Cuvântul, aprilie 1926 (Anul 3, nr. 422-444)

1926-04-01 / nr. 422

ANUL III NO. 42, . Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SARINDAR, 4 78/09 Administraţia Telefon : 78/10 Redacţia Director: C. GONGOPOL PUBLICITATEA Concesiunea exclusivi: Agenţia de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar, 4 Etaj II Conspiraţii fasciste? Lovitură mi­litară pentru a curma un regim ne­fast al partidelor politice? Svonu­­rile circulând simultan cu procesul succesiunii la guvern şi cu soluţia pe care o refuză, cu o sistematică îndârjire, logica noastră de a o cre­de în sfera posibilităţilor, aglome­rările de trupe au fost socotite to­tuşi ca o parare a unor comploturi de care au tremurat piftiile oame­nilor politici. S-a descoperit şi un conspirator înarmat cu planurile militare de deplasare a tuturor uni­tăţilor din garnizoana Bucureşti e­­vident prea puţine dovezi când re­gisorul conspiraţiei răspunde la nu­mele de Ştefan Zăvoianu, a cărei singură asemuire cu faimosul ofi­ţer promovator al insurecţiei gre­ceşti este că are gradul de colonel (în rezervă fireşte)- Prea mare se­riozitate nu putem pune pe o ase­menea mişcare când şeful ei este un om fără suprafaţă, fără însuşiri deosebite, un om care nu poate sti­mula elanuri, dar un fenomen care trebue examinat cu toată seriozita­tea, este o stare sufletească îngrijo­rătoare ce se manifestă în rânduri­le armatei, stare prielnică lovituri­lor cezariste. Partidele politice au scăzut ca prestigiu, autoritatea lor morală a fost grav adruncinată, iar condu­cerea statului de la răsbo­iu a fost o succesiune neîntreruptă de desa­­măgiri. După biruinţă, în locul e­­lanului firesc determinat de victo­rie am avut o deprimare sufleteas­că zi de zi mai accentuată am avut o deziluzie care creştea devastând resturile de entuziasm ce mai pur­tam în suflete. Când geograficeşte suntem aşe­zaţi în vecinătăţi de vrăşmăşii,când procesul unităţii noastre sufleteşti trebue să-şi urmeze cursul nestân­­jenit, toată grija guvernelor urma să se îndrepte spre armată. Arcul de triumf, arcul biruinţii de la şosea, ca şi catedrala încoro­nării de la Alba-Iulia sunt mate­rializări ale elanurilor frânte, ar­mata victoriei, singura noastră ga­ran­ţie, faţă de primejdiile pururi prezente la hotare, a fost neglijată. Situaţia ofiţerilor din ce în ce mai umilă. Greutăţile îngrămădite asu­pra unei răbdări prelungite la ab­surd cu o inconştienţă vinovată, in Capacitatea prea mult timp verifi­cată a partidelor politice justifică — orice lucru explicat în origina lui cauzală este justificat — o sta­re sufletească prielnică oricărei lo­vituri îndrăsneţe. Socoteala este simplă: dacă guvernele proaste se sprijină nu pe încrederea populară. Ci pe forţa disciplinată a armatei atunci de ce am prelungi dormnia incapacităţii civile când am ordona anarhia noi, militarii? Când guvernele se fac cu indicaţii de cu­lise, când forţele, faimoasele capa­cităţi de guvernământ s’au dovedit fără nici un conţinut de­­realitate, atunci de ce nu ar prinde în imagi­naţia militarilor posibilitatea de a-şi asuma răspunderea puterii-Ce autoritate poate avea noul gu­vern când în bună parte elemente­le care îl compun au fost verificate? Dar dovezile neputinţii nu vor în­târzia să vină, ele vor fi hotărâ­toare în determinarea acţiunilor ex­tra legale şi cum nu credem în capa­citatea de reacţiune a opiniei publi­ce cu totul absente nu vedem decât posibilitatea loviturilor de stat mi­litare. Pentru ori­ce minte aşezată aceste evaluări, în politică, ale ar­matei nu pot fi decât primejdioase aventuri, care slăbesc capacitatea defensivă a