Cuvântul, octombrie 1925 (Anul 2, nr. 271-296)

1925-10-01 / nr. 271

ANUL II No. 271 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 . . . ( 78/09 Administra)!« Telefon !­­ Redac|ia Director: C. CONG0POL Citiţi în pag. IV-as Baraca guvernamentală se dă­râmă dar d. Mârzescu vrea s’o proptească 4 »asin­ 2 Lei Joi I Octombrie 1925 Ţara de aproximaţie ■— Cum merge, Şefule ?­­— Hm!... Aşa şi-aşa. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.­. Dialogul începe între Sastache şi Mandache sau Nae şi Laie, eroi caragealeşti a căror actualitate nu s’a perimat. Evasivul şi na­ţionalul termen «aşa şi-aşa», e în­soţit de un gest cu mâna expri­mând cea mai vagă şi naţională hotărîre: Nord-sud, cald-rece, bine-rău, bolnav-sănătos şi aşa mai departe. Aşa şi-aşa merge cu sănătatea, aşa şi-aşa îi merg treburile, aşa şi-aşa îi învaţă copiii, la şcoală, aşa şi-aşa o duce cu vecinul, aşa şi-aşa stă cu guvernul, iar când nevasta îl înşeală, ori vice­versa, o face tot aşa şi-aşa. Pe Sastache şi Mandache i-am dori funcţionari la direcţia ge­nerală a statisticei. Poate chiar sunt. Imprecisiunea capătă acolo, în republica cifrelor înşirate pe coloane şi rubrici, o grandoare de virtute naţională. Căci nu numai treburile, sănătatea, co­piii, datoriile şi nevasta lui Sas­­fache şi Mandache sunt aşa şi-aşa; dar chiar de cum des­chizi anuarul statistic al ţării, descoperi că temelia tuturor le­gilor, măsurilor, administraţiei producţiei şi consumaţiei se spri­jină pe o cifră aşa şi-aşa. Direcţia generală a statisticei nu cunoaşte exact cifra popula­ţiei din România. Găsim în acest anuar tempera­tura mijlocie pe localităţi, numă­rul bastimentelor intrate în por­turi, numărul cărţilor de joc con­sumate într-un an, câte falimen­te au fost simple şi câte fraudu­loase, care­ a fost preţul tărâţelor în 1923 şi care în 1924, lungimea şoselelor din fiecare judeţ, câţi bolnavi de religie musulmană au intrat într’un an la Colţea şi câţi guvizi, calcani, barbuni, lufări, păstrăvi, plătici şi caraşi s’au pescuit într’un an la Giurgiu ori la Tulcea, dar nu ştim exact care e populaţia ţării, fiindcă suntem singura ţară europeană de după războiu, care nu s’a învrednicit să facă un recensământ al popu­laţiei. Cândva, consiliul de mi­niştri aprobase 40 milioane pen­tru începerea lucrărilor. Milioa­nele au mers altundeva, şi astăzi toate calculele câte se fac şi toa­te lucrările statisticei, şi toate prevederile în consumaţie şi pro­ducţie plutesc în vid, lipsite de elementul principal care e omul. Populaţia ţării e calculată a­­proximativ, pe baza unor date din 1910 şi cu presupuneri elas­tice, care se umflă şi se desumflă ca un balonaş de gumilastic. Toa­tă lipsa de seriozitate a gospodă­riei şi senzaţia de provizorat pornesc de aci. însăşi directo­rul statisticei din Ministerul de Interne într’un articol tipărit în­­tr’o publicaţie oficială de specia­litate e nevoit să recunoască va­gul şi echivocul celei mai exacte ştiinţe, atâta vreme cât recensă­mântul general al populaţiei se a­­mână pentru Sf. Aşteaptă­ Ra­portul la cap de locuitor, care stă la baza tuturor calculelor, nu se poate face, fiindcă nu poţi dedu­ce, după 15 ani de la numărătoa­rea trecută, într’o ţară mărită cu provincii sub trei administraţii deosebite şi atât de încercate de războiu, care e situaţia rală, chiar cu aproximaţia cea mai ge­neroasă. Şi ce-am citi în aceste cifre sta­tistice dacă ar avea într’adevăr un temeiu garantat de realitate, ar pune pe gânduri chiar pe con­ducătorii politicei deprinşi mai puţin să gândească şi să prevadă. O singură pildă alegem, din da­rea de seamă asupra populaţiei Ardealului pe anii 1920—1923 Sporul românilor acolo, faţă de acel al