Cuvântul, noiembrie 1925 (Anul 2, nr. 297-322)

1925-11-01 / nr. 297

ANUL II HO. 297. Redacţia şi Administraţia 41 STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon: (­ 78/10 Redacţia ” Director: C. GONGOPOL Citiţi in pagina IV-a­­ GUVERNUL şi alegerile comunale IB I I . 0. Painleve exclus din „Liga Drepturilor Omului“? E un fapt, dar în jurul lui s’a făcut complicitatea tăcerii. Vom publica mai jos, pe de-a întregul, documentul de excludere, în jurul căruia^ ziarele democrației radica­le, grăbite să^ înregistreze orice moft al «Ligei Dr. Omului» n’au suflat un cuvânt. «Le Quotidien»,­­«IPa­rits-Soir», «TOeuvre­», «l'Ere Nouvelle», «la Volonté»,­­care so­­cot de­ obiceiu că până şi crizele de reumatism ale venerabilei mu­mii Ferdinand Buisson au însem­nătate europeană, n’au găsit de cuviinţă să înregistreze cel pu­ţin la «fapte diverse», caterisirea laică a Preşedintelui de Consiliu. De ce ? Pentru simplul motiv că hotărârea e gravă, că ea a fost luată de un organism local — a­­cela căruia îi aparţinea d. Pavi­leve — iar acum, prostia odată făcută, se caută desigur o formu­lă de cârpeală de către comitetul central. Până una alta, d- Pain­levé este exclus. D-sa face politi­că în Paris în sectorul al III-lea. «Liga Drepturilor Omului» fiind organizată pe arondismente, d. Painlevé e înscris în secţiunea ce­lui de al cincilea arondisment. A­­ceasta este organizaţia căreia a­­parţine direct Preşedintele Con­siliului francez. Or, secţiunea celui de al V-lea arondisment, a votat acum câte­va zile, în unanimitate următoa­rea moţiune: «Dată fiind că d. Painlevé a contravenit celor mai elementare principii de onoare, acuzând, cu uşurinţă, de trădare, în folosul Rif­anilor, un partid politic• «Că în sprijinul acuzaţiei n’a prezentat decât un dosar prea pu­ţin demn de a fi luat în serios, fa­vorizând prin această manevră propria sa politică şi acea a par­tidelor reacţionare. nată fiind că d. Pavilevé n’a făcut decât să guverneze cu un spirit absolut contrar tendinţei proclamate de majoritatea aleasă la 11 Mai 1924: «Că tf. Painleve pare a vroi să acopere greşelile mareşalului Lyautey în Maroc, în 1925, după cum acoperea în 1917 greşelile ge­neralului Nivelle, lăsând să fie împuşcaţi, spre pildă — nenoro­ciţi soldaţi. «Că n’a crezut de a sa datorie să expună, public situaţia maroca­nă, preferind, după obiceiul din 1914—18, să vorbească în sânul comisiunilor sub pecetea secretu­lui atunci când această, diploma­ţie secretă nu face decât să pre­lungească războaiele; «Dată fiind că, după mai multe săptămâni de lupte în Riff, d- Painlevé, cu toate protestele sale pacifice, nu s’a crezut dator să prezinte public condiţiunile sale de pace. Secţiunea Mormăie Odeon: «Apreciind cum se cuvine atitu­­dinea şefului guvernului, membru al acestei secţiuni, declară că a­­cest fel de a lucra nu este acela al unui membru al Ligei, care tre­­bue să fie pasionat de justiţie, de adevăr, de democraţie, de paci­fism — şi hotărăşte că locul lui nu poate fi printre noi. «In consecinţă d. Painlevé este exclus din Secţiune». Votat cu unanimitate, minus unul! Scuze pentru stil, dar este acel oficial al Ligei. Cum mai rămâne însă, după a­­ceastă excludere, cu ligiştii noştri cari îşi făcuseră platformă din formula: Preşedintele Consiliului şi d. Guernut fac una, căci sunt membrii ai «Ligei Drepturilor O­­mului» "! Şi iată acum că d. Guernut ex­clude pe d- Painlevé. Crede serios d. Costa-Foru care ne ameninţa cu prăbuşirea ţărei în urma