ţării, de aceia preveni­rea lor se impune. Nu trebue luat ca un criteriu de judecată a primejdiilor colonelul de rezervă Şt. Zăvoianu al cărui co­ ­i ........... mie în boală plasticiană înlătură posibilitatea oricărei seriozităţi, cî starea de spirit creată în rândurile armatei de lipsa de atenţie ce i-o­­iau guvernele. Deci şi în preajma unui om fără nici o valoare trebuesc căutate ele­mente conspiratoare, ci în slăbiciu­nea prea mult verificată a guverne­lor care se succed. Armata se compune din oameni, nu din automate, ei privesc specta­colul politic şi-l judecă, tăcerea lor nu înseamnă totdauna o aprobare, iar dacă astăzi, din fericire, conspi­raţia lui St. Zăvoianu este o glumă, mâine s’ar putea ca din umbra tă­­cerei să iasă, în adevăr, un Primo de Rivera. Elementele conspiratoare sălă­­şluesc în neputinţa provocatoare a partidelor politice. Pamfil Şeicaru Intr'o interesantă conferinţă ţi­ntită la Ateneu, d. Radu D. Rosetti a evocat un străvechiu obicei« e­­roic: acela al «Junilor* braşoveni. Organizaţi pe temeiul ideii de dem­nitate şi de forţă Intr’o confrăţie consacrată de biserica Sf. Niculae din Scheiul Braşovului, cu serbări care se desfăşoară în săptămâna lu­minată, «Junii* alcătuiesc un fel de ordin cavaleresc Cu disciplină dras­tică si îndătinată. Originea acestei instituţii voiniceşti s’afunda in um­bra miraculoasă a legendei• «Junii» se socot doborîtori dintr-un împă­rat roman a cărui coroană de aur e îngropată in jurul cetăţii si d’n a cărei căutare ei şi-au făcut jocul cavaleresc continuat prin veacuri. Unele încercări de a explica prove­nienţa datinei îi găsesc analogia în viaţa aromânilor din Pind. «Junii» au totuşi oarecate asemănări cu Or­dinele cavalereşti medievale, iar co­roana împărătească îngropată în a­­dânciu­l legendei poate avea chiar aspect de episod dintro epopee ger­mană. Totuşi, cetatea săsească a Braşovului şi-a închis totdeauna porţile în faţa datinei­­desfăşurate de români. Ei rămâneau cu legenda lor în Schein ca evreii evului mediu circumscrişi în ghetto. Ori­care ar fi originea acestei tra­diţii, suflate cu aur împărătesc, ea rămâne frumoasă şi evocarea ei constituie, pe lângă momentul de poezie în sine,­a Aht­of­ie cărtură­rească. Orice datină e o cristalizare de viaţă colectivă în jurul unui sâm­bure de mit. Şi prici­ticeasta impor­tanţa ei culturală este evidentă. O societate nu se poate desvolta ex­clusiv după normele curente raţio­nale şi de ultima Oră■ In afară de acestea, pe dedesubtul acestora, sunt stratificările de viaţă coborîte în legendă şi care alcătuiesc izvoa­rele misterioase din care se poate hrăni mai departe viaţa unei socie­tăţi. Aceste obiceiuri, aceste da­­tini, aceste cristalizări, alcătuiesc structura morală a naţiei şi în ace­­laş timp izvoarele ei nesecate de creaţie culturală. A le distruge, sau a lăsa ca ele să fie distruse, înseam­nă a frânge coloana în jurul căreia s’a organizat prin veaicuri biletul naţional şi înseamnă a înfunda iz­voarele de posibilităţi ale viitoarei desvoltări culturale. In doctrine tradiţionalistă, obi­ceiurile şi datinile, testimonii mis­tice ale vieţii trecute, joacă rol in­dicator pentru orientările viitoare. Cultivarea lor e o datorie Culturală de întâia Ordine. Părăsirea lor ar însemina o abdicare dela întâi su­fletul nostru, o lepădare de noi în­șine. N. C. — Contribuţia noastră ARDEALUL de CEZAR PETRESCU Din foiletonul ziarului «Praget Presse» închinat României, repro­ducem aceste pagini scrise de re­dactorul nostru Cezar­ Petrescu .