Cuvântul, septembrie 1925 (Anul 2, nr. 246-270)
1925-09-02 / nr. 246
MISI II No. 246. Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SAR1WDAR, 4 Talc:fon i 78/0» Ac.min.str*£i& leicton { 78/10 Reaactia Director 0» G0NG0P0L IN PAG. IV-ai Efectele ultimei înfrângeri a guvernului 4 pagini 2 Lei După triumful opoziţiei unite în alegerile pentru Camerele agricole, d. N. Iorga a lansat mult citata formulă în numele căreia opoziţia aceasta, aprobată astfel de massele rurale ale ţării, să se pregătească în pragul guvernării viitoare: „Acum opoziţia vie să se înţeleagă pentru a da ţării guvernul de care are nevoie. Forma nu mă interesează, condiţiunile îmi sunt indiferente. Singur spiritul are valoare pentru mine. Condiţiunile nu creează un spirit. Dacă spiritul e bun, condiţiile vin de la sine“. Evident condiţiile singure nu înseamnă spirit, fiindcă ele .'n-Seamnă aranjamente, tocmeli şi târgueli mărunte. Condiţiile singure aparţin sferei scăzute a ambiţiilor personale ce se pretind satisfăcute şi a intereselor de grupe ce se cer proporţionate. Dacă viitoarea guvernare s’ar alcătui pe aceste baze meschine, opoziţia unită ar face mai bine să renunţe la orice veleitate de guvernământ şi să rămână mai departe în rolul eroic de opoziţieuinită. Dar nu aceasta e marea problemă: artidele coalizate nu înţeleg viitoarea guvernare ca o simplă înlesnire de persoane în fotoliile ministeriale şi în scaunele prefecturilor, pentru a continua cu aceleaşi metode exploatarea urii in folosul lor, aşa cum ar fi ţeles-o liberalii cari, prin aşa nisa „succesiune“, s’ar fi simţit măguliţi să se vadă continuând ca guvern sub pseudonimul fantomatic al averescanismului. Acolo, da, „succesiunea“ n’ar fi fost decât o continuare a aceloraşi dezastruoase metode liberale prin impotenţii figuranţi, adoratori ai unui chipiu de general, intraţi într’un ham ale cărui hăţuri le-ar fi mânuit mai departe ocultul vizitiu brătienesc. Cratia-unită, expresie sancţionată în acest moment a opiniei publice, nu vânează o astfel de „succesiune“ imorală şi dezastro-ruşinoasă. Ea s’a unit pe alte baze decât acelea ale calculelor de tarabă politică; ea e azi prea tare ca să nu reapingă revoltată astfel de „succesiuni“. Nu trebue să uităm că această opoziţie s’a unit spontan şi magnetic, sub imperativul irezistibil al unei reacţiuni morale.Acesta e spiritul care a format-o, şi pe care îl afirmă şi îl pretinde dr. Iorga. Acesta e spiritul în numele căruia ea a câştigat asentimentul ţării. El înseamnă ideea restaurării ordinei morale în viaţa publică a României, bântuite de voiul averescan şi liberal. Intr’adevăr, privită în această perspectivă, guvernarea liberală, ce-a fost, ce este decât „succesiunea“ amplificată a abuzului întronat de fostul regim averescan ? Dacă abuzul averescan se înfăţişa neîndemânatic şi haotic el se înfăţişează azi sistematizat şi generalizat de măestria diabolică a regimului liberal. Imaginealastică a acestui abuz o găsim înncendiul sondei de la Moreni : odată, aprins, pârjolul bântuie ţara şi în faţa lui, energia liberală se dovedeşte din ce în ce mai neputincioasă să pună capăt dezastrului. Numai un guvern alcătuit pe solide baze morale poate să aducă mântuirea. Şi opoziţia unită e antiliberală nu pentru faptul brut al „succesiunii“ la putere, ci pentru a răsturna o practică de guvernământ dezastruoasă. Noi înţelegem viitoarea guvernare a ei ca o adevărată revoluţie morală, singurul chip în care se poate recâştiga încrederea populaţiilor şi a categoriilor sociale ale ţării în Statul românesc. Noi vedem în această viitoare guvernare încarnarea acelei dreptăţi sociale, a acelei omenii pe care o visează sentimental basarabenn şi a acelui strict