Cuvântul, iulie 1925 (Anul 2, nr. 193-219)
1925-07-22 / nr. 211
ANUL II NO. 211. Redacția şi Administrația 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Tai.fin 1 T8/0» Administraiia Telefon : 78^0 RadacMa Director, O. GONGOPOL IN PAG. IV« Problema succesiune! la guvern ■ij pagini 2 Lei Legalitate .Vorbeşte un silvicultor neamţ, bucovinean de origină, crescut în disciplina austriacă. In timpul războiului a luptat — mai mult a lucrat, în Alsia Mică, între popoare barbare, nomazi în veşnică luptă.A văzut deci multe. Şcoala a făcut-o În Germania, în Bavaria La un dascăl şi mai sever, aşadar decât cel austriac. Erci, a revenit la vechea-i meserie. Gospodăreşte un ocol silvic, într’un judeţ muntos, cu imenşi codri de brad, isvor de bogăţie nesecătuit, pitoresc şi belşug laolaltă. Fireşte încearcă să-şi facă meseria cum a învăţat-o : „aceasta e permis, aceasta nu, cum scrie la lege !“ A devenit, uşor de închipuit, omul cel mai duşmănit din întreaga regiune. Chiar mie, acum când îmi vorbeşte explicându-mi şi justificându-şi actele, încă îmi pare antinatic. Atât de absurdă ni se înfăţişează pretenţia de a respecta împotriva tuturor, o lege — care doar de ce e lege, dacă să nu fie călcată ? Oamenii se plâng , nu-i lasă să intre cu vitele într’un munte cu bradul tânăr. Dar aşa au apucat de când sunt ei. Prefectul intervine — în favoarea ţăranilor fireşte. „Lasă d -le acum legea — ne ardem popularitatea tocmai la sfârşitul guvernării!“ — „Dar e imposibil. Nu putem planta un hectar de pădure, şi să devastăm ce avem în o crimă. Pot veni ordine, nu mă sunun. Mutaţi-mă !“ Prefectul se scarpină amărât în cap. Pas de te mai înţelege cu astfel de oameni ! E drept — are toată dreptatea. Dar ce mă fac cu ţăranii ? Şi se apropie alegerile comunale... Celălalt prefect, care o veni, n'are să facă la fel ? Vitele nu au intrat în pădurea tânără. Dar e o agitaţie generală. Auzi, să li se ia un drept pe care aşa l au apucat de când ţin minte ? Silvicultorul a rămas. Dar deocamdată. Până când va ajunge în celălalt capăt de ţară. In aşteptare umblă înarmat şi înconjurat de o gardă de câini. Şi ţăranii stârcesc pe la Prefectură, fac jalbe. Un episod divers. Cu îndestul comic pentru un amator de schiţe de moravuri. Dar un episod care adună, condensat, într’un singur fapt, toată anarhia morală şi legală în care ne sbatem. Legi se fabrică, oho! multe, cu mare viteză, şi, poate unele bune. Dar la respectarea lor cine să vegheze, când chiar un şef de administraţie pe un întreg district — e nevoit — vedeţi bine că subliniez, e nevoit să ocolească legea, fiindcă aşa cer interesele politice, ţişa a fost de când lumea, fiindcăadversarul va făgădui ceia ce tu nu îngădui acum şi poate va împlini chiar ceia ce făgădueşte, şi când, să spunem deopildă, că şi ţăranii au dreptate, fiindcă nu li s'a dat islaz, iar islazul s‘a dat altcuiva, — îşi închipue oricine că nu unui duşman din altă tabără politică !... Iată un cerc închis. Fără ieşire. Vitele zbiară de foame nu umblă cu jarbe. Prefectul aleargă cu automobilul. Iar şeful de ocol silvic nu iese din casă desarmat. Pădurea stă pe Vârful dealului şi aşteaptă. Sfârşit-’ ’“’ăliei tot acolo se va încheia. Ofer această poveste, spre meditare, a celor care cred că o intrare în legalitate se va face cândva magic, la un semn. E un proces moral de sus în jos şi de jos în sus, care nu-şi poate găsi deslegare decât încet, în timp, printr-o îndelungă educaţie. Fertilitatea şi norocul nu ne-au învăţat cu constrângerea. Mâine dacă vor intra vitele în pădurea tânără, pădurea are să