Cuvântul, martie 1926 (Anul 3, nr. 396-421)
1926-03-01 / nr. 396
ANUL III No. 3?S. Redacţia şi Administraţia 4. SIRIDA SĂRINDAR, 4 _ . .__ 78/09 Administraţia Telefon : 18/10 Reacţia Director: C. G0NGOPOL PUBLICITATEA Concesiunea exclusivă: Agenţia de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar, 4 Etaj II Săptămâna idease personaje în căutarea unui autor» trebue să fie o lucrare foarte interesantă,, deoarece d. Pirandello e o celebritate actuală dintre cele mai răspândite. N ara găsit însă pe nimeni care să fi ascultat piesa la Eforie, — și să fi înțeles ceva... Poate că necomprehensiunea de către contimporani e un atribut al gentelităţei moderne, întrucât acea de altă dată a strălucit tocmai prin claritate. Trăim în vremuri, când o anumită lume se extaziază în faţa tablourilor care pot reprezenta pe aceiaşi pânză o mare furtunoasă, o catedrală gotică, sau portretul d-rei X, căci fără explicaţia din catalog, ai fi liber să dai orce interpretare. Şi nu odată mi s’a întâmplat să văd persoane de altminteri foarte cum se cade, de abia ţinându şi, cu mari eforturi, pleoapele deschise la un concert de sonate. — ca a doua zi să afirme că n’au gustat de mult o desfătare muzicală aşa de remarcabilă.... Desigur, e foarte uşor să declari capodoperă, ceea ce nu pricepi, mai ales când nu eşti obligat să spui de ce e vorba. Totuşi mulţimea nu va fi niciodată atrasă către complicator cât domnul care are dificultăţi la cele patru operaţiuni aritmetice, ar poftit o să admire împreună cu dânsul frumuseţea ştiinţifică a teoriilor lui Einstein. De aceea d. Pirandello este foarte la modă, însă cele «Şease persneagii în căutarea unui autor» n’au plăcut nicăeri. Mă îndoesc mult că un asemenea «subiect» — dacă se poate zice astfel, ar putea să aibă vreun succes în politică. Or, tocmai se joacă în momentele de faţă «Mai multe personagii în căutarea unui guvern». Piesa pare-se, este în colaborare. Dar am ingrata datorie să anunţ pe autori, că prea ţin de mult afişul cu acest spectacol, la care nu mai merge nimeni, căci a plictisit pe toţi... • Dacă e vorba de plictiseală, apoi doi inşi trebue s’o simtă enorm ziie acestea: d. C. Stere și generalul Avereseu... Cel dintâi, încurajat de «prietenia» insidoasă și interesată, a Alteței Sale Serenisime — principele de Concombre — şi-a trimes la boiangerie vedica garderobă a principiilor.. Stacojiul a fost transformat într’un roz tandru, tot ce era sombru a fost spălăcit în gri deschis, ceea ce se părea coasă şi ciocan s’a meminorat în ustensile de toaletă, pilă de unghii şi scobitoare de ureche... Şi omul hirsut ce era înfăţişat cu cuţitul între dinţi, a fost gentilomul conservator cu o havană preţioasă în gură... Toate astea ca într’o bună zi «opera» Alteţei Sale să devie un ghiveci de post cu untdelemn stricat... Imposibil de gustat ceva din blidul pregătit . Mâncarea bună fusese trecută peste drum... Cellalt desgustat e generalul Averescu... Sătul de a mai sluji pe gratis pe d. Brătianu s’a oferit pentru alegerile comunale opoziţiei unite. Condicuţa nu cuprindea referinţe strălucite, dar pretenţiile erau aşa de modeste! A fost acceptat. Omul însă şi a închipuit că se aranjase pentru tot restul zilelor sale politice. împuterniciţi ai săi au mers cu căciula în mână — spune «Epoca» — la d. Argetmanu, la d. Maniu, declarând: «Ce vreţi, fuziune, colaborare? Cala la tot, la ore, fără de condiţii. Numai să avem asigurată o pâine». Bineînţeles aceleaşi oferte au mers şi către d-nii Stere şi Mihalache. Cum răspunsul a întârziat din toate părţile, candidatul la «Serviciu credincios» şi-a dat iarăşi în petec. Partidul naţional e iarăşi înjurat iar d lui C. Argetoianu, bănuind că îi aduce o mare ofensă, îi spune «ratat»! D. Argetoianu un ratat în politică! În adevăr, e extraordinar cum le mai nemerește generalul! Nici când scria