Cuvântul, iunie 1926 (Anul 3, nr. 469-493)
1926-06-02 / nr. 469
famii. ii!ftfo. 469 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 I 78/00 Administraţia ■ creion 78/10 Redacţia Direcior politic: TITUS ENACOVICI Director; C. GONGOPOL PUBLICITATEA CONCESIONATA Ag. de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar No. 4 Abonamente vi (ară Un an ..... 600 iei Şase luni . • • . 300 „ Trei luni . . . . 150 „ IN STRĂINĂTATE Un an ..... 1209 lei Şase luni ... .600 ,, Trei luni . . . .350 » Portofoliul comercial al Băncii Naţionale Un cititor cu tragere de inimă şi priceput, judecându-l după ceea ce scrie, îmi trimete un memoriu asupra repartizării portofoliului Băncii Naţionale. Extragem din acest memoriu : «Dacă luăm şi analizăm situaţiunea actuală fără nici o părtinire găsim că băncile mari şi Societăţile naţionale şi comercializate în timpul din urmă au pus stăpânire pe aproape toată emisiunea Băncii Naţonale a României. «Putem evalua, că circa 85 la sută din emisiune este în mâna marilor industriaşi, marilor comercianţi sau marilor bănci, iar restul de 15 la sută este plasat cooperativelor, societăţilor şi băncilor mici din provincie sau capitală. Dacă luăm şi privim repartiţia portofoliului, pe sume, găsim că, poliţile mici de 5000, 10000 şi chiar 20000 lei nu ocupă nici 30 la sută din totalul portofoliului. In Centrală sunt foarte rare, cea mai mare parte fiind în provincie. «Făcând o altă cercetare din punct de vedere al felului de cum este repartizat acest plasament pe naţionalităţi găsim un fapt pe care putem să-l calificăm ca monstruos, pentru economia pur românească. Populaţiunea ţării este formată, ştim cu toţii, din circa 18 milioane locuitori din care circa 16 la sută minoritari şi 84 la sută români. «Dacă examinăm poliţele din portofoliul Băncii Naţionale, găsim că aproape jumătate din ele poartă una, două sau chiar trei semnături minoritare». Autorul articolului ne asigură că afirmatulile sale se bazează pe Investigaţiuni făcute direct în institutul nostru de emisiune de către o persoană competentă. Suntem siguri că este adevărat, căci a priori s’ar fi putut afirma în linii mari acelaş lucru. Desigur constatările sunt dureroase, dar vina nu o poartă în întregime Banca Naţională. Portofoliul comercial reprezintă la 31 Decembrie 1925 abia 8,4 miliarde ceia ce în valuta de azi înseamnă 168 milioane lei aur pe când la 31 Decembrie 1914 portofoliul era 246 milioane lei aur. Raporturile de populaţie de 7,5 şi 18 milioane ne arată sărăcia şi neputinţa actuală a Băncii Naţionale. Avea deci datorie institutul nostru de emisiune să fie foarte atent la modul cum repartizează puţinul ce avea. Din acest punct de vedere Banca Naţională merită toată hula, repartiţia este făcută cu o totală lipsă de discernământ. Capitala deţine 5,5 miliarde din portofoliu, iar Provincia numai 2,9 miliarde. In Capitală 9 bănci mari ale căror capital şi rezerve reunite reprezintă 1,8 miliarde deţin 3,6 miliarde din scont, adică dublu .La aceasta dacă se adaugă Creditul Industrial care la 204 milioane capital, are 1,6 miliarde scont, ajungem la proporţia pentru 2 miliarde capital, 5,2 miliarde scont, rămânând pentru toate celelalte bănci din capitală şi provincie care împreună reprezintă 2 miliarde capital, 3,2 miliarde scont. Printre cele 9 bănci găsim: Banca Generală şi Banca de Scont cu sconturi de aproape 4 ori mai mari decât capitalul plus rezervele, Banca Agricolă de 3 ori mai mare, Banca Blank de 2,3 ori mai mare, adică tocmai băncile cele mai slabe au proporţional sconturi mai mari. Pe când băncile bune au sconturi cari reprezintă, în report cu capitalul, coeficienţi variabili între 1 la Banca Crisoveleni şi 1,7 Banca Românească. Lipsă deci de discernământ în