Cuvântul, noiembrie 1925 (Anul 2, nr. 297-322)
1925-11-01 / nr. 297
ANUL II HO. 297. Redacţia şi Administraţia 41 STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon: ( 78/10 Redacţia ” Director: C. GONGOPOL Citiţi in pagina IV-a GUVERNUL şi alegerile comunale IB I I . 0. Painleve exclus din „Liga Drepturilor Omului“? E un fapt, dar în jurul lui s’a făcut complicitatea tăcerii. Vom publica mai jos, pe de-a întregul, documentul de excludere, în jurul căruia^ ziarele democrației radicale, grăbite să^ înregistreze orice moft al «Ligei Dr. Omului» n’au suflat un cuvânt. «Le Quotidien»,«IParits-Soir», «TOeuvre», «l'Ere Nouvelle», «la Volonté»,care socot de obiceiu că până şi crizele de reumatism ale venerabilei mumii Ferdinand Buisson au însemnătate europeană, n’au găsit de cuviinţă să înregistreze cel puţin la «fapte diverse», caterisirea laică a Preşedintelui de Consiliu. De ce ? Pentru simplul motiv că hotărârea e gravă, că ea a fost luată de un organism local — acela căruia îi aparţinea d. Pavileve — iar acum, prostia odată făcută, se caută desigur o formulă de cârpeală de către comitetul central. Până una alta, d- Painlevé este exclus. D-sa face politică în Paris în sectorul al III-lea. «Liga Drepturilor Omului» fiind organizată pe arondismente, d. Painlevé e înscris în secţiunea celui de al cincilea arondisment. Aceasta este organizaţia căreia aparţine direct Preşedintele Consiliului francez. Or, secţiunea celui de al V-lea arondisment, a votat acum câteva zile, în unanimitate următoarea moţiune: «Dată fiind că d. Painlevé a contravenit celor mai elementare principii de onoare, acuzând, cu uşurinţă, de trădare, în folosul Rifanilor, un partid politic• «Că în sprijinul acuzaţiei n’a prezentat decât un dosar prea puţin demn de a fi luat în serios, favorizând prin această manevră propria sa politică şi acea a partidelor reacţionare. nată fiind că d. Pavilevé n’a făcut decât să guverneze cu un spirit absolut contrar tendinţei proclamate de majoritatea aleasă la 11 Mai 1924: «Că tf. Painleve pare a vroi să acopere greşelile mareşalului Lyautey în Maroc, în 1925, după cum acoperea în 1917 greşelile generalului Nivelle, lăsând să fie împuşcaţi, spre pildă — nenorociţi soldaţi. «Că n’a crezut de a sa datorie să expună, public situaţia marocană, preferind, după obiceiul din 1914—18, să vorbească în sânul comisiunilor sub pecetea secretului atunci când această, diplomaţie secretă nu face decât să prelungească războaiele; «Dată fiind că, după mai multe săptămâni de lupte în Riff, d- Painlevé, cu toate protestele sale pacifice, nu s’a crezut dator să prezinte public condiţiunile sale de pace. Secţiunea Mormăie Odeon: «Apreciind cum se cuvine atitudinea şefului guvernului, membru al acestei secţiuni, declară că acest fel de a lucra nu este acela al unui membru al Ligei, care trebue să fie pasionat de justiţie, de adevăr, de democraţie, de pacifism — şi hotărăşte că locul lui nu poate fi printre noi. «In consecinţă d. Painlevé este exclus din Secţiune». Votat cu unanimitate, minus unul! Scuze pentru stil, dar este acel oficial al Ligei. Cum mai rămâne însă, după această excludere, cu ligiştii noştri cari îşi făcuseră platformă din formula: Preşedintele Consiliului şi d. Guernut fac una, căci sunt membrii ai «Ligei Drepturilor Omului» "! Şi iată acum că d. Guernut exclude pe d- Painlevé. Crede serios d. Costa-Foru care ne ameninţa cu prăbuşirea ţărei în urma