Cuvântul, august 1926 (Anul 3, nr. 521-546)
1926-08-01 / nr. 521
& ftaam Ill Mfj. S2 Redacția si Administrația 4, STEAOft S&K3NSAR, 4 Teseian 1 îR 6® «dmlBsstra|!a < ?an Í 78/10 Reda««» Director politie. TITÎSR FWACÖVIC1 Director; C. «S0&G0POL • ABONAMENTE IN ŢARA Un an 600 lei Şase Luni ....300. Trei luni . . . . ........................ . . • 150 , IN STRĂINĂTATE Un an . . . .............................. . 1200 Iei Șase luni .............. ..600. Trei luni ............... 356 . Maurrasism Se împlinesc şapte ani, de când Brănişteanu (Reno) — toate ziarele democrate au căutat să desluşească etapa finală a acţiunei noastre. E o nouă etapă. A noastră, dar şi a lui Maurras. Greşala democraţilor noştri a fost de a crede că naţionalismul lui Maurras e specific francez, fără să reţină nuanţa de universal umanism închisă de spiritul său roman şi de severa structură a formulei monarhice. Eugen Tifeanu la ziarul «Ora» — prima schiţă a «Cuvântului» de azi — câţiva dintre noi, în frunte cu Pamfil Şeicaru, risipeam mirajul steagului roşu şi profanam spre nedumerirea unui public cetitor crescut în eroarea paşoptistă — cultul democraţiei. Steagul roşu înfăţişase pentru noi numai revendicarea socială, sub care persistă în fond, nealterate comoara rassel şi drepturile pământului. Dogmatismul marxist nu putuse niciodată să încadreze spontanele porniri ale sufletului autohton, iar revolta pe care unii o prezintă ca un grozav big-zag de atitudine al scriitorilor naţionalişti de azi — se înrudea pur şi simplu cu aceea a vechiului socialism francez. Fondul naţional nu dispăruse niciodată. Dacă există convertire, există şi o filiaţiune a convertirii. .Ajunşi la étapa dela «Ora», nici Iarăşi e «coadă» la ghişeurile Companiei de vagoane cu paturi pentru străinătate. Francul e cinci lei şi jumătate. Românii se îmbulzesc către Paris. In fruntea acestor «români» se află bine ’nțeles, «Lipscani», adică acel ... — — , cartier expus rigorilor vitrinofobe unul din echipa noastră nu doream fare color Ce-şi ziceau cândva «casă fim confundaţi cu nişte mici conzişti». Dar şi în rândurile concetăservatori. Cauza absenteiştilor ca 5 tenior fără cusur exodul pare despre joacă dragostea pământului natal de pronunţat.. pe numerele ruletei dela Monte Cari Deşi la Paris preţurile salia în Ion nu era făcută să pasioneze proporţia gimnasticei lirei şi delascrisul cuiva şi nici să sprijine a- ruluit totuşi când francul e cinci filmarea unei doctrine. Deci nu lei şi jumătate, se crede că ar fi o conservatori în miniatuxă. «Ora* se declara de-a dreptul reacţionară. Hotărît reacţionară. Total reacţionară. Şi număr cu număr s’a întreprins, demonetizarea noţiunei de democraţie, lichidarea bazaconiei parlamentare şi iluzia votului universal, care înseamnă punerea în discuţie a întregii politici naţionale în funcţia unui joc de hasard asemănător cu risca românească, «Capul sau pajura» sau pe franţuzeşte «pile ou face». Necesităţile pământului şi ale cetăţii, ni le îumina cu doctrina lui tradiţionalistă, un premergător, Mihail Eminescu. Dar la aceste se opunea snobismul neo-honjuriştilor de azi, în care honjurismul paşoptiştilor stătue ca o ereditate fatală. Tradiţionalismul nostru avea miros de mucegai local, de slovă chirilică şi răsăriteană. Ni se opunea civilizaţia bulevardelor şi noi aduceam modestia chiliei unde se dospise prima cultură românească. Era mult. Pentru mentalitatea bon juristă era derizoriu. Eroarea era occidentală, mai precis franceză. Era eroarea Marei Revoluţii şi baliverna drepturilor omului, transmise paşoptismului liber-cugetător şi masonic. La eroarea franceză, ne-am văzut siliţi să opunem catastrofa experienţei şi în concluzie, critica franceză. Otrava şi antidotul. Şi astfel am ajuns la Maurras. Sunt şeapte ani.