Cuvântul, ianuarie 1925 (Anul 2, nr. 46-69)

1925-01-14 / nr. 55

«Dictatura proletariatului» începe sa agite partidele burgheze. Nu e vorba, desigur, de ideia scumpă Internaţionalei a IlI-a. In frământarea care începe a se simţi în masele partidelor, aşa cum se sbârceşte suprafaţa apei când se deslănţue vântul, nu sunt aspiraţiuni de răsturnare a doctrinelor, a diverselor întocmiţi, şi nici chiar a conducătorilor. Dar proletarii politici ai politicei de partid vor să nu mai fie socotiţi drept o simplă turmă ascultătoare. Fenomenul este interesant. Aspectele lui trebuesc reţinute... * Am semnalat în numărul xlBstru din urmă iniţiativa câtorva luptători moldoveni din toate partidele de opoziţie. Acordul pe care conştiinţa generală a ţării îl pretinde, ca o indispensabilă garanţie pentru realizările necesare de mâine, este mereu împedicat de egoismul, vanitatea sau interesele oculte ale unor şefi. Dar proletarii, pe cari nici inteligenţa, nici pultera, nici talentul nu-i recomandă figuraţiei dese considerate în care sunt ţinuţi, — şi cari totuşi formează cadrele energiei active a diverselorr poliţiei, aceşti pionieri modeşti de pe urma muncii cărora au beneficiat mereu guralivii de anticameră sau cafenea, «se? acum să fie ascultaţi... Instraturile adâncă ale opoziţiei voinţa acestui proletariat politic, se face tot mai evidentă. Şi este o foarte simpatică manifestare.. . Organizaţiile de partid sunt aproape identice. Dacă, pentru lumea din afară sau în funcţiune de programe formale, care presupun atitudini corespunzătoare principiilor de bază, unele partide afişează o structură administrativă mai puţin aristocratică decât a altora, în fapt decisiunile determinante ale acţiunei tuturor se iau într’un soi de conclav, în care nu hotărăşte numărul şi, de cele mai multe ori, nu străluceşte calitatea. înainte, când obligaţiile democratice nu impuneau făţărnicia aparenţelor, şefii se simţeau mai puţin îndatoraţi d’a descinde în «forul» partidului. Dar «comitetul executiv, care era organul consultant și representativ însemna o sinteză de valori independente de rezultatele electorale. In schimb cuvântul lor avea putere deliberativă. Profesorul Henry Grégoire (le la Universiutea din Bruxelles, care a pârtiei,pat la congresul de bizantinologie ţinut în Bucureşti, s-a întors acasă fermecat de ţara noastră. Majoritatea savanţilor participanţi au scris, după congres, cuvinte elogioase despre pământul şi cultura românească, şi au trecut, fireşte, la alte preocupări. D. Henry Grégoire continuă să scrie şi să vorbească despre noi cu o înţelegere şi o dragoste entuziastă. Cu vioiciunea de spirit ce-l caracterizează, cel care, alături de d. N. Iorga,,a fost sufletul congresului bizantinolog, s’a transformat din iubire într’un adevărat propagandist al României în Belgia, Istoria, arta în frunte cu Grigorescu, literatura noastră cu Eminescu, Iosif șiAstăzi partidele au fost împinse ! Goga sunt descoperite de verbul cald al la «democratizare». Afară de cel ai profesorului belgian Ziarele ne aduc ştiberal, care s’a păstrat în cadrul urea că d. Grégoirec va face turneu cu anei puternice tradiţii, celelalte, toate noui, s’au socotit obligate să se înconjure de decorurile timpului! Până şi ultima epavă a conservatismului, care n’avea de ce să-şi renege doctrinile sau titulatura, şi-a apropiat risibila definiţie de progresist. Dar toate aceste diversiuni protocolare n’au modificat