crească puţin ciuntită, dar are să crească; pământul e darnic — „aşa am făcut de când ţinem minte şi n-am mai pierit“. Hărnicia, progresul, disciplina, se desvoltă în terenele ingrate, unde omul trebuie să lupte cu ingratitudinea naturei pentru a-i smulge pânea cea de toate zilele. Plugarului din Basarabia, din ţinutul cu pământ negru şi gras, în zadar îi vei spune să-şi are ogorul adânc. El vage cu boroana peste porumbiştea de anul trecut şi aruncă grâul. Dacă vrea Dumnezeu şi dă ploaie şi soare la timp, creşte grâul şi aşa, şi creşte bogat. Minunea e că într'adevăr creşte şi aşa şi creşte bogat. Dar când nu dă ploae şi soare , atunci cu toţii se vaită de foame. Norocul şi belşugul prea mult, pot fi astfel o nefericire. Te desvaţă de prevedere. Exect acelaş cadru în care se mişcă elastica noastră supunere faţă de lege. Anarhia e cel puţin tot atât de mare de jos în sus, ca de sus în jos : agentul de execuţie se supune numai unei tradiţii şi unei stări de fapt. Intrarea în legalitate nu e un desiderat politic. E unul de educaţie morală şi socială. JÉ IIÉ Ji-tt” st mit u pili Când s'a răspândit ştirea în Bucureşti că Dâmboviceanu a isbutit să fugă de sub pază în palatul de justiţie chiar, majoritatea părerilor a fost: — AI L’au făcut scăpat ! In definitiv un tânăr de 20 de ani nu reuşeşte să falsifice şi să încaseze titluri în valoare de mai multe milioane fără complicităţi importante, care e mai practic să rămâe nedescoperite“, înregistrăm această apreciere de o riguroasă exactitate, fiindcă dovedeşte în ce stimă a ajuns să ţină opinia publică moralitatea regimului de azi... Şi comentariile în cercurile cele mai serioase, în grupuri unde se găseau şi înalţi magistraţi, mai adăogau : — De ce împotriva tuturor regulelor, nu judecătorul de instrucţie, singurul în drept, care anchetează afacerea, n'a fost lăsat să conducă reconstituirea furtului titlurilor la finanţe, el a intervenit primul procuror? Parchetul n’are căderea decât să asiste pe judecătorul de instrucţie. Dacă acesta, căruia îi revine tot meritul descoperire!, s’ar fi dus la ministerul de finanţe, asistat de procurorul asociat anchetei, ar fi luat cu dânsul pe Dâmboviceanu. Primul procuror s’a dus singur înainte, lăsându-l în grija unui gardian care a plecat să caute o trăsură şi în a unei sentinele tâmpite, care l-a lăsat să fugă. Prea multe coincidenţe favorabile. Şi azi la noi ai dreptul să suspectezi or ce*" ...Am reprodus aci textual ceea ce Sâmbătă la amiaţi, se spunea pretutindeni. Nu ne însuşim această gravă bănuială, care în ce priveşte pe d. Raicoviceanu nu se făcea decât în funcţie de obedienţa sa bine cunoscută pentru ordinele superioare. O relevăm însă, căci, cum spuneam, caracterizează tot discreditul ruşinos în care au fost svdrlite■ noţiunile cele mai respectabile într'un Stat de ordine. Acum or ce monstruozitate e crezută.... Nimic nu mai surprinde pe nimeni. Cea mai extravagantă bănuială prinde... Dintr'o vagă suspiciune se crează numaidecât o certitudine, învinuirea oricât de gravă e ca şi cum ar fi o evidenţă. Abuzul cel mai neverosimil e interpretat ca o morală curentă şi banală.... Am revenit iarăşi în plină şi batjocorită ,,ţară a lui Hübsch“, cu tot trivialul înţeles al acestei formule celebre. Această cumplită dezordine morală este rezultatul funest al desfrdului de atotputernicie incapabilă și trufaşe... Şi e ceva care a durat prea mult. URMĂRIŢI IN PAG. IV ŞTIRILE SERVICIULUI NOSTRU PARTICULAR Cezar Petrescu —*0 Acţiunea diplomatică a d-lui Al. Constantinescu Un misionar discret pentru occident al