* Schiţa de la «Ora» a devenit ediţia definitivă, revizuită şi adăugată de la «Cuvântul». Polarizate de această acţiune, elemente de o valoare, pe care cetitorul e chemat cotidian s-o aprecieze, au adus spontan, aportul talentului sau al prestigiului lor, şi azi se păşeşte, după prima etapă a «Orei», după a doua etapă a «Gândirei», după a treia etapă a «Cuvântului» , la organizarea «Institutului românesc al disciplinelor naţionale», la mobilizarea în massă a ideilor. Şi acum o privire înapoi, căci legenda lui Lot nu ne sperie. Şeapte ani de militare împotriva unei tăceri permanente şi organizate. Iar în această săptămână, după un ultim an de hârţueli polemice, corul unanim şi strigătul de alarmă al presei democrate şi exotice. De la eleganta schiţă a prudentului eclectic Alfred Hefter, la discuţia împiedecată a d-lor Socor şi îi Revanşa leului.... revanşă pentru teu, faţă de vremea când trebuiau doisprezece sau sece pentru un singur franc. Experienţa decisivă va fi la faţa locului, — şi dacă unii compatrioţi au să schimbe feţe-feţe odată cu «programul» propus de la plecare, ii priveşte. Mai e însă ceva, care nu poate să-i desintereseze. Xenofobia la care au căzut parizienii. Zadarnic ziarele franceze şi expxtează la vechea curtenire şi cuviinţă a naţiei, franceze, nu e zi în care autocarele transportând prin oraş pe turiştii străini, să ţiu fie obiectul unor manifestaţii, care de la huiduelile şi fluierăturile platonice, trec repede la demonstraţii agresive mai palpabile. Desigur, englezii şi americanii sunt cel dintâi visaţi. Din ziua crizei provocate de intervenţia d-lui Terriot, când sterlina şi dolarul s’au urcat vertiginos, parizienii au în oroare nu numai aceste valute atletice dar şi pe posedanţii lor. Tot ce pare englez şi american e antipatic. Cum August e luna când şi provincialii francezi vin la Paris, s-a întâmplat că şi mulţi dintre aceştia, intrând, din economie, în echipele avantajoase ale turiştilor străini, să fie malnenaţi ca şi aceştia. Industria atelieră e foarte alarmată. Clientela anglo-americana e în deosebi excelentă. Negustorimea de asemenea se îngrijorează tot mai mult. Dacă manifestaţiile continuă, — xenofobia e un acces contagios, — «sezonul străin», devine foarte compromis.* Dar tomul de pe stradă» al Parisului e prin tradiţie frondeur şi desinteresat... ...Românii care asaltează ghişeurile companiei vagoanelor cu paturi pentru destinaţia Paris, vor trebui de data aceasta să-şi lase obiceiul de a face pe englezii... Să imite pe ilustra lor compatriotă Elvira Popescu, care vorbeşte româneşte şi în piesele ce joacă... România, graţie şi Regelui nostru care se află acum în Franţa, se bucură de sigur, de alte sentimente... Or cum prudenţa e recohiandabilă. Căci pot fi şi arţăgoşi care să spue reproducând fără a şti celebra vorbă a lui Huebsch: — «Bine, englezi, americani, olandezi îi înţelegi, că au de unde. Dar pârliţii ăştia ce,, pardon de expresie." caută?» QsaidL ----ooooOOXOOOO00--- ANTISEMITISM CREŞTIN. Cei mai cumplită erezie a veacului de pa*. PETRE CHIRICUJA NI I «Trebue n asculta de IJum. r ne..eu mai mult decât de oa*nenh. . Faptele Apostolilor 3, 29. sau Şi oare toţi apostolii au scris? Nici decum. Cel puţin Sf. Scriptură nu are nimic păstrat dela unii din apostoli. Şi este absolut sigur, Sf. Scriptură adevereşte: toţi sfinţii apostoli au lucrat minuni şi au propovăduit adevărul mântuirii în toată lumea. «În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marteniic lumii cuvântul propovăduirii lor». (Romani 10, 17; vezi şi capitolul 24, 14), după cuvântul Domnului Christos care li s’a zis: «mergeţi şi învăţaţi toate neamurile» (Matei 28, 19; Marcu 16, 15 ş. a. Şi dacă unii dintre apostoli n’au scris, dar oare învăţăturile lor, amintirile, îndemnurile, sugestiunile, datinele lor — toate acestea n'au