organizarea internă de partid. «Şeful» şi-a menţinut cu gelozie prerogativa de a dispune în numele tuturor, adunându-şi consultanţi doar pentru comunicări sibyline sau spre a-i înştiinţa de fapte împlinite. «Comitetele» — fie chiar de o sută — nu sunt de cât pretextul de eludare a hotărîrilor, aşa cum fac băncile care-şi trimet solicitatori indezirabili la examinarea consiliilor de administraţia Euşoi, de înţeles că nu s’ar mai ajunge la nici un sfârşit positiv, când deciziile ar depinde de vastele şi variile «comitete» pe care democraţie imperativă le comandă organizărilor de partid. Dar nici muţii din Serai nu mai pot fi îngăduiţi să constitue unicul Divan al povăţuirilor îngăduite de şefi. Revoluţia — căci poate va deveni una — care mocneşte acum în masele partidelor, este a proletariatului intelectual al acestor partide, descurajat de combinaţiile misterioase ale conducătorilor aceste conferinţe în toate oraşele Belgiei. Să nu se creadă că e vorba de acel entuziasm superficial cu care se tratează de obiceiu asemenea lucruri, prezentăndu-le desfigurate sau transfigurate. D. Henry Grégoire e un om de ştiinţă care îşi măsoară cuvintele oricât de înflăcărate ar fi ele. L-am cunoscut în Bucureşti. La început, expresiile constatărilor sale în România nu stau părul vorbe de complezenţă. Ele erau în fond, o vedem azi, realităţi pe care sufletul său, ajutat de un formidabil aparat ştiinţific, le-a trăit printre noi. D. Henry Grégoire e un filolog şi un poliglot. Un om cu înspăimântător de multe cunoştinţe în domeniul tuturor literaturilor. A tradus din clasicii greci şi din poeţii moderni ai diferitelor naţiuni. Am constatat în convorbire că se mişca tot atât de sigur în lteratura cehoslovacă actuală şi în cea rusă, ca şi în clasicismul elin, specialitatea sa. Astă primăvară, când a venit în România, nu ne cunoştea limba. Ne cunoştea istoria şi arta veche, ca bizantinolog. După congres, în căteva luni d. Henry Grégoire a învăţat româneşte. Astăzi scrie prietenilor săi din România scrisori în limba românească fără greş. Şi când vorbeşte belgienilor despre poeţii noştri, nu vorbeşte din auzite : d-sa La citit. Ne aducem aminte de un alt înflăcărat prieten al sufletului nostru, de răposatul ceh Ion Urban Jarnik, care scria şi vorbea perfect limba noastră. Bătrânul profesor nu avea însă vederea largă, atotcuprinzătoare. O suplima însă cu o nemărginită afecţiune. In d. Henry Grégoire ne-am câştigat prieten un savant european, dublat de o vastă inteligenţă şi de o vioiciune de spirit extraordinară. Unui asemenea prieten îi datorăm respect şi mai ales o adâncă recunoştinţă, M. C. C. Songopol 01Remrmat .HOL II No. 55 Redacţia şi Administraţia 4 Str. Sărindar 4 . . . 78(09 Administraţia 1 Telefons 78(10 Redacţia Director: C. GONGOPOL „Paşaportul Negru" Roman senzaţional de moravuri contimporane In fiecare zi în pag. II-a Miercuri 14 Ianuarie 1925 -0XD- de LUCIAN BLACA Nu e mult de când, la expoziţia I am început să clădesc un sistem internaţională a «Contimporanului»Ide «deosebiri» între tendinţa acea cu multe ciudate realizări şi agtractă şi cea constructivă în artă, cu multe experimentări căutătoare , iubite din când în când alde drumuri am avut deosebita plânt ceastă gimnastică-scolastică. Pe ar cere de a sta de vorbă cu Marcel Iancu—pictorul de o superioară inteligență, adânc pătruns de cea mai nouă estetică. Convorbirea și reflexiile luaseră — prin ferestrele