cetăţenilor de origină străi­nă se prezintă într’o inferiorita­te atât de­ vădită, încât numai spe­cialiştii ar putea să ne-o lămu­rească. Excedentul naşterilor fa­ţă de morţi, dă cifre la mia de locuitori, menite să ne îngrijo­reze. Astfel la oraşe, sporul ro­mânilor la mia de locuitori e 1,19, al ungurilor 3,15, al ger­manilor 2,08, al evreilor 6,87, al celor de alte naţionalităţi ori con­fesiuni 3,88­ Moartea copiilor ro­mâni până la vârsta de cinci ani, din lipsa asistenţei medicale, dă cifre care-ţi trec un fior prin şira spinărei. Copiii victoriei um­plu cimitirile. Acestea le citim, printre cifre­le adunate aşa şi-aşa, cu aproxi­maţie. Ce-o fi când le-om cunoaşte pe cele aevea ? Am făcut o economie de 40 mi­lioane. Dar am atins tembelismul epic, al acelui turc bătrîn şi som­noros de la Balcic, care întrebat astă vară câţi copii are, a cerut­­ îngăduiala să tragă o fugă până acasă, şi cu nevasta împreună să-i numere, bucată cu bucată. Până atunci, nu se gândise. Cezar Petrescu „Apărătorii călăilor“ — Un răspuns Aurorei — In articolul nostru de Sâmbătă «Apă­rătorii Călăilor» ne ridicam împotriva celor cari, — gazete sau grupări, — sim­patizând cu comunismul, se erijează în vehemenţi apărători ai dreptului, oride­­căteori comuniştii militanţi sunt cerce­taţi ori judecată. Aceşti campioni ai dreptului şi ai dreptăţii, extrem de de­­sinteresaţi, adoptă o tactică foarte sim­plă: declară aprioric nevinovaţi pe toţi arestaţii comunişti şi acuză sistematic drept vinovate instituţiile de Stat care, însărcinate cu veghea ordinei, sunt che­mate să aplice legile. Tactica aceasta i­­pocrită are un scop îndoit: să compro­mită instituţiile de Stat, surpând auto­ritatea legii şi totdeodată să dea un nou impuls de luptă comunismului militant. Ipocrizia apărătorilor comunismului devine cinism ieftin când, în voinţa de a-l apăra, ei neagă însăşi existenţa vre­unei mişcări comuniste în România. Ve­deţi: presa de stânga şi cazul Tatar-Bu­­nariştilor; vedeţi: aceeaşi presă şi com­plotiştii arestaţi la Galaţi. Complotiştii din Galaţi au mărturisit tot adevărul — exh iar acei cari n’au fost bătuţi» — zice într’un judicios articol, documentat la faţa locului ziarul «Galaţii-Noi». Totuşi, apărătorii lor din Bucureşti ii declară «victime nevinovate». Au ucis revoluţionarii de la Tatar-Bu­­nar pe primari, pe jandarmi şi pe sol­daţi? Justiţia le va stabili vinovăţia sau nevinovăţia acestei crime în masă S’au declarat arestaţii din Galaţi drept co­munişti complotişti? Justiţia le va sta­bili vinovăţia şi gradul ei­ Aici avem a­­face cu călăi neizbutiţi. Perfect con­ştienţi de întreprinderea lor, dacă acea­stă întreprindere triumfa, ei beneficiau de înscăunarea dictaturii comuniste care înseamnă execuţia în masă a anticomu­niştilor; neisbutind, ei trebuie să îndure rigorile legalităţii împotriva căreia s’au ridicat. A protesta în favoarea lor e a te solidariza cu opera lor revoluţionară, deci asasină. S’a protestat totuşi. Au fă­cut-o câţiva studenţi constituiţi, sub auspiciile d-lor Guernut şi Costaforu, lw «Uniunea Studenţilor Independenţi». Am înglobat, cu această ocazie, şi «Liga Drepturilor Omului» în «regiunea de apărători ai călăilor». Ceea ce îmi atrage din partea unui di­stins redactor al confratelui Aurora o replică neiscălită. Distinsul confrate gă­seşte că de data asta am călcat cu stân­gul şi că identificând Pe costaforeştii guernutişti cu apărătorii călăilor, am tras o concluzie «cam grăbită». Şi pen­tru a-l scoate din cauză pe din Guernut şi Liga drepturilor sale, îmi serveşte toc­mai un exemplu care este exclusiv în fa­voarea mai: comuniştii francezi Cachin şi Doriot, punându-se prin acţiunea lor revoluţionară, în afară