Cuvântul, septembrie 1925 (Anul 2, nr. 246-270)

1925-09-02 / nr. 246

MISI II No. 246. Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SAR1WDAR, 4 Talc:fon i 78/0» Ac.min.str*£i& leicton { 78/10 Reaactia Director 0» G0NG0P0L IN PAG. IV-ai Efectele ultimei în­frângeri a guvernului 4 pagini 2 Lei După triumful opoziţiei­ unite în alegerile pentru Camerele a­­gricole, d. N. Iorga a lansat mult citata formulă în numele căreia opoziţia aceasta, aprobată astfel de massele rurale ale ţării, să se pregătească în pragul guvernării viitoare: „Acum opoziţia vie să se înţeleagă pentru a da ţării gu­vernul de care are nevoie. Forma nu mă interesează, condiţiunile îmi sunt indiferente. Singur spi­ritul are valoare pentru mine. Condiţiunile nu creează un spi­rit. Dacă spiritul e bun, condiţiile vin de la sine“. Evident condiţiile singure nu înseamnă spirit, fiind­că ele .'n-­Seamnă aranjamente, tocmeli şi târgueli mărunte. Condiţiile sin­gure aparţin sferei scăzute a am­biţiilor personale ce se pretind satisfăcute şi a intereselor de grupe ce se cer proporţionate. Dacă viitoarea guvernare s’ar al­cătui pe aceste baze meschine, o­­poziţia unită ar face mai bine să renunţe la orice veleitate de gu­vernământ şi să rămână mai de­parte în rolul eroic de opoziţie­­uinită. Dar nu aceasta e marea proble­mă: artidele coalizate nu înţe­leg viitoarea guvernare ca o sim­plă înlesnire de persoane în fo­toliile ministeriale şi în scaunele prefecturilor, pentru a continua cu aceleaşi metode exploatarea u­rii in folosul lor, aşa cum ar fi ţeles-o liberalii cari, prin aşa nisa „succesiune“, s’ar fi simţit măguliţi să se vadă continuând ca guvern sub pseudonimul fan­tomatic al averescanismului. A­­colo, da, „succesiunea“ n’ar fi fost decât o continuare a acelo­raşi dezastruoase metode liberale prin impotenţii figuranţi, adora­tori ai unui chipiu de general, in­traţi într’un ham ale cărui hăţuri le-ar fi mânuit mai departe ocul­tul vizitiu brătienesc. Cr­atia-unită, expresie sanc­ţiona­tă în acest moment a opiniei publice, nu vânează o astfel de „succesiune“ imorală şi dezas­­tro­-r­uşinoasă. Ea s’a unit pe alte baze decât acelea ale calculelor de tarabă politică; ea e azi prea tare ca să nu rea­ping­ă revoltată astfel de „succe­siuni“. Nu trebue să uităm că a­­ceastă opoziţie s’a unit spontan şi magnetic, sub imperativul ire­zistibil al unei reacţiuni morale.­­Acesta e spiritul care a format-o, şi pe care îl afirmă şi îl pretinde d­r. Iorga. Acesta e spiritul în numele căruia ea a câştigat asen­timentul ţării. El înseamnă ideea restaurării ordinei morale în vi­­aţa publică a României, bântuite de v­­­oiul averescan şi liberal. Intr’adevăr, privită în această perspectivă, guvernarea libera­lă, ce-a fost, ce este decât „succe­siunea“ amplificată a abuzului întronat de fostul regim averes­can ? Dacă abuzul averescan se înfăţişa neîndemânatic şi haotic el se înfăţişează azi sistematizat şi generalizat de măestria diabo­lică a regimului liberal. Imaginea­­­lastică a acestui abuz o găsim în­ncendiul sondei de la Moreni : odată, aprins, pârjolul bântuie ţara şi în faţa lui, energia libe­rală se dovedeşte din ce în ce mai neputincioasă să pună capăt de­zastrului. Numai un guvern al­cătuit pe solide baze morale poa­te să aducă mântuirea. Şi opozi­ţia unită e antiliberală nu pentru faptul brut al „succesiunii“ la putere, ci pentru a răsturna o practică de guvernământ dezas­truoasă. Noi înţelegem viitoarea guvernare a ei ca o adevărată re­voluţie morală, singurul chip în care se poate recâştiga încrederea populaţiilor şi a categoriilor so­ciale ale ţării în Statul românesc. Noi vedem în această viitoare guvernare încarnarea acelei drep­tăţi sociale, a acelei omenii pe care o visează sentimental basa­rabenn­ şi a acelui strict consti­tuţionalism pe care îl afirmă fă­ră încetare d. Iuliu Maniu. Cu alte cuvinte, întronarea acelui spirit nou de care vorbeşte d.