represa­liilor «Ligei» franceze, că de-acum încolo d. Painlevé — exclus cum e — şi-a încheiat viaţa publică ? Că e mort de frica represaliilor? Anii vor trece, d. Painlevé este şi va mai fi preşedinte de Consi­liu, deşi alungat ca nedemn din «Liga Drepturilor Omului» — pe când d. Guernut va continua mo­desta sa ocupaţie scriind epistole cu directive generale d-lui Costa- Foru. «Excluderea» d-lui Pavileve nu menţionează însă un fapt capital, pe care îl reamintesc pentru în­grozirea ligiştilor români: «O de­legaţie a «Ligei Drepturilor Omu­lui» germană a venit să depună flori pe mormântul Soldatului Necunoscut francez. Peste­ două ore florile erau scoase din ordinul d-lui Painlevé, pentru simple mo­tive de ordine publică». Aşteptăm ca Liga românească, solidară cu secțiunea Monnaie-O­­déon — să blameze pe d. Painlevé, după ce l'a ridicat la ceruri... Sau atuncia, d-lor, unde vă e solidari­tatea internaţională ? PROPAGANDA PE FRONTUL INTERN Când un individ (partizan, bine­înțeles) nu mai e bun de nimic, de­vine propagandist. E o meserie post belied, bănoasă şi fără bătae de cap, se cer titluri, nu se cere împo­­tinţă, nu implică răspundere, nici talent, nici autoritate, nici muncă, oricine poate deveni propagandist, după cum oricine poate învăţa lim­bile strehe în şase luni după meto­da Berlitz, corespondenţa Comer­cială şi desenul pitoresc la şcoala A. B. C., gimnastica suedeză in şapte şedinţe. Ca să fii propagandist trebuie să ai un ghiozdan şi un permanent pe căile ferate. Pentru streinătate se ofer alte Condiţii: protecţia mai săra­cănă, valută, cunoştinţa cu aproxi­maţie a câtorva limbi europene fie şi din auzite, fără ortografie, ade­seori puţină şcoală de dans, în ori­ce caz înfăţişare presentabilă, cută la pantaloni şi dacă se poate mono­clu. Pe frontul intern condiţiile sunt mai modeste fiindcă şi leafa e mai mică şi nici măcar nu e nevoie să ştii a dansa foxtrot Ori shimmy. Propagandistul îşi înşfacă geanta şi geamantanul cu rufe, cobidă Ar­dealul şi Basarabia, taie câinilor frunze, mănâncă invitat la prefecţi, primari şi subprefecţi, rosteşte toas­turi la banchete oficiale, citeşte poe­zele la festivităţi, capătă maşina o­ficială pe jumătate de zi pentru o plimbare în împrejurimile pito­reşti, e salutat până la pământ de sergenţii de stradă fiindcă e un domn din Bucureşti, şi la finele lu­­nei trece la Casieria centrală pentru a-şi încasa leafa şi diurnele de transport. Cine sunt aceşti propagandişti ? După ce criteriu aleşi ! Numim pe unul singur: d. Radu Cosmin de hilariantă memorie, con­curent al d-lui Victor Eftimiu pe tărâmul literaturei babilonice. D. Radu Cosmin a cerut şi a obţinut prelungirea unui incediu de şase luni, de la postul său de profesor de limba franceză (în state e trecut cu prozaicul nume de Nicu Tănă­­sescu) în interesul delegaţiei sale de propagandist cultural în Basarabia. Biata Basarabie Care a văzut atâtea avea nevoe şi de un bard­­ la Radu Cosmin! In locul lui Tolstoi, Puş­­chin, Gogol, Dostoievschi, Turghe­­niev, Gorchi — Radu Cosmin! Nu e destul pentru a Câștiga sufletele basarabene la cultura românească? De când d. Victor Eftimiu, Cridim, Jean de Leresly? Serapion Eugen Titeanu Paris, Octombrie. D. Tomescu s’a întors la «Ra­muri». Reluându-şi vechea îndelet­nicire Critică a marcat cum era fi­resc întoarcerea la matcă printr’un bilanţ al literaturei de după răz­­boiu. E vorba de literatura de la noi şi cea din Franţa, ca unele în­tre care de voie de nevoie există prea adeseori