filozofiei estetice — sborul dincolo de priveliştea multicoloră a expoziţiei spre un tărâm de consideraţii abstracte, Iancu făcea observaţia că tălmăcitorii celor mai nouă manifestaţii artistice confundă încă cele două curente: abstract şi constructiv. Deşi nu mă făcusem vinovat de această confuzie, după despărţire — tiştii români cari expuneau nî sala din strada Corăbiei — i-am împărţit îndată în abstracţi (Brâncuş, Petraşcu) şi în constructivi (Iancu, Maxy) Cei ce au văzut pasărea măiastră sau capul de femee cu mâinile ca nişte transcendente materializări spiritiste ale lui Brâncuşi, sau acel minunat torso din lumină pietrificată al doamnei Petraşcu — îşi dau seama că aceşti artişti pornesc din natură, oricât ar simplifica-o, oricâtă spiritualitate şi imaterialitate ar da liniilor reduse la cea din urmă expresie. Natura obiectiv organizată e punctul lor de plecare; dar numai atât— punct de plecare: ei nu se opresc la conturul accidental al acesteia, ci o proiectează pe un plan abstract de esenţe şi sinteze. Ei nu neagă natura — decât în măsura în care pătrund de spirit. Brâncuşi îndeosebi — cu o mare ştiinţă despre posibilităţile imanente ale materialului în care lucrează — a ajuns la forme care înseamnă crearea din nou a naturii pe un plan divin, aşa zicând, — unde materia urmează cu supunere îngerească nu atât legile ei, cât şi legile duhnuice-şi doreşte un trup adecvat. In laboratorul lui Brâncuşi (aşa cum se vede în fotografiile arătate în expoziţia «Contimporanului») cred că nu odată însuşi Demiurg s’a simţit ispitit să intre să experimenteze duimnezeeşte alături de sculptor. Alături d© această voinţă de abstract merge voinţa de construcţie a celorlalţi artişti, la Iancu și Maxy, îndeosebi. Intre gficriditatea misromână şi între actualii reprezentanţipolitici ai minorităţii Ungureşti dela noi, există iifia vechiil ş£ îndeobşte Cunoscut conflict, care în zilele din Urmă a intrat iarăşi nntrip fază critică. De câte ori d. Tătărescu se hotărăşte să facă (qj plimbare prin ţinuturile eu populaţi® alogenă. Conflictul se redeschide sângerând şi prinde iarăşi puţină coajă, când neobositul subsecretar de stat de la interne se întoarce la Bucureşti. Trece apoi o lună, două, şi d. Tătăresc® iar pleacă, conflictul iar se redeschide şi se reînchide. A FI SAU A NU FI.. REPREZENTANŢI AUTORIZAŢI AI MAGHIARIMEI Pentru oricine scrutează mai de aproape, este evident că avem de a facie cU Un conflict pe care nu-l va înlătura nici d. Tătărescu, nici guvernul și nici chiar. Ungurii, ei numai vremea. Conflictul s’a formicet în aciste două fraze: «ACTUALII REPREZENTANŢI AI MINORITĂŢII MAGHIARE NU SUNT REPREZENTANŢII EI CEI INDICAŢI» şi «BA SUNTEM». Urmează deci să Continue la nesfârşit argumentaţia contra şi pro, ca Intr-o discuţie de copii care se ceartă: «Eşti aşa şi aşa. — Ba mi sUnt!» Ceeac© şusţine guvernul şi ceea ce susţine oficialitatea politică de azi a acestei minorităţi, se ştie de toţi. Guvernul pretinde că n® va sta niciodată de vorbă (cu toate că stă mereu), cu această oficialitate, pentru că ea reprezintă numai interesele unei clase, care este reacţionară, neloială şi exclusivistă. La rândul său conducerea partidului maghiar afirmă că apără interesele întregii minorităţi, are aspiraţiunile întregului popor maghiar dela noi şi că a fost aleasă de popor. Discuţie pe o asemenea temă se poate prelungi la nesfârşit. ^CEALALT A LĂTURE A CONFLICTULUI Conflictul