preţ pentru creştinii din zilele lor şi pentru cei din toate timpurile creştine? Cum adică, dacă deja domnul Christos,, de la sfinţii apostoli şi cei dintâi părinţi avem şi păstrăm anumite prescripţion tainice, întru, slujirea sf. liturghii, a sfintelor taine, a milosteniei ş. a. — acestea pentru că nu-s scrise, sunt obiceiuri omeneşti, sunt precum li zice d. Cuza: «forme de culte goale de fond?» In loc să ne silim să înoim şi să înviorăm credinţa multora, pârguită de necredinţă, de greul şi de nimicnieiile vieţii, gustând mereu din isvorul cel pururea dătător de viaţă al credinţii sfinţilor apostoli şi cei dintâi mărturisitori — noi, secătuiţi de, vlaga credinţii, nor bicisnicii să părăsim această credinţă, aceste «forme» pentru cuvântul că în sufletul unora, celor mai mulţi dintre noi, nu mai trăeşte nimic pentru «formele» pentru cari odinioară se cutremura din temelii viaţa bisericii, D. Cuza pretinde că numai cetirea Sf. Evanghelii (căci vom vedea: d-sa leapădă Vechiul Testament ca fiind religia diavolească a unui popor blestemat) este îndeajuns pentru cunoaşterea adevărului: «iar adevărul învăţăturii lui Isus întocmai ca şi soarele se impune prin strălucirea lui proprie şi nu are nevoe de chibriturile teologiei ca să fie văzut». Aşa dară, numai cetirea fiecăruia în Evanghelie, fără nici o îndrumare critică, fără nici o osebită pregătire, este deajuns şi înlesneşte oricărui cetitor înţelegerea adevărului? Scriptura, ştim, este una singură — şi totuşi sunt sute înţelesurile şi deosebirile cari se dau aceloraşi cuvinte din Scriptură — de unde dai mulţimea atâtor tălmăciri, dintre cari unele foarte bizare: cazul antisemitismului nostru «creştin»? Nici una din operile literare universale n’a provocat atâta discuţiune, atâta pătimaşă discuţiune cât a provocat în omenire cetirea Scripturii. Cauza? Tocmai lipsa oricărui statornicit, oricărui urmări şi ascultări de sfântă tradiţie, care îndrumează mintea cetitorului, subliniază sensul textului şi fereşte pe cetitor a bate căi lăturalnice, căutând adevărul, unul singur şi etern adevăr al mântuirii. Putinţa de înţelegere a fiecăruia! dar sunt legiuiri şi opere literare cari să scriu în zilele noastre, folosind cuvinte îndeobşte cunoscute, soluţionând conflicte de cea mai mare actualitate, de pildă: legea chiriilor, legea proprietăţii, legea electorală, etc., întrebăm: câţi, nu simpli cetitori, dar avocaţi, magistraţi, jurisconsulţi şi erudiţi critici literari înţeleg într’acelaş fel, deopotrivă şi adevăratul sens al legii ori opere juridice, literare? Câţi tălmăcesc Scriptura , ori toate osebitele tălmăciri sunt adevărate? Şi dacă până la antisemitismul creştin românesc nimeni n’a mai înţeles aşa Scriptura, atunci oare, toate tălmăcirile celelalte şi toată teologia creştină sunt «chibrituri» şi numai antisemitismul «creştin» este autentica tălmăcire a adevărului? Vom vedea. Ş’apoi, să nu uităm: Sf. Tradiţiune este şi apără autenticitatea Scripturii. Fără Tradiţie (e vorba de chibriturile d-lui Cuza) nici n’ar avea Scriptura înfăţişarea pe care o are. Cine adevereşte doar autenticitatea cărţilor cari compun Scriptura şi întregesc canonul celor două Testamente, în fiinţă de mii de ani aşa cum le avem astăzi? Protestanţii şi ereticii au înalt mereu atacurile lor împotriva câte uneia sau mai multor cărţi din Sf. Scriptură, cari nu se potrivesc rătăcirii lor, «tălmăcirii» lor despre adevăr. Nu este carte în Sf. Scriptură care să nu fi fost contestată pe îând de către diversele ramuri ale protestantismului. împotriva tuturor acestor încercări de veacuri stă veghe: Sf. Tradiţiune, mărturisirea neclătinată a bisericii care a primit cărţile aşa cum sunt din mâinile sfinţilor scriitori, le-a păstrat fără schimbare şi le-a folosit pentru mântuirea sufletelor aşa precum a fost voinţa