Cuvântul, martie 1926 (Anul 3, nr. 396-421)

1926-03-01 / nr. 396

ANUL III No. 3?S. Redacţia şi Administraţia 4. SIRIDA SĂRINDAR, 4 _ . .__­ 78/09 Administraţia Telefon : 18/10 Reacţia Director: C. G0NGOPOL PUBLICITATEA Concesiunea exclusivă: Agenţia de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar, 4 Etaj II Săptămâna idease personaje în căutarea unui autor» trebue să fie o lucrare foarte interesantă,, de­oarece d. Pirandello e o celebritate actuală dintre cele mai răspândite. N ara găsit însă pe nimeni care să fi ascultat piesa la Eforie, — și să fi înțeles ceva... Poate că necompre­­hensiunea de către contimporani e un atribut al gentelităţei moderne, întrucât acea de altă dată a strălu­­cit tocmai prin claritate. Trăim în vremuri, când o anumită lume se extaziază în faţa tablourilor care pot reprezenta pe aceiaşi pânză o mare furtunoasă, o catedrală goti­că, sau portretul d-rei X, căci fără explicaţia din catalog, ai fi liber să­­ dai or­ce interpretare. Şi nu o­­dată mi s’a întâmplat să văd per­soane de altminteri foarte cum se cade, de abia ţinându şi, cu mari e­­forturi, pleoapele deschise la un concert de sonate. — ca a doua zi să afirme că n’au gustat de mult o desfătare muzicală aşa de remarca­bilă.... De­sigur, e foarte uşor să declari capodoperă, ceea ce nu pricepi, mai ales când nu eşti obligat să spui de ce e vorba. Totuşi mulţimea nu va fi niciodată atrasă către complicat­or cât domnul care are dificultăţi la cele patru operaţiuni aritmetice, ar poftit o să admire împreună cu dân­sul frumuseţea ştiinţifică a teorii­lor lui Einstein. De aceea d. Pirandello este foarte la modă, însă cele «Şease persneagii în căutarea unui autor» n’au plăcut nicăeri. Mă îndoesc mult că un asemenea «subiect» — dacă se poate zice ast­fel,­­ ar putea să aibă vreun succes în politică. Or, tocmai se joacă în momentele de faţă «Mai multe per­sonagii în căutarea unui­ guvern». Piesa pare-se, este în colaborare. Dar am ingrata datorie să anunţ pe autori, că prea ţin de mult afişul cu acest spectacol, la care nu mai merge nimeni, căci a plictisit pe toţi... • Dacă e vorba de plictiseală, apoi doi inşi trebue s’o simtă enorm zi­­ie acestea: d. C. Stere și generalul A­ver­eseu... Cel dintâi, încurajat de «prietenia» insidoasă și interesată, a Alteței Sale Serenisime — principele de Concombre — şi-a trimes la boian­­gerie vedica garderobă a principii­lor.. Stacojiul a fost transformat în­­tr’un roz tandru, tot ce era sombru a fost spălăcit în gri deschis, ceea ce se părea coasă şi ciocan s’a memi­­norat în ustensile de toaletă, pilă de unghii şi scobitoare de ureche... Şi omul hirsut ce era înfăţişat cu cuţitul între dinţi, a fost gentilomul conservator cu o havană preţioasă în gură... Toate astea ca într’o bună zi «opera» Alteţei Sale să devie un ghiveci de post cu untdelemn stri­cat... Imposibil de gustat ceva din blidul pregătit . Mâncarea bună fu­sese trecută peste drum... Cellalt desgustat e generalul Ave­­rescu... Sătul de a mai sluji pe gra­tis pe d. Brătianu s’a oferit pentru alegerile comunale opoziţiei unite. Condicuţa nu cuprindea referinţe strălucite, dar pretenţiile erau aşa de modeste! A fost acceptat. Omul însă şi a închipuit că se aranjase pentru tot restul zilelor sale politice. împuter­niciţi ai săi au mers cu căciula în mână — spune «Epoca» — la d. Ar­­getmanu, la d. Maniu, declarând: «Ce vreţi, fuziune, colaborare? Cala la