constituţionalism pe care îl afirmă fără încetare d. Iuliu Maniu. Cu alte cuvinte, întronarea acelui spirit nou de care vorbeşte d.T. Iorga. Spirit nou, înseamnă mentalitate nouă în opoziţie cu mentalitatea veche liberală şi cu forma ei degenerată averescană. Practicele de guvernământ ale partidului liberal au dovedit până la exasperare această mentalitate strâmtă, antebelică, incapabilă să se adapteze condiţiilor de viaţă ale României Noui, dar cu atât mai tirană, cu cât mai incapabilă de adaptare. In acest dezastros sfârşit de regim, putem vedea şi mai clar roadele acestei mentalităţi anacronice : liberalii au legiferat cu duiumul, totuşi nu există clasă socială, nu există minoritate în această ţară care să se simtă satisfăcută în interesele ei de legiferările liberale. Unanima nemulţumire revoltată pe care o lasă în urmă-i regimul e dovada peremptorie a incapacităţii de adaptare la condiţiile actuale ale vieţii de stat. Iată moştenirea dezastruoasă care nu poate constitui capitalul unei „succesiuni“. Opoziţia unită în spiritul care-i stă la bază se găseşte azi în preziua unei ere nouă în viaţa de stat a României. Radu Miroslav Un învăţat cercetător al artei primitivilor, Reinach, a fost cel dintâi care a desvoltat sistematic cu tot aparatul şi materialul doveditor concepţia despre originea magică a artei. Strămoşul isteţ, care cu multe zeci de mii de ani în urmă îşi umplea pereţii peşterii cu desene adeseori uimitor de exacte, de mamuţi păroşi, de bivoli fantastici, de urşi enormi şi de cerbi legendari, nu intenţiona cu icoanele sale înveşnicite pe piatră sau est o ,,plăcere estetică“ în înţelesul ce-i dă acestui cuvânt tulbure artistul de astăzi. începuturile arte, răspundeau unei alte nevoi, în legătură mai imediată cu lupta de fiecare zi. Fri ___ de LUCIAN BLAGA motivul nu e înzestrat cu un aşa de înalt dar de contemplaţie, pentru ca pe această cale să fi putut ajunge la gândul artistic. Acele creaţiuni preistorice, ciudate uimiri pentru ochiul de-acum, încercau o artă aşa zicând în afară de estetică: începuturile de artă ţin mai mult de tehnica omului primitiv, decât de exigenţele sale spirituale, fără îndoială extrem reduse. Pentu înţeleerea lor trebuie să eşim din subiectivismele conştiinţei de azi, trebuie să ne desbărăm de interpretarea în analogie cu noi. In pipăirea resorturilor lăuntrice cari stau în dosul acelor străvechi manifestări de artă suntem siliţi să luăm în ajutor psihologia primitivului, despre a cărui mentalitate se ştie că e până la cea din urmă plăsmuire ţesută în iţe magice. Una din categoriile de temelie a gândirei primitive, e după sociologia de astăzi, aceea a cauzalităţii prin analogia : un lucru oarecare pare primitivului produsul unei cause asemănătoare cu lucrul însuşi iar intre cauză şi efect nu trebuie să existe neapărat o contiguitate specială şi temporală. Un exemplu : când primitivul vrea să se scape de un duşman pe o cale comodă şi puţin primejdioasă, face un chip de om din lut sau alt material, şi-i trece o ţeapă prin inimă. După credinţa sa acest asasinat simbolic şi ritual se repetă în chip magic şi asupra duşmanului real. Actul comis asupra icoanei s’ar repercuta pe neînţelese căi oculte asupra fiinţei prigonite cu furia imaginaţiei, reprezentată prin figura d. lut. Când primitivul vrea să stârnească ploaie, o imită trecând apa printr’un ciur. Obiceiul acesta magic îl mai au şi ţăranii noştri. „Cauzalitatea prin analogie“ e unul din mijloacele gândirei şi tehnicei tuturor fiilor direcţi ai naturii prodigioase. Logica primitivului, surprinsă odată în obişnuinţele ei intime, îngăduie o interpretare sui generis a artei originare. Primitivul desena în peşteră cerbi şi