care s’a declarat intre oficialitatea română şi Unguri, s’a formulat mimai pe jumătate. Analizându-l puţin, omul îi descarcă mimai decât firele: Guvernul nu recunoaşte oficialitatea politică a minorităţii maghiare, pentrucă este reacţionară, şovinistă şi el. Va să zică, el, arată de la început, că această oficialitate se opiune adevărului revendicat de români şi formulat în cuvintele: renunţarea din partea Ungurilor la ceea ce a fost şovinism, proselitism. Astfel arătat, acest conflict există deoparte între poporul român şi Unguri şi de altă parte între ungurii neaoşi şi ungurii rupţi din altă naţionalitate. Deoparte i se cere minorităţii ungureşti de către oficialitatea şi poporul român, să nu considere ca drepturi ale ei realităţile nenaturale, ce şi-a creat prin şovinism în dauna celorlalţi locuitori ai Ardealului. De altă parte înşişi anii Unguri, acei rupţi din trupul altei naţionalităţi, pornesc împotriva pretenţiei maghiare O luptă care devine înverşunată, în cazuri Ca acela de la Cluj, tinde saşii reveniţi la conştiinţa naţională, nu mai vor să se roage în aceiaşi biserică Şi nu aceeaşi limbă CU provizorii lor conaţionali de ieri. Această luptă este aproape generală în Ardeal. Lovitura de graţie i-0 va da sionismul, împotriva căruia partidul maghiar s’a unit CU elementele Conducătoare din sânul evreimii ardenelene pe care le-a instalat chiar în sălile comitetului său executiv. INEVITABILA ISPĂŞIRE Minoritatea maghiară ispăşeşte prii această surdă luptă intestină, pe care o va pierde cu certitudine, politica atâtor decenii de şovinism excesiv. Se dovedeşte acum, că rezultatele proselitismului sunt foarte provizorii. Şi totuşi, minoritatea maghiară le consideră ca realităţi statornice şi pretinde să vorbească încă în numele lor. Conflictul trebuie să izbucnească inevita bil. II. Ancheta noastră în Ardeal şi Banat Ciudăţeniile C- Stere Nu mai este pentru nimeni o taini, D. C. Stere, ostracizatul C- Stere cere şeful real, şeful de fapt al partidului ţărănesc. Doar cei care nu-l cunosc decât sub hulita ipostază de fost director al ziarului «Lumina» pot rămânea nedumeriţi sau revoltaţi; cei care au urmărit însă pe scriitorul politic C. Stere nu pot fi surprinşi că domină prin greutatea culturii şi pe d. I. Mihalache şi pe d. Dr. N. Lupu, cu atât mai mult pe d. Virgil Madgearu sau d. pan Halipa. In conştiinţa românească,, d. C. Stere s’a fixat ca omul politic rămas în teritoriul ocupat, agitând sub dominaţia germană spiritele prin ziarul «Lumina», împotriva acţiunii militare întreprinse de ţară. Cu ocazia validării mandatului său de deputat al Sorocei — în camera Averescu Martie 1921 — d. C. Stere s’a ferit să înfăţişeze ţăriimentele serioase cari au determinat atât atitudinea sa din timpul ocupaţiei cât şi acţiunea de la ziarul «Lumina». Apărarea sa a fost patetică, dar nu a putut împrăştia atmosfera duşmănoasă a conştiinţei româneşti ofensate. Lungile şi tumultoasele desbateri nu au lămurit pe deplin cazul C. Stere. Apariţia «Luminei» se pare că rămâne ca o permanentă umbră de vinovăţie, ce învălue persoana d-lui C. Stere. Prin Septembrie 1922, dl C. Stere, într’o convorbire particulară, a lăsat să-i scape câteva elemente de adevăr cari puneau într’un cadru cu totul deosebit acţiunea dela ziarul «Lumina». Am publicat acele mărturisiri involuntare ale d-lui C. Stere, în revista mea «Hiena» (15 octomvrie 1922), cu intenţia de a-l determina să dea