d-lui Ionel Brătianu împăcarea cu Italia De zece zile avem în streinătate un misionar discret al d-lui Ionel Brătianu, plecat într’un concediu de odihnă după o tainică întrevedere cu şeful suveranului. S’a spus atunci că d. Al. Constantinescu — acesta este „discretul misionar” — va netezi în streinătate terenul pentru vizita d-lui Vintilă Brătianu. De atunci însă ministrul de finanțe, lepădăndu-se, parcă, de ajutorul ce i se atribuia, desmintea prin Viitorul orice preocupare alta decât cura de la Reyat. O misiune discretă Şi totuşi d. Al. Constantinescu, împotiva voinţei şi fără ştirea d-lui Vintilă Brătianu a fost însărcinat de d. Ionel Brătianu cu o importantă misiune şi, după ştirile pe care le primim de-acolo, d-sa a şi început să desfăşoare acţiunea sa diplomatică. Fapt este, până acum, că d. Al. Constantinescu are însărcinarea să lămurească politica economică şi financiară a s ţării, să explice atitudinea de până acum a guvernului Brătianu în domeniul vintilist şi să asigure cercurile financiare streine că de bunăvoinţa lor depinde o radicală schimbare a concepţiunilor economico-financiare ale regimului actual din România. De asemenea, că regimul nu este sfârşit, dar mai ales că legiuirile liberale nu vor fi anulate. Nu ştim încă în ce măsură aceţiunea d-lui Al. Constantinescu, în această direcţie, va avea succes, dar cert este că d. AL Constantinescu a început să se achite de însărcinările primite. Şi pentru a le da mai multă autoritate, d. AL Constantinescu a trecut întâiu pe la Bagnolles de l’Ome... De altfel, nu numai repararea efectelor politicei d-lui Vintilă Brătianu intră în misiunea discretului „trimis extraordinar“, ci mai ales elucidarea câtorva „omisiuni” ale d-lui Duca sub guvernul Herriot, omisiuni care au făcut ca atunci când Franţa a ridicat legaţia de la Varşovia la rang de ambasadă cea de la Bucureşti să nu fi avut beneficiul avansării, ceea ce n’a scăpat celui pe lângă care un ambasador al Franţei n’ar fi însemnat numai o schimbare diplomatică, ci o bună recomandare a politicei externe a guvernuilui Brătianu. Şi vice versa... Anchete politice împăcarea cu Italia Dar dacă în Franţa dL AL Constantinescu are mai mult un rol platonic, în Italia, pe unde ministrul domeniilor se va întoarce în ţară, i s-a rezervat greaua încercare. Căci în Italia, d. AL Constantinescu are de obţinut ceva mai important şi mai concret: împăcarea regimului „fraţilor Brătieni“, cu dl Mussolini Căci deşi d. Duca anunţa regulat Parlamentului „excelentele rapoarte“ ale României cu Italia, — ceea ce nu era decât o jumătate de minciună, — noi putem afirma că între regimul Brătianu — care în Italia se distinge de ţara românească, — şi guvernul Mussolini ,rapoartele*i sunt inexistente. D. AL Constantinescu este singurul ministru al d-lui Ionel Brătianu care are raporturi personale cu d. Mussolini şi mai ales o presă bună în Italia , pe deasupra abilitatea necesară spre a încerca cu posibilităţi de succes o împăcare a regimului „fraţilor Brătieni“, — cum este oficial numit in Italia guvernul român — cu guvernul d-lui Mussolini. Desigur, rostul acestei împăcări nu este atât schimbarea unei opinii personale a d-lui Mussolini, — opiniune personală care a avut însă consecinţe politice, cât schimbarea unei atitudini politice pentru atenuarea acelor consecinţe, dacă mai este posibil. Dacă în Italia d. Al. Constantinescu va avea mai mult succes decât în Franţa, e de văzut. D. AL. CONSTNTINESCU LECflE DE PATRIOTISi ? Odată mânia trecută şi inevitabilele consolări potolind prima izbucnire, „îndreptarea“ se strădueşte să rectifice o nerozie. Biruinţa celor două partide coalizate nu mai este expresia covârşitorului curent ruso-ul ci „cele 12.000 voturi obţinute de candidatul ţărănist sunt un conglomerat în care s’au amestecat voturi de toate nuanţele, dela voturile bolşevice, până la voturile naive ale alegătorilor cărora li s’a ameţit mintea cu promisiuni demagogice“. Cetitorul poate savura în voe inteligenţa acestei retractări — căreia i se mai adaugă şi un supliment de explicaţie: echivocul partid al defunctei legende averescane se simte obligat să „dea semnalul de alarmă spre a pune capăt propagandei ce se face in Basarabia". Revine pe căi ocolite la prima afirmaţie: biruinţa d-lui Alexandri este rezultatul propagandei bolşevice în Basarabia. Atunci logic moldovenii dintre Prut Şi Nistru lăsaţi in voia lor n’ar sta prea mult pe gânduri şi ar alege fără discuţie regimul sovietic ? De ce nu o spune limpede, cu tot curajul „îndreptarea“, spre a se bucura de cinstea unei revederi în tălmăcirea rusească a „Isvestiei" a tuturor afirmaţiilor de astăzi ? Pentru orice minte în care nu s-a cuibărit poticneala perpetuă a ramolismentului fără leac, un teren prielnic agitaţiilor revoluţionare indică o totalitare de erori, de abuzuri ale ideii de autoritate. Febra revoluţionară este doar o consecinţă organică a unei politici de provocare. Că politica „străşnicie!“ sub care s’a dosit găinăria unor organe administrative, a exasperat pe paşnicii moldoveni, cine ar putea-o nega. Că bătaia ridicaă la rangul de supremă dogmă de stat ultragiază cea mai elementară noţiune a demnităţii umane, cine o poate nega? Crede oare echivocul de partid al genei. Averesen că unitatea naţională este garantată de agerimea organelor administrativă în aplicarea trăgătorilor ca salutare şi definitiv convingătoare cataplasme ideologice ? Da ce nu-și formulează acest crez —și dacă poticnelele de memorie inerente vârsei îl pun in imposibilitate stilistică pe general — de ce oare nu-i dă contur de scris d. Octavian Goga, căruia natura i-a pus la indemână talentul ? D. GENERAL AVERESCU „îndreptarea" caută să-şi acopere nenorocita afirmaţie printr-un citat dintr’un articol publicat de Charles Maurras în „L’action transaise”. întâmplător articolele lui Charles Maurras nu se cam potrivesc de o pildă cu reglementele serviciului interior sau serviciului în campanie admirabil de potrivite însuşirilor intelectuale ale generalului. Dacă „Îndreptarea” vrea să examineze situaţia din Basarabia călăuzită de Charles Maurras, să cerceteze (la novoc îi vom ţine colecţia lui „L’action franşaise” la dispoziţie) campania dusă de militantul naţionalismului francez împotriva politicei de brutalizare — de unificare — a guvernului francez in Alsacia şi Lorena. Politica anticatolică (tendinţa de a suprima şcolile confesionale, ele), dusă de guvernul Herriot in Alsacia şi Lorena a provocat o reacţiuna aşa de puternică încât s’a auzit chiar strigătul dureros pentru francezi: „mai bine era sub nemţi“ iar propaganda germană a prins curaj profitând de greşelile guvernului francez. Charles Maurras a atacat cu ultima violenţă politica de brutalizare a celor două provincii avertizând zi de zi consecinţele fatal legate de nenumăratele ultragii aduse Alsaciei şi Lorene. Şi — Dumnezeu să ne afte — guvernele franceze n’au utilizat niciodată bătaia până la ruperea coastelor. In Basarabia a fost bătut cumplit Pan Halipa, fostul preşedinte al „Sfatului Ţării” cel care a ratificat drepturile noastre istorice asupra Basarabiei reînviind la 1918 voinţa moldovenilor