de legalitate, au trebuit să sufere rigorile legalităţii leza­te astfel- Aceasta, adaugă confratele, se întâmplă sub guvernarea d-lui Pavileve, «membru în comitetul executiv al Ligii Drepturilor Omului, care Ligă, orice ar spune d. Radu Miroslav, este marea ba­rieră a legalităţii şi a dreptului în con­tra anarhiei sub orice formă, deci şi în contra comunismului». Frumos ar fi da­că ar fi aşa! Dar distinsul meu confrate, combă­­tându-mă şi apărând pe d. Guernut, nici n’a citit măcar conferinţa acestuia publicată în chiar Aurora. Ar fi aflat de acolo, că d. Guernut, sufletul Ligii, E HOTARAT CONTRA PEDEPSIRII COMUNIŞTILOR CACHIN şi DORIOT, deci în contradicţie cu d. Palmiere! In­­tr’adevăr, d- Guernot, asigurat de comu­nistul Doriot că, în cazul venirii acestuia la putere, ar introduce dictatura şi ar aresta, declară textual: «Ei bine, din ziua aceea ne-am făgăduit a face totul, a întreprinde totul pentru scoaterea lui Doriot din închisoare». («Aurora», SS Septembrie a. c. Deci: d- Painlevé pedepseşte pe călăi, d- Guernut luptă pentru a-l salva. D. Painlevé fiindcă are răspundere în faţa legii; d. Guernut — fiindcă e iresponsa­bil- E Liga guernutistă pentru legalita­te sau pregăteşte triumful comunismului prin acţiunea ei profund anarhică ? Suntem clari, iubite confrate, Radu Miroslav Am renunţat de mult să mai protestăm împotriva «împrumuturilor» pe cari diverşi confraţi le fac din coloanele noastre şi în care nu păstrează discreţie de­cât asupra sursei de la care beneficiază. Reclamaţiuni aproape zilnice devin obositoare. Se vede că aceasta s’a in­terpretat drept o încura­jare. Şi pe când unele ziare din Bucureşti diformează în ştiri de câteva rânduri, faptele ce se destăinuesc în reportajele noastre, ceea ce nu ne mai impre­sionează, altele din pro­vincie ne reproduc dese­­nurile, ştergând iscălitura autorului şi necitând, fi­reşte, locul de unde fură. In această categorie in­tră zidul Lumea de la Iaşi şi Dacia din Constanţa. Fiindcă nu e chip de a pune altfel stavilă acestui braconaj, care a devenit de-o excesivă neruşinare, am hotărât să ne adresăm justiţiei. E vorba, am mai spus, de o miş­care importantă în corpul diploma­ţiei noastre. Am arătat altă dată cât de necesară ar fi. Insă în în­ţelesul unei primeniri adânci, ci nu unor altor căpătuiri de noi va­luri agreabile partidului liberal. Cum însă nu acesta ar fi crite­riul guvernului, un sfat dacă ar fi să-i dăm, e acela de a păstra «statu­­quo» până la sfârșitul anului, când are să predea frânele conducerei u­­nui alt guvern. Ar fi o datorie reclamată de in­teresele țarei, de importante inte­rese. Căci nu e vorba numai de schimbarea unui personal impro­priu, — ei şi de a unei politici fun­damental greşită. Locul de la Roma şi politica faţă de Italia In această privinţă vom arăta, cu documentarea strânsă care se distinge în toate articolele noastre de fapte, ce se petrece în raportu­rile dintre România şi Italia. S’a vorbit, se ştie, de scoaterea la pensie pe ziua de 1 Octombrie a d-lui Lahovary, ministrul nostru la Roma, măsură care este de fapt o disgraţie întrucât scoaterea la pensie nu este imperativă. In acelaş timp s’a anunţat numi­rea d-lui Jean Th­. Fior­escu ca mi­nistru la Roma... S’a apreciat în cercurile serioase ale politicei noastre externe scoa­terea d-lui Lahovary o greşală, — iar numirea eventualului său în­locuitor, o glumă. Amândouă însă aceste proecte, nu ne place a le socoti decisive, pornesc din aceiaşi vătămătoare ignoranţă care domneşte la palatul Sturdza asupra situaţiei din Italia. Persistă încă în mintea d-lui I. Brătianu, adevăratul ministru de externe, părerea: Italia — fară de mandolinişti. CEEA CE ESTE O FORMIDABILA