represaliilor «Ligei» franceze, că de-acum încolo d. Painlevé — exclus cum e — şi-a încheiat viaţa publică ? Că e mort de frica represaliilor? Anii vor trece, d. Painlevé este şi va mai fi preşedinte de Consiliu, deşi alungat ca nedemn din «Liga Drepturilor Omului» — pe când d. Guernut va continua modesta sa ocupaţie scriind epistole cu directive generale d-lui Costa- Foru. «Excluderea» d-lui Pavileve nu menţionează însă un fapt capital, pe care îl reamintesc pentru îngrozirea ligiştilor români: «O delegaţie a «Ligei Drepturilor Omului» germană a venit să depună flori pe mormântul Soldatului Necunoscut francez. Peste două ore florile erau scoase din ordinul d-lui Painlevé, pentru simple motive de ordine publică». Aşteptăm ca Liga românească, solidară cu secțiunea Monnaie-Odéon — să blameze pe d. Painlevé, după ce l'a ridicat la ceruri... Sau atuncia, d-lor, unde vă e solidaritatea internaţională ? PROPAGANDA PE FRONTUL INTERN Când un individ (partizan, bineînțeles) nu mai e bun de nimic, devine propagandist. E o meserie post belied, bănoasă şi fără bătae de cap, se cer titluri, nu se cere împotinţă, nu implică răspundere, nici talent, nici autoritate, nici muncă, oricine poate deveni propagandist, după cum oricine poate învăţa limbile strehe în şase luni după metoda Berlitz, corespondenţa Comercială şi desenul pitoresc la şcoala A. B. C., gimnastica suedeză in şapte şedinţe. Ca să fii propagandist trebuie să ai un ghiozdan şi un permanent pe căile ferate. Pentru streinătate se ofer alte Condiţii: protecţia mai săracănă, valută, cunoştinţa cu aproximaţie a câtorva limbi europene fie şi din auzite, fără ortografie, adeseori puţină şcoală de dans, în orice caz înfăţişare presentabilă, cută la pantaloni şi dacă se poate monoclu. Pe frontul intern condiţiile sunt mai modeste fiindcă şi leafa e mai mică şi nici măcar nu e nevoie să ştii a dansa foxtrot Ori shimmy. Propagandistul îşi înşfacă geanta şi geamantanul cu rufe, cobidă Ardealul şi Basarabia, taie câinilor frunze, mănâncă invitat la prefecţi, primari şi subprefecţi, rosteşte toasturi la banchete oficiale, citeşte poezele la festivităţi, capătă maşina oficială pe jumătate de zi pentru o plimbare în împrejurimile pitoreşti, e salutat până la pământ de sergenţii de stradă fiindcă e un domn din Bucureşti, şi la finele lunei trece la Casieria centrală pentru a-şi încasa leafa şi diurnele de transport. Cine sunt aceşti propagandişti ? După ce criteriu aleşi ! Numim pe unul singur: d. Radu Cosmin de hilariantă memorie, concurent al d-lui Victor Eftimiu pe tărâmul literaturei babilonice. D. Radu Cosmin a cerut şi a obţinut prelungirea unui incediu de şase luni, de la postul său de profesor de limba franceză (în state e trecut cu prozaicul nume de Nicu Tănăsescu) în interesul delegaţiei sale de propagandist cultural în Basarabia. Biata Basarabie Care a văzut atâtea avea nevoe şi de un bard la Radu Cosmin! In locul lui Tolstoi, Puşchin, Gogol, Dostoievschi, Turgheniev, Gorchi — Radu Cosmin! Nu e destul pentru a Câștiga sufletele basarabene la cultura românească? De când d. Victor Eftimiu, Cridim, Jean de Leresly? Serapion Eugen Titeanu Paris, Octombrie. D. Tomescu s’a întors la «Ramuri». Reluându-şi vechea îndeletnicire Critică a marcat cum era firesc întoarcerea la matcă printr’un bilanţ al literaturei de după războiu. E vorba de literatura de la noi şi cea din Franţa, ca unele între care de voie de nevoie există prea