tot, la or­­e, fără de condiţii. Numai să avem asigurată o pâine». Bine­înţeles aceleaşi oferte au mers şi către d-nii Stere şi Mihalache. Cum răspunsul a întârziat din toate părţile, candidatul la «Servi­ciu credincios» şi-a dat iarăşi în pe­tec. Partidul naţional e iarăşi în­jurat iar d lui C. Argetoianu, bă­nuind că îi aduce o mare ofensă, îi spune «ratat»! D. Argetoianu un ratat în politi­că! În adevăr, e extraordinar cum le mai nemerește generalul! Nici când scria literatură «umoristică» sub pseudonimul «Moara hodorogi­tă» nu le potrivea așa de bine, bunul Abis, celalt pseudonim... Dar ce va crede lumea de d. ge­neral dacă un «ratat­» a fost în sta­re să facă din dânsul... ceva care se scrie aproape la fel, numai un h în­locuind un t? Noua grevă a generalului e mai puţin interesantă însă decât greva generare a studenţilor... Aceştia au cel puţin scuza, de a fi lăsaţi fără un «monitor», care să-i facă a înţe­lege, că nu or ce «recreaţie» e în­găduită... D. dr. Angelescu s’a jucat mereu în chestia universitară. Studenţii se joacă şi dânşii... Are să le fie şi mai greu când vor trebui să se rea­puce de carte... Căci vor trebui s’o facă. D. dr. Angelescu va fi retrimis foarte curând în biblioteca pe care a neglijat-o şi e de nădăjduit că în noul guvern ministerul instrucţiu­­nei va avea o conducere. Eram să zic un cap... Dar iată o noţiune care pentru un moment şi a cam perdut autoritatea din cauza lui Tomescu. Nu mai înseamnă ni­mic să ai un cap normal, dacă orce asasin poate să-l aibă la fel! C. Gongopol Duminica Rândurile «Duminicii» noastre tre­cute au supărat până la revoltă per­soane pe care noi nu le vizasem, dar care au ţinut să-şi recunoască nea­părat masca în oglinda scrisului nostru. Era vorba, — dacă vă mai aduceţi aminte, — de un pseudo­­creştinism ce se manifestă grotesc şi caricatural în ordinea socială şi în ordinea politică. Era vorba de aşa zisul creştinism social ce caută să se înfiripeze şi la noi după mo­delele creştinismului apusean şi des­pre care mai ales se vorbeşte foarte mult în ultimul timp. Ne am îngă­duit să-l înfăţişăm în două din as­pectele sale — social şi politic — e­­videnţiându-i eroarea şi falsitatea Adevăr, de sigur, extrem de supă­rător pentru cine nu s’a obişnuit să cugete creştineşte şi ţine totuşi să întreprindă creştinism pentru alţii. Un creştinism social nu se poate concepe şi nu e posibil fără un creş­­tinism individual. Credinţa, actul religios prin excelenţă, e un act per­sonal care presupune o singurătate însufleţită numai de cul tău şi de Dumnezeu. Cultul ei e cultul perso­nalităţii umane prunciare la infinit de fondul eternităţii. Cine crede în învierea lui Cristos, crede în pro­­ni­a lui înviere, pe care o crede po­sibilă prin speranţă. Urmează de aici că esenţa creştinismului e pur individuală şi că nu e posibil un creştinism social ! Sânt mulţi, cari judecă astfel. În cartea sa recentă, Agonia Creş­tinismului (agonie, adică: luptă), marele scriitor spaniol Miguel de Unaruno, vede miezul creştinismu­lui în individualismul credinţei, în lupta necontenită a eului sbuciumat între certitudinea dogmei şi incerti­tudinile veacului. Şi are aspre vor­be de sarcasm pentru doctrina so­cială a jesuiţilor pe care o crede non-sens. In tot ce scrie. Un anume e un individualist înfocat; autono­mia eului e pentru el adevăr axio­matic. Judecând astfel creştinis­mul, el este consecvent cu sine