repartiţia scontului după calitatea băncilor. Portofoliul este în majoritate covârşitoare provenit de la comercianţi şi industriaşi. Deci lipsă de discernământ în a repartiza scontul după importanţa diferitelor feluri de producători. Coeficientul agricultorilor este infim când produsele agricole reprezintă nu numai valoarea cea mai mare, dar chiar baza întregii noastre economii. Portofoliul provine în majoritate de la minoritari? Aci răspunderea o poartă mai mult conducătorii băncilor cari în majoritate sunt minoritari și ei. Românii trebue să creeze bănci conduse de ei, dar nu ca Banca Agricolă, Generală și de Scont. Pentru moment este greu să cerem o schimbare radicală, totuşi o ameliorare se impune. In primul rând agricultorii trebue ajutaţi şi înfiinţarea imediată a unui credit ipotecar cu obligaţia din partea Băncei Naţionale de a-i asigura un minimum de scont, se impune. D. Garoflid, care şi-a dat cuvântul înainte de alegeri, are obligaţia de a şi-l ţine acuma. Titus Enacovici — xxoxx----- Liberalii şi „Cartea neagră Opoziţia naţional-ţărănească animă o «Carte neagră» asupra ororilor electorale. Liberalii vor fi bucuroşi să colaboreze şi dânşii. D. Dr. Anghelescu s’ar putea înscrie — nu cu o subvenţie în bani, desigur, — dar cu un întreg capitol de peripeţii dramatico-barbare. Versiuni de la martori oculari spun că întrevederea dintre d-sa şi căpitanul de jandarmi a fost de o «familiaritate» puţin obişnuită. «— Bibicule, îmi căzuşi în labă!» ar fi fost exoreiul căpitanului, care a continuat: «— Mă ameninţai cu reforma şi cu împuşcarea, ai, puiule? Ia să tepipăe nen’tu la armă! Şi fără a mai sta pe gânduri căpitanul smulse pardesiul fostului ministru de instrucţie, — bunătate de stofă pe care n’o mai găseşti azi! şi-l asvârli în praful de pe şosea, pipăind apoi cu energie toate buzunarele şefului liberal dela Buzău, pe care-l descinsese din automobil. «— Aşa ! Carevasăzică n’ai armă! N’am să te arestez, dar te trimit cu escortă, bibicule, până la hotarul judeţului. Şi să nu te mai arăţi pe aici, că... !». Se ştie că însoţitorii d-lui dr. Anghelescu,pe care acesta i-a abandonat în ghiarele «bibicului jandarmeriei locale, au fost închişi într’o carceră cu miliarde de ploşniţe, atât de strâmtă că au trebuit să stea în picioare, iar a doua şi dimineaţa bătuţi cu vâna de bou, acolo unde şalele îşi schimbă numele, până ce au leşinat. Căpitanul asista în societatea prefectului şi a unor doamne amatoare de «senzaţii forte». ...La Romanaţi, fapt de care d-lui I. G. Duca i-a fost ruşine să se plângă, fostul ministru de externe a fost ţinut patru ore arestat între baionete. D-lui Duca îi venea nebunie gândindu-se la partea d-sale de colaborare în formarea guvernului Averescu ! Dar aproape toţi foştii miniştri liberali cari au luptat pe front în alegeri, au avut de suferit asemenea accidente. D. Chirculescu în Putna, a fost de asemenea condus cu alai de baionete, iar d. general Traian Moşoiu a tras cu revolverul ca pe vremea când mergea împotriva Budapestei. E drept că prin aceleaşi locuri de data aceasta ungurii aveau protecţia baionetelor române. Vedeţi clar, ce contribuţie importantă pot da liberalii pentru «Cartea neagră» şi sfătuesc opoziţia cealaltă să le-o primească. Nu s’ar putea ceva mai sugestiv, două luni după «recomandarea» la succesiune... Natural vor avea şi ei, liberalii, o singură pretenţie: tipărirea Cărţei negre la «Cartea românească» ! Abrsenie !