legătura dintre glas şi ecou. In articolele de odinioară, risipi­te din nefericire în reviste care nu ajungeau în toate mâinile şi neadu­nate încă într’un volum, D. To­­ de CEZAR PETRESCU mescu a făcut în totdeauna dovada unui spirit critic lucid, cu judecata grea şi adesea profetică. In vremea când pentru zece bani, lectorii «Fla­cării» învăţau că Imperialul, Te­rasa şi Capşa mişunau de genii în plină deslănţuire (multe cu foto­grafii impresionante în faţă, profil şi trei sferturi) D. Tomescu a prins de guler, din treacăt, câteva din a­­ceste celebrităţi ale momentului, le-a scuturat bine de cărţii şi târâ­tele cu care erau umplute. Păpu­şile desumflate au plecat capul moale de cârpă şi au sucombat ri­dicol. Timpul pe urmă a ratificat­­ aceste judecăţi. De aceia întoarce-­ rea d-lui D. Tomescu ne bucură. Chiar dacă nu vom fi în­totdeauna de acord. Sau tocmai de aceia. Este 0 plăcere rară în atmosfera postbe­lică să poţi discuta cu un om une­ori de altă părere, fără să-ţi trăs­nească sifonul în cap cu suprem ar­gument şi fără să te*“ copleşească sub aluzii mortale, asupra originei, numărului pe care-l porţi la ghete, datoriei de la croitor şi chipului cum îţi creşti copiii, dacă îi ai. D. Tomescu semnalează în «Ra­muri» aşteptările înşelate ale tutu­­ror acelor care în timpul războiu­lui ori îndată după războiu, pre-I vesteau apariţia unei literaturi­­ nouă, expresie a unui suflet nou.­­ Aceste valori nouă le caută şi nu le găseşte. N’au apărut. Nici la noi, nici în Franţa. Doar câteva «încer­cări prea sporadice pentru a vedea în ele dovada că tragicile evenimen­te ale războiului ar alcătui astăzi un statornic punct, de plecare pen­tru inspiraţia scriitorilor francezi». Printre aceste încercări sporadice, D. Tomescu citează un roman al lui Bordeaux, un roman al lui Clau­de Anet, o piesă a lui Franţois de Curet. Şi atât: «Literatura de astăzi a frand­ei, chiar în cele mai proas­pete manifestări ale ei, nu, este alta decât tot literatura de eri, cu a­­proape aceiaşi scriitori, cu aceleaşi isvoare de inspiraţie, cu aceleaşi drumuri îndelung bătute. Nimic nu s’a clintit în ordinea literară fran­ceză aşa cum aceasta era fixată în ajunul războiului*­­Nimic . Cercetez vitrina librăriei. Suma­rul revistelor. Tot ce semnalează critica franceză, chiar cea mai pu­ţin îndrăzneaţă. Şi întâia oară ne vine gândul să întrebăm ce s’au făcut cu faimele franceze cele mai mult cerute odinioară în librărie ? Ii uitasem aproape : Marcel Pre­­vost, Bordeaux, Brieux, Donnay, Henry Lavedan, René Bazin.» Citez pe cei care trăiesc, sunt membri ai Academiei şi îi întâlneam în suma­rul tuturor revistelor dinainte de 1914. Toţi şterşi, desueţi, perimaţi cenuşă răcită. Şi alţii de la Acade­mia Goncurt: Descaves, Gustave Geffroy, fraţii Rosny... In locul lor, librăria oferă în fiecare zi nume noi, pe care publi­cul le acceptă şi la cere, fiindcă exprimă o sensibilitate nouă. Nu gândesc la numele lui Claude Anet, citat de d. Tomescu, care e un scriitor de a doua mână şi fără articulaţie personală. Dar catolicul Francois Mauriac sau André Mau­­rois ! Sau Geroges Duhamel, sau Pierre Drieu la Rochelle, sau Henry de Montherland. Sau în altă ordine de idei: Paul Morand, Jean Girandoux, Marcel Arland! Sunt realităţi. Le confirmă tira­­jiile. Nu sunt faime ale unor cercuri ermetice şi nici autori care speculează o reţetă cu succes, ca Pierre Benoit. Sunt toţi scriitori printre cei mai căutaţi de marele public şi reprezintând totuşi proas­păta