alte dobitoace, nu din vreo dragoste de podoabă şi pitoresc, ci dintr'un interes curat tehnic-vânătoresc. Cerbul fictiv, ucis pe perete, avea să-i iasă în cale printr’o influenţă magică a icoanei asupra lui. Cu arta sa, omul naturii vrea să influenţeze efectiv rezultatul vânătoarei. Arta ar fi prin urmare o simplă tehnică magică. Probabil şi întâiele poezii au fost formule vrăjitoreşti. Babele noastre le-au păstrat cu sfinţenie, şi deşi formulele lor ieratic înţepenite nu intenţionează nici o încântare artistică, sunt totuşi pline de poezie. In virtutea principiului definit de Wundt al „eterogeniei scopurilor“ interesul artistic se diferenţiază secundar din tehnica magică, înflorind pe ramuri tot mai complicate. — Nu ne intersează aici, dacă tâlcuirea magică a originei artei e singura posibilă şi exclusiv îndreptăţită. In orice caz între altele, desigur arta în începuturile ei a avut şi un sens magic. Studiul acestui magism al primitivului nu e încă epuizat. In afară de cauzalitatea prin analogie, întâlnim şi o altă formă a gândirei magice, asupra căreia după cât ştim nu s’a prea atras atenţia. E vorba despre credinţi că o icoană ia singură proporţii de realitate. Rămăşiţele târzii ale acestui magism se pot fără greutate urmări şi la popoare de-o înaltă şi incoruptibilă cultura. Legendele chinezilor sunt dovezi isbitoare. Amintim vre-o câteva, deoparte pentru aportul lor la teoria magismului, de alta pentru extraordinara lor fineţe şi profunzime mitică. Despre cel mai însemnat pictor al împărăţiei soarelui se povesteşte că a pictat odată de un perete un prea frumos peisagiu lui peşteră. Când l-a isprăvit, a intrat el însuşi în peştera desenată şi a dispărut în ea. De-atunci nu se mai ştie de urmă, căci ni s’a mai întors. In deosebire de cauzalitatea prin analogie, după care o icoană fictivă se realizează aidoma în altă parte, aici în legenda aceasta găsim credinţa că însăşi icoana ia proporţii aievea şi oarecum o intensitate reală. Peştera pictată a devenit o peşteră care a înghiţit pentru totdeauna pe autorul ei. După o altă legendă un pictor a desenat o apă, trestie , şi a trestie un peşte. S’a întâmplat apoi un mic accident : vântul a smuls pânza şi a aruncat-o într-un iac, spre bucuria peştelui,— desenat, fireşte, — căci e! s’a deslipit de pe mi,iasă şi a înotat mai departe în iac viu şi sprinten ca toţi peştii. Tot atâtea legende în cari se păstrează urma de magism , fiinţe pictate încep ca prin minune să trăiască in rând cu celelalte vietăţi. In magia primitivului ficţiunea alunecă foarte uşor pe-un plan de realitate. Moşii noştri cari dăruiau mâni de metal rar Maicii Preciste, pentru ca să se vindece de-o boală, credeau încă într’o influenţă magică a icoanelor. Etnografii, psihologii, filologii, ar trebui să scrie o carte despre magismul poporului nostru. Un studiu amănunţit se impune. Câte obiceiuri câte cuvinte, câte expresii, câte poveşti, câte jocuri şi începuturi de mistere, se pot oare explica simplu ca resturi evidente ale concepţiei magice despre rosturile lumii şi ale omului ? într’un timp când ciobanul încearcă să-şi vindece reumatismul încheieturilor, dăruind o mână frumos lui podobită cutărui sfânt, informaţiile se pot culege pitoresc la isvor. Problema, până acum o mină inegal exploatată, îşi are ispita ei. Poate se gâseşte vre-urt tânăr îndrăzneț că la aceasta luptă cu smeii subterani. BMB»CaBIB3aBEaW»i«aSBSgg*g»esv.itfa.iA Se petrece în Franţa o dramă, care pasionează egal publicul fi presa. E aşa numit „cazul Chantecaille". Honoré Chantecaille a fost condamnat la 1886, la cinci ani de muncă silnică pentru furt, fi la domiciliu perpetuu fi forţat în colonii după expiarea pedepsei. De la 1891 când