în­­suşi în pofida consecvenţei faţă de Evanghelie. Afirmând numai individualismul credinţei, su­primi valoarea morală a creştinis­mului, precum, dacă afirmi numai caracterul lui social, îi suprimi va­loarea religioasă. Creştinismul evan­ghelic, creştinismul integral nu e no­tibil fără cele două valor. Credin­ţa fără fapte e moartă: credinţa fără dragoste. Dacă nu am dragoste, ni­mic nu sunt — zice apostolul Pavel. Individualismul credinţei se com­­rolectează cu altruismul dragostei. Creştinismul e un raport cu Dum­nezeu: credinţa şi un raport cu so­cietatea, dragostea. Cele două rapor­turi se concep eterne, prin speranţă. E, deci, tot atât de greşit, să vor­bim despre un creştinism individual sau­ numai despre un creştinism so­cial. Unul ar însemna religie fără morală, cellalt ar însemna morală fără religie, două lucruri ce pot fi orice afară de creştine. In etapa pe care o parcurgem, a vorbi despre un creştinism social şi a căuta să-l aplicăm e prematur şi ar însemna să ne amestecăm în ope­ra de asistenţă socială pe care o face un minister al muncii sau al sănă­tăţi­i publice. Adică operă altruistă fără credinţă. Operă umană, dar ire­lgioasă. Creştinismul social e o e­­florescenţă, o expansiune a creşti­nismului individual. Şi noi credem că atăta vreme cât creştinismul in­dividual stagnează şi biserica nu-l aprofundează, nu-l intensifică şi nu-l clarifică,­­ restul se petrece în vânt. Fără acest fond de credinţă clară, încercările sociale, în numele creştinismului au un aspect fals, ca­ricatural şi grotesc. A face bunăoa­ră ortodoxie dansantă înseamnă a nu pricepe nimic din duhul Evan­gheliei. Nichifor Crainic ---------exo------­ -------------exo------------­ 4 PAGINI 2 LEI Luni I Martie 1921 ANCHETE POLITICE REGIMUL în PLINA LICHIDARE Guvernul se încurcă în tot felul de intrigi şi svonuri inutile O declaraţie a d-lui Vintilă Brătianu Regimul e în plină lichidare, şi nimic nu­ l poate evita: sfârşitul stă în faţa guvernului, implacabil. D. Ionel Brătianu se strădueşte doar să-l amâne până la finele lunei Martie, păstrându şi culege­­rea momentului» — a doua zi după alegerile judeţene. Intre timp, intrigi si svonuri O campanie nebună de svonuri şi intrigi, — svonuri pentru a de­­sorienta opinia publică, intrig pentru a încurca şi înşela opozi­ţia—variind de la o zi la alta, com­plicate, contradictorii, absurde. Guvernul şi-a pierdut cazul: d. Vintilă Brătianu are «o politică* d. Al. Constantinescu alta, — şi d Ionel Brătianu, când una când alta. Se întind mreji în virul ce­lor slab’, din partidul ţărănesc, ca şi din partidul naţional, se deslăn­­ţuesc şi se opresc campanii, se lan­sează svonuri despre venirea la guvern a partidului ţărănesc sin­gur, se slăb­eşte partidul naţional a denunţa acordul de guvernare cu cei dintâi, se împinge grena­rea d-lui Averescu la oferte când către unul din partide, când către altul, promiţându-i-se până şi ei, i­teres.