­­T. Iorga. Spirit nou, înseamnă mentali­tate nouă în opoziţie cu menta­litatea veche liberală şi cu forma ei degenerată averescană. Practi­cele de guvernământ ale partidu­lui liberal au dovedit până la e­­xasperare această mentalitate strâmtă, antebelică, incapabilă să se adapteze condiţiilor de via­ţă ale României Noui, dar cu atât mai tirană, cu cât mai incapabilă de adaptare. In acest dezastros sfârşit de regim, putem vedea şi mai clar roadele acestei mentali­tăţi anacronice : liberalii au legi­ferat cu duiumul, totuşi nu e­­xistă clasă socială, nu există mi­noritate în această ţară care să se simtă satisfăcută în interesele ei de legiferările liberale. Unani­ma nemulţumire revoltată pe ca­re o lasă în urmă-i regimul e do­vada peremptorie a incapacităţii de adaptare la condiţiile actuale ale vieţii de stat. Iată moştenirea dezastruoasă care nu poate constitui capitalul unei „succesiuni“. Opoziţia unită în spiritul care-i stă la bază se găseşte azi în preziua unei ere nouă în viaţa de stat a României. Radu Miroslav Un învăţat cercetător al artei primitivilor, Reinach, a fost cel dintâi care a desvoltat sistematic cu tot aparatul şi materialul do­veditor concepţia despre originea magică a artei. Strămoşul isteţ, care cu multe zeci de mii de ani în urmă îşi umplea pereţii peşte­rii cu desene adeseori uimitor de exacte, de mamuţi păroşi, de bi­voli fantastici, de urşi enormi şi de cerbi legendari, nu intenţio­na cu icoanele sale înveşnicite pe piatră sau es­t o ,,plăcere esteti­că“ în înţelesul ce-i dă acestui cu­vânt tulbure artistul de astăzi. în­ceputurile arte, răspundeau unei alte nevoi, în legătură mai ime­diată cu lupta de fiecare zi. Fri­ ___ de LUCIAN BLAGA motivul nu e înzestrat cu un aşa de înalt dar de contemplaţie, pen­tru ca pe această cale să fi putut ajunge la gândul artistic. Acele creaţiuni preistorice, ciudate ui­miri pentru ochiul de-acum, în­cercau o artă aşa zicând în afară de estetică: începuturile de artă ţin mai mult de tehnica omului primitiv, decât de exigenţele sale spirituale, fără îndoială extrem reduse. Pent­u înţele­erea lor trebuie să eşim din subiectivis­­m­ele conştiinţei de azi, trebuie să ne desbărăm de interpretarea în analogie cu noi. In pipăirea resor­turilor lăuntrice cari stau în do­sul acelor străvechi manifestări de artă suntem siliţi să luăm în ajutor psihologia primitivului, despre a cărui mentalitate se ştie că e până la ce­a din urmă plăs­­muire ţesută în iţe magice. Una din categoriile de temelie a gân­­direi primitive, e după sociologia de astăzi, aceea a cauzalităţii prin analogia : un lucru oarecare pare primitivului produsul unei cause asemănătoare cu lucrul însuşi iar intre cauză şi efect nu trebuie să existe neapărat o contiguitate­ spe­cială şi temporală. Un exemplu : când primitivul vrea să se scape de un duşman pe o cale comodă şi puţin primejdioasă, face un chip de om din lut sau alt mate­rial, şi-i trece o ţeapă prin inimă. După credinţa sa acest asasinat simbolic şi ritual se repetă în chip magic şi asupra duşmanului real. Actul comis asupra icoanei s’ar repercuta pe neînţelese căi oculte asupra fiinţei prigonite cu furia imaginaţiei, reprezentată prin figura d. lut. Când primi­tivul vrea să stârnească ploaie, o imită trecând apa printr’un ciur. Obiceiul acesta magic îl mai au şi ţăranii noştri. „Cauza­litatea p­rin analogie“ e unul din mijloacele gândirei şi tehnicei tuturor fiilor direcţi ai naturii prodigioase. Logica primitivului, surprinsă odată în obişnuinţele ei intime, îngăduie o interpreta­re sui generis a artei originare. Primitivul desena în peşteră cerbi