literatură «umoristică» sub pseudonimul «Moara hodorogită» nu le potrivea așa de bine, bunul Abis, celalt pseudonim... Dar ce va crede lumea de d. general dacă un «ratat» a fost în stare să facă din dânsul... ceva care se scrie aproape la fel, numai un h înlocuind un t? Noua grevă a generalului e mai puţin interesantă însă decât greva generare a studenţilor... Aceştia au cel puţin scuza, de a fi lăsaţi fără un «monitor», care să-i facă a înţelege, că nu or ce «recreaţie» e îngăduită... D. dr. Angelescu s’a jucat mereu în chestia universitară. Studenţii se joacă şi dânşii... Are să le fie şi mai greu când vor trebui să se reapuce de carte... Căci vor trebui s’o facă. D. dr. Angelescu va fi retrimis foarte curând în biblioteca pe care a neglijat-o şi e de nădăjduit că în noul guvern ministerul instrucţiunei va avea o conducere. Eram să zic un cap... Dar iată o noţiune care pentru un moment şi a cam perdut autoritatea din cauza lui Tomescu. Nu mai înseamnă nimic să ai un cap normal, dacă orce asasin poate să-l aibă la fel! C. Gongopol Duminica Rândurile «Duminicii» noastre trecute au supărat până la revoltă persoane pe care noi nu le vizasem, dar care au ţinut să-şi recunoască neapărat masca în oglinda scrisului nostru. Era vorba, — dacă vă mai aduceţi aminte, — de un pseudocreştinism ce se manifestă grotesc şi caricatural în ordinea socială şi în ordinea politică. Era vorba de aşa zisul creştinism social ce caută să se înfiripeze şi la noi după modelele creştinismului apusean şi despre care mai ales se vorbeşte foarte mult în ultimul timp. Ne am îngăduit să-l înfăţişăm în două din aspectele sale — social şi politic — evidenţiându-i eroarea şi falsitatea Adevăr, de sigur, extrem de supărător pentru cine nu s’a obişnuit să cugete creştineşte şi ţine totuşi să întreprindă creştinism pentru alţii. Un creştinism social nu se poate concepe şi nu e posibil fără un creştinism individual. Credinţa, actul religios prin excelenţă, e un act personal care presupune o singurătate însufleţită numai de cul tău şi de Dumnezeu. Cultul ei e cultul personalităţii umane prunciare la infinit de fondul eternităţii. Cine crede în învierea lui Cristos, crede în pronia lui înviere, pe care o crede posibilă prin speranţă. Urmează de aici că esenţa creştinismului e pur individuală şi că nu e posibil un creştinism social ! Sânt mulţi, cari judecă astfel. În cartea sa recentă, Agonia Creştinismului (agonie, adică: luptă), marele scriitor spaniol Miguel de Unaruno, vede miezul creştinismului în individualismul credinţei, în lupta necontenită a eului sbuciumat între certitudinea dogmei şi incertitudinile veacului. Şi are aspre vorbe de sarcasm pentru doctrina socială a jesuiţilor pe care o crede non-sens. In tot ce scrie. Un anume e un individualist înfocat; autonomia eului e pentru el adevăr axiomatic. Judecând astfel creştinismul, el este consecvent cu sine însuşi în pofida consecvenţei faţă de Evanghelie. Afirmând numai individualismul credinţei, suprimi valoarea morală a creştinismului, precum, dacă afirmi numai caracterul lui social, îi suprimi valoarea religioasă. Creştinismul evanghelic, creştinismul integral nu e notibil fără cele două valor. Credinţa fără fapte e moartă: credinţa fără dragoste. Dacă nu am dragoste, nimic nu sunt — zice apostolul Pavel. Individualismul credinţei se comrolectează cu altruismul dragostei. Creştinismul e un raport cu Dumnezeu: credinţa şi un raport cu societatea, dragostea. Cele două raporturi se concep eterne, prin speranţă. E, deci, tot atât de greşit, să vorbim despre un creştinism individual sau numai despre un creştinism social. Unul ar însemna religie fără morală, cellalt ar însemna morală fără religie, două lucruri ce pot fi orice afară de creştine. In etapa pe care o parcurgem, a vorbi despre un creştinism social şi a căuta să-l aplicăm