« CITITI ÎN PAG. IV-as GUVERNUL e în manul unor mari zbuciumuri REMANIEREA VA DA PRILEJ UNOR VII AGITAȚII ÎN SÂNUL PARTIDULUI POPORULUI PAGINI Miercuri 2 Iunie 1323 ACTUALITATI Partidul liberal nu şi-a putut strecura şeful în Cameră cu toate asigurările de popularitate pe care i le dădea d. Jean Florescu când l’a determinat să candideze şi cu tot concursul de neutralitate binevoitoare, ba chiar mai mult, pe care i l’a dat d. Goga, de la Ministerul de Interne. Cele câteva mii de voturi nu sunt suficiente pentru ca prin ciudatul mecanism al legei electorale d. Ion I. C. Brătianu, șeful partidului liberal și al tuturor guvernelor, să se fofileze în Camera pe care, desigur, n’ar fi frequentat-o, după cum a fost totdeauna absent din cea dintâiu Cameră averescană şi după cum nu şi-a prea onorat-o nici chiar pe-a d-sale... Dacă d. general Averescu resimte o tainică satisfacţie de-a fi reuşit să aducă o jignire d-lui Ionel Brătianu, pe care-l urăşte profund dar nu este destul de tare ca să i-o arate, d. Goga însă n’a avut aceeaş mulţumire de faptul că alegătorii n’au putut fi împiedicaţi de-a trânti uşa Camerii în faţa d-lui Brătianu. Şi dacă este adevărat ceea ce spun liberalii fruntaşi, d. Goga a şi făcut o vizită de scuze, pentru excesul de zel guvernamental, d-lui Brătianu. Orice s’ar zice, d. Goga nu uită că mai curând sau mai târziu tot d. Brătianu îi va fi «șef», — căci d. general Averescu ori nu va mai fi conducătorul partidului poporului, ori nu va mai fi d. Goga în subordinele d-sale.. După câte se pare, d. general Averescu nu este, din punct de vedere al intereselor politice imediate, încântat de rezultatele alegerilor din Ardeal: d. Goga şi «fripturiştii» din guvern s’au dovedit a nu prea «exista», — cum se spune, — peste Carpaţi, unde partidul naţional i-a cam dat tava... D. general Averescu nu ignorează că toată campania electorală şi peste Carpaţi s’a făcut tot în numele d-sale, căci nici firma d-lui Goga, nici aceea a neo-averescanilor aşa zis partid naţional al d-lui V. Goldiş, nu se bucură de-o faimă prea bună. Şi totuşi vrea să vadă care e starea de spirit din Ardeal. D. general Averescu va pleca zilele acestea într’un turneu, — peste Carpaţi — inutilă oboseală personală, dar semnificativă încălcare a «şefiei Ardealului* averescan, pe care par’că o avea d. Goga, — sau măcar d. Goldiş. Se pare că d. general Averescu nutreşte serios şi e grăbit să realizeze ideea apropierii de Ardeal, de partidul naţional, căci acest turneu are aerul a însemna că «dacă nu vine muntele la Mohamet se duce Mohamet la munte»... Guvernul îşi cere scuze pentru excesul de zel D. Goga şi „fripturiştii" nu există peste Carpaţi I. L C. BRATIANU Necesitate electorală şi necesitate naţională Adesea temperamentului s’ar pă-j mejdioasă: subminarea statului nalţiuni, în fiecare zi doctrina «friptu■- că deformează redarea exactă tional ? I risuiunul» găsea partizani zeloşi. * In Ardeal, partidul national dato! Nu mai era vorba de partiale frântea a unor realităţi, prin fireasca exuberantă a sensibilităţii care se complace, atunci când se exteriorizează, într’o abundentă de culoare şi vigoare de expresie. Un scriitor de temperament va fi totdeauna bănuit de exagerare, iar mărturia lui pusă la îndoială, de acela vom preţui în deosebi notele unui om cumpănit, care nu se lasă furat de expresia tare, nici robit de fatalele porniri ale temperamentului, cum sunt acelea publicate de d. Grigore Gafencu în numărul trecut al «Cuvântului». Directorul ziarului «Argus» are o singură pasiunea obiectivităţii. Zilnic ziarul pe care îl conduce face dovada unei onestităţi de informaţii, unei susţinute străduinii de a smulge discuţia oricărei probleme din vâltoarea patimei de partid, însemnările sale din campania electorală ce s-a desfăşurat în Ardeal vor forma un preţios document pentru istoricul de mâine al vremurilor tulburi de astăzi. Ce-au însemnat actualele alegeri pentru Ardeal ? O formidabilă impulsiune minorităţilor, o îngenuchiare dureroasă a ideii naţionale, o creştere a tendinţelor