şi alte dobitoace, nu din vreo dragoste de podoabă şi pito­resc, ci dintr'un interes curat teh­­nic-vânătoresc. Cerbul fictiv, ucis pe perete, avea să-i iasă în cale printr’o influenţă magică a icoa­nei asupra lui. Cu arta sa, om­ul naturii vrea să influenţeze efec­tiv rezultatul vânătoarei. Arta ar fi prin urmare o simplă tehnică magică. Probabil şi întâiele poe­zii au fost formule vrăjitoreşti. Babele noastre le-au păstrat cu sfinţenie, şi deşi formulele lor ieratic înţepenite nu intenţionea­ză nici o încântare artistică, sunt totuşi pline de poezie. In virtu­tea principiului definit de Wundt al „eterogeniei scopurilor“ intere­sul artistic se diferenţiază secun­dar din tehnica magică, înflorind pe ramuri tot mai complicate. — Nu ne in­ter­sează aici, dacă tâl­cuirea magică a originei artei e singura posibilă şi exclusiv în­dreptăţită. In orice caz între al­tele, desigur arta în începuturile ei a avut şi un sens magic. Stu­diul acestui magism al primiti­vului nu e încă epuizat. In afară de cauzalitatea prin analogie, în­tâlnim şi o altă formă a gândirei magice, asupra căreia după cât ştim nu s’a prea atras atenţia. E vorba despre credinţi că o icoană ia singură proporţii de realitate. Rămăşiţele târzii ale acestui magism se pot fără greu­tate urmări şi la popoare de-o înaltă şi incoruptibilă cultura. Legendele chinezilor sunt dovezi isbitoare. Amintim vre-o câteva, deoparte pentru aportul lor la teoria magismului, de alta pen­tru extraordinara lor fineţe şi profunzime mitică. Despre cel mai însemnat pictor al împărăţiei soarelui se poves­teşte că a pictat odată de un pe­re­te un prea frumos peisagiu lu­i peşteră. Când l-a isprăvit, a in­trat el însuşi în peştera desenată şi a dispărut în ea. De-atunci nu­­ se mai ştie de urmă, căci n­i s’a mai întors. In deosebire de cauzalitatea prin analogie, după care o icoană fictivă se realizează aidoma în altă parte, aici în legenda aceasta găsim credinţa că însăşi icoana ia proporţii aievea şi oarecum o intensitate reală. Peştera pictată a devenit o peşteră care a înghi­ţit pentru totdeauna pe autorul ei. După o altă legendă un pictor a desenat o apă, trestie , şi a trestie un peşte. S’a întâmplat apoi un mic accident : vântul a smuls pânza şi a aruncat-o în­tr-un iac, spre bucuria peştelui,— desenat, fireşte, — căci e! s’a des­­lipit de pe mi,iasă şi a înotat mai departe în iac viu şi sprinten ca toţi peştii. Tot atâtea legende în cari se păstrează urma de magism , fiin­ţe pictate încep ca prin minune să trăiască in rând cu celelalte vietăţi. In magia primitivului fic­ţiunea alunecă foarte uşor pe-un plan de realitate. Moşii noştri cari dăruiau mâni de metal rar Maicii Preciste, pen­tru ca să se vindece de-o boală, credeau încă într’o influenţă ma­gică a icoanelor. Etnografii, psi­hologii, filologii, ar trebui să scrie o carte despre magismul poporului nostru. Un studiu amă­nunţit se impune. Câte obiceiuri câte cuvinte, câte expresii, câte poveşti, câte jocuri şi începuturi de mistere, se pot oare explica simplu ca resturi evidente ale concepţiei magice despre rostu­rile lumii şi ale omului ? într’un timp când ciobanul încearcă să-şi vindece reumatismul încheieturi­lor, dăruind o mână frumos lui podobită cutărui sfânt, informa­ţiile se pot culege pitoresc la is­­vor. Problema, până acum o mină inegal exploatată, îşi are ispita ei. Poate se gâseşte vre-urt tânăr îndrăzneț că la aceasta luptă cu smeii subterani. BM­­B»CaBIB3aBEaW»i«aSBSgg*g»esv.itfa.