şi divina inspiraţiune a autorilor. Acum însă, după toate aceste îndrumări, par’că am vrea să zicem: bine! fie şi fără nici o altă îndrumare, fără nici o tradiţie, să încercăm totuşi a cunoaşte adevărul problemei antisemitismului creştin, şi numai după Evanghelie,— bine. Să cercetăm dar şi să vedem, întrucât şi în ce lumină se înfăţişează antisemitismul «creştin» numai pe temeiurile pe cari le poate îndreptăţi Evanghelia Domnului Christos. (va urma) 4 PAGINI 2 LE* O'ttmiestica fl Augusticus paw ACTUALITĂŢI Liberalii Abia s’au anunţat primele alegeri parţiale şi liberalii, nemulţumiţi numai cu tutelarea guvernului, revendică «indicaţia poporului»... Nici mai mult, nici mai puţin ! S’au fixat pentru Septembrie şapte alegeri universale, — şase de Senat şi două de Cameră —, în afară de cele restrânse, şi partidul liberal crede că a venit momentul să ceară, la rândul său, d-lui general Averescu, o recomandaţie pentru puterea, pe care o spun departe dar o vor aproape, — şi pe care, cine se îndoeşte — o vor lua când vor şi cum vor, indicaţi prin complezenţa guvernului ori respinşi de oroarea poporului. Ni se spune că printr’un fost ministru liberal, amic intim al d-lui Brătianu şi probabil viitor ministru de interne s’a făcut un demers pe lângă d. Oct. Goga şi că s'a cerut, în numele «şefului» ca alegerile «article să fie, oarecum, o indicaţie în favoarea partidului liberal, un început de indicaţie, adică să iasă din urne trei aleşi liberali: d. Tancred Constantinescu, d- dr. Anghelescu şi d. C. Bana, — la Bihor sau Lănuşna cel dintâi, la Buzău cel de-al doilea şi la Ialomiţa, ultimul. D. Goga pare a fi ezitat, — şi misionarul liberal ar îi admis ca măcar cele două din urmă, — mandatul senatorial dela Buzău şi cel de deputat dela Ialomiţa să revină partidului liberal. Rezultatul alegerilor se însărcinează să lămurească ce s’a petrecut şi ce se va mai petrece în culisele intime liberalo-averescane, în această împărţire a «voinţei poporului»..Mare discuţie în jurul guvernatoriei Băncii Naţionale. La 1 ianuarie mandatul d-lui Oromolu încetează, şi averescanii speră ca ă. Vintilă Brătianu nu va merge aşa departe încât să impună menţinerea d-sale,sau înlocuirea cu un alt—oromolu, tot Uheraloid şi tot atât de «competent». Deci, şi metre luptă pentru fotoliul din Palatul de pe strada Lipscani, între toţi ce se simt ameninţaţi de remanierea de la toamnă, între toţi cei rămaşi de la început pe dinafară, între toţi ce-şi simt o vocaţie oricât de vagă pentru postul care nu lasă să postească pe cel ce l’ar deţine.Doi competitori au apărut, până acum, în arenă, — d-nii Trancu-Iaşi şi d- Th. Curalbu,— cel din ţări cu drepturi incontestabile faţă de cel de-al doilea. Economist, fost 17 ani la Banca Naţională, — şi mai ales incomod d-lui Vintilă Brătianu, — sunt titlurile d-lui Trancu-Iaşi- Sigur remaniat la toamnă deci ... fără ocupaţie, — e titlul d-lui Cudalbu. Până acum, gândul d-lui general Averescu nu e cunoscut nici celor mai intimi ai săi, căci şeful guvernului are dorm norme, în alegerile ă-sale : să nu promită dacă nu s’a fixat, şi... să nu divulge, dacă a ales. Și apoi, vorba dsale, — «văzând si făcând»... Dar se pare că, totuşi, ă. general Averescu a făcut o vagă inidiscreţie, în urma căreia titlurile d-lui Trancu au pălit, iar speranţele d-lui Cudalbii s’au evaporat,« dacă nu s’ar putea zice că cei «doi se ceartă», se poate totuşi spune că al treilea câştigă». Cine e al treilea» f . d. v. Guvernatoriu pretind să fie „indicaţi“ în alegerile parţiale Ei cer cel putin un loc la Senat şi unul la Cameră BARCH NATIONALE frământă partidul poporului Dar si pare că nici d. Francu, nici d. Cudalu nu o vor avea Generaţia Violenţei Printr’un act de curaj intelectual, frumos fiindcă rezumă reacţiunea unor suflete amăgite şi