EROARE. D. Jean Th. Florescu ar fi omul cel mai puţin indicat pentru Italia mussoliniană. Fascismul italian nu se cuprinde doar în manifestaţiile zgomotoase ale cămăşilor negre în faţa palatu­lui Ch­igi aclamând pe «Duce»,—şi asasinarea lui Mateotti, episod sân­geros al unor lupte violente dintr’o ţară cu o seculară istorie de drame ale pumnalului şi ale otrăvei... Fascismul este azi — şi vorbeşte aci experienţa plină de atenţie a unor oameni cari l-au studiat pe loc dela primele lui manifestări, — fascismul este şi o mare energie constructivă, care uneşte unor voinţi, ce vor să reducă dacă nu să suprime imposibilul, avântul arză­tor al unei tinereţi cultivate, inte­ligente şi patriote. Cine n’a mai văzut Italia dinain­te de fascism, aproape n’o mai re­cunoaşte. Dacă era o administraţie dezordonată în Italia, era a dru­murilor de fiBEsAM e cea mai bună din Europa. Toate­, resorturile vieţii de stat ruginite parcă în încheetu­­rile lor, funcţionează cu o regu­laritate cronometrică. E suficient spectacolul Romei într’o transfor­mare de negândit, spre a medita la viaţa nouă care pulsează în Ita­lia. Italia creşte, se înalţă. Şi în con­ştiinţa autorilor acestui nou Resor­­gimento, de esenţă politică, este o adâncă revoltă contra celor cari îi nesocotesc. Nemulţumirile­­ îm­potriva României Nemulţumirile reale şi adânci împotriva României au avut a­­ceastă sursă. Înfumurarea seacă a d-lui Ionel Brătianu a tratat Italia musolinis­­tă ca pe o cantitate neglijabilă. De­sigur, e frumos să ai o conşti­entă mândrie naţională, dar­ să n’o transformi intri- vanitate antipa­tică. «­ S’AR ZICE CA ROMANIA ÎŞI ÎNCHIPUIE CA ESTE BURI­CUL EUROPEI, JUDECÂND DU­PĂ POLITICA GUVERNULUI BRATIANU FATA DE NOI» a spus un distins fruntaş politic din anturajul d-lui Mussolini. «Ducele» nu este om să înghită superbia d-lui Ionel Brătianu, — şi i-a demonstrat-o. De atunci d. Ionel Brătianu este şi mai furios împotriva Italiei Rezultatul f O politică plină de greşeli. Şi în cea externă rămâne mereu adevărata teorie din Talley­rand în privinţa greşelei. Dinsftincţia între Ro­mânia şi guvernul ei Totuşi d. Mussolini refuză să con­funde România cu guvernul ei. Iată dovada. D. I. Brătianu, se ştie, a fost ne­mulţumit, sau mai curând «înăcrit» de vizita pe care Suveranii noştri au făcut-o în Italia. Era o desavoare indirectă a poli­ticei sale de aroganţă. Dar Italia a fost foarte sensibilă acestui gest cu­minte al Regelui. Este o tradiţie acolo să nu se facă nici un fel de primire Suveranilor care călătoresc incognito, cum a fost în acest caz. Incognito-ul este strict observat PENTRU SUVERANII ROM­NIEI INSA S’A FĂCUT PRIMA EXCEPŢIE. DUCELE DE AOSTA, FRATELE REGELUI, A MERS SA SALUTE PE REGELE NOS­TRU IN MARE TINUTA SI PUR­TÂND CORDONUL ORDINULUI MIHAI VITEAZUL. Semnalat-a oare guvernul român această vroită şi măgulitoare aten­ţiune ? A fost aci in ţară o profundă tăcere oficială. (Citiţi continuarea în pag. II-a) Anchete politice De ce am fost în proaste relaţii cu Italia Atitudinea guvernului sabotează şi astăzi restabilirea unor raporturi confiente şi prieteneşti între cele două­­ari D. MUSSOLINI QUAŢIA PRESEI Intr'un articol aşezat, d. Stelian Po­­pescu, discutând articolul meu asupra «stăpânilor presei», rezumă astfel equaţia presei. Un ziar modern, este, cum s’a spus, şi o întreprindere economică. Este foarte na­tural deci, ca directorul proprietar al u­­nui astfel de ziar, să fie în acelaș timp inspiratorul, conducătorul și răspunzăto­rul de fapt, pentru tot ce se scrie în zia­rul său- Și dacă legea noastră de presă, până azi, a îngăduit, ca în special răs­punderea directorului sau a proprietaru­lui să fie redusă la zero, nu înseamnă, pentru