sugrumată la 1812. Dacă s’ar fi întâmplat o nemernicie similară in Alsacia sau în Lorena — poate să-şi imagineze „Indreptarea” ce sancţiuni ar fi cerut Charles Maurras — autorul faimoasei scrisori către Abraham Schrameck? O lecţie de patriotism vrea să dea „îndreptarea”? De ce nu o cură de tămăduire a metehnelor ascunse ale şefului ei politic. Pamfil Şervaru Miercuri 22 Iulie ISPS Războiul marocan COMUNICAREA CONDITIUNILOR DE PACE FRANCO-SPANIOLE CĂTRE ABD-EL-KRIM DENOTA AGRAVAREA SITUAŢIEI IN MAROC FRANŢA DUCE UN RĂZBOI SERIOS Diverse fapte, rând pe rând îndeplinite, au fost de natură să arate că operaţiile militare ale Franţei în Maroc întâmpină dificultăţi serioase, şi că în orice caz reclamă măsuri ce nu se bănuiau necesare la începutul atacurilor infane. întăriri şi schimbări în comandament Agitaţia printre triburile favorabile Franţei, infiltraţiuni suspecte şi pregătiri vădite făcuse pe mareşalul Lyautey, excelentul general al Franţei în Maroc, să solicite întăriri în arme şi material de război încă de pe vremea guvernului Herriot. Dar acesta a întârziat, intimidat de rezistenţa amicilor săi socialişti din cartel la întreprinderi războinice în Maroc. Guvernul Painlevé s-a grăbit să expedieze ajutoarele cerute. Dar importanţa şi intensitatea ofensivei lui Abd-el-Krim au întecut supoziţiile comandamentului francez. Nu numai trupele de ocupaţie, cele algeriene şi senegaleze şi regiunea străină dar şi forţe din metropolă trebuiră îndreptate la Casablanca, portul de debarcare. In acelaş timp schimbări importante se făcură în comandament. Generalii fură înlocuiţi. Generalul Naulin fu numit comandant al armatei de operaţiuni. In sfârşit se simţi necesitatea trimeterei unui mare şef din războiul mondial. Mareşalul Pétain, care este azi generalisimul armatelor franceze, trebui să plece în Maroc pentru a dresa un nou plan de campanie. Franţa are un corp de armată în Maroc. Situaţia militară la 14 Iulie In ziua aniversară a luărei Bastiliei situaţia militară pe frontul marocan francez era în rezumat aceasta . Abd-el-Krim, după operaţiile contra localitatei Taza, şi-a demascat planul adevărat care este ofensiva contra Fezului. A ajunge în capitala Marocului ar însemna în ochii întregului imperiu triumful decisiv al rifanilor. De aceea Abd-el-Krim, după ce a reuşit să disemineze oarecum forţele de acoperire franceze, şi-a îndreptat tot grosul trupelor sale către Fez, încercând să meargă în linie dreaptă înspre capitală. Grosul trupelor franceze a fost însă şi el concentrat la nord de Fez, acoperind şi imediatele împrejurimi, sub comanda generalului Billotte. Primele tentative ale şefului rifan de a ocupa cel două drumuri care de la Fez duc în spre nord, împiedicând astfel jocul de navetă al trupelor franceze, au fost respinse cu pierderi serioase pentru rifani. Au avut loc lupte corp la corp în care inamicul a abandonat foarte mulţi morţi. Pe de altă parte Abd-el-Krim a încercat în acelaş timp să împiedice unirea trupelor franceze cu cele spaniole în regiunea Lukkos. In general la data indicată mai sus situaţia era considerată în toată zona frontului ca mai puţin gravă decât la începutul lunei. Nu mai puţin însă ea este într’un echilibru nestabil. Părerea criticilor militari autorizaţi este că trupele franceze care se menţin pretutindeni în defensivă ar trebui să treacă la o ofensivă viguroasă şi concursul trupelor Sultanului neutilizate până acum, ar putea să preîntâmpine orce nouă defecţiune de triburi şi să constrângă multe triburi descendente la supunere, intervenţii pentru pace . Iată însă că se produce, intervenţia pentru pace ,fapt contrariu declaraţiilor repetate până acum ale guvernului francez. In adevăr, d. Painlevé a spus: — ,, Suntem gata să discutăm propunerile de pace ale lui Abd-el-Krim. Dar ai oferi noi pacea ar însemna o dovadă de slăbiciune pe care nu o putem da1". Ce Înțeles are atunci depeşa din Madrid a lui Petit Parisien anunțând că secretarul spaniol a însărcinat pe comandantul Aguillar să transmită lui Abd-el-Krim condiţiunile de pace stabilite de conferinţa franco-spaniolă ? înseamnă aceasta o descărcare a celor două guverne faţă de opaiia publică, înaintea căreia în ambele ţări războiul marocan nu e popular, de toată răspunderea evenimentelor decurgând din refuzul lui Abd-el- Krim ? Sau această comunicare sa făcut sub presiunea insuportabilă, a situaţiei militare ? Trebuie să aşteptăm explicaţiile interioare. •“*"*“*"** Străbătând vechi treburi Intr’o săptămână, doi prieten un Buick, tustrei deopotrivă nembrili, mau purtat prin trei puncte ale vechei graniţe carpatice, care şi acum, după nouă ani, stau scrise in amintire cu litere sângerate: Oituz, Valea Jiului, Cerna. Privelişti pitoreşti şi grandioase. Stânci vinete în care apa, şi-a săpat strâmtori de frumuseţi ireale şi sălbatece. Şosele şerpuite, de la colţul cărora în viragii vertiginoase, ţâşnesc tinuri de praf alb, automobilele excursioniştilor devorând distanţele cu nouăzeci de kilometri pe oră, acolo unde în defileuri se prăbuşeau convoaiele în retragere, se sfărâmau obuzele în granit, clănţănea ascunsă după un ţanc o mitralieră şi carnea omenească era pisată laolaltă cu piatră, cu praf, cu sfărămături de roţi şi cu aşchii de schijă exploadată. Acum, acolo e o mare linişte. Cerul e foarte înalt şi calm. Pădurile tăcute îşi revarsă umbra pe versantele de unde au dispărut potecile trupelor alpine şi grănicerilor noştri. Se roteşte sus, fără să clintească din aripi câte-un şoim cenuşiu. Iar apele grăbesc sonor între lespezi de piatră, limpezii răsfrângând în albastru bucăţi de cer şi creşte in munţi, cu nevinovăţie, ca şi cum niciodată n'ar fi târât trupuri şi n'ar fi răsturnat zăgazuri de cai, chesoane, muniţii şi cadavre. E o mare linişte şi o mare uitare. Mormintele soldaţilor, îngrădite cu sârmă ghimpată s'au acoperit de ierburi. Cuncile de lemn putred nu se mai văi din florile de sâmziană şi din scacii cu floarea vânătă. Viaţa biruie Am văzut şi soclul câtorva monumante. Piramide de piatră fără frumuseţe şi fără patetic. Recunoştinţa oficiala, croită grotesc şi meschin, după proecle aprobate în băurori de gestul muced al tuturor oficialităţilor din lume, fruct al devizelor, proectelor, comitetelor şi comiţiilor, cu ochelari, burtă şi chelie. Monumentele acestea sânt mai hidoase încă decât uitarea. Natura cel puţin a încorporat morţii în marele decor al vieţii, mormintele fac parte acum din munte, sânt preţul frumuseţii pe care o admiră grăbitul esevisionist care trăbate chilometrii cu ghidul în mână. Dar monumentele ridicate cu zgârcenie, fără nimic din înţelegerea marei drame a celor care nu se mai pot bucura de bucuria noatră — achitarea aceasta meschină a unei datorii în care comitetele, comisiile, subscriitorii şi mitetele, comiţiile, subscriitorii şi un suflet însă, sânt pentru ochiu o ofensă, pentru amintirea lor, o insultă. Decât această „recunoştinţă“ împuţinată, mai bine o sinceră uitare. Stau munţii acolo îndestul de monumental omagiu şi în marea tăcere a pădurilor clopotitul apelor, care ştiu, au văzut şi au şters dârele de sânge, slujesc o veşnică şi continuă