adeseori legătura dintre glas şi ecou. In articolele de odinioară, risipite din nefericire în reviste care nu ajungeau în toate mâinile şi neadunate încă într’un volum, D. To de CEZAR PETRESCU mescu a făcut în totdeauna dovada unui spirit critic lucid, cu judecata grea şi adesea profetică. In vremea când pentru zece bani, lectorii «Flacării» învăţau că Imperialul, Terasa şi Capşa mişunau de genii în plină deslănţuire (multe cu fotografii impresionante în faţă, profil şi trei sferturi) D. Tomescu a prins de guler, din treacăt, câteva din aceste celebrităţi ale momentului, le-a scuturat bine de cărţii şi târâtele cu care erau umplute. Păpuşile desumflate au plecat capul moale de cârpă şi au sucombat ridicol. Timpul pe urmă a ratificat aceste judecăţi. De aceia întoarce- rea d-lui D. Tomescu ne bucură. Chiar dacă nu vom fi întotdeauna de acord. Sau tocmai de aceia. Este 0 plăcere rară în atmosfera postbelică să poţi discuta cu un om uneori de altă părere, fără să-ţi trăsnească sifonul în cap cu suprem argument şi fără să te*“ copleşească sub aluzii mortale, asupra originei, numărului pe care-l porţi la ghete, datoriei de la croitor şi chipului cum îţi creşti copiii, dacă îi ai. D. Tomescu semnalează în «Ramuri» aşteptările înşelate ale tuturor acelor care în timpul războiului ori îndată după războiu, pre-I vesteau apariţia unei literaturi nouă, expresie a unui suflet nou. Aceste valori nouă le caută şi nu le găseşte. N’au apărut. Nici la noi, nici în Franţa. Doar câteva «încercări prea sporadice pentru a vedea în ele dovada că tragicile evenimente ale războiului ar alcătui astăzi un statornic punct, de plecare pentru inspiraţia scriitorilor francezi». Printre aceste încercări sporadice, D. Tomescu citează un roman al lui Bordeaux, un roman al lui Claude Anet, o piesă a lui Franţois de Curet. Şi atât: «Literatura de astăzi a frandei, chiar în cele mai proaspete manifestări ale ei, nu, este alta decât tot literatura de eri, cu aproape aceiaşi scriitori, cu aceleaşi isvoare de inspiraţie, cu aceleaşi drumuri îndelung bătute. Nimic nu s’a clintit în ordinea literară franceză aşa cum aceasta era fixată în ajunul războiului*Nimic . Cercetez vitrina librăriei. Sumarul revistelor. Tot ce semnalează critica franceză, chiar cea mai puţin îndrăzneaţă. Şi întâia oară ne vine gândul să întrebăm ce s’au făcut cu faimele franceze cele mai mult cerute odinioară în librărie ? Ii uitasem aproape : Marcel Prevost, Bordeaux, Brieux, Donnay, Henry Lavedan, René Bazin.» Citez pe cei care trăiesc, sunt membri ai Academiei şi îi întâlneam în sumarul tuturor revistelor dinainte de 1914. Toţi şterşi, desueţi, perimaţi cenuşă răcită. Şi alţii de la Academia Goncurt: Descaves, Gustave Geffroy, fraţii Rosny... In locul lor, librăria oferă în fiecare zi nume noi, pe care publicul le acceptă şi la cere, fiindcă exprimă o sensibilitate nouă. Nu gândesc la numele lui Claude Anet, citat de d. Tomescu, care e un scriitor de a doua mână şi fără articulaţie personală. Dar catolicul Francois Mauriac sau André Maurois ! Sau Geroges Duhamel, sau Pierre Drieu la Rochelle, sau Henry de Montherland. Sau în altă ordine de idei: Paul Morand, Jean Girandoux, Marcel Arland! Sunt realităţi. Le confirmă tirajiile. Nu sunt faime ale unor cercuri ermetice şi nici autori care speculează o reţetă cu succes, ca Pierre Benoit. Sunt toţi scriitori printre cei mai căutaţi de marele public şi reprezintând totuşi