fi-a sfârşit temniţa propriu zisă, de patru ori a evadat din Noua Caledonie; de fiecare dată sa întors in Franţa şi a reuşit să-şi refacă viaţa prin grea muncă. De trei ori a fost puns fi trimis îndărăt în Caledonia. Pretutindeni pe unde trecuse, lăsase reputaţia de lucrător vrednie. După a patra evadare, ajuns iarăşi in Franţa, se apucă de lucru, se însoară, reînvie. Acum un an, fără să fie silit de nimic (fiindcă îşi refăcuse altă stare civilă), numai pentru a-şi regula o socoteală cu propria-i conştiinţă, s-a denunţat singur. Astăzi are şaizeci de ani, ispăşeşte un păcat săvârşit acum patru decenii, e închis la temniţa din Angouleme şi aşteaptă să fie din nou expediat in colonii. Un număr de cetăţeni dintre acei care l-au văzut la lucru, au înaintat o petiţie ministrului de justiţie cerând graţierea susţinută cald şi de întreaga presă pariziană. E un simplu fapt divers, dintre sutele care se pot citi in ultimele coloane ale gazetelor; când e cald, nu ai nimic de făcut, căşti şi purici mecanic ziarul până la mica publicitate şi anunţurile de morţi necunoscuţi. Dar omenescul din această dramă obscură trece dincolo de plumbul mărunt al Merilor. Un om care cu atâta îndârjire persistă nn a cerca să redevină om cinstit — e intriadevăr un fenomen. Poate administraţia franceză ţine să-l expedieze peste ocean, mai cu seamă fiindcă îi pare ceva monstruos. O adevărată primejdie, un individ care răstoarnă tot ce scrie la codul penal şi in cărţioarele cu povestiri morale. Bietul Chantecaille, nu e de pildă un Aronovici care să se întoarcă glorios in patrie, după ce a avut mici neplăceri cu justiţia şi să apară in piele nouă, de financiar mondial — tocmai graţie acestor neajunsuri ale justiţiei. Nu spune ca d. Aronovici unui coreligionar al său: „Norocul meu a fost că judecătorul din Botoşani m-a făcut să trec graniţa... Altfel rămâneam un ovreiu prost carinei“. Şi nici nu vine să trateze cu înaltele personagii ale ţării, de la Ce nu-ţi căta şi nene, un consorţiu puternic — ori numai un imaginar puternic — pe care îl reprezintă. Modest bietul Chantecaille, după patruzeci de ani cere numai să trăiască obscur. Fundamentală eroare şi regretabilă incapacitate de înţelegere psicologică. Ce nu-ţi cătaşi nene, un consorţiu american? Să vezi primire, interviewuri, să vezi uşi cum se deschid magic, şi să auzi exclamaţii admirative. — Asta da, e un tip Serapion Chestiunea revizuirii pactului de la Ciucea din nou partid unguresc la crizerie, rndicati pentru aienerice comunale In ziua, după cum am mai arătat, în care partidul maghiar a ratificat la Cluj, în preziua alegerilor agricole, pactul electoral încheiat de filiala sa economică, (Asociaţia Agricolă Ardeleană) cu partidul liberal şi cu partidul averesean, în aceeaşi zi comitetul presidenţial al partidului maghiar a numit o comisie care să studieze revizuirea pactului de la Ciucea şi să depună raportul la 28 August. Caducitatea pactului de la Ciucea Iniţiativa aceasta avea să deie o satisfacţie indirectă grupului poporanist din partid, care se declarase în întruniri publice împotriva pactului de la Ciucea, socotindu-l drept o transacţie personală a celor ce l-au încheiat. Ea ar avea, după intenţia magnaţilor, să readucă pe aceşti poporanişti revoltaţi, la sentimente de mai sigură solidaritate cu conducătorii partidului. Motivarea iniţiativei am mai arătat-o . Pactul prevede lucruri asupra cărora trebuie să se revină, cum este chestiunea administrativă, aranjată de partidul averescan, prin adesiunea la legea liberală, altfel decât făgăduise prin pactul dela Ciucea. De când s’a numit comisiunea de revizuire, s’au întâmplat lucruri care au schimbat și mai mult rezultatul din târg de