e prematur şi ar însemna să ne amestecăm în opera de asistenţă socială pe care o face un minister al muncii sau al sănătăţii publice. Adică operă altruistă fără credinţă. Operă umană, dar irelgioasă. Creştinismul social e o eflorescenţă, o expansiune a creştinismului individual. Şi noi credem că atăta vreme cât creştinismul individual stagnează şi biserica nu-l aprofundează, nu-l intensifică şi nu-l clarifică, restul se petrece în vânt. Fără acest fond de credinţă clară, încercările sociale, în numele creştinismului au un aspect fals, caricatural şi grotesc. A face bunăoară ortodoxie dansantă înseamnă a nu pricepe nimic din duhul Evangheliei. Nichifor Crainic ---------exo------ -------------exo------------ 4 PAGINI 2 LEI Luni I Martie 1921 ANCHETE POLITICE REGIMUL în PLINA LICHIDARE Guvernul se încurcă în tot felul de intrigi şi svonuri inutile O declaraţie a d-lui Vintilă Brătianu Regimul e în plină lichidare, şi nimic nu l poate evita: sfârşitul stă în faţa guvernului, implacabil. D. Ionel Brătianu se strădueşte doar să-l amâne până la finele lunei Martie, păstrându şi culegerea momentului» — a doua zi după alegerile judeţene. Intre timp, intrigi si svonuri O campanie nebună de svonuri şi intrigi, — svonuri pentru a desorienta opinia publică, intrig pentru a încurca şi înşela opoziţia—variind de la o zi la alta, complicate, contradictorii, absurde. Guvernul şi-a pierdut cazul: d. Vintilă Brătianu are «o politică* d. Al. Constantinescu alta, — şi d Ionel Brătianu, când una când alta. Se întind mreji în virul celor slab’, din partidul ţărănesc, ca şi din partidul naţional, se deslănţuesc şi se opresc campanii, se lansează svonuri despre venirea la guvern a partidului ţărănesc singur, se slăbeşte partidul naţional a denunţa acordul de guvernare cu cei dintâi, se împinge grenarea d-lui Averescu la oferte când către unul din partide, când către altul, promiţându-i-se până şi ei, iteres. «Echipele volante» ale fiecăruia dintre aşa zişii conducători poltici din guvern ameţesc lumea, în drepta şi în stânga, pe deputaţi, pe senatori, din majoritate ca şi din opoziţie, până ce însuşi guvernul şi oficiosul său au sfârşit prn a se încurca. Şi afirmăm fără putinţă de desminţire că dună ce d. Vintilă Brătianu a pus Viitorul să deschidă focul unei campanii violente împotriva d lui C. Stere, d. Ionel Brătianu, personal a dat un contraordin: să nu mai fie atacat d. CStere, pentru monent. O declaraţie a d-lui Vintilă Brătianu Cel mai exasperat de neputinţa guvernului şi de fatalitatea lucrurilor e însă tot d. Vintilă Brătianu, şi deţinem, din cea mai serioasă sursă următoarea declaraţie făcută unui deputat din majoritate, care alarmat şi zăpăcit de svonurile care circulă în cercuriel guvernamentale, a alergat după lămuriri la ministrul Finanţelor. — Trebue să plecăm şi nimeni nu ne poate granta ce se va petreceInna noi. Eu insă cred că ceea ce e mai grav, că nu ne putem asigura o repede revenire, după cel mult doi ani. Şi întrebat: partidul naţional ori partidul ţărănesc — dacă nu se unesc — care din două va lua puterea, — d. Vintilă Brătianu a răspuns: — Un guvern ţărănist e o nebunie şi-o crimă faţă de ţară: unul naţional o primejdie pentru noi; unul averescan, o imposibitate. Ar fi fost interesante explicaţiunile caracterizărilor dar d. Vintlă Brătianu nu le-a dat. L d. v. D. VINTILA BRATIANU Parlamentarismul, Mussolini şi a Brătianu D. Brătianu nu a fost niciodată un om popular; de altfel chipul său înăcrit de om bolnav de stomac, vrăjmăşia sa faţă de orice contact cu oamenii (mania izolării fiind pe cât se pare o boală a famelei) nu l-a putut face un om popular. Putemi Invers conţinutei tote’ectn*’! valoarea uneî popularităţi, dar nu Putem nega sinter,» de volntt, de sentimente de năzutetl obsente pe '■»re le precizează o mare popularitate. Un om popular este