Cuvântul, august 1926 (Anul 3, nr. 521-546)

1926-08-01 / nr. 521

& ftaam Ill Mfj. S2 Redacția si Administrația 4, STEAOft S&K3NSAR, 4 Teseian 1 îR 6® «dmlBsstra|!a < ?an Í 78/10 Reda««» Director politie. TITÎSR FWACÖVIC1 Director; C. «S0&G0POL • ABONAMENTE IN ŢARA Un an 600 lei Şase Luni ....300. Trei luni . . . . ........................ . . • 150 , IN STRĂINĂTATE Un an . . . .............................. . 1200 Iei Șase luni .............. ..600. Trei luni ............... 356 . M­aurrasism Se împlinesc ş­apte ani, de când­­ Brănişteanu (Reno) — toate ziarele democrate au căutat să desluşească etapa finală a acţiunei noastre. E o nouă etapă. A noastră, dar şi a lui Maurras. Greşala democraţilor noştri a fost de a crede că naţionalismul lui Maurras e specific francez, fără să reţină nuanţa de universal uma­nism închisă de spiritul său roman şi de severa structură a formulei monarhice. Eugen Tifeanu la ziarul «Ora» — prima­ schiţă a «Cuvântului» de azi — câţiva din­tre noi, în frunte cu Pamfil Şeicaru, risipeam mirajul steagului roşu şi profanam spre nedumerirea unui public cetitor crescut în eroarea pa­şoptistă — cultul democraţiei. Steagul roşu înfăţişase pentru noi numai revendicarea socială, sub care persistă în fond, nealterate co­moara rassel şi drepturile pămân­tului. Dogmatismul marxist nu pu­tuse niciodată să încadreze sponta­nele porniri ale sufletului autoh­ton, iar revolta pe care unii o pre­zintă ca un grozav big-zag de ati­tudine al scriitorilor naţionalişti de azi — se înrudea pur şi sim­plu cu aceea a vechiului socialism francez. Fondul naţional nu dispă­ruse niciodată. Dacă există conver­tire, există şi o filiaţiune a conver­tirii. .Ajunşi la étapa dela «Ora», nici Iarăşi e «coadă» la ghişeurile Companiei de vagoane cu paturi pentru străinătate. Francul e cinci lei şi jumătate. Românii se îmbulzesc către Paris. In fruntea acestor «români» se află bine ’nțeles, «Lipscani», adică acel ... — — , cartier expus rigorilor vitrinofobe unul din echipa noastră nu doream f­are color Ce-şi ziceau cândva «ca­­să fim confundaţi cu nişte mici con­­­zişti». Dar şi în rândurile concetă­­servatori. Cauza absenteiştilor ca­ 5 ten­ior fără cusur exodul pare desp­re joacă dragostea pământului natal de pronunţat.. pe numerele ruletei dela Monte Cari Deşi la Paris preţurile salia în Io­n nu era făcută să pasioneze­­ proporţia gimnasticei lirei şi dela­­scrisul cuiva şi nici să sprijine a-­ ruluit totuşi când francul e cinci filmarea unei doctrine. Deci nu­­ lei şi jumătate, se crede că ar fi o conservatori în miniatux­ă. «Ora* se declara de-a dreptul reacţionară. Hotărît reacţionară. Total reacţio­nară. Şi număr cu număr s’a între­prins, demonetizarea noţiunei de democraţie, lichidarea bazaconiei parlamentare şi iluzia votului uni­versal, care înseamnă punerea în discuţie a înt­regii politici naţiona­le în funcţia unui joc d­e hasard a­­semănător cu risca românească, «Capul sau pajura» sau pe franţu­zeşte «pile ou face». Necesităţile pământului şi ale ce­tăţii, ni le îumina cu doctrina lui tradiţionalistă, un premergător, Mihail Eminescu. Dar la aceste se opunea snobis­mul neo-honjuriştilor de azi, în ca­re honjurismul paşoptiştilor stătue ca o ereditate fatală. Tradiţionalis­mul nostru avea miros de mucegai local, de slovă chirilică şi răsări­teană. Ni se opunea civilizaţia bu­levardelor şi noi aduceam modestia chiliei unde se dospise prima cul­tură românească. Era mult. Pentru mentalitatea bon juristă era deri­zoriu. Eroarea era occidentală, mai pre­cis franceză. Era eroarea Marei Re­­voluţii şi baliverna drepturilor o­­m­ului, transmise paşoptismului li­­ber-cugetător şi masonic. La eroarea franceză, ne-am vă­zut siliţi să opunem catastrofa ex­­perienţei şi în concluzie, critica franceză. Otrava şi antidotul. Şi astfel am ajuns­­ la Maurras. Sunt şeapte ani.