cum fusese plănuit acasă. Alegerile agricole au arătat partidului maghiar, că pactul oportunist cu liberalii şi averescani era fondat pe baze greşite. Ei au socotit aşa , de-aci înainte să imităm oportunismul saşilor. Alianţa electorală o motivaseră cu tăria liberalilor, deşi în acelaşi timp declarau prin ziare că au mai multă stimă pentru partidul naţional. Rezultatul alegerilor li-a fost cea mai mare decepţie. Si acum, unul dintre vice-presedintii partidului, cunoscutul deputat Sándor Iosif, autorul proectului de revizuire a pactului de la Ciucea, declară că a venit vremea consecinţelor. Ziarul în care a apărut aceasta, adaogă că PACTUL DELA CIUCEA TREBUIE TRECUT LA VECHITURI. Situaţia este în orice caz dificilă, astfel că partidul n’a putut lua până azi o hotărâre definitivă. Să revenim la al doilea amănunt interesant ce s’a întâmplat în intervalul amintit. Poporanista, în loc să se lase momiţi prin revizuirea de care s’a vorbit, au trecut la acţiune.. In intervalul dintre ratificarea pactului pentru Camerele Agricole si dintre ziua de 28 August, a apărut în ziarul budapestan „Esti Kurír“ umn mare reportaj, anunţând formarea unui partid maghiar poporanist, în jurul d-lui Bardos. Acesta a făcut a doua zi declaraţii identice. Iar presa care simpatizează cu această iniţiativă, afişază acum rezultatul alegerilor agricole ca pe un imperativ în această direcţie._____________ (Citiţi continuarea în pag. III-a) ff Viaţa universitari Noi:„ Cale Intitulată „Viaţa Universitară“, cu subtitlul „organ săptămânal al uniunei studenţilor Independenţi" s’a bucurat de o virulenţă polemică Intre „Viitorul" şi „Adevărul" ce l-au anticipat aparlta. De altfel, prin măura anticipată a „Viitorului" şi apărarea vehementă a „Adevărului" noua foaie se plasa cu aproximate in ideologia semiadevărului girat de ficţiunea responsabilă D. Vasilescu. Am ţinut să ne verificăm bănuiala străbătând cu atenţie coloanele primului număr din acest nou ziar studenţesc. Indeobşte, foile studenţeşti care au apărut după războiu străluceau printr’o marcantă inferioritate a preocupărilor culturale. Intre câteva plângeri, de altfel foarte Îndreptăţite, privitoare la starea materială, In coloanele foilor studenţeşti se Îngrămădeau frazele cu poticnele de stil ale unui antisemitism primitiv, ca să nu zicem agramat. Simţeai tumultul unor sentimente nedisciplinate Intr’o Ideologie, simţeai nebulozitatea unor vagi convingeri alimentate de prinosul Instinctelor şi necernute prin inteligenţă de cărturari. După ce străbateai un număr dintr’un ziar studenţesc, simţeai că te cotropeşte o mâhnire doborâtoare; perspectiva dezolantă a unei vaste ostilităţi Împotriva cărţi o vedeai neted desprinzându-se din coloanele ziarelor studenţeşti. Câtăva vreme n’au mai apărut; pe urmă s’a anunţat această foaie: „Viata Universitară*. Mâhnirea pe care mi-au stârnit-o foile studenţeşti de erl face loc astăzi unei revolte, erl, violente fără stil şi fără idei; astăzi, „Viata Universitară" aduce echivocul suspect, duplicitatea perfidă, antinaţionalismul Învăluit intr’un eutmn umanitarism. Spiritul nu este pentru noi Intru nimic nou, dar directiva nu este prea misterioasă. In pagina patra ai deslegarea şaradiei morale, citeşti „Tiparul Adevărul" şi-ţi ajunge. Numele romaâneşti abundă : dr. Dr. T. Popa, Dumitrescu, V. Ştefan, A. Mihăileanu, V. Ciobanu, dar și anonimul „Tima‘‘(?!) care în prima pagină plânge cu lirism încropit pe Ahasverus, spre a strecura această frază „Gândiți-vă la tragedia poporului evreu". Câte progreisuri n‘a suferit pe timpul războiului“. SimtUl echivocul frazei înlesnind Insinuarea refrenului rentabil (vezi cazul Stern şi Labin): „în România progromurile se ţiu