­­ «Echipele volante» ale fiecăruia­­ dintre aşa zişii conducători pol­tici­­ din guvern ameţesc lumea, în drepta şi în stânga, pe deputaţi, pe senatori, din majoritate ca şi din opoziţie,­­ până ce însuşi gu­vernul şi oficiosul său au sfârşit prn a se încurca. Şi afirmăm fără putinţă de des­­minţire că dună ce d. Vintilă Bră­tianu a pus Viitorul să deschidă focul unei campanii violente îm­potriva d lui C. Stere, d. Ionel Brătianu, personal a dat un contra­ordin: să nu mai fie atacat d. C­­Stere, pentru monent. O declaraţie a d-lui Vintilă Brătianu Cel mai exasperat de neputin­ţa guvernului şi de fatalitatea lu­crurilor e însă tot d. Vintilă Bră­tianu, şi deţinem, din cea mai se­rioasă sursă următoarea declara­ţie făcută unui deputat din majo­ritate, care alarmat şi zăpăcit de svonurile care circulă în cercuri­­el guvernamentale, a alergat du­pă lămuriri la ministrul Finan­ţelor. — Trebue să plecăm şi nimeni nu ne poate granta ce se va pe­trece­­Inna noi. Eu insă cred că ceea ce e mai grav,­­ că nu ne putem asigura o repede revenire, după cel mult doi ani. Şi întrebat: partidul naţional ori partidul ţărănesc — dacă nu se unesc — care din două va lua puterea, — d. Vintilă Brătianu a răspuns: — Un guvern ţărănist e o ne­bunie şi-o crimă faţă de ţară: unul naţional o primejdie pentru noi; unul averescan, o imposibi­tate. Ar fi fost interesante explica­­ţiunile caracterizărilor dar d. Vin­t­lă Brătianu nu le-a dat. L d. v. D. VINTILA BRATIANU Parlamentarismul, Mussolini şi a Brătianu D. Brătianu nu a fost­ niciodată un om popular; de altfel chipul său înăcrit de om bolnav de stomac, vrăjmăşia sa faţă de orice contact cu oamenii (mania izolării fiind pe cât se pare o boală a famelei) nu l-a putut face un om popular. Pu­­temi Invers conţinutei tote’ectn*’! valoarea uneî popularităţi, dar nu Putem nega sinter,­» de volntt, de sentimente de năzutetl obsente pe '■»re le precizează o mare populari­tate. Un om popular este mai tot­deauna actorul unei drame erotee, alcătuite, elaborate de sufletul co­lectiv a! masselor anonime. Firească este, deci, ostilitatea fa­miliei Brătianu fată de parlamen­tarism, expresie legală a populari­­tăţilor politice. Ideea de stăpânire (noţiunea de guvernare se traduce astfel în ide­ologia familiei Brăta­­nu) se confundă cu însăşi raţiunea de a fi a familiei Brătianu. Ce ar mai rămâne dacă guvernarea ţării ar fi numai în funcţie de curentele nopulare ? Fatal­­ Brătianu ar fi eliminat din jocul forţelor politice, de aceia constrâns de instinctul de conservare partidul liberal prin şe­ful său cântă un sistem electoral capabil de a salva aparenţele unei democraţii parlamentare, originând oricând unui guvern ma­jorităţile ne­­cesare. Chiar şi în majorităţile dl­le­­nlinate, d. Tonel Brătianu se simte agasat căci îi mai tulbură volupta­tea de stăpân printr’o fărâmă de răspundere, deci am putea spune că antiparlamentarismul actritetei prim-ministru este o chestie de sie­­slă. Noua lege electorală pe care o prepară­­procesul în liniile esenţia­le a fost pubicat de «Cuvântul»! dă impresia că ar fi fost inspirată de legea electorală fascistă. Cu uşu­rinţa de simplificare a presei ul­­tra-democrate s’a şi ajuns la un paralelism între Mussolini şi­­ Brătianu, dar nu în sensul ironic. Aş putea afirma fără nici o exage­rare şi teamă de a fi desmintit că pentru presa democraţiei integrale testismul este exact acelaş pe care şi-l imaginează şi cavalerii crucii încârligate ce socotesc drept o a­­firmare a culturii româneşti spar­gerea geamurilor la câteva prăvă­lii (intenţia este numai la prăvă­lile evreeşti dar sub impulsiunea elanului se mai rătăcesc bolovani şi în geamurile prăvăliilor române­­şti). Fascismul estte o ideologie po­litică complect nelămurită pentru omnia publică românească de a­­ceia confuziile voite şi nevoite sunt cu putinţă. Mussolini şi Brătianu! Ce crân­cenă ironie apropierea dintre o for­midabilă