­Din Capătul Moldovei spre Mara­mureş, drumul e îngust, printre munţi stâncoşi cu aromate păduri de brad, pe valea Bistriţei-Aurii. Is­­voare reci şi brusce tăşnesc din pia­tră, căprioare cu picioarele subţiri svâcnesc deacurmezişul potecilor, co­­drii sunt aproape de cer şi oamenii rari. — Maramureşul e ţară veche de datini, unde ţăranii vorbesc şi- Un om ceremonios cinstindu-se cu rang de «boieri» înaintea numelui, ca în străbunele Concilii de curteni. De acolo povesteşte legenda că a co­borât Drag­oş Voevod, descălicătorul Moldovei, întemeind ţară liberă în văile îmbelşugate care s’au desfă­şurat înaintea ochilor uimiţi după o furtunatică vânătoare de zimbru. Acum pădurile sunt tot atât de sălbatice ca în veacuri vechi, ferăs­­traiele n’au ajuns să reteze bradul; în poemi tânguesc lin tălăncile tur­melor, civilizaţia paie la celălalt capăt al lumei. In sate, pe lângă indigenii înfă­ţişând neschimbat ciobanul dacic de pe columna lui Traian din Roma, s’au adăugat evreii celei mai stră­vechi tradiţii a lui Israel, eroii ro­manului fraţilor Th­araud, «La Um­bra Crucei», popor straniu şi absent de la grandoarea naturei în mijlo­cul căreia trăeşte, preocupat de aş­teptarea celei de a doua veniri a Messiei, care a mai venit odată şi nu l-au cunoscut. Amestec ciudat, pito­resc şi dramatic, de realism ascuţit şi de misticism, de sarcasm şi de naivitate, ultim refugiu în conti­nuarea Galiţiei poloneze al evreilor orientali, păstrând intactă tradiţia iudaismului autentic. Fizionomia Maramureşului e ca­racteristică prin convieţuirea aces­tor două tradiţii: una a aborigeni­lor, chiar în creştinism străbătută de eresuri păgâne, de liberi copii ai naturei în ritm cu viaţa apelor, a codrilor şi a munţilor; cealaltă ab­stractă, extraterestră, echilibrată nu­mai pe tăiuşul ascuţit al controver­selor dogmatice stoarse până la e­­puizare. Din acest Maramureş, Ardealul îşi desface toate drumurile, încins deoparte de zidul pietros al Carpaţi­­lor, răsfirându-se în cealaltă parte în văile fertile, cu pământ gras şi holde unduioase, care se topesc în şesul Tisei. Sus, în munte e poesie, statornicie, tradiţie; jos în văi, o­­raşe prospere au adus occidentaliza­rea citadină, cu tot ce arte bun şi rău cosmopolitanismu! veacului. O­raşele s’au îjidicat adesea pe ruinile vechilor aşezări romane. In piatră se mai găsesc săpate numele de două ori milenare ale cetăţilor, termelor, castrelor, de odinioară: Napoca, Po­taissa, Porolisum. Dar dacă amin­tirile romane mai trăesc în inscrip­ţii, au rămas în graiul poporului, în legende; au hrănit mai târziu un întreg curent latinist dus până la exagerare; poporul cel mult, când legiunile au fost retrase, s’a întors la viaţa pastorală, plugărească şi răsboinică a Dacilor. Ardelenii se socotesc foarte mult latini, dar ca toţi românii sunt foarte mult daci, adică ţărani, adică plugari, adică popor cu civilizaţia rurală, căci şi aceasta e o civilizaţie când omul n’a rămas numai viţă de jug. Despre frumuseţile munţilor, bel­şugul isvoarelor termale, avuţiile ascunse în pântecul pământului vor­besc albumurile de imagini, statis­ticile producţiei miniere, o tânără industrie încă în începuturi. Nu le enumerăm. Sunt pentru cadrul vast al unui studiu, nu pentru aceste în­semnări fugitive. Ardealul pentru România n’a fost o provincie frumoasă şi bogată. N’a fost numai atât. Era leagănul româ­nismului, căzut prin injustiţia is­toriei, încă de la începuturile în ro­bie. Pentru acest pământ al originei noastre naţionale şi-a pierdut ca­pul Mihai Viteazul, acum trei vea­curi şi un sfert, pe câmpia Turdei. Cap tăiat de barda duşmanului şi furat de o femee şi un oştean cre­­dinicos, să fie îngropat mai apoi la