* Schiţa de la «Ora» a devenit edi­ţia definitivă, revizuită şi adăuga­tă de la «Cuvântul». Polarizate de această acţiune, elemente de­ o va­loare, pe care cetitorul e chemat cotidian s-o aprecieze, au adus spon­tan, aportul talentului sau al pres­tigiului lor, şi azi se păşeşte, după prima etapă a «Orei», după a doua etapă a «Gândirei», după a treia etapă a «Cuvântului» , la organi­zarea «Institutului românesc al dis­ciplinelor naţionale», la mobilizarea în massă a ideilor. Şi acum o privire înapoi, căci le­genda lui Lot nu ne sperie. Şeapte ani de militare împotriva unei tă­ceri permanente şi organizate. Iar în această săptămână, după un ultim an de h­ârţueli polemice, corul unanim şi strigătul de alar­mă al presei democrate şi exotice. De la eleganta schiţă a prudentu­lui eclectic Alfred Hefter, la discu­ţia împiedecată a d-lor Socor şi îi Revanşa leului.... revanşă pentru teu, faţă de vremea când trebuiau doisprezece sau sece pentru un singur franc. Experienţa decisivă va fi la faţa locului, — şi dacă unii compatrioţi au să schimbe feţe-feţe odată cu «programul» propus de la plecare, ii priveşte. Mai e însă ceva, care nu poate să-i desintereseze. Xenofobia la ca­re au căzut parizienii. Zadarnic ziarele franceze şi expxtează la ve­chea curtenire şi cuviinţă a naţiei, franceze, nu e zi în care autocarele transportând prin oraş pe turiştii străini, să ţiu fie obiectul unor ma­nifestaţii, care de la huiduelile şi fluierăturile platonice, trec repede la demonstraţii agresive mai pal­pabile. Desigur, englezii şi americanii sunt cel dintâi visaţi. Din ziua cri­zei provocate de intervenţia d-lui T­erriot, când sterlina şi dolarul s’au urcat vertiginos, parizienii au în oroare nu numai aceste valute atletice dar şi pe posedanţii lor. Tot ce pare englez şi american e antipatic. Cum August e luna când şi provincialii francezi vin la Pa­ris, s-a întâmplat că şi mulţi dintre aceştia, intrând, din economie, în echipele avantajoase ale turiştilor străini, să fie maln­enaţi ca şi a­­ceştia. Industria atelieră e foarte alar­mată. Clientela anglo-americana e în deosebi excelentă. Negustorimea de asemenea se îngrijorează tot mai mult. Dacă manifestaţiile continuă, — xenofobia e un acces contagios, — «sezonul străin», devine foarte com­­promis.* Dar tomul de pe stradă» al Parisului e prin tradiţie fron­­deur şi desinteresat... ...Românii care asaltează ghişeu­­rile companiei vagoanelor cu pa­turi pentru destinaţia Paris, vor trebui de data aceasta să-şi lase o­­biceiul de a face pe englezii... Să i­­mite pe ilustra lor compatriotă El­vira Popescu, care vorbeşte româ­neşte şi în piesele ce joacă... Româ­nia, graţie şi Regelui nostru care se află acum în Franţa, se bucură de sigur, de alte sentimente... Or cum prudenţa e recohiandabilă. Căci pot fi şi arţăgoşi care să spue reproducând fără a şti celebra vor­bă a lui Huebsch: — «Bine, englezi, americani, o­landezi îi înţelegi, că au de unde. Dar pârliţii ăştia ce,­, pardon de expresie." caută?» QsaidL ----ooooOOXOOOO00---­ ANTISEMITISM CREŞTIN. Cei mai cumplită erezie a veacului de pa*. PETRE CHIRICUJA NI I «Trebue n asculta de IJum. r ne..eu mai mult decât de oa­­*nenh. . Faptele Apostolilor 3, 29. sau Şi oare toţi apostolii au scris? Nici decum. Cel puţin Sf. Scriptură nu are nimic păstrat dela unii din apostoli. Şi este absolut