experienţă spirituală a răs­­boiului. Sunt născuţi din războiu, fiindcă acolo s’au descoperit pe ei însuşi, au învăţat observaţia uma­nă, nu mai cer literaturei confe­siuni inutile, ci au învăţat să inter­preteze lumea dinlăuntru în afară. Că pun problema cărnii şi a spiri­tului în eterna lor contradicţie ca Francois Mauriac, ori a individu­lui în funcţie de corpul şi ordinea socială ca Maurois, sau a genera­ţiei desaxacte de după războiu ca Orieu la Rochelle în Mesure de la France sau Plainte contre inconnu, sau ecoul războiului în sufletele o­­meneşti abandonate ca Georges Du­hamel în acele tragice cărţi: Vie de Martyrs, Civilisation, les hommes abandonnés, la Possession du mon­­de, sau adolescenţa în faţa războiu­lui ca Henry de Montherland în La Relève du Matin şi Le Songe, sau exprimă desarticularea ps­tholo­gică a individului aruncat în noul mediu social creiat de condițiile II Ml——...... (Citiți continuare în pag. II-a\ ACTUALITĂŢI POLITICE O FORMULA POLITICA PERIMATA Regele n’a răspuns avizului d-lui Brătianu Preşedintele consiliului ar fi vrut să ştie cum pri­veşte Suveranul declara­rea succesiune! de re­gim, — şi soluţia crizei DAR REGELE PREFERA SA AŞTEPTE «.Cum odată a râs şi d. tr. Brătianu S’au atribuit ministrului de finanţe intenţiuni demo­cratice în privința modifi­carea proectului de lege electorală LEGE DE CONSOLIDA­REA MAJORITATEI De ce „takismul” nu mai există Amatorii de intrigă vor­besc mereu despre «ta­­kişti», — deşi, în fapt, ni­meni nu mai poate să fie azi Unele ziare utilizează foarte mult de la o vreme un termen, care a pu­tut să fie odată, dacă nu un pro­gram în orce caz o formulă or o fir­mă politică, pe care mulţi au pur­tat-o sau cu mândrie sau cu satis­facţie. Acum însă nu-şi mai are rostul... Mai ales că unii înţeleg a-i da un sens pejorativ cu totul, nejustifi­cat. Este vorba de «taoştî» şi de «takism». Mereu te loveşti în coloanele u­­nor confraţi de aceste cuvinte, în care localisează nu ştim ce tene­broase intrigi împotriva acordului real, onest şi puternic al opoziţiei­­unite. Or, pentru a ne lămuri pe noi în­tâi, ca apoi în deplină cunoştinţă de cauză să explicăm lucrurile opi­niei publice, ne-am adresat unora dintre cei mai calificaţi a li se atri­bui­, porecla, dacă vreţi, mai sus iertată. Şi iată ce ne-a spus : «— Sânt intrigi care ne vizează pe noi, cind membri ai partidului naţional, sub cuvânt că noi am fi intriganţi, noi takişti». Dar ce mai înseamnă astăzi «takism» or «ta­ti­şti» ! Dacă odată primeam cu plăcere această denumire, căci Con­firma ataşamentul nostru pentru persoana marelui dispărut Take Ionescu, — azi după moartea lui, nu mai are nici un sens. «Takis­­mul­ nu era o religie. Mahometanii au rămas în această denumire dela I­lahomet. Politica este însă o suită de realităţi schimbătoare. Când am intrat în partidul naţional implicit am adoptat programul, ţinuta şi evoluţiile politice succesive care e­­ventual s’ar prezenta. «Altcum ştiţi ce ar însemna î Ca noi foştii «takişti* rămaşi tot «taki­­şti*, am fi guvernaţi de., mormân­tul de la Sinaia al şefului ilustru, ba prin atitudinea noastră am pre­tinde că acest mormânt să guver­neze şi partidul naţional şi ţara. Recunoaşteţi că nu e serios­­». Ast­fel ne-a vorbit fostul «takist» D. Ionel Brătianu, mare amator de intrigi, de dezorientare, de haos chiar, — în Ce priveşte pe adversar, ţine să aibă o situaţie limpede şi bine definită Când e vorba de d-sa, de guvernul său şi de partidul li­beral. . Deci preşedintele