ultragiate, « Dr. I. Satraie a desfăşurat în coloanele ziarului «Cuvântul» elementele determinative ale divorţului moral dintre d. A. C. Cuza şi generaţia tânără ce se grupase ln jurul profesorului doctrinar al antisemitismului. Fireşte ziarele democraţiei circumcise, alese şi mesianice au avut în primul moment o prelungă respiraţie; scanau de obsesia atâtor manifestată. Dar reculegându-se din ameţitoarea bucurie a primelor momente, examinând mai matur situaţia şi-au dat seama că prin mărturisitele înclinări guvernamentale, d. A. C- Cuza însemna oricum o frână, dat fiind că un guvern are nevoe, cel mult, de două trei ori pe an de manifestaţii necesare diversiunilor. L. A. N. C- fără d. A- C. Cuza, ar însemna libertate de mişcare în afară de nevoile guvernului şi mai ales împotriva erorilor fatal legate de orice guvern cu deviza «ce-am avut şi ce-am pierdut». Prin d. Dr. Ioan Istrate, generaţia tânără şi-a formulat crezul, cu violenţă, dacă se cere violenţă, cu sacrificii de vieţi omeneşti pentru a se statornici o ordine morală în ordinea naţională. D. Em. Socor prin «Adevărul» comentând acest crez politic scrie: «E de reţinut» ca să adaoge consolator «şi ar fi, în adevăr, îngrijitor, dacă n’am şti că fascismul român este o utopie şi că poporul nostru — spre cinstea lui — e incapabil de asemenea procedee»- înţelegeţi cum treime tălmăcită această speranţă: «ren mare doză de narcotic democraţie s’a dat naţiei româneşti, pentru a mai îi posibilă o apropiere de realităţi şi o reacţiune viguroasă a organismului; eroarea democrată s’a servit jif wilute*’Ideologice de toii demagogii răsp»iu.iior electorale. O generaţie tânără care socoteşte violenţa necesară în politică, o generaţie ce ajunge la cultul violenţii fără să caute justificări teoretice în «Reflexions sur la violence» a lui Georges Soret, o generaţie exasnerată d-e Em. Socor. Nu p poate înţelege nimeni cu uşurinţă. Pentru atâţia învechiţi, sufletul acestei generaţii rămâne o enigmă, căci toţi uită că sensibilitatea generaţiei tinere s’a plămădit în anii crânceni ai răsboiuluî. Fiecare poartă în el imagini tragice, frânt, retragere desordonată, priboaie sau anii de ocupaţie cu umilinţi, brutalităţi, mizerie. între aceşti părtaşi ai violenţii sunt foştii cercetaşi, fantomele pribege de copii pe drumurile Moldovei, sunt tovarăşii că şi-au îngropat prietenii doborâţi de foame şi de frig, sunt copii ce-au primit vrea de vreme încercări pe care abia le pot îndura oamenii maturi. Eroica lor suferinţă, frageda lor rezistenţa la toate încercările nenorocului precoce,le-a creiat o imagine adecvată a patriei- A fost o iniţiere tristă, a fost o împărtăşanie dramatică din destinele naţiei, o împărtăşanie prea devreme, depăşind adesea puterile lor plăpânde, dar binefăcătoare, a crescut energii curajoase, a dat un realism politic naţionalismului, în locul romantismului călduţ şi morman al trecutului. Din ei nu se pot recruta «secături entuziaste» ci fanatici al unei mari fapte. Fiecare din generaţia tânără, are impresia că poartă testamentul unuia din cei morţi pentru patrie, fiecare din ei se socoteşte continuatorul energiilor naţionale deslănţuite la 1916. E dacă vreţi o generaţie dominată de spiritul mesianic, vrea să realizeze ceva, e gata să se subordoneze unei mari idei, dar refuză cu o mândră îndărătnicie să slugărnicească fie şi o mare ambiţie. Spectacolul celor opt ani ce-au trecut de la unire, i-a amărât sufletul, bălăceala în lături a partidelor a scârbit-o, iar boitul puturos uitat neîngropat, al porcului constantinesc e un simbol provocator. S’a încrezut în poetul «pătimirii noastre», s’a raliat d-lui Octavian Goga pentru «Ideia Naţională» şi poetul devenit ministru a dat avânt tuturor minorităţilor, mutilând «ideia naţională», umilind autoritatea statului. S'a raliat cu