liturghie, peste uitarea oamenilor. c. p. Citiţi continuarea în va alla încă un an de şcoală Constatările şi reflecţiile unui dascăl A mai trecut un an de zadarnică trudă, un an de deziluzii în viaţa noastră şcolară. Nu pentru că fiecare om laudă ocupaţia altuia, ne ocăram noi dascălii meseria proprie. O ocorâm fiindcă a decăzut la un grad, cum nu ni-l închipuim mai scăzut . Apostolatul, pe care ni-l predică superiorii noştri de la liniştita lor masă verde, a ajuns să fie o ironie sau o vorbă umflată în gura celor cinici. Nu vreau să vorbesc in graiul celor desnădăjduiţi nici să furnizez material duşmanilor ţării noastre, o Constatare totuşi trebue să fac: în învăţământul nostru secundar domneşte o desorientare înspăimântătoare. In loc de vorbe las să urmeze câteva fapte. Incerc cu leafa profesorilor. Susemnatul după 14 ani de slujbă ridic 5724 de lei lunar. Plătesc chirie lunar 1100. Din restul de 4124 trebue să trăiască împreună cu mine: soţia, copilul şi servitoarea. Trăesc în Braşov, unde mereu sunt reprezentaţii teatrale, concerte şi alte manifestaţiuni de ordin cultural. Nu mai vorbesc de cărţi, cari au ajuns să fie mărfuri de lux. Vă asigur că nici 10 la sută dintre profesori nu-şi mai cumpără cărţi, nici nu sunt abonaţi la nici o revistă de specialitate. In oraşe mai mari cum e şi Braşovul, ocaziile de câştiguri extraşcolare, nu sunt prea rare. Unii câştigă în câte 20 de ore săptămânale, la cursuri de limba română cu populaţia minoritară. Alţii iau ore la alte şcoli. Toţi care pot, îşi acaparează un maxim de ore săptămânal, între 35— 50 de ore, în locul celor normale de 12 — lot 12 sau 50 de ore. Ce ai putea crea în cele 12 ore normale şi ce mai poţi presta în cele 50 de ore chinuite. Unde mai pui că maximul de prestaţiune nu-l vei face la şcoala ta, ci în orele străine, pe cari le pierzi mai uşor dacă nu-ţi faci datoria. Urmarea? In locul „apostolului“ înflăcărat, vei găsi în orele oficiale — ca să le zic aşa — un istovit. In locul căldurei sufletului care atrage, o răceală respingătoare se va iuti între catedră şi între bieţii elevi. Noi dascălii acestor vremuri nenorocite, vedem cu disperare, cum copiii încredinţaţi nouă, stau străini în faţa noastră. Gândurile ne sboară peste capetele lor, la ocupaţia extrascioară, unde este mântuirea noastră. Pentru a ilustra această stare jalnică a profesorului secundar, citez trei cazuri caracteristice: 1) Un coleg lipsit de orice ocupaţie laterală (e de specialitatea ştiinţe naturale, necăutate astăzi) nu-i în stare să-şi facă, de ani de-a rândul un costum de haine; 2) la direcţia unui internat, până acum nu puteai să afli director; fiecare era mulţumit cu ceavea; astăzi, pentru acest post sunt şase (6) candidaţi, toţi din acelaş corp profesoral; 3) pentru producerea a cât mai multor ore suplimentare, se creează cu orice preţ ela de divizionare. Trebue deci sa se primească elevi cât mai mulţi, calitatea lor este în 30 — 40 la sută absolut inferioară. Toate aceste pentru ce? Pentru ca salariul neîndestulător pentru acoperirea celor mai elementare necazuri, să se mai poată înnăguri cu ceva. Partea administrativă a şcoalei secundare prezintă acelaș duh dezorientat. Ordinele ministeriale sunt adeseori lipsite de legătură și de logică. Un exemplu: In toamnă ne vine ordinul în sensul căruia un elev de cl. VII, terminând clasa, nu poate da examen particular de cl. VIII în Septembrie, deoarece ajunge nepregătit la universitate. Bun ordin. Insă ce să vezi?! La vreo 2 săptămâni elevul F. S. vine cu un ordin, care îl admite la depunerea examenului, oprit