proaspăta experienţă spirituală a răsboiului. Sunt născuţi din războiu, fiindcă acolo s’au descoperit pe ei însuşi, au învăţat observaţia umană, nu mai cer literaturei confesiuni inutile, ci au învăţat să interpreteze lumea dinlăuntru în afară. Că pun problema cărnii şi a spiritului în eterna lor contradicţie ca Francois Mauriac, ori a individului în funcţie de corpul şi ordinea socială ca Maurois, sau a generaţiei desaxacte de după războiu ca Orieu la Rochelle în Mesure de la France sau Plainte contre inconnu, sau ecoul războiului în sufletele omeneşti abandonate ca Georges Duhamel în acele tragice cărţi: Vie de Martyrs, Civilisation, les hommes abandonnés, la Possession du monde, sau adolescenţa în faţa războiului ca Henry de Montherland în La Relève du Matin şi Le Songe, sau exprimă desarticularea psthologică a individului aruncat în noul mediu social creiat de condițiile II Ml——...... (Citiți continuare în pag. II-a\ ACTUALITĂŢI POLITICE O FORMULA POLITICA PERIMATA Regele n’a răspuns avizului d-lui Brătianu Preşedintele consiliului ar fi vrut să ştie cum priveşte Suveranul declararea succesiune! de regim, — şi soluţia crizei DAR REGELE PREFERA SA AŞTEPTE «.Cum odată a râs şi d. tr. Brătianu S’au atribuit ministrului de finanţe intenţiuni democratice în privința modificarea proectului de lege electorală LEGE DE CONSOLIDAREA MAJORITATEI De ce „takismul” nu mai există Amatorii de intrigă vorbesc mereu despre «takişti», — deşi, în fapt, nimeni nu mai poate să fie azi Unele ziare utilizează foarte mult de la o vreme un termen, care a putut să fie odată, dacă nu un program în orce caz o formulă or o firmă politică, pe care mulţi au purtat-o sau cu mândrie sau cu satisfacţie. Acum însă nu-şi mai are rostul... Mai ales că unii înţeleg a-i da un sens pejorativ cu totul, nejustificat. Este vorba de «taoştî» şi de «takism». Mereu te loveşti în coloanele unor confraţi de aceste cuvinte, în care localisează nu ştim ce tenebroase intrigi împotriva acordului real, onest şi puternic al opoziţieiunite. Or, pentru a ne lămuri pe noi întâi, ca apoi în deplină cunoştinţă de cauză să explicăm lucrurile opiniei publice, ne-am adresat unora dintre cei mai calificaţi a li se atribui, porecla, dacă vreţi, mai sus iertată. Şi iată ce ne-a spus : «— Sânt intrigi care ne vizează pe noi, cind membri ai partidului naţional, sub cuvânt că noi am fi intriganţi, noi takişti». Dar ce mai înseamnă astăzi «takism» or «tatişti» ! Dacă odată primeam cu plăcere această denumire, căci Confirma ataşamentul nostru pentru persoana marelui dispărut Take Ionescu, — azi după moartea lui, nu mai are nici un sens. «Takismul nu era o religie. Mahometanii au rămas în această denumire dela Ilahomet. Politica este însă o suită de realităţi schimbătoare. Când am intrat în partidul naţional implicit am adoptat programul, ţinuta şi evoluţiile politice succesive care eventual s’ar prezenta. «Altcum ştiţi ce ar însemna î Ca noi foştii «takişti* rămaşi tot «takişti*, am fi guvernaţi de., mormântul de la Sinaia al şefului ilustru, ba prin atitudinea noastră am pretinde că acest mormânt să guverneze şi partidul naţional şi ţara. Recunoaşteţi că nu e serios». Astfel ne-a vorbit fostul «takist» D. Ionel Brătianu, mare amator de intrigi, de dezorientare, de haos chiar, — în Ce priveşte pe adversar, ţine să aibă o situaţie limpede şi bine definită Când e vorba de d-sa, de guvernul său şi de partidul liberal. . Deci