sigur, Sf. Scriptură adevereşte: toţi sfinţii a­­postoli au lucrat minuni şi au pro­povăduit adevărul mântuirii în toată lumea. «În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la mar­teni­ic lumii cuvântul propovăduirii lor». (Romani 10, 17; vezi şi capitolul 24, 14), după cu­vântul Domnului Christos care li s’a zis: «mergeţi şi învăţaţi toate neamurile» (Matei 28, 19; Marcu 16, 15 ş. a. Şi dacă unii dintre apostoli n’au scris, dar oare învăţăturile lor, a­­mintirile, îndemnurile, sugestiuni­­le, datinele lor — toate acestea n'au preţ pentru creştinii din zile­le lor şi pentru cei din toate tim­purile creştine? Cum adică­, dacă deja domnul Christos,, de la sfinţii apostoli şi cei dintâi părinţi avem şi păstrăm a­­numite prescripţion­ tainice, întru, slujirea sf. liturghii, a sfintelor tai­ne, a milosteniei ş. a. — acestea pentru că nu-s scrise, sunt obi­ceiuri omeneşti, sunt precum li zice d. Cuza: «forme de cult­e goale de fond?» In loc să ne silim să înoim şi să înviorăm credinţa multora, pârgui­tă de necredinţă, de greul şi de ni­­micnieiile vieţii, gustând­­ mereu din isvorul cel pururea dătător de viaţă al credinţii sfinţilor apostoli şi cei dintâi mărturisitori — noi, secătuiţi de, vlaga credinţii, nor bicisnicii să părăsim această cre­dinţă, aceste «forme» pentru cuvân­tul că în sufletul unora, celor mai mulţi dintre noi, nu mai trăeşte ni­mic pentru «formele» pentru cari odinioară se cutremura din teme­lii viaţa bisericii­, D. Cuza pretinde că numai ceti­rea Sf. Evanghelii (căci vom ve­dea: d-sa leapădă Vechiul Testa­ment ca fiind religia diavolească a unui popor blestemat) este îndea­juns pentru cunoaşterea adevăru­lui: «iar adevărul învăţăturii lui Isus întocmai c­a şi soarele se im­pune prin strălucirea lui proprie şi nu are nevoe de chibriturile teo­logiei ca să fie văzut». Aşa dară, numai cetirea fiecăruia în Evanghelie, fără nici o îndru­mare critică, fără nici o osebită pregătire, este deajuns şi înlesneş­te oricărui cetitor înţelegerea ade­vărului? Scriptura, ştim, este una singu­ră — şi totuşi sunt sute înţelesuri­le şi deosebirile cari se dau acelo­raşi cuvinte din Scriptură — de unde dai mulţimea atâtor tălmă­ciri, dintre cari unele foarte bizare: cazul antisemitismului nostru «creş­tin»? Nici una din operile literare universale n’a provocat atâta dis­­cuţiune, atâta pătimaşă discuţiune cât a provocat în omenire cetirea Scripturii. Cauza? Tocmai lipsa ori­cărui statornicit, ori­cărui urmări şi ascultări de sfântă tradiţie, care îndrumează mintea cetitorului, sub­liniază sensul textului şi fereşte pe cetitor a bate căi lăturalnice, cău­tând adevărul, unul singur şi e­­tern adevăr al mântuirii. Putinţa de înţelegere a fiecăruia! dar sunt legiuiri şi opere literare cari să scriu în zilele noastre, fo­losind cuvinte îndeobşte cunoscute, soluţionând conflicte de cea mai mare actualitate, de pildă: legea chiriilor, legea proprietăţii, legea electorală, etc., întrebăm: câţi, nu simpli cetitori, dar avocaţi, magis­traţi, jurisconsulţi şi erudiţi cri­tici literari înţeleg într’acelaş fel, deopotrivă şi adevăratul sens al legii ori opere juridice, literare? Câţi tălmăcesc Scriptura , ori toate osebitele tălmăciri sunt ade­vărate? Şi dacă până la antisemi­tismul creştin românesc nimeni n’a mai înţeles aşa Scriptura, atunci oare, toate tălmăcirile celelalte şi toată teologia creştină sunt «chi­brituri» şi numai antisemitismul «creştin» este autentica tălmăcire a adevărului? Vom vedea. Ş’apoi, să nu uităm: Sf. Tradiţiu­­ne este şi apără autenticitatea Scripturii. Fără Tradiţie (e vorba de chibriturile