­iA Se petrece în Franţa o dramă, care pasionează egal publicul fi presa. E aşa numit „cazul Chantecaille". Honoré Chantecaille a fost con­damnat la 1886, la cinci ani de mun­că silnică pentru furt, fi la domiciliu perpetuu fi forţat în colonii după expiarea pedepsei. De la 1891 când fi-a sfârşit temniţa propriu zisă, de patru ori a evadat din Noua Caledo­­nie; de fiecare dată sa întors in Franţa şi a reuşit să-şi refacă viaţa prin grea muncă. De trei ori a fost puns fi trimis îndărăt în Caledonia. Pretutindeni pe unde trecuse, lăsase reputaţia de lucrător vred­­nie. După a patra evadare, ajuns ia­răşi in Franţa, se apucă de lucru, se însoară, reînvie. Acum un an, fără să fie silit de nimic (fiindcă îşi refă­­cuse altă stare civilă), numai pentru a-şi regula o socoteală cu propria-i conştiinţă, s-a denunţat singur. As­tăzi are şaizeci de ani, ispăşeşte un păcat săvârşit acum patru decenii, e închis la temniţa din Angouleme şi aşteaptă să fie din nou expediat in colonii. Un număr de cetăţeni dintre acei care l-au văzut la lucru, au înaintat o petiţie ministrului de justiţie ce­rând graţierea susţinută cald şi de întreaga presă pariziană. E un sim­plu fapt divers, dintre sutele care se pot citi in ultimele coloane ale gaze­telor; când e cald, nu ai nimic de fă­cut, căşti şi purici mecanic ziarul până la mica publicitate şi anunţu­rile de morţi necunoscuţi. Dar omenescul din această dramă obscură trece dincolo de plumbul mărunt al Merilor. Un om care cu atâta îndârjire persistă nn a cerca să redevină om cinstit — e intriadevăr un fenomen. Poate administraţia franceză ţine să-l expedieze peste o­­cean, m­ai cu seamă fiindcă îi pare ceva monstruos. O adevărată primej­die, un individ care răstoarnă tot ce scrie la codul penal şi in căr­­ţioarele cu povestiri morale. Bietul Chantecaille, nu e de pildă un Aronovici care să se întoarcă glo­rios in patrie, după ce a avut mici neplăceri cu justiţia şi să apară in piele nouă, de financiar mondial — tocmai graţie acestor neajunsuri ale justiţiei. Nu spune ca d. Aronovici unui coreligionar al său: „Norocul meu a fost că judecătorul din Boto­şani m-a făcut să trec graniţa... Alt­fel rămâneam un ovreiu prost ca­ri­nei“. Şi nici nu vine să trateze cu înaltele personagii ale ţării, de la Ce nu-ţi căta­ şi nene, un consorţiu puternic — ori numai un imaginar puternic — pe care îl reprezintă. Mo­dest bietul Chantecaille, după patru­zeci de ani cere numai să trăiască obscur. Fundamentală eroare şi re­gretabilă incapacitate de înţelegere psicologică. Ce nu-ţi cătaşi nene, un consorţiu american? Să vezi primire, intervie­­wuri, să vezi uşi cum se deschid ma­gic, şi să auzi exclamaţii admirative. — Asta da, e un tip­­ Serapion Chestiunea revizuirii pactului de la Ciucea din nou partid unguresc la crizerie, rndica­ti pentru aienerice comunale In ziua, după cum am mai arătat, în care partidul ma­ghiar a ratificat la Cluj, în preziua alegerilor agricole, pactul electoral încheiat de filiala sa economică, (Asocia­ţia Agricolă Ardeleană) cu par­tidul liberal şi cu partidul a­­veresean, în aceeaşi zi comite­tul presidenţial al partidului maghiar a numit o comisie care să studieze revizuirea pactului de la Ciucea şi să de­pună raportul la 28 August. Caducitatea pactului de la Ciucea Iniţiativa aceasta avea să deie o satisfacţie indirectă grupului poporanist din par­tid, care se declarase în întru­niri publice împotriva pactu­lui de la Ciucea, socotindu-l drept o transacţie personală a celor ce l-au încheiat. Ea ar avea, după intenţia magnaţi­lor, să readucă pe aceşti popo­­ranişti revoltaţi, la sentimente de mai sigură solidaritate cu conducătorii partidului. Motivarea iniţiativei am mai arătat-o . Pactul prevede lucruri asu­pra cărora trebuie să se revi­nă, cum este chestiunea admi­nistrativă, aranjată de parti­dul averescan, prin adesiunea la legea liberală, altfel decât făgăduise prin pactul dela Ciucea. De când s’a numit comisiu­­nea de revizuire, s’au întâm­plat lucruri care au schimbat și mai mult rezultatul din târg de cum fusese