ţării elementele cari au provocat apariţia «Luminei», înlesnind astfel o totală împrăştiere a atmosferă dureroase ce persistă în jurul persoanei sale. O neînţeleasă tăcere a păstrat-o însă voit. Mai târziu un om politic — nu numai fără nici o legătură, dar chiar adversar al d-lui C. Stere, — confirma în totul declaraţiile cerui, fusese făcute în Septembrie 1920. Prin tăcerea sa d. C. Stere a voit să rămână un ostracizat al conştiinţei româneşti — a primit acuzaţia de trădare, s’a mulţumit să facă schiţa tragediei morale a unui Basarabean prins la răspântia destinelor istorice şi a tăcut asupra cauzelor reale cari l’au împins să scoată «Lumina»- Un cavalerism? Poate, dar tainic, rezervat doar iniţiaţilor; pentru ţară rolul politic al d. C. Stere rămânea o imposibilitate morală-Călăuza doctrinară a ţărănismului, adăugă tăcerii sale un permanent echivoc. Deşi nu vrea să înfăţişeze ţării cazul «Lumina» în adevăratul ei aspect, deşi se complace într’o atitudine de izolat, totuşi, vrea să conducă nu numai de fapt, dar şi formal partidul ţărănesc. La 1924 federaţia s’a disolvat prin d. C. Stere — la 1924 fuziona cu partidul naţional s’a evaporat prin d. C. Stere — iar la 1925 blocul opoziţiei nu se poate realiza din cauza d-lui C. Stere. Ceiaee apare însă ciudat, este că la toate aceste date interesele partidului liberal cereau exact ceiaee s’a întâmplat: la 1921 disolvarea federaţiei ca partidul liberal să fie sigur de succesiune; la 1924 desfacerea fuziunii cu partidul naţional spre a înlesni prelungirea actualei guvernări iar la 1925 nerealizarea blocului ca liberalii să nu decedeze. Se poate foarte bine ca simple şi întâmplătoare coincidenţi succesive să fi identificat atitudinile doctrinare ale d-lui C. Stere cu interesele partidului liberal, dar faptele rămân. Aceste ciudăţenii ar trebui lămurite, spre a nu da aspect de adevăr legendei care circulă: d. C. Stere lucrează după indicaţiile d-lui Ionel Brătianu. Sau când te complaci în ostilitatea pe care ţi-o arată lumea, nu faci politică şi încă democrată. Pamfîl Şeicaris Vorbim de operele lor în care sunt constructivişti, — şi în ace®-' tea ei tăgăduesc cu desăvârşire na-' tura în flintele ei organizate. Ei au ambiţia incoruptibilă de a construi în afară de natură; ei nu mai înalţă natura pe un plan abstract, ci clădesc — fie simfonie, fie arhi- tectonic — complexităţi de linii şi culori ce vibrează în sine cum vibrează o catedrală ce nu seamănă cu nici un produs al naturii. Spiritul în procesul său creator e act suveran. Figurile geometriei nu sunt abstracţiuni din natură ci construcţii creatoare pe care noi le impunem naturii: această filosofie kantiană — deschide porţile esteticei constructiviste, sau a creaţiunii absolute. Dacă spiritul are dreptul să-şi impună legile sale naturii, cu atât mai mult e îndreptăţit să şi leimpună artei. Accentul cade aici cu totul pe spirit. Spiritul nu se mai orientează după formele şi produsele organizate ale naturii, ci creiază suveran — întrupându-se şi articulându-se din aceleaşi elemente cu cari şi natura lucrează suveran : linia şi culoarea, spaţiul şi materia. Comune nu mai sunt decât elementele iar acestea au cu totul altă funcţiune în artă decât în natură. Ceea ce în natură e element pur al cărui rost nu-l prea putem şti, devine în artă purtătorul linei valori spirituale. Nu ni se par lipsite de interes cuvintele lui Kandinski despre valorile spirituale ale