ridicarea presei la locul care i se cuvine, că această stare de lucruri trebue să mai continue, sau că aceia, cari abu­zează de scrisul lor, să-și ducă mai de­parte opera de distrugere morală la care se dedau. Dacă directorii-proprietari de ziare ar fi avut o răspundere efectivă pentru tot ce se scrie în ziarele lor, ei ar fi ştiut să imprime şi colaboratorilor lor o linie de conduită şi o disciplină morală, în acord cu interesele superioare ale societăţii, ne­­finând seamă de meschinele interese de partid, sau de chestiunile personale, cari în cele mai multe cazuri au otrăvit at­mosfera sănătoasă pe care ar fi trebuit să o răspândească presa. Circumscriind astfel problema, d. Ste­lian Popescu are în bună parte dreptate, dar oricât de chibzuită ar fi o lege a pre­sei, nu va putea stârpi acel element inerent ziarului modern, element care scoboară valoarea morală a presei. La noi abia a început să ne preocupe equaţia presei; aiurea problema a fost desbătută şi forţa animatoare a opiniei publice analizată cu o severitate neîn­durată chiar de unii dintre profesioni­ştii cei mai aleşi. Dacă d. Stelian Pope­scu ar citi «La republique des Camara­­des» de Robert de Jouvenel, nu i-ar fi greu să se convingă ce insuficientă ar fi chiar cea mai severă lege privitoare la responsabilitatea scrisului, pentru a re­­stabli un echilibru între puterea pe care o exercită un ziar și moralitatea lui. Vorbind de a patra putere, Robert de Jouvenel descrie cu o stăpânită melan­colie, evoluţia continuă spre o industria­lizare complectă a presei. Din ce trăesc ziarele, se întreabă Ro­bert de Jouvenel, spre a răspunde cu tot curajul: «Trăesc din publicitate». Un ziar poate să se lipsească de ziarişti dar nu se poate lipsi de publicitate». «Lectorul însuşi, costă pe un ziar mai mult decât îi raportează.... Nu-i vorba de a vinde mai mult pentru a câştiga mai mult, este vorba de a vinde mai mult pentru a creşte valoarea reclame­lor înserate. O mică axiomă comercială la îndemâna cititorilor exigenţi ; bene­ficiile nete ale unui ziar sunt totdeauna inferioare reţetelor publicităţii». Iar spre a sublinia ironic «Indepen­denţa unui ziar», Robert de Jouvenel recomandă: «Să nu se ofenseze acei care deţin publicitatea, adică toate pu­terile comerciale şi financiare». In situaţia aceasta ce devine ziaristul? «funcţionarul unui case de comerţ» «zia­rele nu mai sunt la dispoziţia gazeta­rilor ; ei sunt la dispoziţia ziarelor». Publicul nu se îndreaptă spre autor, ci spre firmă. Un gazetar poate să as­pire la notorietate; el n’are dreptul să ambiţioneze la o clientelă». (Robert de Jouvenel: La republique des camara­­des). Un ziar costând mai scump decât se vinde şi silit să’şi acopere deficitele din publicitate, îi este fatal redusă sfera in­dependenţii fiind supus contingenţelor comerciale într’o continuă fluctuaţie. Evident că reclama comercială pri­­mejdueşte într’o măsură mai mică li­bertatea de mişcare a ziarului, decât reclama secretă, cultivarea diverselor tendinţi oculte. Ziarele, ai căror proprie­tari se dosesc după laibăre de grauraşi «pârliţi», pot oricând deschide mica portiţă misterioasă a fondurilor sus­pecte ca provenienţă. Epoca neutralită­ţii ne-a învăţat ce superioritate comer­cială poate reprezenta jocul literilor groase în culegerea telegramelor numai. O lege a presei? In primul rând con­trolul comercial ar trebui organizat. Cum? Probus­ Corréard în «Nos petits hommes d’Etat» propune să se pună la dispoziţia publicului cărţile şi compta­­bilitatea ziarului. Iar pentru a sublinia importanţa unui asemenea control Pro­­bus Corréad aminteşte oferta ziarului francez (radical socialist), «Le Quoti­­dien», de a ţine la dispoziţia cititorilor