lant". Dar unde rostul acestui „organ săptămânal al uniunei studenţilor independenţi" (independent) de ce ? de cine ? Cum simti urechile clăpânge ale graurilor semiadevărului !) apare mai evident, este la articolul „Naţionalism" iscălit Şerban Cioculescu. Cităm: „Statele apusene reţeleg toată relativitatea termenului de naţiune". Sau „Dăscălimea română s‘a Închis in forme de gândire tradiţionalistă şi a ajuns un formidabil Instrument de piedică a progresului", „intelectualii sunt deprinşi a privi evoluţia generală dintr’un alt centru decât cel naţional şi astfel se lecuesc de miopie pentru a îmbrăţişa perspectiva generală". „Naţionalismul este considerat de muncitori ca pivotul politicei de exploatare". Dar citatele s’ar putea înmulţi până la reproducerea întregului articol printre rândurile căruia se desenează umbra „semiadevărului" provocator şi laş. Fiindcă de frică socorii revoluţionarismului In contabilitate dublă mi indrăsnesc să atace făţiş fie prin „Adevărul", fie prin „Dimineaţa" doctrina naţionalistă, care nu are nimic de a face cu antisemitismul, (una reprezintând o doctrină creiatoare, iar antisemitismul nereprezentând decât o sensibilitate cu accent de impulsivitate) atunci recurg la publicaţia lăturalnică ori „Cuvântul Liber", astăzi „Viaţa Universitară". „Adevărul" rămâne constant seminaţional şi semidemocrat semievreu şi seminaţionalist român , atacurile Împotriva tradiţiei româneşti le rezervă „Cuvântului Liber" şi acum „Vieţii Universitare". Este o acţiune sistematică de desagregare a ideologiei naţionaliste, un negativism pregătitor al sensibilităţii anarhice, toate învăluite în suspectul echivoc al semidemocraţiei, seminaţionalismului etc. Tânărul student se fondează împotriva naţionalismului, cu avântul naiv al recrutului. Pentru a-i da puţin răgaz, 11 voi cita dintr’o carte, pe care l-o . .. a . . . _ _______ _ rtnuitin . recomand călduros spre a se convinge că In afară de semievreii «emiadevărului există şi evrei a căror onestă cugetare poate compensa duplicitatea seminaţionaliştUor graurleni. Cartea se cheamă „Valorile permanente ale Iudaismislui" şi este scrisă de Israel Abrahams talmudist la Universitatea din Cambridge. Sunt patru conferinţe de o nobilă inspiraţie, de un curat avânt, de o profundă cugetare, gândirea îmbrăcându-se la faldurile elegante ale poeziei. Citez din Israel Abrahams : „Dar universalismul Înaintat al iudaismului, universalismul lumii occidentale isvorăşte din naţionalismul primitiv. Universalismul evreesc n’a pierdut niciodată, şi nu va pierde, poate, niciodată fondul său (alţii zic culoarea) de naţionalism“. „Când eu sunt în lume şi ard de iubire pentru toată omenirea, iubirea pe care am luat-o cu mine de acasă este acela care aprinde flăcările; numai reintorcându-mă la cămin mă aprovizionez cu combustibil nou pentru flacăra umanităţii". „Mă indoesc dacă Israel ar fi ajuns la iubirea de Dumnezeu prin drumul direct al universalismului, smulgeţi particularismul şi veţi distruge universalismul". Ce bine te poţi Înţelege cu Israel Abrahams şi cât de mincinos îi apare semiadevărul democraţiei semievreilor. „Viaţa Universitară" este o foaie de provocare. Atitudinea ei antinationalistă maschează incă un echivoc al sectei de la „Adevărul". Tinerii, prin pana d-lui Şerban Cioculescu, atacă ideologia (dumnealor spun „miopia") naţionalistă. începuturile sunt modeste, ultima etapă a lepădării de „miopia** naţionalistă va veni. Mormântul soldatului erou necunoscut aşteaptă scuipatul de cerneală al plutonului de condeeri, duşmani ai credinţelor româneşti. Tinere Şerban Cioculescu, fii cu băgare de seamă, ei se prostituiază Ciocul ; cel de la „Adevărul" nu au ce pierde. Pamfîl