de împotrivire a minorităţilor faţă de statul român, iar guvernul român al generalului Averescu a dat primă de încurajare insurecţiei minoritare. Ce-a determinat guvernul, în care la interne figurează d. Octavian Goga, militantul «ideii naţionale», să alunece pe panta cea mai picturi ale partidului, ci de o totală surpare. Pentru o mai mare siguranţă, s-a făcut pactul cu minorităţile, un pact umilitor, un pact de mutilare a ideii de stat naţional român. O coaliţie a forţelor administrative, a cohortelor de amatori grăbiţi de căpătueli şi a minorităţilor încântate de perspectivele unei apropiate dominări asupra valahilor, chiar în statul valah, o coaliţie de îndrăzneală, abuz şi neruşinare trebuia să lichideze definitiv partidul naţional. Dar o reacţiune a instictului naţional s’a petrecut. Sufletul românesc ultragiat s’a mobilizat pentru a rezista valului cotropitor al inerentei erori elective. D. Octavian Goga (generalul e fericit şi zâmbitor fiind ferit de chinuriie cugetării politice) va desprinde doar învăţăminte pur electorale menite să-i desăvârşească tactica de partid, noi însă repunem problema de care se feresc toţi politicianii. Sistemul robirei autorităţii opiniei, sistemul de a lega interesele naţionale de capriciul urnei este sursa unui permanent atac dat ideii naţionale. Necesitatea electorală domină totdeauna necesitatea naţională. O singură concluzie se desprinde: parlamentarismul este negaţia unităţii naţionale.rită unei îndelungate tradiţii s’a statornicit în conştiinţa poporului român ca singura lui expresie politică. Indiferent de valoarea conducătorilor, o strânsă şi continuă comunicare de gânduri, de sentimente, sbuciumul sub presiunea aceloraş împrejurări au consolidat partidul naţional. De trei ori s’a încercat sfărâmarea acestei unităţi politice de luptă. La 1920, d. Octavian Goga a dat primul atac; avea şi marele avantaj că împotriva partidului naţional era şi acţiunea nefericită a Consiliului Dirigent. Lovitura d-lui Octavian Goga nu a isbutit. Al doilea atac a fost condus de umflatul hoit al liberalismului, Alecu Porcu. Prin faţa fruntaşilor partidului naţional ardelenesc au defilat toate seducătoarele perspective ale procopselii, iar chipul cu zâmbet stins al constantinescului promitea averea spontanee. Alegerile au dovedit a doua oară trăinicia organizaţiei ardelene a d-lui Iuliu Maniu. A treia şi cea mai mare lovitură a dat-o tot d. Octavian Goga. Cu un plan chibzuit, îndelung pregătit, cu efectul deprimant al celei mai mare deziluzii, imposibilitatea de a mai nădăjdui în venirea la putere singuri sau în tovărăşie cu ţărăniştii, în atmosfera de totală abdicare. Octavian Goga a început lichidarea partidului naţional în Ardeal. In fiecare zi se anunţau dezer Pamfil Şeicaru Expozeul lui Mussolini Limbajul Genevei şi limbajul Romei Există în politica internaţională actuală două limbagii, două vocabulare, complect opuse. Unul e cuvântul Genevei; celălalt e cuvântul Romei. Geneva, pe ţărmurile Lemanului, prelungeşte tradiţia lui Rousseau, abstracţia juridică din Contractul Social şi optimismul asupra bunătăţii firii omeneşti. La aceste se adaugă spiritul protestant şi infuzia britanică, pe calea Societăţii Naţiunilor, reminescenţe wilsoniene şi prezenţă saxonă, un complex de ideologie şi de miopie care se desprinde de realitatea posibilităţilor terestre cu eleganţa avionului, părăsind terenul aerodromului. E un sbor lin, pe curba formulelor juridice prezentate şi acceptate în etape succesive. E deşteptarea bruscă, în mijlocul norilor, la înălţimi vertiginoase. Urmează prăbuşirea verticală. Iată de ce a doua zi după ce d-nii Mac Donald şi Herriot încheiau Protocolul de la Geneva, declarând, de comun acord, «pace lumei întregi», Franţa