energie morală care a mântuit Italia, care a realizat bi­nomul lui Mazzini «cugetare şi ac­­ţiune», care a isbutit să întrunea­scă într'o singură fiinţă coralul temerar al unui Garibaldi, taplul politic al unui Cavoni şi ideologia naţionalist umanitară a unui Maz­zini, într’un cuvânt între Musso­­lini şi un biet moştenitor al unei arendaşii politice, şi o biată letar­gie. Formidabilul animator de suflete, cel care a reeditat «risorgimentul» Italiei, cel care a pornit din locul nmit de învăţător la Gualtieri-E­­milia, cel care a cunoscut tragedia mizeriei şi durerea muncii fiind zidar, comisionar, hamal muncitor la îngrijirea drumurilor cel care a fost exnulgat din Elveţia ca va­gabond, Mussolini a acumulat d­e peregrinările unei vieţi sbuciu­­mate putinţa de a verifica deose­birea prăpăstioasă dintre teorie şi realitatea politică. Antiparlamentarismul lui e ceva mai vechin, ca director al ziarului social-democraţiei Italiene «Avan­ti» îşi afirma dragostea pentru teo­reticianul antiparlamentarismului sindicalist Georges Sorei, pe care îl socotea cu mult deasupra lui Carl Marx. Mussolini nu a făurit o lege electorală expedient al unui tiran care vrea să se menite, ci u­tilizând cea mai vastă popularitate în acord cu voința unanimă a țării a dat corectivul necesar unui par­lamentarism căzut în agonie sub ultimul regim Giolitti, Bonomi Facta. Dar când am experimentat noi parlamentarismul ? Când am avut noi măcar un parlament ? Pentru a sublinia spiritul care a dominat la alcătuirea reformei e­­lectorale italiene este suficient să amintim că preşedintele comisio­nil numite de cameră a fost Gio- Mtti, adversar al fascismului, iar în această comisiune majoritatea fascistă nu era reprezentată decât printr’un singur deputat, iar dis­cuţia legii a fost lungă şi fiecare articol supus unui examen serios. Mai poate subsista o comparaţie! Mussolini a cezarizat evenimen­tele, urmându-şi linia de mişcare a unei cugetări politice profunde, o­­riginală, străbătând inflexibil de­­sordinea contimporană. Mussolini rezumă reacţiunea naţională a Ital­iei împotriva ideologiei paricide a Moscovei. La 39 de ani intrase în Roma în fruntea a 100.000 de că­măşi negre (Mussolini s’a născut la 1883) în aclamaţiile patriei mântuite Ce reprezintă d. Ionel Brătianu decât un şef de partid prin moşte­nire şi un preşedinte de consiliu ejaculat de Barba Ştirbey ? Dar d. Ionel Brătianu mai reprezintă sau vrea să reprezinte şi statul liberal despre care Mussolini într’un arti­col (18 August 1922) din «Popote d’Italia» a scris: «glandele Intersti­­tiale a tuturor cimpanzeilor dela equator n’ar ajunge să dea virili­tate unui bătrân în decrepitudine. Condiţiile statului liberal italian îl fac demn, abia de «Alala» fune­bru al fascismului». Şi statul liberal italian număra personalităţi ca Giolitti, Salandra Sonnino, Orlando,din bietele fan­toşe ale aşa zisului liberalism po­litic român. Dar d. Brătianu a fost cuprins de o criză de virilitate la 02 de ani. Desigur la Buftea ne­­fiind cimpanzei, i s’a servit de Barbu Ştirbey o pastilă de lchim­­bină (sau dacă voiţi de cantarîdă). Pamfil Şeicaru STUDENŢII BASARABENI Reproducem, după revista «Socie­­tatea de mâine» pentru justeţea con­statărilor, articolul de mai jos al d-lui prof. I. Simionescu: „ De îndată ce Prutul Încetase de a mai fi blăstămată apă de despărţire dintre fraţi, Universitatea din Iaşi a cunoscut năvala