culorilor. Kandinski e iniţiatorul «picturii absolute»; în operele sale a rupt orice legătură cu natura. O mai hotărâtă independentă în privinţa aceasta nici nu se poate imagina. Opera lui e prea simfonie de culori; el operează cu culorile ca un muzician cu tonurile. Dincolo de orice reproducere a lumii exterioare sau simplă transformare sufletească a naturii, el compune în culori, dând numai prin mijlocirea lor expresie spiritualităţii. Iată cu câtă empatie se ştie transpune în viaţa culorii ce vibrează în interiorul ei ca într’o nevăzută crisalidă: «Până în ziua de azi nu m’a părăsit impresia sau mai bine zis trăirea culorii ce iese din tub. O apăsare a degetelor şi deodată ies — una după cealaltă — aceste ciudate fiinţe numite culori, sărbătoreşti, răsunătoare, contemplative, visătoare, cufundate în sine, cu seriozitate adâncă, cu ştrengărie săltăreaţă, cu un suspin de eliberare, cu adâncă rezervată tristeţei cu putere îndârjită şi cu opunere, cu moliciune care cedează şi cu jertfire de sine, cu încăpăţânată stăpânire, cu şovăitoare independenţă de echilibru, în ele înşile vii, dăruite cu toate însuşirile pentru viaţa de aci înainte şi în fiecare clipă gata să se supună unor noui combinaţiuni, să s© amestece într’olaltă şi să creeze un nesfârşit număr de lumi nouă». Intre pictorii cari expun în saladin strada Corăbiei îndeosebi M,Teutsch a urmat drumul lui Kandinski. Procedeul e muzical, simfonic. Artele de multe ori s’au fecundat reciproc. De multe ori se poate vorbi chiar de o invazie a unei arte în altă artă. Oare pictura lui Michelangelo nu reprezintă o invazie a sculpturii în pictură ? Tot aşa pictura — cu tot esenţialul ei — a invadat sculptura lui Rodin, — şi poezia a pătruns în pictura lui Böcklin. Aceste invazii ale unei arte în altă artă şi-au avut rosturile lor poate încă prea puţin studiate în procesele de reciprocă fecundare rodnică prin cari trebuie să teacă acest© îndeletniciri înalte ale geniului uman. Pictura «absolută» a lui Kandinski — trădează o invazie a muzicei. Constructivismul lui Marcel Iancu şi al lui Marxy cu acele tablouri — în care remarci lipsa desăvârşită a oricărui «subiect» te sileşte să te cufunzi empatetic în graiul sgomotos sau întunecat al unei culori şi mai ales în dinamica unor linii ecstatic ritmate în zigzaguri de fulger sau în vibraţia unor forme geometrice rotunjite în sine. — întocmai ca nişte construcţii arhitectonice. Aci se poate vorbi de invazia arhitecturii în pictură. Că cons-tructivismul vine din arhitectură [o dovedeşte mărturisirea ce mi-a ? (Citiţi continuarea în pria a II-a) Grava criză din Italia D. Mussolini se aştepta la o reluare a raporturilor normal® în parlament, opoziţia sau «Aventinul» — cum i se zice în Italia, să se reîntoarcă în Cameră şi să ia parte la discuţia legei electorale care nemulţumise destui fascişti neîncrezători în recăpătarea mandatelor ce au azi. Această aşteptare, se ştie, a fost dezamăgită. Blocul opoziţiei a pus condiţie dizolvarea miliţiei fasciste, ştiind că nu o va obţine, ca să declare apoi că nu mai ia nici un fel de contact cu un guvern fascist şi cu d. Mussolini şi că nu se întoarce în Camera. «Ducele» a fost furios. Şi cu impulsivitatea caracteristică acţiunilor sale, d. Mussolini a căzut în extrema contrarie, deslănţuind o adevărată teroare contra tuturor celor ce i se împotrivesc, opoziţie sau fascişti disidenţi. Se ştie ce s’a întâmplat în ultimul timp: ziare