Consiliului e foarte amator să precizeze de pe a­­cum chestia... succesiunii guvernu­lui. D. Ionel Brătianu se arată grăbit, ca şi cum ar intenţiona să demisione­ze mâine. Or, cum această chestiune îşi are delegarea în mâinele Coroanei, pre­şedintele consiliului încearcă me­reu lovituri de sondă. Această insistenţă presupune, fi­reşte, că­ d. Brătianu are gândurile şi intenţiile sale,­­care nepărându-i­­se prea recomandabile, ar vrea să ştie cât poate să înainteze în ele. Or, din cercul intim al primului ministru ni se afirmă că d. I. Bră­tianu nu este de loc satisfăcut de rezultatele obţinute. Şi Regele ar fi spus: «— Dar mai este încă timp, domnule Brătianu.» D­v. cred mai aveţi de le­giferat. Va fi locul să se examineze situaţia succe­siune! în ajunul declara­re­­ei... De atunci preşedintele consiliului este cam perplex... In sfârşit a râs şi d. Vintilă Bră­tianu. Această ştire aşa de para­doxală ne este dată ca o certi­tudine.... D. Vintilă Brătianu a râs, când i s’a comunicat că i se atribue opi­­niuni separate în chestia reformei electorale. S’a susţinut în adevăr, ştiri pornite tot din sorginte libe­rală, că ministrul de finanţe s’a de­clarat pentru o cât mai largă şi de­mocratică reformă... Ministrul de finanţe reluându-şi masca sumbră a spus : «— Reforma trebue să asigure o consolidare a majorităţei. Iar pen­tru noi partidul liberal, este Indi­ferent dacă se va aplica întâi îm­potriva noastră. Proporţional este în avantajul opoziţiilor populare. Noi oricum am voi, — revenim la putere după guvernul ce ne va suc­ceda... REGELE FERDINAND O precizare politică D. prof N. Iorga a fost Invitat la Chişinău unde a ţinut o conferinţă de inaugurare a Univentităţii populare. E­­vident că prezenţa şefului partidului naţional în centrul Basarabiei a stârnit şi unele îndreptăţite curiozităţi politice. I s’au cerut lămuriri asupra situaţiei, în locul unor declaraţii împăienjenite de firicelele echivocului şi inevitabilul fast al gravităţii ce întovărăşeşte aproa­pe obligatoriu pe şefii de partid, d. N. Iorga şi-a spus neted gândul. Cu spon­taneitatea care-şi găseşte totdeauna forma bine închegată, precisă, exclu­zând orice nedumerire sau falsă inter­pretare, examinarea politică a celor f ani ce au trecut de la încheerea păcii a fost făcută cu stricta disciplină a isto­ricului. Dacă pentru cel care fragmen­tează evenimentele, le judecă izolat fără legătura lor cauzală, totul îi apare ca un material de continuă desorientare, ori­cine este familiarizat cu disciplina isto­rică are la îndemână o metodă sigură de a pune o ordine logică, de a trasa un fir de legătură între evenimentele contradictorii e3joj 'ft 'a •»îBJedstp­le a rezumat comparativ regimul promo­vat de camerile din 1919 şi regimul li­beral. «Acest regim a căzut­ (cel din 1919). De ce ? Liberalii răspund : din inca­pacitate. Sunt însă patru ani de când guver­nează ei. Ce s’a schimbat prin ei în ţară ? Ce dar a venit din mâinile lor ? Intru cât s’a refăcut, România şi-o dato­rează ei, şi nu guvernului pe care la avut. Şi, dacă un puternic partid istoric dispunând de oameni experienţi şi de enorme mijloace băneşti, n’a reuşit în patru ani, cum se poate vorbi de inca­pacitatea unei guvernări venite în cele mai grele împrejurări, cu revoluţia ne­contenit în faţă, şi având o lună de for­mare, o lună de vacanţă şi o lună de in­trigi liberale care i-au răpit sprijinul Coroanei, aducând şi o disolvire, nepo­litică şi nefolositoare, a unor camere , cari puteau