cu ordinul de mai sus Presupunând o eventuală confuzie, e trimis să se prezinte din nou la onor. minister să aducă un nou ordin de admitere. II aduce. In Iunie a dat prima parte a examenului de cl. VIII. în Septembrie o va da a doua. Ordinul prohibitiv, ce-i cu el? Cei de sus i-or şti rostul, noi, ăştia mărunţei nu-1 putem nici bănui. Acesta e un caz tipic, unul dintr'o sută. Clasificarea elevilor? Tremur când scriu acest cuvânt. Tremur de enervare. In Ardeal clasificarea se făcea într'o singură zi, uşor şi cu dreptate. Eu nu-mi aduc aminte de nici o singură reclamaţiune faţă de nota stabilită de profesor şi de conferinţă. Astăzi? Săptămâni de-a rândul adunăm şi împărţim, şi urmarea? Ministerul instrucţiunei este nevoit să dea un comunicat, că orice reclamaţiuni faţă de clasificare se adresează direcţiunii şcoalei respective, nu ministerului. Iar dispoziţiunile regulamentului de clasificare sunt atât de neclare, încât discuţiile în jurul lor, făcute de profesori, ar face cinste neîntrecutului sofit Protagoras. Şi apoi întrebaţi, — aşa la? " repezeală, pe vre-un profesor că cine promovează clasa, cine e corijent şi repetent — grea şi complicată întrebare. Vă spun cu toată hotărârea, dictonul latin s'a întors: non vitae sed. scholae discimus. Bacalaureatul? O caricatură. In comisie un singur membru care cunoaşte bine limba maghiară — nici unul care s-o cunoască pe cea germană. De examinat sunt 3 şcoli maghiare, 1 germană. In afară de limba română, istorie, geografie şi constituţie, la celelalte materii se scrie, sau se răspunde în limba elevului. Când s'a văzut, că nu-i încotro, s'a chemat un coleg tălmăcind pentru ştiinţe, limba maghiarăă. Că au fost respinşi mulţi pe baza lucrărilor scrise (cam 50 la sută)? Poate astfel vor să-şi dovedească comisiile competenţa? O fi şi acesta un argument! Pedagogic? Nu cred! Ce se urmăreşte cu severitatea la aceste examene de bacalaureat? împiedicarea de la universitate a elementelor nepotrivite ? Foarte bine. Dar atunci, de ce crearea atâtor gimnazii şi licee noui? Cu atâţia profesori nepregătiţi şi elevi nenorociţi! înţelegeţi logica ? Licee multe da, bacalaureaţi, doamne fereşte ! Cine-i de vină că 50 la sută dintre elevi nu pot da bacalaureatul : ministerul creator de licee, părinţii dornici de înaintare, profesori pregătiţi sau istoviţi, elevii vin de toţi şi de toate până la acest examen teribil. (La Tighina din 64 candidaţi numai anul (1) a trecut.) Un tantor al zăpăcitei noastre vieţi şcolare a rămas neamintit încă : este inspectorul, mai bine zis inspectorii, la plural. In timpul din urmă şi-au făcut năravul, să apară câta 23, ba unele şcoli s-au pomenit chiar cu 4 deodată. Cred că aşa ceva nu s-a mai pomenit in istoria pedagogiei. Patru inspectori deodată ! Toţi cu traistele pline de sfaturi. Sfaturi strânse, nu mai ştii cum, în cele 15 inspecţii lunare obligate. 15 inspecţii — 15 călătorii — 20 zile in drum, are 5 zile pregătirea rapoartelor — restul de 5 zile istovite : perfecţionarea în specialitatea ta şi apoi cunoaşterea celei mai noi literaturi pedagogice! La o astfel de viaţă plină de disarmonii trebuie să înţelegi lipsa de seninătate a inspectorilor. Ei nu vin la noi ca nişte colegi mai învăţaţi prin urmare mai ridicaţi, mai buni sufleteşte, colegi cari să te ridice în turnurile de fildeş ale teoriilor lor frumoase. Nu ! Ei vin ca să introducă în condica de inspecţii, că n-ai iscălit registrul de prezenţă, că lângă aula liceului — unde seara precedenta se ţinuse o conferinţă cu un public numeros — s'au văzut câteva restur.