Şeaceri» Congresul Internaţionalei a II, deschis la Marsilia In ziua de 22 August luna trecută, şi-ar fi închis şedinţele după ce îşi va fi formulat rezoluţiile, fără să fi trezit şi de data aceasta un interes sau o curiozitate mai aprinsă decât în anii trecuţi, lăsând impresia unui conciliabul de sectari vizionari, pe jumătate ridicoli, pe jumătate periculoşi Dar, din raportul Comitetului Executiv, publicat în ziarele din apus, s-a văzut că şedinţele anului acestuia vor fi pentru prima dată interesante pentru că pentru prima dată — în aceşti opt ani din urmă — oameni internaţionalei a II s-au hotărât să examineze obiectiv acţiunea antidemocratică, antisocialistă şi antipacifică a oamenilor Internaţionalei a III — şi să spună cinstit ce cred despre ei pentru viitorul socialdemocraţiei în general şi pentru viitorul păcii — în special. Prin aceasta, congresul de la Marsilia căpăta mare interes politic — căci încă mare este posibilitatea de influenţă a oamenilor eseiţi din Marx — asupra masselor proletare. Deoarece socialdemocraţia mondială şi-a adaptat politica de acţiune la cele trei probleme mari ale proletariatului şi anume: lupta împotriva războiului, într-un timp în care mai mult ca oricând se vorbeşte despre pace, lupta împotriva reacţiei, care după atâtea revoluţii sociale s-a organizat mai tare ca oricând şi triumfă pretutindeni solidificând bazele capitalismului antiproletar, şi în sfârşit — lupta pentru îmbunâtăţirea situaţiei materiale a clasei muncitoreşti, eliberând-o — pe aceasta din urmă — de veştejitele iluzii ale dictaturii ei asupra celorlalte clase şi de posibilitatea transformării sociale — imediate şi competente — a întregei societăţi în spirit şi pe baza doctrinei marxiste — prin această clarificare şi precizare a problemelor sale, internaţionala a II a trebuit să se rostească clar şi precis asupra celeilalte Internaţionale. Colaborează Internaţionala a III la rezolvirea acestor probleme — care sunt probleme ale proletariatului — sau, din potrivă — se opune prin acţiunea ei la rezolvirea lor? Până la congresul de la Marsilia — adică în timp de 7 ani de zile de când şi-a făcut apariţia Internaţionala a III, — social democraţia, în congresele sale, stabilise că pacea e posibilă cu condiţia recunoaşterii de jure a Rusiei Sovietice, adică a regimului Internaţionalei a III. iar Rusia Sovietică a fost recunoscută de ţările mari. Pacea însă s'a îndepărtat. Şi socialdemocraţia vede în regimul sovietic o cauză a actualei lipse de pace. Ce formulă mai clară şi categorică doriţi/ Cetiţi: „Politica, pe care Internaţionala Socialistă (adică a II) şi partidele muncitoreşti au urmat-o din timpul congresului de la Hamburg trebuie să fie acum complectată cu o prevenire serioasă, orice încercare din partea guvernului rus — Ide ce „rus“ şi nu comunist?) de a lărgi frontierele Rusiei sub pretextul acţiunilor„ revoluţionare ameninţă să provoace cel mai serios pericol". Prin aceasta, Internaţionala a II constată tendinţele imperialiste — deci antipicifice — ale guvernului sovietic şi haosul din care a eşit el — Internaţionala a III. Politica, imperialistă a Internaţionalei 311 Explicarea imperialismului sovietic, pe care o dă raportul şi concepţia socialiştilor democraţi e departe de a fi aceptabilă. Politica imperialistă a Internaţionalei a III şi a guvernului ei nu vizează o lărgire a graniţelor de apus ale Rusiei. Din contra, ea vrea cucerirea şi memporarea tuturor ţărilor la Uniunea Federaţiilor Sovietice, începând cu cele mai apropiate. Căci dacă imperialismul sovietic s’ar fi localizat aici, înseamnă că mai înainte trebuie să fi renunţat la revoluţia mondială şi ca să fi renunţat la revoluţia mondială, revoluţia sovietocomunistă ar fi trebuit să se declare un simplu efemer şi turbulent epizod în istoria poporului rus. Ceia ce nu sa întâmplat. Internaţionala a II confundă imperialismul ruş cu cel alb. Dacă imperializmul alb al Rusiei ţariste „lucra“ în regiunile stlăurate pe baza unei concepţii care a dominat politica externă a tutur puterilor mari, deci şi are Ruşi în perioada de expansiune teritorială, imperializmul ros tinde acum să cucerească întreaga lume şi nu pentru simple scopuri de expansiune teritorială, ci pentru revoluţia mondială, adică pentru transformarea, socială a umanităţii. Aşa trebuie văzută şi explicată agresivitatea politicei externe a sovietelor. Căci ele lucrează cu aceiaşi îndărătnicie în India, China, America, Egipt, Maroc, Transvaal, în toată lumea — ca şi în Estonia şi Basarabia — şi nu doar pentru a lărgi frontierele istorice ale Rusiei, ci pentru a înfăptui regimul comunist — cu dinamită, cu sabie şi foc Oamenii Internaţionalei a II au uitat să-şi amintească de expresia lui Lenin — atât de plastică și de explicativă, Rusia sovietică va ramâne ,,o oază în pustiul capitalist" dacă nu va fi cucerită întreaga planetă pentru scopurile experimentelor comuniste. Dar e îmbucurător că cugetarea socialdemocrată a făcut un pas înainte, constatând imperialismul sovietic și văzând în el „ameninţarea unui mare pericol“. Un congras de pocăinţă Şi am impresia că acest congres a fost un congres de pocăinţă. Un social democrat pocăit —■ Dumnezeule, ce neaşteptată şi instrucnta privelişte! Congresul a făcut bilanţul recunoaşterilor de jure a Rusiei Sovietice. Şi subliniează că recunoaşterile guvernului sovietic de către puterile mari ale Europei se datorase campaniei energice de atâţia ani ale partidelor socialiste Şi ce constată acum oamenii congresului pocăinţei socialiste? Că recunoaşterea—„un fapt, hotărîtor în viaţa Rusiei“ — nu a justificat speranţele lor. Au aşteptat alte rezultate: pacea, democraţia integrală, eşirea proletanatului din mizerie şi din apăsarea capitalistă — şi aceste rezultate nu au putut fi obţinute din pricina „Rusiei“ — adică a guvernului sovietic, a cărei agresivitate a devenit şi mai periculoasă în urma recunoaşterilor Oamenii internaţionalei a îl — au fost nevoiţi să-şi reverse fără abţineri de data aceasta părerea de rău, că în urma acestor recunoaşteri regimul intern, viaţa socială şi politică a sovietelor s-a transformat într'un regim de despotism şi tiranie A trebuit să treacă ani de zile, a trebuit compania gigantică muncă de denunţare a lui Kautski — ca socia democraţia europeană să audă ţipetele a peste 90 de mii de socialişt ruşi înfundaţi în închisori de către guvernul comunist Apoi, dictaturi asupra proletariatului rus! A fost denunţată şi ea, la congresul de Marseille. De la constatări ist «pro8m28 Concluzia? Congresul de la Marsilia a făcut numai constatări Concluziile să le tragem noi, şi de altfel ne e suficientă o singură concluzie: până când nu va dispare — cu voie sau de nevoie — „Rusia“ sovietică, nu ni se vor deschide porţile păcii reale şi adevărate Din punct de vedere al acestei concluzii — care se desprinde pentru prima oară din congresul de constatări şi de pocăinţi de la Marsilia al socialdemocraţiei mondiale, apare zadarnică şi neputincioasă încercarea de a realiza pe cea universală — adunarea pacifistă care va avea loc luni 7 Septembria Geneva... Copiii lui Marx au înţees aceasta şi congresul lor e o des fundătură a drumurilor pe care trbuie să pornească oamenii Consiliilui Societăţii Naţiunilor, G. M. Ivsmov Cronica externi CONGRESUL INTERNATIONALEl A II-a DE LA MARSILIA A CONDAMNAT INTERNAŢIONALA A IIl-a Sl REGIMUL El SKssäEsäsastssäsaiaB Miercuri 2 Septembrie