plănuit acasă. Alegerile agricole au arătat partidului maghiar, că pactul o­portunist cu liberalii şi averescani era fondat pe baze greşite. Ei au socotit aşa , de-aci înainte să imi­tăm oportunismul saşilor. Alian­ţa electorală o motivaseră cu tăria liberalilor, deşi în acelaşi timp de­clarau prin ziare că au mai multă stimă pentru partidul naţional. Rezultatul alegerilor li-a fost cea mai mare decepţie. Si acum, unul dintre vice-presedintii parti­dului, cunoscutul deputat Sándor Iosif, autorul proectului de revi­zuire a pactului de la Ciucea, de­clară că a venit vremea consecin­ţelor. Ziarul în care a apărut a­­ceasta, adaogă că PACTUL DELA CIUCEA TREBUIE TRECUT LA V­ECHITURI. Situaţia este în ori­ce caz dificilă, astfel că partidul n’a putut lua până azi o hotărâre definitivă. Să revenim la al doilea amă­nunt interesant ce s’a întâm­plat în intervalul amintit. Poporanista, în loc să se lase momiţi prin revizuirea de care s’a vorbit, au trecut la acţiune.. In in­tervalul dintre ratificarea pactului pentru Camerele Agricole si dintre ziua de 28 August, a apărut în ziarul budapestan „Esti Kurír“ umn mare reportaj, anunţând for­marea unui partid maghiar popo­ranist, în jurul d-lui Bardos. A­­cesta a făcut a doua zi declaraţii identice. Iar presa care simpati­zează cu această iniţiativă, afişa­­ză acum rezultatul alegerilor a­­gricole ca pe­ un imperativ în a­­­ceastă direcţie._____________ (Citiţi continuarea în pag. III-a) ff Viaţa universitari Noi:„ C­ale Intitulată „Viaţa Univer­sitară“, cu subtitlul „organ săptămâ­nal al uniunei studenţilor Independenţi" s’a bucurat de o virulenţă polemică In­tre „Viitorul" şi „Adevărul" ce l-au anticipat aparlta. De altfel, prin mă­­ura anticipată a „Viitorului" şi apăra­rea vehementă a „Adevărului" noua foaie se plasa cu aproximate in ideo­logia semiadevărului girat de ficţiu­nea responsabilă D. Vasilescu. Am ţi­nut să ne verificăm bănuiala străbă­tând cu atenţie coloanele primului nu­măr din acest nou ziar studenţesc. In­deobşte, foile studenţeşti care au apărut după războiu străluceau prin­­tr’o marcantă inferioritate a preocu­părilor culturale. Intre câteva plân­geri, de altfel foarte Îndreptăţite, pri­vitoare la starea materială, In coloa­nele foilor studenţeşti se Îngrămădeau frazele cu poticnele de stil ale unui antisemitism primitiv, ca să nu zicem agramat. Simţeai tumultul unor sen­timente nedisciplinate Intr’o Ideologie, simţeai nebulozitatea unor vagi con­vingeri alimentate de prinosul Instinc­telor şi necernute prin inteligenţă de cărturari. După ce străbateai un nu­măr dintr’un ziar studenţesc, simţeai că te cotropeşte o mâhnire doborâtoa­­re; perspectiva dezolantă a unei vaste ostilităţi Împotriva cărţi o vedeai ne­ted desprinzându-se din coloanele zia­relor studenţeşti. Câtăva vreme n’au mai apărut; pe urmă s’a anunţat această foaie: „Via­ta Universitară*. Mâhnirea pe care mi-au stârnit-o foile studenţeşti de erl face loc astăzi unei revolte, erl, vio­lente fără stil şi fără idei; astăzi, „Via­ta Universitară" aduce echivocul sus­­pect, duplicitatea perfidă, antinaţiona­­lismul Învăluit intr’un eutmn umanita­rism. Spiritul nu este pentru noi Intru nimic nou, dar directiva nu este prea misterioasă. In pagina patra ai desle­­garea şaradiei morale, citeşti „Tipa­rul Adevărul" şi-ţi ajunge. Numele ro­maâneşti abundă : dr. Dr. T. Popa,­­ Dumitrescu, V. Ştefan, A. Mihăileanu, V. Ciobanu, dar și anonimul „Ti­ma‘‘(?!) care în prima pagină plânge cu lirism încropit pe Ahasverus, spre a strecura această frază „Gândiți-vă la tragedia poporului evreu". Câte progreisuri n‘a suferit­­­­ pe timpul războiului“. SimtUl echivocul frazei în­lesnind Insinuarea refrenului rentabil (vezi cazul Stern şi Labin): „în Ro­mânia progromurile se ţiu