studenţilor, zişi basarabeni. In realitate erau tot soiul de tineri de diferite naţionali­tăţi, rămaşi în Basarabia de pe ur­ma mutării graniţei la Nistru, în­tocmai cum valurile aruncă la ţărm, din corabia naufragiată în larg, amestecuri diferite de sfărmtăuri, tot aşa marele vârtej politic şi so­cial răscolit dincolo de Nistru, a făcut ca sub numele de basarabeni să beneficieze de vestita ospitalita­te moldovenească, toţi Cei care ră­măseseră în Basarabia Erau stu­denţi înscrişi la universităţile ru­seşti, care vroiau să îndeplinească formalitatea terminării cursurilor, erau se înţelege şi elemente care vroiau să profite de încurcătura mo­mentului, spre a pătrunde în uni­versităţi. Erau mulţi evrei, mulţi ruşi, ucrainieni, rămăşiţe din arma­ta lui Vranghel şi Denikin şi prin­tre ei puţini moldoveni din aceia ca­re putuseră răsbate prin şcolile ru­seşti. Universitatea din Iaşi ajunsese un mic turn al Babilonului. Prin să­lile de cursuri, ca şi prin sala paşi­lor pierduţi, nu se auzeau decât lmbi străine. Autoritatea universitară nu a pus la început nici o piedică la înscrie­rile acestor naufragiaţi. Căminurile şi-au deschis larg porţile ospitalită­ţi. Aşa era omenesc în primul rând. Aşa ne dicta mai ales dragos­tea adâncă vădită de demult în Moldova pentru Basarabia perdută în chip atât de tâlhăresc şi reveni­tă atât de pe neaşteptate. Căci orice s’ar spune şi ori cât s’ar lăuda dife­riţi eroi politici de după răsboiu. Basarabia ne-a venit pe neaşteptate datorită răsturnării ordinei sociale din Rusia şi debandadei armată în armată, la început, aliată. Factorii determinanţi în alipirea Basara­biei, n’au fost decât elemente de po­toare, a tulburării de o clipă sau mai cu samă — și în aceasta au în adevăr merit deosebit — cei care au canalizat, elemente care au avut puterea să canalizeze mai repede cu rentele care se ciocneau în vremea de prefacere brusca, spre îndeplini­ta gestului formt l­at­amporii. Influenta desechilibrului politic şi social din Basarabia, s-a resim­ţit şi în atmosfera universităţii ie­şene, prin studenţii ce­ i-au venit de acolo. Unii­ urmau cursurile la Iaşi, pentru că nu le puteau conti­nua la Kiev, bunăoară. Se expli­că astfel şi purtarea celor mai mulţi, încruntătura mereu brăsda­­tă pe faţa lor ori vorbele de nesim­­patii pentru noi, ce le spuneau ori­când. Ostentativ purtau şepcile şi haina încinsă la mijloc şi ciubotele cu tureatca încreţită. Ostentativ nu cruţau nimic din averea căminari­lor. Nici nu mi-aş fi închipuit van­dalismele ale căror urme le-am con­statat, când am inspectat căminu­rile, ca rector. Sobe sfărâmate, fun­duri de dulapuri arse, păreţi lăun­trici murdăriţi ca şi zăplazniile de pe străzile mahalalelor. Se vedea în toate că sinceritatea ospitalităţii nu era înţeleasă sau nu era pri­mită. Se înţelege că asemenea purtare ca şi actele false cu cari căutau să profite din împotmolirea adminis­traţiei universitare de cereri nu­merose şi variate de la caz la caz, au născut reacţiuni şi antozităţi printre alţi studenţi. Se generaliza numirea de basarabeni, la elemen­te eterpelite, după cum se svârlea porecla de bolşevici iarăşi tuturor e­lementelor vremelnic venite de pes­te Prut. La început însă erau puţ’ni mol­doveni printre studenţii zişi basa­rabeni. Unii miniştri şi prim mini­ştri de republici restrânse chiar la comune, repede s’au asvârlit în po­­litică, unde titluri universitare nu sunt numai decât