da şi alte guvernări­­». Dar după lunga încercare stearpă a guvernării liberale, unde progresul a personificat melcul orb de la Finanţe, cu o dâră mucilaginoasă de neputinţă, problema guvernului viitor se pune ca o gravă preocupare, depăşind cadrul restrâns de partid, încadrându-se în­­ permanenţă a ţării. «Nici un om cuminte care se gândeşte în rândul întăiu la fără, nu crede că el ar putea să samene cu guvernarea libe­rală, ci un popor întreg cere ca viitoa­rea guvernare să fie altfel, căci a con­tinua ceea ce este acuma înseamnă : A face alegeri cu deasila, bătând pe alegători fi furând urnele• A ţinea ordinea cu jandarmii. A decreta perpetua stare de asediu ca la nevoia reală a unei asemenea hotă­râri să nu mai aibă nici o autoritate. A administra prin oamenii partidului şi pentru ei, prigonind tot ce nu le a­­parţine. A­ fi pregăti prin cultivarea urii între cetăţeni şi armata dezordinei de mâine. A prefera necinstea şi lenea când se întâmplă a fi a unor anumite elemente naţionale, cinstei şi hărniciei unui spor­nic capital strein. A organiza agricultura şi comunicaţii­le aşa ca să ai trei ani de foamete in Basarabia. A face din industrie o fabrică de ne­mulţumiţi pentru agitaţiile comuniste. A mina printr’o politică financiară greşită comerţul cel bun şi a sprijini­t pe cel rău prin scutirea de plată în strei­nătate, care distruge creditul şî bunul nume al ţării. A lipsi banul ţării de valoare şi a lipsi piaţa comercială de bani. A sili pe generali să ceară şefilor opo­ziţiei sprijinul pe lângă Rege, pentru ca armata să aibă ceea ce-i trebue pentru a­­părarea ţării. A lăsa România izolată de sistemele de alianţă ale lumii. Un guvern slab ar fi redus să conti­nue toată această tradiţie nenorocită. Numai un guvern tare poate face alt­fel, unul care, în loc de a trăi din mila cerşită şi impusă Suveranului, ar trăi şi din voia poporului şi din adevărata încredere a Regelui, căruia i-ar aduce de­votament desinteresat şi dispoziţie de sacrificiu. „ El nu poate fi alcătuit decât­­dintr’o democraţie naţională*. tFără a sacrifica nici unul din cele două partide naţional şi ţărănesc, din care cel dintâi, de când facem politică, eu şi prietenul meu d. Maniu n’a înţe­les altă bază decât a ţăranului român, fără a sacrifica nimic din esenţa ideo­logiei lor, ele au datoria de a înţelege că ţara le cere a merge împreună. Asupra celui sau celor cari din mo­tive personale sau din egoism de partid s’ar refuza dela această chemare elemen­tară ar cădea răspunderea unei situaţii viitoare care ar da din nou guvernări de o clipă la cheremul liberalilor». Un rechizitoriu fulminant al unui re­gim care mută spiritul nefast al parti­dului în viaţa morală a ţării, şi o măr­turisire onestă a unei credinţi politice. D­l. Iorga s-a definit în expunerea politică făcută la Chişinău de exponen­tul acţiunii de refacere a gospodăriei ţării. Precizarea sa politică este fecun­dă în consecinţi care nu vor întârzia să se definească. Citiţi în pag. IV-a: Partidul maghiar pe cale de a lua o hotărâre Duminecă I Moemb, 1925 Ce caută între noi ? Glose după întâiul congres feminin româno-mino­­ritar. Cine sunt semănătorii de discordie. Apro­­pos de un interview mai vechi al P­S. Sale episcopului Majlath Convocat prematuri, după cum cu temeinicie ar fi putut foarte mulți să creadă, congresul femeilor româ­ne cu cele minoritare este tre­cut de trei zile la cea mai importan­tă pagină a istoricului încercărilor ce s’au făcut dela unire încoace pen­tru