se vedea silită să trimeată 150.000 de oameni în Maroc. Iată de ce, după semnarea acordurilor de la Locarno, când improvizatorii de utopii mutate de pe planul economic pe cel internaţional, vorbeau de Statele Unite ale Europei— Germania se alia cu Sovietele, trădând, sub masca textelor procedurale — datoriile ei de viitoare membă a Societăţii Naţiunile. Iată de ce, când se vorbeşte de dezarmare, mitralierele tăcăne sinistru în Syria, iar Damascul este bombardat de generalul Sarrail. Bombardat de altfel, în numele Societăţii Naţiunilor (E vorba de executarea unui mandat). Şi enumerarea ar putea continua. S’ar putea consstitui un adidrat tablou comparativ pentru a sublinia prăpastia care desparte limbajul juridic, vocabularul solidarist al actualei poliţiei internaţionale, fie tristul eşec al realizărilor. Ar fi un tablou de verificare şi în acelaş timp un bilanţ de faliment. E limbajul Genevei. Din când în când, răsună glasul Romei. Nu vorbeşte o noţiune topografică, vorbeşte o tradiţie şi o filozofie. Topograficeşte au ocupat acelaş punct şi Giolitti şi Nitti. Cuvântul Romei îi vorbeşte însă Mussolini. E o rechemare la realităţi, împotriva timidităţilor de limbaj, întrebuinţate de cei care încearcă această rechemare la Geneva chiar, Mussolinii ridică glasul adevărurilor esenţiale. Iată bunăoară o simplă constatare, pe care nimeni la Geneva n’a îndrăsnit s’o facă neted: «Se aud fraze frumoase despre solidaritatea internaţională, fraternitatea popoarelor, cordialitatea relaţiunilor între naţiuni, dar toate acestea nu sunt decât literatură dulce. Realitatea este cu totul alta. In realitate niciun popor nu face politică internaţionalistă şi de fraternitate. Toate popoarele ridică bariere formidabile, care în prezent sunt numai de ordin economic şi politic. Chiar popoarele care aveau tradiţiuni liberaliste, se grăbesc să le îngroape şi să le uite». Iar în chestiunea dezarmărei aceste adevăruri prime care trebuiau să-şi găsească din primul ceas energica lor afirmare: «Dezarmarea trebuie să fie totală fiindcă altfel înseamnă o proastă comedie. Totală, adică pe mare, pe uscat, în aer. Până când toate statele nu vor fi dezarmat în mod efectiv, Italia nu poate dezarma, fiindcă altfel ar însemna să se sinucidă, să-şi piardă independenţa şi libertatea. Aceste consideraţiuni trebuie să vă lămurească de ce colegul dv. generalul de Marinis, observă la Geneva o atitudine fermă, foarte inteligentă de salvgardare a intereselor italiene și felul cum delegatul nostru la comisiunea dezarmărei a pus problema în complexitatea ei. Nu trebuie să se controleze numai câte tunuri posedă o naţiune, câte avioane, câte vapoare. Trebuie să se vadă ce posedă acea naţiune ca materii prime, ca fabrici, ca uzine care pot crea mâine la un moment dat un număr de corăbii, de tunuri, de avioane. Iată politica noastră de pace, aşa cum vă spuneam, de pace cu demnitate, cu hotărâre, pace pusă sub tutela intereselor noastre oriunde şi împotriva oricui ar fi. Va trebui ca şi această tânără Italie să-şi facă puţin loc în lume». E limbagiul Romei. Un glas care n’are nimic excesiv, nimic provocător. O simplă rechemare la realităţi şi o încurajare pentru concepţiile sănătoase, dar atrofiată de limbajul Genevei, o infuzie vitală dată timidităţilor prea mult prelungite, şi mai cu seamă o radicală spulberare a iluziilor inutile. Eugen Titeanu ------ xxoxx------Aniversarea „tigrului“ maghiar Contele Albert Apponyi a împlinit Sâmbătă 80 de ani. Este nu numai un eveniment personal. Este unul unguresc, şi «ciuntita» Ungarie l-a sărbătorit ca pe puţine altele. Dar să-l sărbătorească şi presa maghiară din România, iată un lucru căruia, deşi puteam să credem în el, nu i-am fi bănuit o justificare. Și totuşi