necesare; alţii e­­rau grăbiţi să termine repede cursu­rile universitare, la care au fost în­scrişi, trecându se peste formele de rigoare, tocmai din acea dragoste frăţească pentru românii basara­beni, opriţi atâta vreme de la drep­turile lor naturale. La o serbare de 24 ianuarie, când am fost chemat de direcţia căminurilor să ţin o cuvân­tare ocazională, aspra însemnătă­ţii zilei, mi-au răspuns respirat : «Nu avem vreme să ne gândim la alţii; ne grăbim să ne luăm licenţa spre a ne folosi de dânsa, căci prea mult am aşteptat». Atunci am scris în «Școala Basa­(Citiți continuarea în pag. li­a). Ameninţările Sovietelor Alianţa polono-română supară guvernul sovietic Nu există un fapt în viaţa inter­naţională pe care ochelarii ruşi ai diplomaţiei sovietice se nu­­ vadă altfel decât cum apare altora şi să nu-l interpreteze anapoda. Nu este de mirat acest fel de a perverti rea­­l­it­ăţile. Sovietele văd în fenomenul politic ceea ce le convine — pentru a subli­nia nu atât adevărul extern, cât mai ales a întări prin propagandă, — tendenţioasă întotdeauna—o direc­tivă politică internă. Privitor însă la alianţa polono­­română,—scriitorii de la «Tzvestia» au prins o parte din adevăr, adică exact atâta cât nici guvernul român nici guvernul polon n’au căutat nici­odată să ascundă. Dar ca şi întot­deauna interpretarea sovietică tran­sformă adevărul în minciună. Reproşurile «Izvestiei» Ridicol spectacol — să vezi o ban­dă înarmată perorând şi propovă­duind dezarmarea. Organul oficial al bandelor sovietice reproşează Po­loniei că convenţia româno polonă e agresivă. Că această agresivitate porneşte din invidia ce o încearcă popoarele amicale pentru bunăsta­rea vieţii comuniste a Rusiei Sovie­tice. Că Rusia Sovietică nu poate să propăşească şi mai mult din pricina ameninţărilor acestor două popoare. Şi că —­ ceea ce e culmea! — nu poate întreprinde dezarmarea pentru a transforma statul comunist mili­tar într’un stat al păcii eterne din pricina agresivităţii Poloniei şi a României. O situaţie — scrie ipocrit dzves­­lia» — de care guvernul sovietic ţi­ne seamă cu vigilenţă. Şi sugerează ameninţarea în sensul că Polonia trebuie să ţină seamă de forţele Ru­siei Sovietice. Limbagiul banditului înarmat nu trebuie discutat cu noţiuni de logi­că. În faţa pericolului — nu se face niciodată filozofie. În faţa perico­lului — omul condus de instinctul de conservare îşi organizează apă­rarea. Sovietele nu vor să recunoas­că necesară atitudinea de apărare a României şi a Poloniei faţă de a­­gresivitatea principială şi greu stă­pânită a guvernului sovietic. Con­venţia româno-polonă rămâne fără îndoială o barieră pentru agresivi­tatea Sovietică. Fiindcă scopul ori­cărui pact e menţinerea, continui­tatea şi lărgirea păcii, convenţia polono-română rămâne m­ lneru condiţionat, până când sovietele nu vor renunţa la ideia cuceririlor te­ritoriale justificate prin dogma re­voluţiei mondiale şi întreţinute printr’o propagandă naţionalistă, de­fensiva organizată nu se poate în­lătura. Chiar în tezele politice de la Lo­carno se cuprinde concluzia u­nei a­­gresivităţi potenţiale din partea ali­aţilor în cazul când o Germanie mi­litarista dezlănu­ie atacul şi începe înaintarea. (Art. 16). România n’au ameninţat cu ocazia aceasta, şi nici n’au făcut aluzii «co­recţionale», legăturile Sovietelor cu guvernele revoluţionare din China sunt de ordin insurecţional. Nimeni din Polonia