lant". Dar unde rostul acestui „organ săp­tămânal al uniunei studenţilor indepen­denţi" (independent) de ce ? de cine ? Cum simti urechile clăpânge ale grau­rilor semiadevărului !) apare mai evi­dent, este la articolul „Naţionalism" iscălit Şerban Cioculescu. Cităm: „Statele apusene reţeleg toată relativitatea termenului de naţiu­ne". Sau „Dăscălimea română s‘a În­chis in forme de gândire tradiţionalistă şi a ajuns un formidabil Instrument de piedică a progresului", „intelectualii sunt deprinşi a privi evoluţia genera­lă dintr’un alt centru decât cel naţio­nal şi astfel se lecuesc de miopie pen­tru a îmbrăţişa perspectiva generală". „Naţionalismul este considerat de muncitori ca pivotul politicei de ex­ploatare". Dar citatele s’ar putea înmulţi până la reproducerea întregului articol prin­tre rândurile căruia se desenează um­bra „semiadevărului" provocator şi laş. Fiindcă de frică socorii revoluţiona­rismului In contabilitate dublă mi in­­drăsnesc să atace făţiş fie prin „Ade­vărul", fie prin „Dimineaţa" doctrina naţionalistă, care nu are nimic de a face cu antisemitismul, (una reprezin­­tând o doctrină creiatoare, iar antise­mitismul nereprezentând decât o sensi­bilitate cu accent de impulsivitate) a­­tunci recurg la publicaţia lăturalnică ori „Cuvântul Liber", astăzi „Viaţa Universitară". „Adevărul" rămâne constant seminaţional şi semidemocrat semievreu şi seminaţionalist român , atacurile Împotriva tradiţiei româneşti le rezervă „Cuvântului Liber" şi acum „Vieţii Universitare". Este o acţiune sistematică de desagregare a ideolo­giei naţionaliste, un negativism pre­gătitor al sensibilităţii anarhice, toate învăluite în suspectul echivoc al sem­i­democraţiei, seminaţionalismului etc. Tânărul student se fondează împotri­va naţionalismului, cu avântul naiv al recrutului. Pentru a-i da puţin răgaz, 11 voi cita dintr’o carte, pe care l-o . .. a . . . _ _______ _ rtnuitin . recomand călduros spre a se convin­ge că In afară de semievreii «emiade­vărului există şi evrei a căror onestă cugetare poate compensa duplicitatea seminaţionaliştUor graurleni. Cartea se cheamă „Valorile permanente ale Iu­daismislui" şi este scrisă de Israel A­­brahams talmudist la Universitatea din Cambridge. Sunt patru conferinţe de o nobilă inspiraţie, de un curat a­vânt, de o profundă cugetare, gândi­rea îmbrăcându-se la faldurile elegan­te ale poeziei. Citez din Israel Abrahams : „Dar universalismul Înaintat al iu­daismului, universalismul lumii occi­dentale isvorăşte din naţionalismul primitiv. Universalismul evreesc n’a pierdut niciodată, şi nu va pierde, poate, niciodată fondul său (alţii zic culoarea) de naţionalism“. „Când eu sunt în lume şi ard de iu­bire pentru toată omenirea, iubirea pe care am luat-o cu mine de acasă este acela care aprinde flăcările; numai reintorcându-mă la cămin mă aprovi­zionez cu combustibil nou pentru fla­căra umanităţii". „Mă indoesc dacă Israel ar fi ajuns la iubirea de Dumnezeu prin drumul direct al universalismului,­ smulgeţi particularismul şi veţi distruge univer­salismul". Ce bine te poţi Înţelege cu Israel Abrahams şi cât de mincinos îi apare semiadevărul democraţiei semievrei­­lor. „Viaţa Universitară" este o foaie de provocare. Atitudinea ei antinationa­listă maschează incă un echivoc al sectei de la „Adevărul". Tinerii, prin pana d-lui Şerban Cio­culescu, atacă ideologia (dumnealor spun „miopia") naţionalistă. începutu­rile sunt modeste, ultima etapă a lepă­dării de „miopia** naţionalistă va veni. Mormântul soldatului erou necunoscut aşteaptă scuipatul de cerneală al plu­tonului de condeeri, duşmani ai credin­ţelor româneşti. Tinere Şerban Cioculescu, fii cu bă­gare de seamă, ei se prostituiază Cio­cul ; cel de la „Adevărul" nu au ce pierde. Pam­fîl Şeaceri» Congresul