înjghebarea unei aproprieri ro­­mâno-minoritare. Deci este timpul să se facă bilanţul acestei iniţiative, acestui prim rezultat, deşi vor “urma săptămâni după săptămâni până să avem înainte tot ce au de scris des­pre ele minoritarii — a doua parte interesată. Bilanţul care trebue, este uşor de făcut prin considerarea unui singur fapt din domeniul încercărilor că­tre această apropiere, prin compara­ţia cu ceea ce a rezultat dintr’o altă alianță româno-minoritară, din car­telurile electorale. Este foarte util să se aibă în vedere aceasta. Să se reamintească, că n’a fost un singur cartel electoral, care să fi dus «a­­propierea» cu un singur pas înainte. Am avut târgueți, am avut înche­ieri. Realitatea ne-a isbit printr’o concomitentă revoltătoare a târgu­ielilor şi încheierilor şi­ a seriei toc­mai atunci reluate a atacurilor îm­potriva Statului român. Dincoace s’au prezintat inimi ma­terne. Multe dintre delegate au fă­cut politică, spre a dovedi mai pre­sus de toate că sunt soţii de politi­­ciani mărunţi. Una dintre ele ne-a ofensat chiar cu declaraţia că tra­tamentul ucrainienilor este în con­trazicere cu tratatul de pace, şi a ţinut să ne exemplifice aceasta cu starea de asediu (care-şi are rostul ei acolo la graniţa Bucovinei) şi cu colonizarea de ro­mâni între ucraineni, la graniţa bu­covineană, acolo unde populaţia re­prezentată de această delegată a fost adusă, cu scopul desromânizării fra­ţilor­ noştri, abia acum câteva de­cenii. Da­r reprezentantele acestea ale minorităţilor au sfârşit totuşi prin sărutări reciproce cu femeile române,printr’o declaraţie de frater­nizare şi printr’una de loialitate că­tre ţară şi suverani ! Aşa ceva nu s’a făcut la târguie­­lile electorale, chiar dacă d-nii Lape­datu şi politicaştrii minoritari se vor fi sărutat şi ei după banchetele de pactizare. Insă bilanţul se mai întinde şi la rezultate care se pot numi indirecte. Şi ajungând aci, trebuie să repetăm şi’n acest loc cuvintele din titlu: Ce casă între noi ! Vorbim de politica ce-o va face săptămâni de-a rândul presa mino­ritară pe tema acestui congres. în­cepe, prin asta, rolul bărbaţilor. Este deci, şi nu este, după cu­m conside­raţi,­­ un lucru independent de con­gres. Şi veţi reţine asta, de­sigur, mărginindu-vă cu noi la partea din conferinţă a delegatelor maghiare. Se cuvine, vorbind de acestea, să se remarce linia cu care s-au ştiut separa de atitudinea delegatelor care­ au făcut politică calificabilă ca aţâţătoare. Aristrocratele maghiare au ştiut să se poarte cu o demnitate care prin comparaţie a devenit exem­plară. Poate­ a tresărit în ele con­ştiinţa unui atavism care li-a spus, poate, că multe din naţia lor au fost fiice ale naţiei noastre pe vre­muri . Poate­ a fost numai acea cu­noscută purtarea reală a ungurului din Ardeal când nu-i tulbură învrăj­bitori politicaştri ai urii? Dar ce caută între noi şi ei vies­parul care vuie în redacţiile evre­ieşti pretinse maghiare ? Ce nu-i place ziarului «Brassói Lapok» în declaraţiile doamnei Cantacuzino, care­ a arătat că s-au expropriat şi latifundiile românilor şi ale spitale­lor sau eparhiilor româneşti susţi­nătoare de şcoli, sau că plătesc şi societăţile filantropice româneşti taxe pe spectacole, când în urma acestei admonestări doamnele ma­ghiare s’au sărutat cu cele române şi au făcut amintitele declaraţii de credinţă ? «Iată că tonul acestei cu­vântări n’a mai venit din inimă» — se tânguie amărât d-nul Kahane. Şi fiindcă greşeala doamnelor maghia­re trebuie