bătrânul «tigru», cum a fost poreclit, va citi în ziarele maghiare de aici apologia cea mai gălăgioasă a unui anti-minoritar. Albert Appony, sărbătorit de o presă minoritară — fie și ungurească — iată un record care nu va fi egalat. Ziarele maghiare de aici, dintre care multe au trebuit să recunoască în timpul de după unire că li-e interzis principiul minoritarilor maghiari să se plângă de regimul românesc, atăta vreme cât a existat mai ’nainte un regim al lui Apponyi, scriu totuși, cu prilejul aniversării acesteia, lucruri ce se pot spune numai la Budapesta. Ungaria poate să sărbătorească pe călăul naţionalităţilor ce le robia până deunăzi, chiar dacă o asemenea apologie i-ar micşora autoritatea cu care vrea să apere în străinătate anumite drepturi minoritare, împotriva cărora se ridică un nume: Apponyi. Este dreptul el să sărbătorească un şovinism rectilinia, ca al acestuia. In atmosfera de-acolo, încărcată de ameninţări ce se traduc până şi in fapte ca ale tovarăşilor lui Windschgraetz şi în justifiări ca ale acelora, este prea uşor de uitat influenţa apponyiană asupra soartei minoritarilor unguri din statele succesoare. Dar nu se poate uita aceasta când o simţi personal, cum trebuie să o simtă presa maghiară de aici, când fiecare acţiune a ei contează a priori pe un eşec moral. Şi totuşi iată ziarul «Erdélyi Terlap», al fostului deputat din parlamentul român Zima Tibor, ziarul unuia de origină română, scriind: «Decât aceasta (decât împăcarea ce-o face azi ,re reacţionarism şi democraţie, N. Tr.) este mai importantă majestoasa consecinţă cu care a purtat în toată cariera sa insignile idealului nobil. Cinstea sa morală, năzuinţa sa spre dreptateaabilă», etc. etc. Repetăm, se pot scrie asemi ,«lacruri la Budapesta, unde noţiunile s'au pervertit până la declararea unei moralităţi a falsificatorilor. Se poate scrie acolo despre nobleţea idealismului arponyian şi despre moralitatea acidei cinste, ce tronează deasupra vieţii unuia care, în ce ne priveşte numai pe noi, şi-a legat pe veci numele de zona culturală cu ale ei şcoli româneşti îchise, maghiarizate într’un an cu sutele de episcopia dela Ilajdudorog şi de acel întreg sistem cultural şi şcolar, care în 10 ani, dacă nu se făcea unirea Ardealului cu România, ducea la totala desnaţionalizare a unui popor. Aici însă, când prin simpla antecedenţă apponyană ni s’ar justifica fie şi o crimă — ce ne repugnă şi în gând — îndreptată împotriva minorităţii ungureşti, lucrurile pe care le scrie cu acest prilej presa minoritară sunt o aberaţie ca toate clashcele aberaţii maghiare, şi nu le găsim, decât această scuză. (Citiţi continuarea în pag. II-a). Ionel Cronica literară Teodoreanu şi romanul copilăriei (pe marginea romanului „La Medeleni") de CEZAR PETRESCU Intr’un ciclu de reflexii asupra. Copilăria înseamnă o stare, adolesromanului, Albert Thibaudet lămurienta o criză. Pentru artist, pentru veste ingenios şi subtil de ce lite- romancier, copilăria oferă o materatura universală numără atâtea fire plăcută, adolescenţa disimulearomane ale copilăriei şi atât de puţine ale adolescentei, când inteligenta deschizându-se întâia oară la problemele lumei e atât de lacomă de absolut. «Copilăria pare limpede, spontană, se oferă, îşi are viaţa şi logica ei, care sunt armonioase şi complecte. Adolescenţa e toată în taine nemărturisite, în nuanţe, în nelinişte şi în tranziţiuni. că un subiect ingrat. Nu poţi reda sensibilă transiţia adolescentei decât oprind-o, nu poţi ordona desordinea decât suprimând-o. Fără îndoială, nu ştim ce este în fond, un copil. Dar arta dispune pentru a creia copii viabili, de o ipoteză comodă, fecundă, admirabilă: aceia că geniul poietic este o copilărie prelungită şi copilăria este un suflu