Internaţionalei a II, deschis la Marsilia In ziua de 22 Au­gust luna trecută, şi-ar fi închis şe­dinţele după ce îşi va fi formulat re­zoluţiile, fără să fi trezit şi de data aceasta un interes sau o curiozitate mai aprinsă decât în anii trecuţi, lăsând impresia unui conciliabul de sectari vizionari, pe jumătate ridi­coli, pe jumătate periculoşi Dar, din raportul Comitetului Executiv, pu­blicat în ziarele din apus, s-a văzut că şedinţele anului acestuia vor fi pentru prima dată interesante pen­tru că pentru prima dată — în a­­ceşti opt ani din urmă — oameni in­ternaţionalei a II s-au hotărât să e­xaminez­e obiectiv acţiunea antide­mocratică, antisocialistă şi antipaci­­fică a oamenilor Internaţionalei a III — şi să spună cinstit ce cred despre ei pentru viitorul socialdemo­craţiei în general şi pentru viitorul păcii — în special. Prin aceasta, congresul de la Marsilia căpăta ma­re interes politic — căci încă mare este posibilitatea de influenţă a oa­menilor eseiţi din Marx — asupra masselor proletare. De­oare­ce socialdemocraţia mon­dială şi-a adaptat politica de acţiu­ne la cele trei probleme mari ale pro­letariatului şi anume: lupta împo­triva războiului, într-un timp în care mai mult ca oricând se vorbeşte des­pre pace, lupta împotriva reacţiei, care după atâtea revoluţii sociale s-a organizat mai tare ca oricând şi triumfă pretutindeni solidificând bazele capitalismului antiproletar, şi în sfârşit — lupta pentru îmbunâ­tăţirea situaţiei materiale a clasei muncitoreşti, eliberând-o — pe a­­ceasta din urmă — de veştejitele ilu­zii ale dictaturii ei asupra celorlalte clase şi de posibilitatea transformă­rii sociale — imediate şi competen­te — a întregei societăţi în spirit şi pe baza doctrinei marxiste — prin această clarificare şi precizare a problemelor sale, internaţionala a II a trebuit să se rostească clar şi precis asupra celeilalte Internaţio­nale. Colaborează Internaţionala a III la rezolvirea acestor probleme — care sunt probleme ale proletariatu­lui — sau, din potrivă — se opune prin acţiunea ei la rezolvirea lor? Până la congresul de la Marsilia — adică în timp de 7 ani de zile de când şi-a făcut apariţia Internaţio­nala a III, — social democraţia, în congresele sale, stabilise că pacea e posibilă cu condiţia recunoaşterii de jure a Rusiei Sovietice, adică a re­gimului Internaţionalei a III. iar Ru­sia Sovietică a fost recunoscută de ţările mari. Pacea însă s'a îndepăr­tat. Şi socialdemocraţia vede în re­gimul sovietic o cauză a actualei lipse de pace. Ce formulă mai clară şi categorică doriţi/ Cetiţi: „Politica, pe care Internaţionala Socialistă (a­­dică a II) şi partidele muncitoreşti au urmat-o din timpul congresului de la Hamburg trebuie să fie acum complectată cu o prevenire serioasă, ori­ce încercare din partea guvernu­lui rus — Ide ce „rus“ şi nu comu­nist?) de a lărgi frontierele Rusiei sub pretextul acţiunilor„ revoluţiona­re ameninţă să provoace cel mai se­rios pericol". Prin aceasta, Interna­ţionala a II constată tendinţele im­perialiste — deci antipicifice — ale guvernului sovietic şi haosul din ca­re a eşit el — Internaţionala a III. Politica, imperialistă a Internaţionalei 311 Explicarea imperialismului sovie­tic, pe care o dă raportul şi concep­ţia socialiştilor democraţi e departe de a fi aceptabilă. Politica imperia­listă a Internaţionalei a III şi a gu­vernului ei nu vizează o lărgire a graniţelor de apus ale Rusiei. Din contra, ea vrea cucerirea şi m­em­po­rarea tuturor ţărilor la Uniunea Fe­deraţiilor Sovietice, începând cu cele mai apropiate. Căci dacă impe­rialismul sovietic s’ar fi localizat aici, înseamnă că mai înainte tre­buie să fi renunţat la revoluţia mon­dială şi ca să fi renunţat la revolu­ţia mondială, revoluţia sovietocomu­nistă