Mănăstirea din Deal, deasupra Târ­­goviştei, în ţara veche şi liberă. Amintiri din vremuri crude şi tur­buri. Dar crudă şi turbure a fost toată viaţa românilor din Ardeal, to­leraţi să stea pe pământul lor usque ad beneplacitum principis — până când stăpânul binevoieşte să-i rabde acolo. Fiecare veac a însemnat un început de răsvrătire pentru a smul­ge o libertate: la 1387 bănăţenii con­duşi de Vlad Iancu şi Vlad Dan pornesc cea dintâi revoltă; la 1479 ţăranii conduşi de căpitanii Mi­tral şi Galu Românul ocupă Clujul şi incendează proprietăţile neme­şilor unguri; la 1514 se revoltă ro­mânii din ţinuturile arădane şi bi­­horene cârmuiţi pe popa Laurenţiu, ocupând şi dând foc Oradiei­ Mari; la 1794 răscoala lui Horea şi Cloş­ca; la 1848 revolta moţilor conduşi de Avram Iancu şi Axente Sever; tot trecutul Ardealului e o drama­tică luptă pentru libertate şi pen­­ru dreptate. Libertatea a sfârşit în temniţile de la Vot şi la Seghedin. Pe roată şi în furci, dreptatea a fost aceia pe care duplicitatea politicei habsburgice o împărţea în­totdea­una pe rând tuturor naţionalităţilor cu o egală ipocrisie şi felonie. O singură dreptate au căpătat ro­mânii din Ardeal odată, din mila Mariei­ Tereza, dreptul valahilor de a fi recunoscuţi indigeni ai ţării. Ce mare dar pentru cei ce fuseseră găsiţi şi lăsaţi unde au fost găsiţi, cu două mii de ani în urmă, de le­giunile romane! Suferinţele acestea necurmate au fost totuşi fecunde. Nu numai pen­tru Ardeal. Pentru toată suflarea românească de pretutindeni. Din a­ceastă cetate a Carpaţilor, ca o vastă temniţă unde sentimentul naţional era comprimat, au pornit toate miş­cările naţionale care s’au întins a­­supra românilor de pretutindeni, in­clusiv cei din ţările libere. La Blaj, la 8 Mai 1848, când Simeon Bărnuţ era omul prin care se rostea vre­mea, printre ţăranii Ardealului che­maţi să-şi hotărască dreptatea se aflau scriitori şi oameni politici ai ţării libere, şi chiar Alexandru Ion Cuza, viitorul domnitor—cel dintâi principe al Moldovei şi Valahiei U­­nite. Apărea în acest Ardeal câte­ un călugăr obscur, câte un dascăl să­rac, cercetători de cronici, făcând să circule ideea naţională, ideia de libertate, ideia de unire, creind stări de spirit care au pregătit pe încetul co­nştinţa unanimă în nu­mele căreia România a făcut răs­­boiul înainte de toate, pentru eli­berarea Ardealului. Hotarul era tras cu linie roşie pe Crestele Carpal­­ilor, în atlase, dar un hotar geo­grafic numai. Circulaţia oamenilor, a ideilor, a literaturii între Ardeal Cetiţi­­continuarea în pag. 2-a PAGINI Joi 1 Aprilie 1926 Pleava emigranta Incidentul de la Praga.—Studenfii români comunişti.— Agenţii defăimării româneşti Studenţii facultăţii de medicină din Cluj — au fost huiduiţi în tim­pul excursiei lor la Praga, de către pleava emigrată, care alcătueşte în toate capitalele Europei trupele or­ganizate ale propagandei anti-ro­­măneşti. Manifestaţia a fost violentă şi s-a recurs la intervenţia poliţiei pentru a restabili ordinea. Spre deosebire însă de alte ţări, unde această pleavă se bucură de protecţia şi chiar de favoarea câtor­va politiciani care trăesc din încu­rajarea efectivelor revoluţionare, a­­liata noastră, Cehoslovacia dă pil­­da unei frumoase înţelegeri a cur­­ioasiei politice. «Ceske Slovo» şi «Narodni Listy» cer expulsarea aşa zişilor studenţi basarabeni, care au făcut manifes­taţia.Aceiaşi pleavă emigrantă se gă­seşte şi în Franţa. La Paris, orice întrunire ţinută de «Liga Drepturi­lor omului» sau de «Le Securs Rouge international» întruneşte acele câte­va sute de vagabonzi ai agitaţiilor anti-romăneşti. Nu