confiscate şi redacţii devastate; arestări şi molestări; grupuri de miliţie, fasciste mobilizate. Ofensiva generală a cămăşilor negre spre marea, satisfacţie a extremiştilor fascişti. Azi în Italia, ca şi la începutul regimului fascist după marşul asupra Romei, o mare tăcere s’a întins, tulburată numai de zgomotul manifestaţiilor fasciste şi al scandalurilor cari se întâmplă cu aceste prilejuri. Presa nu mai poate vorbi şi în Camera ce se va redeschide, numai majoritatea va vorbi şi vota. Dar ce se va petrece pe urmă în poziţia nu va participa nici la campania electorală, nici la nouile alegeri, dar va căuta pe căile extraparlamentare și chiar extralegale să doboare pe Mussolini Cât timp regele nu ia atitudine contra guvernului, pe d. Mussolini nu l-ar putea răsturna decât armata regulată și încă după un războiu civiL Ce este troţchismul -OXO Dela avânt revoluţionar la ambiţie bonapartistă Până în 1914 — troţchismul în cercurile social-democrate ruseşti, în Rusia şi în emigraţie, era un puternic avânt revoluţionar, — un revoluţionarism de temperament al unei personalităţi, căreia îi plăcea dintr’un prisos de tinereţe, şi dintr’o constatare a multor nedreptăţi sociale, să răstoarne întreaga lume, să o prăbuşească în nefiinţă. Troţchi era un Blanqui rus în proporţii miei, o ţâşnitură din anarhismul vulcanic al lui Bacunin. La 1915, — troţchismul bacuninist se reducea la o simplă cerere adresată redacţiei de a nu angaja pe altcineva, ci a-l menţine pe el ca corespondent la congresul european de pace, care trebuia să urmeze, după prevederea lui Troţchi, după războiul mondial, îşi preciza şi condiţiile de plată. O revoluţie mondială, socială, planetară etc. — nu tulbura — nici ca docrină, nici ca posibilitate — imaginaţia lui Troţchi. In deosebire de Lenin, care vedea numai resoluţia socială, Troţchi, deştept şi practic, căuta condiţii avantagioase de gazetar. In 1916 — după conferinţele defetiştilor de la Quintal şi Zimmerwald, Troţchi devine defetist prin temperament şi ideologie. In 1917 — Troţchi, în America îşi serbează celebritatea de revoluţionar mondial de tâlcul lui Lenin. In Aprilie acelaşi an, în Petresburg, Troţchi este alături de Lenin, un leader al bolşevicilor. «Un bolşevic — nu fără rezerve» cum l’a caracterizat pe paginile «Izvestiei» în polemica din anul trecut, Comitetul Central Executiv al partidului comunist rus. Rezervele sale sufleteşti nu l’au împedicat totuşi să preschimbe armata albă ţaristă în cea mai straşnică armată imperialistă a patriei sale socialiste, fără hotare, fără popor, fără continuitate şi tradiţie istorică. Şi imediat după moartea lui Lenin, fostul corespondent special al ziarului ,Kiewscaia Mush îşi concentrează «rezervele sufleteşti» într’o ambiţie bonapartistă. Antic Otto se imaginează şi caută să se impună ca primul Napoleon ruş în Federaţia republicelor sovietice, socialiste, marxiste, leniniste, etc. Pentru aceasta îi trebuia o parolă şi o gloată. Parola fu aruncată : democratism marxist; gloata îistătea sub mână : imensa mujlcime “ rusească. De aici porni lupta lui cu triumviratul celor trei pseudonime: Zinoviev, Camenev, Stalin, sau mai precis, lupta pseudonimelor împotriva lui. Cartea scrisă pe la sfârşitul anului trecut «învăţămintele lui Octombrie» — e sunetul de goarnă. Lupta în «lumea mare» e începută. Şi lupta, lupta ca atare, e singura stihie, în care se complace temperamentul neînfrânt al lui