preşedintele Consiliului e foarte amator să precizeze de pe acum chestia... succesiunii guvernului. D. Ionel Brătianu se arată grăbit, ca şi cum ar intenţiona să demisioneze mâine. Or, cum această chestiune îşi are delegarea în mâinele Coroanei, preşedintele consiliului încearcă mereu lovituri de sondă. Această insistenţă presupune, fireşte, că d. Brătianu are gândurile şi intenţiile sale,care nepărându-ise prea recomandabile, ar vrea să ştie cât poate să înainteze în ele. Or, din cercul intim al primului ministru ni se afirmă că d. I. Brătianu nu este de loc satisfăcut de rezultatele obţinute. Şi Regele ar fi spus: «— Dar mai este încă timp, domnule Brătianu.» Dv. cred mai aveţi de legiferat. Va fi locul să se examineze situaţia succesiune! în ajunul declarareei... De atunci preşedintele consiliului este cam perplex... In sfârşit a râs şi d. Vintilă Brătianu. Această ştire aşa de paradoxală ne este dată ca o certitudine.... D. Vintilă Brătianu a râs, când i s’a comunicat că i se atribue opiniuni separate în chestia reformei electorale. S’a susţinut în adevăr, ştiri pornite tot din sorginte liberală, că ministrul de finanţe s’a declarat pentru o cât mai largă şi democratică reformă... Ministrul de finanţe reluându-şi masca sumbră a spus : «— Reforma trebue să asigure o consolidare a majorităţei. Iar pentru noi partidul liberal, este Indiferent dacă se va aplica întâi împotriva noastră. Proporţional este în avantajul opoziţiilor populare. Noi oricum am voi, — revenim la putere după guvernul ce ne va succeda... REGELE FERDINAND O precizare politică D. prof N. Iorga a fost Invitat la Chişinău unde a ţinut o conferinţă de inaugurare a Univentităţii populare. Evident că prezenţa şefului partidului naţional în centrul Basarabiei a stârnit şi unele îndreptăţite curiozităţi politice. I s’au cerut lămuriri asupra situaţiei, în locul unor declaraţii împăienjenite de firicelele echivocului şi inevitabilul fast al gravităţii ce întovărăşeşte aproape obligatoriu pe şefii de partid, d. N. Iorga şi-a spus neted gândul. Cu spontaneitatea care-şi găseşte totdeauna forma bine închegată, precisă, excluzând orice nedumerire sau falsă interpretare, examinarea politică a celor f ani ce au trecut de la încheerea păcii a fost făcută cu stricta disciplină a istoricului. Dacă pentru cel care fragmentează evenimentele, le judecă izolat fără legătura lor cauzală, totul îi apare ca un material de continuă desorientare, oricine este familiarizat cu disciplina istorică are la îndemână o metodă sigură de a pune o ordine logică, de a trasa un fir de legătură între evenimentele contradictorii e3joj 'ft 'a •»îBJedstple a rezumat comparativ regimul promovat de camerile din 1919 şi regimul liberal. «Acest regim a căzut (cel din 1919). De ce ? Liberalii răspund : din incapacitate. Sunt însă patru ani de când guvernează ei. Ce s’a schimbat prin ei în ţară ? Ce dar a venit din mâinile lor ? Intru cât s’a refăcut, România şi-o datorează ei, şi nu guvernului pe care la avut. Şi, dacă un puternic partid istoric dispunând de oameni experienţi şi de enorme mijloace băneşti, n’a reuşit în patru ani, cum se poate vorbi de incapacitatea unei guvernări venite în cele mai grele împrejurări, cu revoluţia necontenit în faţă, şi având o lună de formare, o lună de vacanţă şi o lună de intrigi liberale care i-au răpit sprijinul Coroanei, aducând şi o disolvire, nepolitică şi nefolositoare, a unor camere , cari puteau