de mult studenţii români au fost loviţi la «Salle des Sociétés Savantes» şi nici­ unul din agresori n’a fost arestat, nici-unul expulsat. Reacţiunea în presă n’a existat şi rândurile din «Cesk­o Slo­vo» şi «Narodni Listy» nu s’au pu­tut citi în nici-unul din marile co­­tidiane f­ranceze. • In definitiv chestiunea priveşte, în primul rând , ordinea publică a ţărilor unde astfel de manifestaţii au loc. Gravitatea lor poate fi mult mai mare şi­ nu suntem singura ţară care numără o clientelă emigrată de acest soia. Polonia, Italia, Spa­nia, Bulgaria — ne fac o bună to­vărăşie. De­ asemenea China — sfâ­şiată de lupte intestine. Aceste trupe de agitaţie politică pun de multe ori în pericol sigu­ranţa chiar a Legaţiilor respective din capitalele europene. La Paris de-o pildă, Legaţia po­lonă şi a României au fost de multe ori ameninţate. Legaţia Chinei a fost chiar ocu­pată de o secţiune comunistă care l-a ţinut pe ministru prizonier vre­o şease ora. S’a vorbit chiar, la Paris, dat fiind numărul crescând al acestor lovituri, de creearea unui cartier al Legaţiilor, ca în oraşele din Extremul orient — deşi după umila părere a unora — expulsarea în massă a acestor agitatori ar fi o soluţiune mult mai simplă. Din punctul de vedere românesc singurul lucru care ne interesea­ză în toate aceste agitaţii ale clien­telei lui Zinoviev — e înlăturarea ei de la orice avantajil pe care ca­litatea lor de cetăţeni ai Statului românesc le-o asigură. Clientela întrunirilor lui Bar­busse şi Ouernut, e aceeaşi care a manifestat la Praga. In acelaş timp însă, ea figurează destul de bine reprezentată, pe listele de valută românească la finanţe şi pe lista burselor studenţeşti, a­­cordate de guvernul francez. In­cidentul de la Praga ne reaminteşte existenţa pleavei emigrate. BARBUSSE GUERNNT De la guvernul tării,­ la guvernul camuflat Un guvern Averésen a fost cons­tituit în cursul noptei trecute. Ceea ce părea în ajun pentru oricine cu respect de bunul simt de judecata dreaptă, de conştiinţa limpede, o im­posibilitate politică şi o monstruo­sitate morală, a devenit in timpul dimineţei o realitate extravagantă.. După demisia guvernului Brătia­­nu, Regele avizând asupra crizei şi perspectivelor a cerut şefilor de par­tide formula unui guvern de con­centrare. Partidele naţional şi ţără­nesc, care înfăţişau o sută de repre­zentanţi în parlamentul lichidat, au oferit a doua zi Regelui chibzuita şi normala soluţie pe care Coroana o indicase. Pentru înfăptuirea ei, cele două partide mari şi populare, reprezen­tând toate victoriile electorale îm­potriva regimului trecut, rezumând toate indicaţiile şi aşteptările unei naţii, şi-au impus o desăvârşită de­zinteresare şi sacrificii de amor pro­priu fără de rezervă. O formidabilă coaliţie de forţă creatoare, guvernare trainică, pres­­tigiu naţional, conşienţă publică, siguranţă şi linişte pentru ţară şi Tron, — se întocmise. Era prea frumos, — ca să mai fie cu putinţă... Edificiul politic ce se construia avea prea multă? lumină, prea mult aer, — şi era prea solid... S’a preferit altfel. Astfel am ajuns dela guvernul tatei, — care ar fi fost și al Rege­lui la guvernul comnflat, — care este al d-lui Ionel Brătianu. Şefii partidelor de încredere na-­ ţională au plecat ziua de la Rege, aş­teptând cu seninătate singura ho­tărâre ce era de gândit. Noaptea, care aduce sfaturi, a prelins pe scara de din dos, decizia contrară. D. GENERAL AVERESCU Guvernul Averescu suprimă toate bazele de conducere ale cugetărei omeneşti... Logica, discernământul, chibzui­­rea, nu mai sunt necesare. Ca în concepţia clasică a dramelor umane , numai evenimentele con­duse de voinţa zeilor contează. W..