poietic. Adevărată or falsă această ipoteză pune autorul, în romanul de copilărie, într’o atitudine limpede faţă de subiect». Copilul este aşadar un poiet în permanent conflict cu realitatea imediată, cu trivialul şi vulgarul cotidianului, evadează în fiece clipă din real pe aripele basmului şi metaforei, e neînţeles şi suferă fiindcă e neînţeles — copilăria e tristă ca un destin poetic nerealizat. Din urâţenia de toate zilele, se deşteaptă în «Dumbrava minunată» a lui Mihail Sadoveanu sau plăsmueşte din grădina plantelor, un miraculos paradis biblic ca micul Pierre Nozière al lui France. Iar fiindcă la capătul acestei vârste care transfigurează realitatea, aşteaptă şcoala cu uniformizarea ei tiranică, cu ucenicia ipocriziei şi cu depersonalizarea unde, cum spune Giovanni Papini — «unicul text de sinceritate rămână peretele latrinei» — aproape toate romanele copilăriei ca şi destinul copilăriei se închee ca un sfârşit de vacantă. Intr’o atmosferă glacială şi ploioasă de toamnă, cu cerul limpede al vacantelor pentru totdeauna întunecat. Buni sau răi, plini de ingenuu sau sortiţi mediocrităţii, coborâţi dintr’un sat de mocani sau din etacul cald al unei mame desmierdătoare, cu toţii trăiesc în primii ani de şcoală cel dintâi capitol desnădăjduit, după care toate desamăgirile, toate suferinţele, toate umilinţele şi toate concesiile făcute vieţii mai târziu, nu mai au decât o ştearsă şi secondară însemnătate. Atunci este criza ceia mare, lupta când ucizi ceia ce e în tine generos şi divin; după desnodământul acestei crize, accepţi ori crezi că accepţi viaţa aşa cum e, cu linişte — dar cum spune Taine — avec l’a tranquilité d’une fille-mére qui a assasiné son premier enfant. . . Trăsnea, doborât de definiții savante, adormind într’o zi friguroasă de Noembrie pe un hat lângă Fălticenii vechi sub cap cu «Artea de a învăţa a vorbi şi scrie corect olimba». E bursierul lui Delavrancea, răsucindu-se în aşternutul dormitorului pentru a asculta mai atent cele dintâi destrămnuri vinovate care-i arâţă imaginaţia. E Charles Bovary — Charbovary — cu cascheta lui ovoidă, din care copii şi-au găsit obiect de glumă şi de suferinţă din primul ceas. E Pierre Noziere, cu tunica fantastic imaginată de Rabion, croitorul portar, curajos şi mistic, întru delectarea unui întreg colegiu şi spre întâia umilinţă a copilului care ascunde în pupitru cel dintâi caet cu versuri stângace. E Jak (par un k), desprins din etacul Idei de Barancy, pentru a mucezi aruncat în gimnaziul Moronval, în tovărăşia lui Madon-Ghéza, odraslă nefericită a regelui negru din Dahomei. E Poir de Carotte, chinuindu-se să înţeleagă in dormitorul institutului Saint-Marc, de ce provizorul Vi© lone sărută noaptea când luminile se sting, pe Marceau, cel care roşeşte ca o fată. E Jacques Vinigras, acumulând zi cu ei revoltele din care va isbucni refractarul Vallés. E Sebastian Roch, alungat din pensionul iezuiţilor cu sufletul şi trupul violat. E Iliuşca lui Dostoievski bombardat cu pietre de ceata colegilor pe care îi urăşte până la moarte fiindcă a hrănit un câine vagabond cu o bucată de pâine în care ascunsese un ac cu gămălie. E Egoruşca din «Stepa» lui Cehov, dus la şcoală dealungul câmpiilor pustii şi emoţionat până la plâns de cântul Stepei. E Kim, fugit din colegiul Saint-Xavier din Lucknow pentru a întâmpina în furnicarul eteroclit al uliţilor indiene, Omul sfânt, de care nu l-a desprins nici o învăţătură şi nici o disciplină. E micul erou din La rohe pretexte a lui Mauriac, între grand’mère, soeur Marie- Henriette, şi acea delicioasă copilă de unsprezece ani, Camille. E Jacques Thibault, victima nu eroul, din ciclul Les Thibault al lui Roger Martin du Gard; sunt eroii din «L’Enfant qui pris peur» a lui Gilbert de