da şi alte guvernări». Dar după lunga încercare stearpă a guvernării liberale, unde progresul a personificat melcul orb de la Finanţe, cu o dâră mucilaginoasă de neputinţă, problema guvernului viitor se pune ca o gravă preocupare, depăşind cadrul restrâns de partid, încadrându-se în permanenţă a ţării. «Nici un om cuminte care se gândeşte în rândul întăiu la fără, nu crede că el ar putea să samene cu guvernarea liberală, ci un popor întreg cere ca viitoarea guvernare să fie altfel, căci a continua ceea ce este acuma înseamnă : A face alegeri cu deasila, bătând pe alegători fi furând urnele• A ţinea ordinea cu jandarmii. A decreta perpetua stare de asediu ca la nevoia reală a unei asemenea hotărâri să nu mai aibă nici o autoritate. A administra prin oamenii partidului şi pentru ei, prigonind tot ce nu le aparţine. A fi pregăti prin cultivarea urii între cetăţeni şi armata dezordinei de mâine. A prefera necinstea şi lenea când se întâmplă a fi a unor anumite elemente naţionale, cinstei şi hărniciei unui spornic capital strein. A organiza agricultura şi comunicaţiile aşa ca să ai trei ani de foamete in Basarabia. A face din industrie o fabrică de nemulţumiţi pentru agitaţiile comuniste. A mina printr’o politică financiară greşită comerţul cel bun şi a sprijinit pe cel rău prin scutirea de plată în streinătate, care distruge creditul şî bunul nume al ţării. A lipsi banul ţării de valoare şi a lipsi piaţa comercială de bani. A sili pe generali să ceară şefilor opoziţiei sprijinul pe lângă Rege, pentru ca armata să aibă ceea ce-i trebue pentru apărarea ţării. A lăsa România izolată de sistemele de alianţă ale lumii. Un guvern slab ar fi redus să continue toată această tradiţie nenorocită. Numai un guvern tare poate face altfel, unul care, în loc de a trăi din mila cerşită şi impusă Suveranului, ar trăi şi din voia poporului şi din adevărata încredere a Regelui, căruia i-ar aduce devotament desinteresat şi dispoziţie de sacrificiu. „ El nu poate fi alcătuit decâtdintr’o democraţie naţională*. tFără a sacrifica nici unul din cele două partide naţional şi ţărănesc, din care cel dintâi, de când facem politică, eu şi prietenul meu d. Maniu n’a înţeles altă bază decât a ţăranului român, fără a sacrifica nimic din esenţa ideologiei lor, ele au datoria de a înţelege că ţara le cere a merge împreună. Asupra celui sau celor cari din motive personale sau din egoism de partid s’ar refuza dela această chemare elementară ar cădea răspunderea unei situaţii viitoare care ar da din nou guvernări de o clipă la cheremul liberalilor». Un rechizitoriu fulminant al unui regim care mută spiritul nefast al partidului în viaţa morală a ţării, şi o mărturisire onestă a unei credinţi politice. Dl. Iorga s-a definit în expunerea politică făcută la Chişinău de exponentul acţiunii de refacere a gospodăriei ţării. Precizarea sa politică este fecundă în consecinţi care nu vor întârzia să se definească. Citiţi în pag. IV-a: Partidul maghiar pe cale de a lua o hotărâre Duminecă I Moemb, 1925 Ce caută între noi ? Glose după întâiul congres feminin româno-minoritar. Cine sunt semănătorii de discordie. Apropos de un interview mai vechi al PS. Sale episcopului Majlath Convocat prematuri, după cum cu temeinicie ar fi putut foarte mulți să creadă, congresul femeilor române cu cele minoritare este trecut de trei zile la cea mai importantă pagină a istoricului încercărilor ce s’au făcut dela unire