­­­ mm D. Averescu a transpus concen­trarea forţelor politice în angajarea vremelnică a transfugilor. Guver­nul, care se escindea din rândul po­­sibilităţilor, a fost impus sub pre­textul trinităţei de dezerţiune, care asigurase până în ajun opoziţia unită de tot devotamentul ei. Lista compusă în ajun acasă la d. Al. Constantinescu are ştampila politică a acestuia şi sigiliul moral al d-lui V. Goldiș. Partidul național nu poate guver­na în această țară decât prin dezer­torii lui. Iar partidul tăănuesc, de­sigur, niciodată. E drept, toate aceste considerări sunt inutile. Ne miră chiar cum am putut crede altceva, când noi înșine am spus mereu, că d. Ionel Brătia­­nu e singurul stăpân al ţărei. S’a făcut un guvern de şease luni, pentru reîntoarcerea partidului li­beral care va conduce de fapt şi în cursul acestui interegn. Probabil că aşa este bine pentru ţară şi pentru Coroană. Sânt decisiuni impenetrabile care scapă înţelegerea şi raţionamentu­lui... Ne aflăm în faţa unei întâmplări, a cărei explicare desfide toate re­sursele examenului... Aşa trebuia să fie.. Nimeni nu poate şti de ce... Dar faptul este. Regele a încredinţat guvernul d-lui Averescu. Cum să descoperim din ce pre­mise s’a născut concluzia bizară. Trăiască Regele ! Cuvântul Roma. — In programul dat pen­tru activitatea fasciştilor în anul 1926 şi publicat în revista «Ierar­hia», d. Mussolini a spus că anul acesta va fi «anul tăcere­ şi al muncii». întâi trebue să observăm că chiar d-sa a călcat acest program cu cele două formidabile discursuri ţinute în Cameră şi în Senat rela­tiv la Germani. Prin efectele poli­tice ce le-a avut însă le considerăm ca afirmarea unei munci şi trecem la cele două chestiuni, cari for­mează astăzi, prin importanţa lor, subiectul zilei: armata şi flota. «Democraţii» francezi şi soarta poporului italian Când, mai acum câte­va săptă­mâni, amiralul Siriani, subsecretar de stat la Marină a anunţat inten­ţia guvernului de a întări flota prin construirea de noul unităţi, cari să fie la înălţimea mijloacelor de luptă moderne, primii cari s’au alarmat au fost francezii. Veţi în­treba de ce. E un vechiu antago­nism dintre aceste două state, care­ astăzi l’s mărit mai mult pe chestiu­nea fascismului ce dictează poporu­lui Italian, a cărui soartă o plâng şi de care se interesează «democra­ţii» din Franţa. Şi cum aceşti «de­mocraţi» ai Franţei au protestat când d. Poincaré a dus trupele în Ruhr, s’au simţit obligaţi să pro­testeze şi contra înarmărilor navale ale Italiei. Situaţia şi programul naval al Italiei Necesitatea unei puternice flote în Idediterana, reese chiar din situa­ţiunea ei geografică. Spre a înţe­lege aceasta mai bine trebue să a­mintim că întinderea coastei Italie­ne este de aproape 900 de km., im­pestriţată cu oraşe înfloritoare, dar toate deschise. Adăugaţi la aceasta materiile prime de care are nevoe Italia şi veţi înţelege de ce actua­lele escadre italiene, unele cons­truite la iuţeală în timpul războiu­lui, devin cu totul insuficiente pen­tru apărarea coastelor şi pentru protejarea marinei comerciale. O mare parte din vasele de luptă fiind învechite, vor fi trecute în miliţie ca să spunem aşa, iar acele construite la iuţeală în timpul răz­boiului, vor trebui scoase din esca­dre, tot cu iuţeală. Această situaţiune necorespun­­zând cu scopurile politice ale d-lui Mussolini şi cu necesitatea de ex­pansiune a Italiei, s’a stabilit, într’o conferinţă, ale Cărei hotărâri de detaliu rămân un secret, programul naval al Italiei, care constă — după declaraţiunile amiralului