toate cărţile şi scriptele administraţiei; dar înfăţişându-se, i s’a pus la dispozi­ţie totul afară de esenţialul, jurnalul şi cartea mare (totul şi nimic). Equaţia presei este mult mai com­plicată. O lege —­cum o preconizează îndreptăţit de altfel d. Stelian Popescu —menită să înlăture ficţiunea girantului responsabil spre a sili să-şi asume răs­punderea directorii sau proprietarii n’ar fi decât o simplă etapă în drumul de a supune unei reale discipline sociale puterea crescândă a presei. Căci nu se poate lăsa mai departe a­­ceastă forţă hotărâtoare în societăţile democratice (adică de opinie) la înde­mâna tuturor aventurierilor dosiţi după paravanul societăţilor anonime alcă­tuite după toate formele legale indicate în codul de comerţ. Gândiţi-vă numai că S. Labin ar face uz de opţiunea de cumpărare ce i-a dat-o d. Aristide Blank şi cu dolarii strânşi în numele şi pentru stârpirea pogromurilor din Ţara Româ­nească, s’ar instala ca nou stâlp (citiţi prete-nom sau om de pae) la direcţia celor două mari ziare : «Dimineaţa» şi «Adevărul». Cine l’ar putea împiedica ? Are majoritatea acţiunilor sau mai bine zis, i le-a încredinţat d. Aristide Blank; stăpânirea sau arenda Labinului începe. Sfera de influenţă asupra opi­niei publice a celor două ziare este la discreţia lui. Liber va fi să o sucească precum va voi; acţiunile ii dau dreptul, iar Labinul poate influenţa cum va voi opinia pu­blică fără ca legea să-l oprească. Dacă ai fost declarat falit nu mai poţi face negoţ, ce lege poate opri pe un fost puşcăriaş de a deveni dacă are bani, un Lord Northcliffe român ? Poate n’aş exagera dacă aş spune că equaţia presei este însăşi equaţia mo­rală a formei democratice. Marele romancier Wells s’a întrebat odată: «Ce«ar fi devenit Anglia, dacă Lord Northcliffe, în loc să fie Lord Northcliffe, ar fi fost un om de vân­zare...» Equaţia presei se impune zi de zi mai mult preocupărilor noastre. Pamfil Şeicaru P. S. — Dar findcă d. Stelian Popescu a pus cu destul curaj problema presei, mai adăugăm un punct care, desigur, va fi exam­inat cu toată atenţia. La un moment dat s’a vorbit de in­tenţia ministerului de finanţe de a su­prima sistemul deghizat al loteriilor sub forma premiilor pentru cititorii ziarelor. «Dimineaţa» a inaugurat sistemul premiilor în «case, paturi, şervete, tacâ­muri etc.» spre a cuceri noi cititori. «Universul» a fost nevoit să recurgă la acelaş sistem de penetraţie, întrucât momeala premiilor în «case, şervete, furculiţe etc.» înlesneşte o ac­centuare a prestigiului presei ?.. In loc să se cheltuiască bani pentru o îmbună­tăţire tehnică a ziarului se risipesc în loterii deghizate. S’ar putea obţine uşor o lege prin care loteria premiilor ar fi interzisă, dacă şi «Universul» s’ar ralia acestei idei şi n’am mai vedea penibila întrecere de momeli.... comerciale. ■Mgl»igW»' ---------­ Catolicismul şi pacea Dacă Societatea Naţiunilor şi-a fixat scopul de a ridica temelirea din ruinele civilizaţiei sale mate­rialiste, oferindu-i pacea tehnică — această imorală concepţie din punct de vedere al scopurilor creş­tine ale umanităţii, — catolicismul se însărcinează astăzi să înfăptu­iască pacea morală în omenire. Oaste ortodoxă, oaste ca­tolică Scepticii vor zâmbi, ca întot­deauna. Vor evoca păcatele istorice ale papalităţii şi-i vor nega dem­nitatea şi chemarea pentru o ase­menea operă. Noi, ortodoxii, ne vom bucura şi vom suferi în acelaş timp. Vom suferi, comparând lenea bisericilor noastre, absenţa lor în refacerea so­cială a statelor ortodoxe, neputinţa lor de a influenţa politica timpului, de a o îndruma, de a-i pune sco­puri, încărcând numai cu prezenţa sa ca o simplă Instituţie de stat bugetele respective. Dar