încoace pentru înjghebarea unei aproprieri româno-minoritare. Deci este timpul să se facă bilanţul acestei iniţiative, acestui prim rezultat, deşi vor “urma săptămâni după săptămâni până să avem înainte tot ce au de scris despre ele minoritarii — a doua parte interesată. Bilanţul care trebue, este uşor de făcut prin considerarea unui singur fapt din domeniul încercărilor către această apropiere, prin comparaţia cu ceea ce a rezultat dintr’o altă alianță româno-minoritară, din cartelurile electorale. Este foarte util să se aibă în vedere aceasta. Să se reamintească, că n’a fost un singur cartel electoral, care să fi dus «apropierea» cu un singur pas înainte. Am avut târgueți, am avut încheieri. Realitatea ne-a isbit printr’o concomitentă revoltătoare a târguielilor şi încheierilor şi a seriei tocmai atunci reluate a atacurilor împotriva Statului român. Dincoace s’au prezintat inimi materne. Multe dintre delegate au făcut politică, spre a dovedi mai presus de toate că sunt soţii de politiciani mărunţi. Una dintre ele ne-a ofensat chiar cu declaraţia că tratamentul ucrainienilor este în contrazicere cu tratatul de pace, şi a ţinut să ne exemplifice aceasta cu starea de asediu (care-şi are rostul ei acolo la graniţa Bucovinei) şi cu colonizarea de români între ucraineni, la graniţa bucovineană, acolo unde populaţia reprezentată de această delegată a fost adusă, cu scopul desromânizării fraţilor noştri, abia acum câteva decenii. Dar reprezentantele acestea ale minorităţilor au sfârşit totuşi prin sărutări reciproce cu femeile române,printr’o declaraţie de fraternizare şi printr’una de loialitate către ţară şi suverani ! Aşa ceva nu s’a făcut la târguielile electorale, chiar dacă d-nii Lapedatu şi politicaştrii minoritari se vor fi sărutat şi ei după banchetele de pactizare. Insă bilanţul se mai întinde şi la rezultate care se pot numi indirecte. Şi ajungând aci, trebuie să repetăm şi’n acest loc cuvintele din titlu: Ce casă între noi ! Vorbim de politica ce-o va face săptămâni de-a rândul presa minoritară pe tema acestui congres. începe, prin asta, rolul bărbaţilor. Este deci, şi nu este, după cum consideraţi, un lucru independent de congres. Şi veţi reţine asta, desigur, mărginindu-vă cu noi la partea din conferinţă a delegatelor maghiare. Se cuvine, vorbind de acestea, să se remarce linia cu care s-au ştiut separa de atitudinea delegatelor care au făcut politică calificabilă ca aţâţătoare. Aristrocratele maghiare au ştiut să se poarte cu o demnitate care prin comparaţie a devenit exemplară. Poate a tresărit în ele conştiinţa unui atavism care li-a spus, poate, că multe din naţia lor au fost fiice ale naţiei noastre pe vremuri . Poate a fost numai acea cunoscută purtarea reală a ungurului din Ardeal când nu-i tulbură învrăjbitori politicaştri ai urii? Dar ce caută între noi şi ei viesparul care vuie în redacţiile evreieşti pretinse maghiare ? Ce nu-i place ziarului «Brassói Lapok» în declaraţiile doamnei Cantacuzino, care a arătat că s-au expropriat şi latifundiile românilor şi ale spitalelor sau eparhiilor româneşti susţinătoare de şcoli, sau că plătesc şi societăţile filantropice româneşti taxe pe spectacole, când în urma acestei admonestări doamnele maghiare s’au sărutat cu cele române şi au făcut amintitele declaraţii de credinţă ? «Iată că tonul acestei cuvântări n’a mai venit din inimă» — se tânguie amărât d-nul Kahane. Şi fiindcă greşeala doamnelor maghiare