fanatism d-lui A. Cuza. Când a fost procesul privitor, la reintegrarea la catedră a profesorului lor, au făcut sgomotoase manifestaţii. Şefii acestui tineret au fost eliminaţi din şcoli. N. Dragoş, C. Dănulescu, I. Simionescu etcau aşteptat aproape doi ani ca cineva să le ia apărarea. D. A. C. Cuza intrat în cameră, nu şi-a smintit de cei eliminaţi din universitate pentru devotamentul ce i-au arătat, şi în Ioc să ceară suprimarea unei scandaloase măsuri ■nedrepte, a oferit colaborarea—doctrinară fireşte — guvernului a cărui majorităţi au fost alese de minorităţi. Suflete desamăgite, energii utilizate şi înşelate, generaţia tânără îşi caută o nouă orientare. Ei vor întronarea sancţiunilor şi când nu există nici o sancţiune, ei fac analogia violenţii; instinctul de conservare morală a naţiei se spovedeşte în sufletele lor-Pamfil Seiiwu In fine s’a găsit în Grecia un om care să-şi ia însărcinarea de a fi prim-ministru şi a constitui un cabinet. .Prin aceasta s’a rezolvat criza ministerială, ce durează de aproape un an. Nu s’a rezolvat însă criza, în care se sbate ţara de când cu schimbarea formei de guvernământ criză agravată cu venirea generalului Pangalea, printr’o lovitură de stat, întâi ca şef de guvern şi apel ca preşedinte de republică. Se cunosc împrejurările în care a dat lovitura şi se ştiu etapele ce a urmat pangaliada şi n’o să recapitulăm astăzi istoricul întregei comedii La prima vedere aspectele politicei interne, par că sunt manifestările unei dictaturi exercitată după toate perceptele orânduite de necesitatea unei îndrumări pe calea progresului. Cercetând însă mai de aproape aceste manifestări, vedem că avem de a face cu o concepție sui-generis, care este o împerechere de stărînţi în a-şi însuşi o ideologie de la vecini, cu puternice reminiscenţe din doctrina şi apucăturile aşa zisei democraţii, cari au permis lovitura şi spre cari se întoarce astăzi Pangalos. Venind aşa cum a venit, n’a putut să aducă decât o ambiţie şi toată activitatea lui s’a mărginit la rezolvarea problemei de politică internă, care era de a preveni o nouă lovitură de stat, fie din partea monarhiştilor fie din partea celorlalţi republicani. De aceea a dezarmat opoziţia, nu prin temeinicia , garanţia unui program superior şi real de guvernare, ci prin forţa armată, arestând şi deportând pe şefii ei, oride câte ori insuficienţa persoanei sale devenea prea evidentă; iar Grecia care, în faţa realipiţii produsă de o mână de militari cu ajutorul refugiaţilor, credea că, cel puţin, instalarea unui singur om la conducerea statului, va putea să scoată din mocirla luptelor, de partid redându-i o parte din liniştea antemergătoare năzdrăvăniei colonelului Plastiras, continuă să fie prada aceloraşi sbuciumări interne şi aceloraşi crize economice şi financiare. Pangalos nu exercită asupra Grecciei o dictatură. Dictatura implică o acumulare de soluţii pentru chestiunile ce agită ţara, un program precis şi hotărât de realizări, un simţ de preîntâmpinare a evenimentelor, toate acestea reprezentate prin personalitatea dictatorului, crre trebue să aibă şi o voinţă implacabilă şi o hotărâre de a-şi lua răspunderea faptelor şi situaţiilor. Lipsit de calităţile cerute unui dictator încearcă să legalizeze tirania prin constituirea unui cabinet de «reconciliere naţională» şi prin alegerea unui «parlament constituţional», de la cari aşteaptă o înţelegere pentru soluţionarea gravelor probleme de politică internă. Când primul-ministru Pangalos n’a putut să se înţeleagă cu «dictatorul» Pangalos pentru soluţionarea crizei, ne putem da seama de perspectiva ce se deschide Greciei, mâine, când 000 de inşi din diverse tabere, cu diferite concepţii şi multe animozităţi vor încerca să se înţeleagă. întoarcerea generalului Pangalos la împărţirea răspunderii guvernării