Troţchi. Actualmente Troţchi e trântit la pământ. Troţchi tace elocvent în palatul prinţului Iusupov, lângă Moscova. Şi Troţchi tace atât de încordat încât nu e mică mirarea cititorilor pasionaţi ai «Pravdei». Numai tovarăşul Preobrojenschi, amic de convingere al lui Troţchi, a îngăimat deunăzi în Aula Academiei Comuniste, o modestă apărare a lui, sub masca unei teze savante : «Legea fundamentală a acumulării socialiste». Insă ochiul ager al tovarăşului Buharin, cel care speriase pe Lenin ca rectului» unul său leninist — ştim că de S ani moft Lenin nu mai era leninist, — demască pe paginile «Pravdei» îngăimarea modestă a lui Preobrajenschi, care, în fond nu este decât o justificare ştiinţifică a troţchismului. Pentru masele largi ale cititori«ilor, aceasta colţoasă între mâncara, e şi străină şi neînţeleasă. După daclararea primului între pseudoni-' me, Zinoviev, «fiecare poate turna în tov. Troţchi, ceia ce-i place. U« nul — nemulţumirea sa de impozi-. ' te, altul — nemulţumirea sa de po-* litica externă». Iar ţăranii, unde a pătruns vag ştirea despre această* desbinare, se trag spre Troţchi, fiindcă Troţchi e împotriva «dânşi- lor, această colţoasă întremâncar® cari vor, pe când Troţchi nu vreau*, să pună impozite mari pe ţărani. Fondul cărţii lui Troţchi «învăţămintele lui Octombre» este o desbatere a chestiunii chestiunilor:* blocul muncitorilor cu ţăranii. Troţchismul de data aceasta e o teză* marxistă — există contradicţii de clasă între proletariat şi ţărănime. Şi deci fără o revoluţie mondială, adică fără ajutorul proletariatului mondial, este inevitabilă pieirea guvernului sovietic, ca a unui «fetus revoluţionar». Iar pseudonimele atotputerite, triumviratul biruitor, înlocuesc marxismul cu leninism şi zic: «Parrticularitatea revoluţiei ruseşti constă în faptul că puterea sovietică s’a născut şi se menţine pe alianţa proletariatului cu ţărănimea», I. M. Ivanov . Când ni se împrumută ştirile... Cu o delicateţă cel puţin egală discreţiunei ce se păstrează asupra sursei, unii confraţi împrumută adesea ştiri din coloanele noastre... Acest omagiu adus serviciilor noastre interne şi externe de informaţiuni ne-ar, măguli, fireşte, mai mult dacă n’ar fi anonim. Sacrificiile materiale ce ne impunem d’a avea întăetatea faptelor interesante, ne.ar de-a dreptul să pretindem a fi citaţi, când suntem presuraţi. N’am înfiinţat Cuvântul spre a fi un Munte-de-Pietate pentru ziarele in întârziere. Dar cum acest drept de proprietate publicistică nu există în privinţa presei, unde se poate fura din coloane ca şi cum ţi-ar băga mâinile în buzunare, fără însă nici un fel de sancţiune, e probabil că metoda va continua. Cel puţin — şi asta în interesul lor — con fraţii debitori să transcrie ştirile aşa cum le găsesc la noi, căci crezând că le-ar deforma origina se apucă să le mai îmbrobodească cu amănunte care mai totdeauna sunt sau inexacte sau ridicole. De-o pildă Adevărul — iată noi cum cităm ! — a luat din Cuvântul ştirea despre căsătoria fostei împărătese Zitta. Nu se mulţumeşte însă să reproducă faptul pur şi simplu, aşa cum l am dat noi, — ci mai adaogă şi dela dânsul, că printre pretendenţi ar mai fi fiu prinţul Esterhazy şi chiar bătrânul conte Iuliu Andrassyi. Or Esterhazy, fost prin şambelan al curţei, a murit la castelul său din Marcalto după o lungă boală, iar contele Andrassy e pe moarte şi i se pregăteşte o ultimă operație în extremis ...Ceea ce era de dovedit.