şi România nu s’a amestecat în întreprinderile revoluţionare ale guvernului sovie­tic la răsărit, însăşi revoluţia e faptul cotidian, care se revelează în tendinţe şi în rezultate, ca un peri­col agresiv la adresa României şi a Poloniei. (Să evităm amănuntele din discuţia actuală). Şi în faţa a­­cestor stări şi agresiuni continue alianţa româno-polonă n’are altă înfăţişire şi alt fond decât a fi un simplu dig, mărginind şi oprind e­­fectiv puterea de expansiune şi de năvală a elementelor înfuriate. Că se supără «Tzvestia»—nu tre­buie să nure pe nimeni. Acolo a început temperatura bolilor de care omul moare. Că ameninţăm trebuie să supere şi mai puţin­­ o simplă literatură a confraţilor de la «Iz­­vestia». Alianţa polono-română însă tre­­buie scoasă şi mai mult în evidenţă. Poate că de răutate guvernul revo­­luţiei va crăpa mai repede. G. M. Ivanov Inamic­ia putetici-română faţă de Soviete Dreptul României şi al Poloniei de a se apăra de un stat— (mai de grabă de o stare, căci Rusia Sovie­tică e o stare revoluţionară perma­nentă) — a cărui intenţiuni nu sunt cu multă măestrie ascunse, şi a că­rui înarmare continuă, zilnic, se ca­lifică de presa sovietică ca o ina­­miciţie. Şi în calificarea aceasta, guvernul sovietic ese din logică şi din precedentele istorice şi contim­porane. Legăturile sovietelor cu Turcia (la baza cărora există fără îndoială o convenţie inamicală faţă de Anglia) ridică definitiv masca de pe faţa înroşită de cruzime a t?11­­vernului sovietic Nici Polonia nue! --------------pe-------------­Informaţiile d-lui Duca Cititorii «Cuvântului» care cunosc activitatea românească desfăşuraţii de Leon Donici, la Paris , au cetit desigur cu mirare acum două zile un comunicat al ministerului de ex­terne, prin care se anunţă înfiinţa­­rea unei Asociaţii de Basarabeni sub preşedinţia prietenului nostru Au putut admira astfel vncum­e serviciilor de la Externe, care vin să anunţe la sfârşitul lui Februarie în­fiinţarea unei Asociaţii de vădit in­teres naţional, înfiinţată însă în De­cembrie 1925. Evident, dacă Exter­nele ne-ar spune un lucru nou, în­­­târzierea şi-ar găsi totuşi o scuză dacă nu o legitimare. Dar serviciil­e lui Duca (I. G.) vin pur şi simpli să repete o informaţie pe care prese românească, ziarul nostru în primu rând — a dat-o de câte­va săptă­mâni, cel puţin. «Cuvântul» vorbim despre activitatea lui Leon Donici despre colaborările lui la ziarel franceze, a pomenit şi de înfiinţarea acestei Asociaţii care grupează­­­­toţi basarabenii legaţi sufleteşte de România şi încadraţi în discipline no­astră de Stat. De nu ne înşelăm «Cuvântul» a publicat, în această privinţă o scrisoare a lui Grigorie Alixinsky, cunoscutul om pctiv rus, fost deputat în Dumă, care vor­bind elogios de acţiunea lui Daniel recunoaşte că Basarabia e romă v. cască. Toate acestea dovedesc două lu­cruri­ că serviciile d.b’i Duca. pros informate din străinătate rămân prost informate în ţară. Legatu­l voastre nu urmăresc, presa străină dar pilda le-o dă Capul Podului care nu citeşte presa autohtonă Şi — slavă Domnului! — ştirei înființării Asociaţiei prieteni de Teon Donici — era publicată de «Cu­vântul» în articolul chiar care re­producea scrisoarea lui Grigorie A­­cyinstoy — alături, prin urmare, d, un document politic de mâna întâie care a scăpat totuşi serviciilor del Ey­terne, cum n’ar fi scănat de si­gur anunţul unui Pal mascat. Eugen Tileanu

Next