ar fi trebuit să se declare un simplu efemer şi turbulen­t epizod în istoria poporului rus. Ceia ce nu sa întâmplat. Internaţionala a II confundă imperialismul ruş cu cel alb. Dacă imperializmul alb al Ru­siei ţariste „lucra“ în regiunile stlă­­­urate pe baza unei concepţii care a dominat politica externă a tutur­­ puterilor mari, deci şi are Ruşi în perioada de expansiune teritoria­lă, imperializmul ros tinde acum să cucerească întreaga lume şi nu pen­tru simple scopuri de expansiune te­ritorială, ci pentru revoluţia mondia­lă, adică pentru transformarea, socia­lă a umanităţii. Aşa trebuie văzută şi explicată agresivitatea politicei ex­terne a sovietelor. Căci ele lucrează cu aceiaşi îndărătnicie în India, Chi­na, America, Egipt, Maroc, Transva­al, în toată lumea — ca şi în Esto­nia şi Basarabia — şi nu doar pen­tru a lărgi frontierele istorice ale Rusiei, ci pentru a înfăptui regimul comunist — cu dinamită, cu sabie şi foc Oamenii Internaţionalei a II au uitat să-şi amintească de expre­sia lui Lenin — atât de plastică și de explicativă, Rusia sovietică va ra­mâne ,,o oază în pustiul capitalist" dacă nu va fi cucerită întreaga planetă pentru scopurile experimen­telor comuniste. Dar e îmbucurător că cugetarea socialdemocrată a făcut un pas î­­nainte, constatând imperialismul so­vietic și văzând în el „ameninţarea unui mare pericol“. Un con­gras de pocăinţă Şi am impresia că acest congres a fost un congres de pocăinţă. Un social democrat pocăit —■ Dum­nezeule, ce neaşteptată şi instrucn­ta privelişte! Congresul a făcut bi­lanţul recunoaşterilor de jure a Ru­siei Sovietice. Şi subliniează că re­cunoaşterile guvernului sovietic de către puterile mari ale Europei se datorase campaniei energice de atâ­ţia ani ale partidelor socialiste Şi ce constată acum oamenii congresu­lui pocăinţei socialiste? Că recunoaş­terea—„un fapt, hotărîtor în viaţa Rusiei“ — nu a justificat speranţele lor. Au aşteptat alte rezultate: pacea, democraţia integrală, eşirea proleta­natului din mizerie şi din apăsarea capitalistă — şi aceste rezultate nu au putut fi obţinute din pricina „Ru­siei“ — adică a guvernului sovietic, a cărei agresivitate a devenit şi mai periculoasă în urma recunoaşterilor Oamenii internaţionalei a îl — au fost nevoiţi să-şi reverse fără abţi­neri de data aceasta părerea de rău, că în urma acestor recunoaşteri re­gimul intern, viaţa socială şi politică a sovietelor s-a transformat într'un regim de despotism şi tiranie A tre­buit să treacă ani de zile, a trebuit compania gigantică muncă de de­nunţare a lui Kautski — ca socia democraţia europeană să audă ţipete­le a peste 90 de mii de socia­lişt ruşi înfundaţi în închisori de către guvernul comunist Apoi, dictaturi asupra proletariatului rus! A fost denunţată şi ea, la congresul de­­ Marseille. De la constatări ist «­pro8m2­8 Concluzia? Congresul de la Marsi­lia a făcut numai constatări Conclu­ziile să le tragem noi, şi de altfel ne e suficientă o singură concluzie: până când nu va dispare — cu voie sau de nevoie — „Rusia“ sovietică, nu ni se vor deschide porţile păcii reale şi adevărate Din punct de ve­dere al acestei concluzii — care se desprinde pentru prima oară din con­gresul de constatări şi de­ pocăinţi de la Marsilia al socialdemocraţiei mondiale, apare zadarnică şi nepu­tincioasă încercarea de a realiza pe cea universală — adunarea pacifis­tă care va avea loc luni 7 Septembr­­ia Geneva... Copiii lui Marx au înţe­­es aceasta şi congresul lor e o des fundătură a drumurilor pe care tr­buie să pornească oamenii Consilii­lui Societăţii Naţiunilor, G. M. Ivsmov Cronica externi CONGRESUL INTERNAT­IONALEl A II-a DE LA MARSILIA A CONDAMNAT INTERNAŢIONALA A IIl-a Sl REGIMUL El SKssäEsäsastssäsaiaB Miercuri 2 Septembrie

Next