mai totdeauna actorul unei drame erotee, alcătuite, elaborate de sufletul colectiv a! masselor anonime. Firească este, deci, ostilitatea familiei Brătianu fată de parlamentarism, expresie legală a popularităţilor politice. Ideea de stăpânire (noţiunea de guvernare se traduce astfel în ideologia familiei Brătanu) se confundă cu însăşi raţiunea de a fi a familiei Brătianu. Ce ar mai rămâne dacă guvernarea ţării ar fi numai în funcţie de curentele nopulare ? Fatal Brătianu ar fi eliminat din jocul forţelor politice, de aceia constrâns de instinctul de conservare partidul liberal prin şeful său cântă un sistem electoral capabil de a salva aparenţele unei democraţii parlamentare, originând oricând unui guvern majorităţile necesare. Chiar şi în majorităţile dllenlinate, d. Tonel Brătianu se simte agasat căci îi mai tulbură voluptatea de stăpân printr’o fărâmă de răspundere, deci am putea spune că antiparlamentarismul actritetei prim-ministru este o chestie de sieslă. Noua lege electorală pe care o preparăprocesul în liniile esenţiale a fost pubicat de «Cuvântul»! dă impresia că ar fi fost inspirată de legea electorală fascistă. Cu uşurinţa de simplificare a presei ultra-democrate s’a şi ajuns la un paralelism între Mussolini şi Brătianu, dar nu în sensul ironic. Aş putea afirma fără nici o exagerare şi teamă de a fi desmintit că pentru presa democraţiei integrale testismul este exact acelaş pe care şi-l imaginează şi cavalerii crucii încârligate ce socotesc drept o afirmare a culturii româneşti spargerea geamurilor la câteva prăvălii (intenţia este numai la prăvălile evreeşti dar sub impulsiunea elanului se mai rătăcesc bolovani şi în geamurile prăvăliilor româneşti). Fascismul estte o ideologie politică complect nelămurită pentru omnia publică românească de aceia confuziile voite şi nevoite sunt cu putinţă. Mussolini şi Brătianu! Ce crâncenă ironie apropierea dintre o formidabilă energie morală care a mântuit Italia, care a realizat binomul lui Mazzini «cugetare şi acţiune», care a isbutit să întrunească într'o singură fiinţă coralul temerar al unui Garibaldi, taplul politic al unui Cavoni şi ideologia naţionalist umanitară a unui Mazzini, într’un cuvânt între Mussolini şi un biet moştenitor al unei arendaşii politice, şi o biată letargie. Formidabilul animator de suflete, cel care a reeditat «risorgimentul» Italiei, cel care a pornit din locul nmit de învăţător la Gualtieri-Emilia, cel care a cunoscut tragedia mizeriei şi durerea muncii fiind zidar, comisionar, hamal muncitor la îngrijirea drumurilor cel care a fost exnulgat din Elveţia ca vagabond, Mussolini a acumulat de peregrinările unei vieţi sbuciumate putinţa de a verifica deosebirea prăpăstioasă dintre teorie şi realitatea politică. Antiparlamentarismul lui e ceva mai vechin, ca director al ziarului social-democraţiei Italiene «Avanti» îşi afirma dragostea pentru teoreticianul antiparlamentarismului sindicalist Georges Sorei, pe care îl socotea cu mult deasupra lui Carl Marx. Mussolini nu a făurit o lege electorală expedient al unui tiran care vrea să se menite, ci utilizând cea mai vastă popularitate în acord cu voința unanimă a țării a dat corectivul necesar unui parlamentarism căzut în agonie sub ultimul regim Giolitti, Bonomi Facta. Dar când am experimentat noi parlamentarismul ? Când am avut noi măcar un parlament ? Pentru a sublinia spiritul care a dominat la alcătuirea reformei electorale italiene este suficient să amintim că preşedintele comisionil numite de cameră a fost Gio- Mtti, adversar al fascismului, iar în această comisiune majoritatea fascistă nu era reprezentată decât printr’un singur deputat, iar discuţia legii a fost lungă şi fiecare articol supus unui examen serios. Mai poate subsista o comparaţie! Mussolini a cezarizat evenimentele, urmându-şi linia de mişcare a unei