Siriani— în scopul ca «Italia îşi va relua po­­ziţiunea sa naturală de putere na­vală nî Mediterana». Dedesubturile tratatului din Washington Cu ocazia discuţiunilor iscate asu­pra acestei chestiuni răscolindu se părerile s’a dat şi de hotărârile con­ferinţei navale din Washington, care recomandă desfiinţarea subma­rinelor. Prin desfiinţarea lor, sta­tele cu finanţe slabe nu se puteau apăra, fiindcă bugetele lor n’ar fi permis construirea de vase mari cari rămâneau apanajul dolarului şi lirei sterline. Desfiinţarea sub­marinelor înseamnă stăpânirea ab­solută a mărilor, de către cei cu es­cadre de vase mari. Dându-şi seama de greutăţile fi­nanciare pentru vasele mari, progra­mul naval al Italiei dotând esca­drele cu vase mari, se va manifesta mai ales în construirea de vase u­­şoare şi în special submarine cu o capacitate totală de 50.000 tone. Efectivul de pace al armatei După opt Iudi de studiu, în care timp s’au analizat învăţămintele din războiu­­l s’au avut în vedere factori cari modifică necontenit arta războiului, s’a depus în Senat legile de organizare a armatei ce formează «statutul militar al naţiu­nei italiene». Conform acestui sta­tut şi până ce finanţele se vor îm­bunătăţi, armata italiană va avea un efectiv de 200.000 de soldaţi înca­draţi în divizii de câte trei regi­mente şi cu un corp ofiţeresc ales şi răsplătit în aşa fel nu numai să fie responsabili de viaţa soldaţilor şi de siguranţa naţiunii, dar să poată trăi în societate cu demnita­tea ce se cere unui astfel de factor. Ceva despre ofiţeri Cuvântul de «statut militar al na­ţiunii» este cel mai potrivit pentru înţelegerea acestor legi, cari îmbră­ţişează ansamblul şi toate detaliile carierei militare. In ce priveşte pe ofiţeri, examenul este baza de apre­ciere în avansarea lor. Pentru a menţine moralul în cadre însă «sta­tutul» a prevăzut că marea majori­tate a ofiţerilor pot ajunge la gra­dul de lt.-colonel, iar nu până la căpitan, cum prevedea legea veche. Ca paradisul Islamului.» Discuţiunile au avut loc mai mult şi chiar numai asupra numărului de 200.000 de soldaţi, care era consi­derat prea mic şi se cerea mărirea lui. Atât raportorul cât şi d. Musso­lini au arătat că numărul de 200.000 este indicat de puterea financiară­ Când aceasta va permite, el va fi mărit. Dacă avem în vedere însă că alături de acest număr de 200.000 de soldaţi, trebue să ţinem cont şi de legiunile fasciste, care oferă ime­diat 500.000 de legionari bine disci­plinaţi ne vom da seama că Italia are astăzi cel mai puternic efectiv de pace, putând să ajungă, în caz de război, l a peste 5.000.000 de oameni. «Ca paradisul Islamului — a spus d. Mussolini — tot aşa şi pacea noas­tră va fi mai sigură la umbra baio­netelor !» „Cuvântul“ la Roma (De la corespondent­ul nostru particular) Gino Gordana Anglia şi modificarea con­siliului Soc. Naţiunilor DECLARAŢIILE LUI BALDWIN Londra SC­ARador). — Răspun­zând interpelării din Camera Co­­munelor, ministrul Baldwin a de­clarat că guvernul nu a numit încă un reprezntant britanic, care va trebui să participe la comitetul in­­sărcinat cu examinarea schimbări­lor posibile în constituirea Consi­liului Societăţii Naţiunilor. Guver­­nul britanic va asista la conferinţă liber de orice angajamente şi se va sili să asigure un acord între mem­brii comitetului, sprijinind solu­­ţiunea care îi va părea mai priel­nică pentru a sluji interesele So­­cietăţii Naţiunilor şi pentru a con­solida pacea. D. Baldwin a adăugat că guver­nul britanic nu a pregătit Instruc­ţiuni anumite, pentru delegatul e­­ventual. --------------po-------------­ ——prozo-----­

Next