trebuie reparată, şi-a luat acest ziar de instigaţie dela Braşov angajamentul să arate că în congresul din Capitală s’au înfierat «barbariile» României. (Cuvântul l-am luat din sutele de atribute ce s’au scris în ziarul braşovean). Intr’adevăr, ce caută între noi? N’a venit încă vremea să putem fi scutiţi de aceşti oameni de legătură, despre care am mai arătat cândva că sunt principalii vinovaţi de tensiunea care este între minoritatea maghiară şi statul român ? Reamintim în acest loc, ca încheierea cea mai nimerită, un interview pe care l-a dat acum doi ani episcopul Majlat, unui ziar maghiar din Cluj, împotriva presei evreieşti distructive, fie maghiară, fie românească, împotriva căreia trebuie să ne aliem, români şi unguri. Domnule episcop Majlath, care ai un mare rost în societăţile maghiare de binefacere întrunite Duminecă şi Luni la Bucureşti, repetă declaraţiile deacum doi ani ! Este timpul să vă întrebaţi cu noi împreună : Ce caută între noi aceşti negustori de instigaţie? I. Tofan prim asociaţie INTELECTUALA O nouă federaţie intelectuală internaţională e pe cale să ia fiinţă. Prima ei adunare e anunţată pentru 5 Noembrie la Milan. Scopul federaţiei, — explică o ştire, — e să grupeze elita intelectuală a tuturor ţărilor, fără deosebire de naţionalitate, partid, religie, clasă sau rasă, pentru a uşura schimbul ideilor şi al relaţiilor personale, pentru a stabili o atmosferă favorabilă înţelegerii reciproce a naţiunilor. Ideea e foarte frumoasă, programul asemănător cu acela al Institutului de cooperarie intelectuală ce începe să funcţioneze la Paris, sub egida Societăţii Natiunilor. Deci cu totul altceva decât acea Clarté a «tovarăşului* Henri Barbusse care năzuia să prindă albinele intelectuale de pretutindeni în plasa comunismului, cu concursul mălăieț al marelui romancier Romain Rolland. Clarté s’a întunecat treptat, la măsura în care raiul comunist se vestejia în crudele dezamăgiri ale realităţii. O altă internaţională intelectuală şi-a aruncat lozinca din Viena, în numele unei Pan-Europe conturate pe cadranul viitorului• Aceea ar trebui să întrunească adeziunile pacifiştilor de pretutindeni, cu corecturile necesare la programul schiţat de d. Coudenhove-Kalergi. In realizarea acestei măreţe utopii stă pânte salvarea viitorului european Ideea federaţiei ce se va întemeia la Milan vine din aceeaşi Vienă şi îşi propune un scop mai puţin utopic decât paneuropenismul politic, dar care, în fond, nu e decât o pregătire lentă a lui, prinţul Anton Rohan, iniţiatorul federaţiei de la Milan, lucrează separat de d. Coudenhove-Kalergi. Dar realismul celui dintăiu nu poate fi decât în favoarea utopismului celui de-al doilea. Cândva, cei doi iniţiatori, deopotrivă de însufleţiţi, vor trebui fatal să colaboreze, dacă tinereţea lor nu va obosi prea repede. Ideea prinţului Anton Rohan I?» are de altfel un splendid început de realizare în acea Europäische Revue pe care o conduce şi la care scriu cei mai de seamă publicişti europeni. Franţa nu are o revistă care s’o egaleze-Incheia cu o observaţie care a devenit banală: la adunarea intelectualilor în Milan, vor participa italieni, englezi, francezi, belgieni, germani, austrieci, spanioli, portughezi, olandezi, suedezi, elveţieni şi cehoslovaci. Deci — nr'ciun român! Prinţul Rohan a trimis totuşi, şi în România să se caute aderenţi- Că nu s’a găsit niciunul — vina cade pe seama indolenţii româneşti. Nichifor Crainic