şi legiferării cu «toată ţara» prin instituţiile aşa zise ale democraţiei, nu înseamnă altceva decât certificatul lipsei sale de capacitate. A avut în mână toate puterile unui stat ca să facă o dictatură în folosul statului, şi n’a exercitat de cât tiranie fiindcă n’avea recunoaşterea din partea ţării. Speriat da consecinţele ei, reia calea democraţiei, afirmând — spre a şi masca incapacitatea şi ambiţia — că odată ţara liniştită (?) vrea să se întoarcă la vechea libertate. «Libertatea»? constă în alegerea unui om care să guverneze Naţiunea; aşa cred eu că e cel mai bun mod de a interpreta libertatea» — afirma într’o scrisoare generalul Giuseppe Garibaldi. Dacă e dornic de libertate generalul Pangalos de ce își reduce tot programul său la a nu lăsa această libertate poporului grecesc. Până atunci criza din Grecia va continua. ----ooOOOOXOOOitoo—. POLEMICA SnagomM Autorizarea construitei liniei electrice de interes particular Buturești—Snagov—Ploeşti, făcută în ciuda avizului contrar al d-lui Vintilă Brătianu, pe care, de altminteri nu l-a întrebat nimeni n’a stârnit numai polemica în care s’a stricat tandra tovărășie Universul- Viitorul, dar a mai smuls şi fostului ministru de finanţe mărturisirea regimului anormal din România." Şi anormal şi imoral. E şi una şi alta, când unul partid, nevoit să abandoneze puterea, fiindcă nu mai era în stare s-o exerciteze, i se lasă totuşi autoritatea de a-şi impune prin alţii numai vroinţele lui, — şi încuviinţarea d’a declara fără a doua zi, or ce s’ar face împotriva aceloraşi vroinţi. Nu ne-am amestecat în disputa dintre d-nii Vintilă Brătianu şi St. Han Jopeseu asupra necesităţei de diverse ordine a liniei încuviinţa- te. Cu atât mai puţin în caracterul personal care s’a dat polemicei. Fintul ministru de finanţe e întotdeauna — chiar când a plătit 100 de mi, Home pentru otelul Blank dela Sinaia, — campionul «intereselor permanente ale Statului». Iar dacă antagonistul său are sau nu «un interes particular», ne este perfect indiferent. Noi credem, — şi, în adevăr, fără nici un soi de interes, — că linia proecată va fi de mult folos, — şi că înverşunarea d-lui Vintilă Brătianu e cel puţin absurdă. Fără a intra în demonstraţii tehnice probante, e limpede că nu poţi pretinde cuiva să investească. — mai, cu seamă azi! — mari capitaluri, fără a~i înlesni și avantaje în care să-și găsească o socoteal. In toată aceasta chestiune problematică rămâne găsirea acelor capitaluri, — or cât de «scandaloasă» pretinde d. Brătianu că ar fî concesiunea. In schimb mai mult decât scandaloasă este atitudinea politică, pe care o afişează ostentativ cu acest, prilej fostul ministru de finanţe. Cu literile cele mai negre ziarul său anunţă: Ca orice măsură de adrentul îndreptată împotriva nani 'liters'? general al Statului concesiunea aceasta nu poate să dureze. Se va găsi un corectiv, la momentul oportun, şi nu numai vor fi tras la răspundere cei cari au nesocoti interesul general, dar concesionarii vor trebui să intre în cadrul narr drepturi particulare cari să fie în concordanţă, iar nu în opunere cu interesele generale ale Steiului. Ameninţarea brutală şi cinică: viitorul guvern liberal n’are să respecte concesiunea acordată şi contractele încheiate pe temeiul ei! Iată explicaţia «forţei» liberale. Nu te poţi atinge de ceea ce fac ei, — fie paşapoarte, furnituri, comercializări, contracte pr uzint de avioane mortuare. Dânşii pot să strice tot ceea ce fac alţii, dacă aceştia n’au avut consimţământul lor. Aceasta-i «continuitatea» pentru care a fost improvizat guvernul Averescu. Liberalii sunt cu doctrina fabulei: «vroim egalitate dar nu pentru căţei». ...Şi d. Averescu care face pe fudulul târând de coadă tinicheaua liberală! aialS CITITI IN PAG. 1 Vai Guvernul Averestu, d. bwdatu si plC-Uberal