărâmă, el o va reclădi. Mai tăios decât spada, mai ascuţit decât baioneta, mai sfredelitor decât glonţul şi mai deschizător de cale decât ghiuleaua e cuvântul. El are privilegiul de a distruge iman fără sânge. El are privilegiul de a clădi peste dărâmături. Cu păgână dragoste de sufletul şi de pământul acestui neam,„ îl asvârlim, în lume. II asvârlim în muşuroaele mişunei uriaşe care astupă zarea viitorului. El va izbi din plin şi’n plin. Fiindcă materia inflamabilă care îl aruncă e cinstea noastră ultragiată, e forța noastră morală. Nichifor Crainic Situaţia politică în Anglia Guvernul laburist englez a demisionat eri. D. Stanley Baldwin, şeful conservatorilor, a constituit noul minister. D. Baldwin se întoarce ca învingător, partidul său înregistrând cel mai mare dintre triumfurile electorale cunoscute în Anglia, după şapte luni de experienţă cu regimul laburist pe care tot dânsul — d. Baldwin — l-a făcut posibil. In adevăr, conservatorii dispuneau de o majoritate suficientă, când şeful guvernului a provocat alegeri noui pentru a lăsa ţara să se rostească asupra noului regim economic, pe care vroia să-i introducă. D. Baldwin vedea în protecţionism remediul cel mai bun contra marasmului industrial şi şomajului. Dar Anglia nu se poate decide să renunţe la liberul schimb. Conservatorii, rămânând cel mai numeros grup în Camera comunelor, îşi perdură majoritatea. Iar liberalii, care se prezentaseră fracţionaţi, căzură pe planul al treilea, partidul muncitoresc condus de d. Macdonald venind imediat după conservatori. Soluţiunea refacerei unei coaliţiuni conservator-liberale era dificilă, întrucât lupta se dăduse în alegeri pe chestiunea arătată mai sus şi în care cele două partide istorice avusese o ireductibilă atitudine protivnică. D. Lloyd George, ale cărui fantezii politice au dus partidul liberal la dezastrul alegerilor din urmă, reuşi a determina soluţia hibridă a unui guvern laburist sprijinit de voturile liberale. Experienţă interesantă, care introducea, în tradiţionalul mecanism constituţional britanic, rezemat pe alternarea la guvern a două partide, un al treilea element. Experienţă însă fără viaţă, organismul politic englezesc fiind refractar grefărei unui corp străin. S’a făcut această dovadă în nouile alegeri. Liberalii, diminuaţi la cele precedente, au fost aproape desfiinţaţi la cele de acum. Insă şi venerabilul şef d. Asquith a căzut iar d. Lloyd George, antrenorul acestei serii de înfrângeri, va fi leaderul a numai 35 de deputaţi liberali. Alegătorii şi-au manifestat categoric dorinţa de a reveni la tradiţia celor două partide, şi laburiştii par desemnaţi pentru viitoarea Stângă, care să alterneze cu dreapta conservatoare la guvern. Evident nu se poate spune ca declinul liberalilor este definitiv. O reculegere a acestui partid, care s’a epuisat într’o politicie flotantă, este posibilă. Deocamdată însă succesul conservatorilor este atât de complect, încât până la sfârşitul legislaturei nu mai poate fi vorba de o schimbare de regim. Alegătorii englezi obosiţi de trei succesive consultări electorale au vrut să indice şi aceasta prin voturile pe care le-au dat. - ----- Redacţia „Cuvântului Ziarul «Cuvântul» este scris de următorii redactori şi colaboratori : C. Gongopol, P. Şeicaru, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, I. Dragu, G. Ni. Ivanov, P. Costin, T. Devechi, Al. Radian, Adrian Meniu, L. Blaga, Al. Ionescu, I. Tolan, etc. ii