cugetări politice profunde, originală, străbătând inflexibil desordinea contimporană. Mussolini rezumă reacţiunea naţională a Italiei împotriva ideologiei paricide a Moscovei. La 39 de ani intrase în Roma în fruntea a 100.000 de cămăşi negre (Mussolini s’a născut la 1883) în aclamaţiile patriei mântuite Ce reprezintă d. Ionel Brătianu decât un şef de partid prin moştenire şi un preşedinte de consiliu ejaculat de Barba Ştirbey ? Dar d. Ionel Brătianu mai reprezintă sau vrea să reprezinte şi statul liberal despre care Mussolini într’un articol (18 August 1922) din «Popote d’Italia» a scris: «glandele Interstitiale a tuturor cimpanzeilor dela equator n’ar ajunge să dea virilitate unui bătrân în decrepitudine. Condiţiile statului liberal italian îl fac demn, abia de «Alala» funebru al fascismului». Şi statul liberal italian număra personalităţi ca Giolitti, Salandra Sonnino, Orlando,din bietele fantoşe ale aşa zisului liberalism politic român. Dar d. Brătianu a fost cuprins de o criză de virilitate la 02 de ani. Desigur la Buftea nefiind cimpanzei, i s’a servit de Barbu Ştirbey o pastilă de lchimbină (sau dacă voiţi de cantarîdă). Pamfil Şeicaru STUDENŢII BASARABENI Reproducem, după revista «Societatea de mâine» pentru justeţea constatărilor, articolul de mai jos al d-lui prof. I. Simionescu: „ De îndată ce Prutul Încetase de a mai fi blăstămată apă de despărţire dintre fraţi, Universitatea din Iaşi a cunoscut năvala studenţilor, zişi basarabeni. In realitate erau tot soiul de tineri de diferite naţionalităţi, rămaşi în Basarabia de pe urma mutării graniţei la Nistru, întocmai cum valurile aruncă la ţărm, din corabia naufragiată în larg, amestecuri diferite de sfărmtăuri, tot aşa marele vârtej politic şi social răscolit dincolo de Nistru, a făcut ca sub numele de basarabeni să beneficieze de vestita ospitalitate moldovenească, toţi Cei care rămăseseră în Basarabia Erau studenţi înscrişi la universităţile ruseşti, care vroiau să îndeplinească formalitatea terminării cursurilor, erau se înţelege şi elemente care vroiau să profite de încurcătura momentului, spre a pătrunde în universităţi. Erau mulţi evrei, mulţi ruşi, ucrainieni, rămăşiţe din armata lui Vranghel şi Denikin şi printre ei puţini moldoveni din aceia care putuseră răsbate prin şcolile ruseşti. Universitatea din Iaşi ajunsese un mic turn al Babilonului. Prin sălile de cursuri, ca şi prin sala paşilor pierduţi, nu se auzeau decât lmbi străine. Autoritatea universitară nu a pus la început nici o piedică la înscrierile acestor naufragiaţi. Căminurile şi-au deschis larg porţile ospitalităţi. Aşa era omenesc în primul rând. Aşa ne dicta mai ales dragostea adâncă vădită de demult în Moldova pentru Basarabia perdută în chip atât de tâlhăresc şi revenită atât de pe neaşteptate. Căci orice s’ar spune şi ori cât s’ar lăuda diferiţi eroi politici de după răsboiu. Basarabia ne-a venit pe neaşteptate datorită răsturnării ordinei sociale din Rusia şi debandadei armată în armată, la început, aliată. Factorii determinanţi în alipirea Basarabiei, n’au fost decât elemente de potoare, a tulburării de o clipă sau mai cu samă — și în aceasta au în adevăr merit deosebit — cei care au canalizat, elemente care au avut puterea să canalizeze mai repede cu rentele care se ciocneau în vremea de prefacere brusca, spre îndeplinita gestului formt latamporii. Influenta desechilibrului politic şi social din Basarabia, s-a resimţit şi în atmosfera universităţii ieşene, prin studenţii ce i-au venit de acolo. Unii urmau cursurile la Iaşi, pentru că nu le puteau continua la Kiev, bunăoară. Se explică astfel şi purtarea celor mai mulţi, încruntătura mereu brăsdată pe faţa lor ori vorbele de nesimpatii pentru noi, ce le spuneau oricând. Ostentativ purtau şepcile şi haina încinsă la mijloc şi ciubotele cu tureatca încreţită. Ostentativ nu cruţau nimic din averea căminarilor. Nici nu mi-aş fi închipuit vandalismele ale căror urme le-am constatat, când am inspectat căminurile, ca rector. Sobe sfărâmate, funduri de dulapuri arse, păreţi lăuntrici murdăriţi ca şi zăplazniile de pe străzile mahalalelor. Se vedea în toate că sinceritatea ospitalităţii nu era înţeleasă sau nu era primită. Se înţelege că asemenea purtare ca şi actele false cu cari căutau să profite din împotmolirea administraţiei universitare de cereri numerose şi variate de la caz la caz, au născut reacţiuni şi antozităţi printre alţi studenţi. Se generaliza numirea de basarabeni, la elemente eterpelite, după cum se svârlea porecla de bolşevici iarăşi tuturor elementelor vremelnic venite de peste Prut. La început însă erau puţ’ni moldoveni printre studenţii zişi basarabeni. Unii miniştri şi prim miniştri de republici restrânse chiar la comune, repede s’au asvârlit în politică, unde titluri universitare nu sunt numai decât necesare; alţii erau grăbiţi să termine repede cursurile universitare, la care au fost înscrişi, trecându se peste formele de rigoare, tocmai din acea dragoste frăţească pentru românii basarabeni, opriţi atâta vreme de la drepturile lor naturale. La o serbare de 24 ianuarie, când am fost chemat de direcţia căminurilor să ţin o cuvântare ocazională, aspra însemnătăţii zilei, mi-au răspuns respirat : «Nu avem vreme să ne gândim la alţii; ne grăbim să ne luăm licenţa spre a ne folosi de dânsa, căci prea mult am aşteptat». Atunci am scris în «Școala Basa(Citiți continuarea în pag. lia). Ameninţările Sovietelor Alianţa polono-română supară guvernul sovietic Nu există un fapt în viaţa internaţională pe care ochelarii ruşi ai diplomaţiei sovietice se nu vadă altfel decât cum apare altora şi să nu-l interpreteze anapoda. Nu este de mirat acest fel de a perverti realităţile. Sovietele văd în fenomenul politic ceea ce le convine — pentru a sublinia nu atât adevărul extern, cât mai ales a întări prin propagandă, — tendenţioasă întotdeauna—o directivă politică internă. Privitor însă la alianţa polonoromână,—scriitorii de la «Tzvestia» au prins o parte din adevăr, adică exact atâta cât nici guvernul român nici guvernul polon n’au căutat niciodată să ascundă. Dar ca şi întotdeauna interpretarea sovietică transformă adevărul în minciună. Reproşurile «Izvestiei» Ridicol spectacol — să vezi o bandă înarmată perorând şi propovăduind dezarmarea. Organul oficial al bandelor sovietice reproşează Poloniei că convenţia româno polonă e agresivă. Că această agresivitate porneşte din invidia ce o încearcă popoarele amicale pentru bunăstarea vieţii comuniste a Rusiei Sovietice. Că Rusia Sovietică nu poate să propăşească şi mai mult din pricina ameninţărilor acestor două popoare. Şi că — ceea ce e culmea! — nu poate întreprinde dezarmarea pentru a transforma statul comunist militar într’un stat al păcii eterne din pricina agresivităţii Poloniei şi a României. O situaţie — scrie ipocrit dzveslia» — de care guvernul sovietic ţine seamă cu vigilenţă. Şi sugerează ameninţarea în sensul că Polonia trebuie să ţină seamă de forţele Rusiei Sovietice. Limbagiul banditului înarmat nu trebuie discutat cu noţiuni de logică. În faţa pericolului — nu se face niciodată filozofie. În faţa pericolului — omul condus de instinctul de conservare îşi organizează apărarea. Sovietele nu vor să recunoască necesară atitudinea de apărare a României şi a Poloniei faţă de agresivitatea principială şi greu stăpânită a guvernului sovietic. Convenţia româno-polonă rămâne fără îndoială o barieră pentru agresivitatea Sovietică. Fiindcă scopul oricărui pact e menţinerea, continuitatea şi lărgirea păcii, convenţia polono-română rămâne m lneru condiţionat, până când sovietele nu vor renunţa la ideia cuceririlor teritoriale justificate prin dogma revoluţiei mondiale