ne bucurăm de activitatea catolicismului pe terenul politicei lumeşti — pentru că întotdeauna mai mult va însemna pentru noi acţiunea creştină a catolicismului, decât pacifismul războinic al «par­­loir»ului de la Geneva. Necesitatea acţiunei reli­gioase de asanare morală Totul chiamă catolicismul la muncă. Cei opt ani de la sfârşitul războiului au arătat că omenirea trece nu printr’o criză ideologică, ci printr’o boală morală. Cultura apuseană, în ultimul timp, devenind raţionalistă, materialistă, şi-a do­vedit slăbiciunea şi Lipsa de tărie în acest timp bolnav. Civilizaţia pă­gână a apusului e îngrijorată de perderea numai a valorilor ei ma­teriale; cultura, ne­oferind nici un ideal social acceptabil, se oferă ca material de critică. Zbaterea So­­c­ietăţii Naţiunilor — este într’un sens zbaterea omului pe patul de boală grea. Şi acum intervine catolicismul. E adevărat că timpul acesta se pu­tea prevedea de mult, cum l-a pre­văzut în Rusia, Dostoievschi. Gla­sul lui acolo era al omului ce stri­gă în pustie. Prorocirile lui erau de om bolnav. Ortodoxia oficială râdea de el. Cum au pregătit Papii lu­mea catolică In apus a fost altfel. Papii Leon XIII, Piu­s şi Benedict XV au pregătit lumea catolică — slujitorii oficiali ai ideilor catolice — pentru zilele noastre apocaliptice. Războiul mondial era pentru ei un lucru pe care dominaţia culturii laice nu-l putea înlătura. Cei 3 papi—prede­cesorii lui Piu al XI — rămânând mereu indiferenţi faţă de sâcăelile politicianilor din anii 1850—1914, se pregăteau pentru ziua aceia, adică pentru aceasta, a noastră—când o­­menirea va zace în prăpăstia mate-, rială şi morală de acum. Catolicis­mul îndrăznea să prevadă că el va fi chemat să coboare în realitatea polit­ico-morală de după războiu. O ortodoxie activă n’ar fi justi­ficat aceste prevederi ale celor 3 papi. Acţiunea lui Piu XI şi a cardinalului Gaspari Papa Piu XI—în faţa acestei rea­lităţi—devine cel mai pozitiv şi cel mai mare diplomat. Nu din şoap­tele doctrinei sale catolice, ci din actualitatea paradoxală în care vede lumea, trage învăţământul că numai o disciplină morală, că nu­mai morala creştină va putea scoate omenirea din haosul laic şi o va putea­ îndruma spre evoluţia ei firească. El introduce în mlaș­tinile pacifismului oratoric princi­piul ierarhiei sociale, în dezordinea morală—principiul ordinei morale, în anarhia istorică—valorile crista­lizate ale istoriei. Prezența și acti­vitatea cardinalului Gasparri în Vatican e o dovadă că papalitatea nu are de gând să ia în glumă în­treprinderea sa politico-morală. Patru mii de episcopi, peste un milion de preoţi, călugări, călugă­riţe, savanţi, misionari—stau la or­dinele lui Piu XI şi ale cardinalu­lui Gasparii. Pătrunzând în viaţă, în viaţa toată a omenirii, această oaste catolică înregistrează în fie­care zi mari biruinţi. Dacă se poate vorbi de o po­etlică planetară, e aceia pe care o­ face papa Piu al XI şi nu Internaţionala III. In Franţa — intelegentele cele mai distinse cugetă şi propovă­­duesc că numai catolicismul o poate scăpa din rătăcirile în care au adus-o variaţiile sterpe ale demo­craţiei cu multe şi zvăpăiate capete. Pe guvernul Herriot l-a scos de la cărma ţării nu proectul lui despre un impozit pe capital, ci strigătul episcopilor, catolici în Senatul Fran­ţei, când se ivi Chestiunea bugetu­lui pentru reprezentantul Franţei la Vatican. Cu Estonia, Papa a încheiat con­cordat. Cu Polonia, cu Bavaria s-au încheiat concordate la fel la Germania, catolicismul este mai tare ca oricând. Intre Mussolini şi Vatican nu există nemulţumirile din trecut. Delegaţi din India, China, Japonia, din amândouă A­­mericile, din toate ţările lumii, cari aduc zilnic