reparată, şi-a luat acest ziar de instigaţie dela Braşov anga­jamentul să arate că în congresul din Capitală s’au înfierat «barbarii­le» României. (Cuvântul l-am luat din sutele de atribute ce s’au scris în ziarul braşovean). I­ntr’adevăr, ce caută între noi? N’a venit încă vremea să putem fi scu­­tiţi de aceşti oameni de legătură, despre care­ am mai arătat cândva că sunt principalii vinovaţi de ten­siunea care este între minoritatea maghiară şi statul român ? Reamintim în acest loc, ca înche­ierea cea mai nimerită, un interview pe care l-a dat acum doi ani epis­copul Majlat, unui ziar maghiar din Cluj, împotriva presei evreieşti distructive, fie maghiară, fie româ­nească, împotriva căreia trebuie să ne aliem, români şi unguri. Domnu­le episcop Majlath, care ai un mare rost în societăţile maghiare de bine­facere întrunite Duminecă şi Luni la Bucureşti, repetă declaraţiile de­­acum doi ani ! Este timpul să vă întrebaţi cu noi împreună : Ce cau­tă între noi aceşti negustori de instigaţie? I. Tofan p­rim asociaţie INTELECTUALA O nouă federaţie intelectuală interna­ţională e pe cale să ia fiinţă. Prima ei adunare e anunţată pentru 5 Noembrie la Milan. Scopul federaţiei, — explică o ştire, — e să grupeze elita intelectuală a tuturor ţărilor, fără deosebire de naţionalitate, partid, religie, clasă sau rasă, pentru a uşura schimbul ideilor şi al relaţiilor per­sonale, pentru a stabili o atmosferă fa­vorabilă înţelegerii reciproce a naţiuni­lor. Ideea e foarte frumoasă, programul asemănător cu acela al Institutului de cooperarie intelectuală ce începe să func­ţioneze la Paris, sub egida Societăţii Na­­tiunilor. Deci cu totul altceva decât a­­cea Clarté a «tovarăşului* Henri Bar­busse care năzuia să prindă albinele in­telectuale de pretutindeni în plasa co­munismului, cu concursul mălăieț al ma­relui romancier Romain Rolland. Clarté s’a întunecat treptat, la măsura în care raiul comunist se vestejia în crudele dez­amăgiri ale realităţii. O altă internaţio­nală intelectuală şi-a aruncat lozinca din Viena, în numele unei Pan-Europe con­turate pe cadranul viitorului• Aceea ar trebui să întrunească adeziunile pacifiş­tilor de pretutindeni, cu corecturile ne­cesare la programul schiţat de d. Cou­­denhove-Kalergi. In realizarea acestei măreţe utopii stă pânte salvarea viitoru­­­lui european­ Ideea federaţiei ce se va întemeia la Milan vine din aceeaşi Vienă şi îşi pro­pune un scop mai puţin utopic decât pan­­europenismul politic, dar care, în fond, nu e decât o pregătire lentă a lui, prin­ţul Anton Rohan, iniţiatorul federaţiei de la Milan, lucrează separat de d. Cou­­­denhove-Kalergi. Dar realismul celui dintăiu nu poate fi decât în favoarea utopismului celui de-al doilea. Cândva, cei doi iniţiatori, deopotrivă de însufle­ţiţi, vor trebui fatal să colaboreze,­­ dacă tinereţea lor nu va obosi prea re­­pede. Ideea prinţului Anton Rohan I?» are de altfel un splendid început de reali­­zare în acea Europäische Revue pe care o conduce şi la care scriu cei mai de seamă publicişti europeni. Franţa nu are o revistă care s’o egaleze-Incheia cu o observaţie care a devenit banală: la adunarea intelectualilor în Milan, vor participa italieni, englezi, francezi, belgieni, germani, austrieci, spa­nioli, portughezi, olandezi, suedezi, elve­­ţieni şi cehoslovaci. Deci — nr'ciun ro­mân! Prinţul Rohan a trimis totuşi, şi în România să se caute aderenţi- Că nu s’a găsit niciunul — vina cade pe seama indolenţii româneşti. Nichifor Crainic

Next