şi întreţinute printr’o propagandă naţionalistă, defensiva organizată nu se poate înlătura. Chiar în tezele politice de la Locarno se cuprinde concluzia unei agresivităţi potenţiale din partea aliaţilor în cazul când o Germanie militarista dezlănuie atacul şi începe înaintarea. (Art. 16). România n’au ameninţat cu ocazia aceasta, şi nici n’au făcut aluzii «corecţionale», legăturile Sovietelor cu guvernele revoluţionare din China sunt de ordin insurecţional. Nimeni din Polonia şi România nu s’a amestecat în întreprinderile revoluţionare ale guvernului sovietic la răsărit, însăşi revoluţia e faptul cotidian, care se revelează în tendinţe şi în rezultate, ca un pericol agresiv la adresa României şi a Poloniei. (Să evităm amănuntele din discuţia actuală). Şi în faţa acestor stări şi agresiuni continue alianţa româno-polonă n’are altă înfăţişire şi alt fond decât a fi un simplu dig, mărginind şi oprind efectiv puterea de expansiune şi de năvală a elementelor înfuriate. Că se supără «Tzvestia»—nu trebuie să nure pe nimeni. Acolo a început temperatura bolilor de care omul moare. Că ameninţăm trebuie să supere şi mai puţin o simplă literatură a confraţilor de la «Izvestia». Alianţa polono-română însă trebuie scoasă şi mai mult în evidenţă. Poate că de răutate guvernul revoluţiei va crăpa mai repede. G. M. Ivanov Inamicia putetici-română faţă de Soviete Dreptul României şi al Poloniei de a se apăra de un stat— (mai de grabă de o stare, căci Rusia Sovietică e o stare revoluţionară permanentă) — a cărui intenţiuni nu sunt cu multă măestrie ascunse, şi a cărui înarmare continuă, zilnic, se califică de presa sovietică ca o inamiciţie. Şi în calificarea aceasta, guvernul sovietic ese din logică şi din precedentele istorice şi contimporane. Legăturile sovietelor cu Turcia (la baza cărora există fără îndoială o convenţie inamicală faţă de Anglia) ridică definitiv masca de pe faţa înroşită de cruzime a t?11vernului sovietic Nici Polonia nue! --------------pe-------------Informaţiile d-lui Duca Cititorii «Cuvântului» care cunosc activitatea românească desfăşuraţii de Leon Donici, la Paris , au cetit desigur cu mirare acum două zile un comunicat al ministerului de externe, prin care se anunţă înfiinţarea unei Asociaţii de Basarabeni sub preşedinţia prietenului nostru Au putut admira astfel vncume serviciilor de la Externe, care vin să anunţe la sfârşitul lui Februarie înfiinţarea unei Asociaţii de vădit interes naţional, înfiinţată însă în Decembrie 1925. Evident, dacă Externele ne-ar spune un lucru nou, întârzierea şi-ar găsi totuşi o scuză dacă nu o legitimare. Dar serviciile lui Duca (I. G.) vin pur şi simpli să repete o informaţie pe care prese românească, ziarul nostru în primu rând — a dat-o de câteva săptămâni, cel puţin. «Cuvântul» vorbim despre activitatea lui Leon Donici despre colaborările lui la ziarel franceze, a pomenit şi de înfiinţarea acestei Asociaţii care grupeazătoţi basarabenii legaţi sufleteşte de România şi încadraţi în discipline noastră de Stat. De nu ne înşelăm «Cuvântul» a publicat, în această privinţă o scrisoare a lui Grigorie Alixinsky, cunoscutul om pctiv rus, fost deputat în Dumă, care vorbind elogios de acţiunea lui Daniel recunoaşte că Basarabia e romă v. cască. Toate acestea dovedesc două lucruri că serviciile d.b’i Duca. pros informate din străinătate rămân prost informate în ţară. Legatul voastre nu urmăresc, presa străină dar pilda le-o dă Capul Podului care nu citeşte presa autohtonă Şi — slavă Domnului! — ştirei înființării Asociaţiei prieteni de Teon Donici — era publicată de «Cuvântul» în articolul chiar care reproducea scrisoarea lui Grigorie Acyinstoy — alături, prin urmare, d, un document politic de mâna întâie care a scăpat totuşi serviciilor del Eyterne, cum n’ar fi scănat de sigur anunţul unui Pal mascat. Eugen Tileanu