Prestolului de la Roma, raporturi şi bilanţuri ale u­­nei activităţi rodnice, ne arată că politica cardinalului Gasparri a pă­truns pretutindeni. Temelia cisestirilor ca­tolice Unitas in varietate — unitatea de disciplină catolică în diversita­tea schimbătoare a lumii e acea bază pe care se ridică succesul cu­ceririlor catolice. Reducând varietatea de împreju­rări, de culturi deosebite, de civili­zaţii inegale, la aceiaşi neschimba­tă unitate catolică — varietas in unitate — Papa cucereşte scopuri­lor pacifice ale catolicismului su­fletele tuturor oamenilor desperaţi de lipsa unei singure idei vârtoase şi nestricăcioase, în domeniul păcii mondiale. Absenţa celorlalţi Priviţi ce schimbări straşnice s'au întâmplat, personificările di­vinităţii s’au risipit în lume. Pa­­dişahul nu mai există: islamul nu mai are un idol pământesc în sâ­nul său. Protestantismul, care pare că se încarnase în persoana lui Wilhelm al II, a rămas neputin­cios cu cele 800 de secte ale sale. Ortodoxismul rus , care î şi făcuse ,d­in ţar, un înlocuitor al lui Hris­­tos, a rămas de două ori decapitat: prima oară când împăratul a fost măcelărit şi a doua când patriar­hul Tihon — a fost otrăvit. Soarta ortodoxismului rus,—în emigraţie e să-şi plângă­ soarta, în Rusia să lupte. Ortodoxia mai apropiată s’a înălţat, divizându-se, în patriarhii naţionale, reducându-şi acţiunea de ecumenicitate politică, la o politică naţională. Nimic nu s’a pierdut din dogmă, dar politiceşte, aceasta e o scădere. Toate nenorocirile mondiale şi naţionale sunt binevenite pentru politica papală. Cu disciplina ei, cu intrasigenţa principiului uni­tăţii, cu relatarea fenomenalităţii trecătoare a lumii la eternita­te — quid ad aeternitatem ? — as­tăzi catolicismul politic este în­tr’adevăr chemat să realizeze mă­car un minimum de bine şi de pace, în imensitatea de rău şi de dezordine în care trăeşte omenirea după războiu. G. M. Ivanov ideea" care-i interesează La Budapesta s’a descoperit un complot despre care s'a scris dea­­juns în coloanele serviciului nostru particular. De data aceasta nu vom vorbi nici de importanţa nici de alte laturi ale descoperirii, ci ne rezumăm la un sinistru amănunt din declaraţia făcută la interoga­tor de şeful acestor complotişti, nu­­mitul Matei Rákosi, fost comisar al poporului pe vremea lui Bela Kun. Ceea ce a spus la poliţie acest în­drăzneţ tip roşu­, este calificat prea indulgent prin cuvântul «sinistru». In discuţie erau părinţii fostului comisar al poporului, şi iată ce-a declarat «reformatorul» Rákosi când l-au întrebat dacă-i mai trăesc: «Nil ştiu, de altfel nici nu sunt curios să ştiu; pe mine nu mă interesează decât ideia!» Ideia, cu­­ mare, între ghilemele, subliniată, sau mai ştiu eu în ce alt chip evidenţiată! Ideia căre­i interesează şi care-i interesează şi de dragul căreia aceşti reformatori ai societăţii, chiar când vin după 8 ani de absenţă în ţara unde le sunt părinţii, ei nici nu sunt curioşi să ştie dacă le mai trăesc sau ba! In capul lor este numai ideia cea ro­şie. In mâinile lor numai instrumen­tele mortifere care să materializeze ideia, — ideia care­ a mai fost odată realizată în Ungaria și a fost iden­tificată pe urmă în crimele din ar­ticolele cele mai severe ale codului penal, civil, etc. Rákosi însuși are la activ peste 10 asemenea dovezi, de pe vremea când realizase pentru câteva luni ideia de dragul căreia «nu-i curios să ştie» (după 7—8 ani) «dacă-i mai trăiesc sau nu părin­ţii». Declaraţia din acest poliţienesc pr­oces verbal este adorabilă, este monstruoasă, sinistră, fără egal; este, credem, un epitaf din cele mai nemerite, care să se scrie pe crucea fiecăruia din această criminală to­vărășie.

Next