d-lui Cuza) nici n’ar avea Scriptura înfăţişarea pe care o are. Cine adevereşte doar autenti­citatea cărţilor cari compun Scrip­tura şi întregesc canonul celor două Testamente, în fiinţă de mii de ani aşa cum le avem astăzi? Protestanţii şi ereticii au înalt mereu atacurile lor împotriva câte uneia sau mai multor cărţi din Sf. Scriptură, cari nu se potrivesc ră­tăcirii lor, «tălmăcirii» lor despre adevăr. Nu este carte în Sf. Scrip­tură care să nu fi fost contestată pe î­ând de către diversele ramuri ale protestantismului. împotriva tuturor acestor încercări de vea­curi stă veghe: Sf. Tradiţiune, mărturisirea neclătinată a bise­ricii care a primit cărţile aşa cum sunt din mâinile sfinţilor scriitori, le-a păstrat fără schimbare şi le-a folosit pentru mântuirea sufletelor aşa precum a fost voinţa şi divina inspiraţiune a autorilor. Acum însă, după toate aceste în­drumări, par’că am vrea să zicem: bine! fie şi fără nici o altă îndru­mare, fără nici o tradiţie, să încer­căm totuşi a cunoaşte adevărul pro­blemei antisemitismului creştin, şi numai după Evanghelie,— bine. Să cercetăm dar şi să vedem, întrucât şi în ce lumină se înfăţişează anti­semitismul «creştin» numai pe te­meiurile pe cari le poate îndreptăţi Evanghelia Domnului Christos. (va urma) 4 PAGINI 2 LE* O'ttmiestica fl August­icus­ paw ACTUALITĂŢI Liberalii Abia s’au anunţat primele ale­geri parţiale şi liberalii, nemulţu­miţi numai cu­­ tutelarea guvernu­lui, revendică «indicaţia poporu­lui»... Nici mai mult, nici mai puţin ! S’au fixat pentru Septembrie şap­te alegeri universale, — şase de Senat şi două de Cameră —, în a­­fară de cele restrânse, şi partidul liberal crede că a venit momentul să ceară, la rândul său, d-lui gene­ral Averescu, o recomandaţie pen­tru puterea, pe care o spun departe dar o vor aproape, — şi pe care, cine se îndoeşte­­ — o vor lua când vor şi cum vor, indicaţi prin com­plezenţa guvernului ori respinşi de oroarea poporului. Ni se spune că printr’un fost mi­nistru liberal, amic intim al d-lui Brătianu şi probabil viitor ministru de interne s’a făcut un demers pe lângă d. Oct. Goga şi că s'a cerut, în numele «şefului» ca alegerile «article să fie, oarecum, o indicaţie în favoarea partidului liberal, un început de indicaţie, adică să iasă din urne trei aleşi liberali: d. Tan­­cred Constantinescu, d- dr. Anghe­­lescu şi d. C. Bana, — la Bihor sau Lănuşna cel dintâi, la Buzău cel de-al doilea şi la Ialomiţa, ultimul. D. Goga pare a fi ezitat, — şi mi­sionarul liberal ar îi admis ca mă­car cele două din urmă, — manda­tul senatorial dela Buzău şi cel de deputat dela Ialomiţa să revină partidului liberal. Rezultatul alegerilor se însărci­nează să lămurească ce s’a petre­cut şi ce se va mai petrece în culi­sele intime liberalo-averescane, în această împărţire a «voinţei popo­rului»..­Mare­ discuţie în jurul guver­nat­oriei Băncii Naţionale. La 1 ianuarie mandatul d-lui Oromolu încetează, şi averes­­canii speră ca ă. Vintilă Brătianu nu va merge aşa departe încât să impună menţinerea d-sale,sau înlocuirea cu un alt—­oromolu, tot Uheraloid şi tot atât de «com­petent». Deci, şi metre luptă pentru fo­toliul din Palatul de pe strada Lipscani, între toţi ce se simt a­­meninţaţi de remanierea de la toamnă, între toţi cei rămaşi de la început pe dinafară, între toţi ce-şi simt o vocaţie oricât­ de vagă pentru postul care­ nu lasă să postească pe cel ce l’ar deţine.­­Doi competitori au apărut, până acum, în arenă, — d-nii Trancu-Iaşi şi d- Th. Curalbu,— cel din ţări cu drepturi incontes­tabile faţă de cel de-al doilea. Economist, fost 17 ani la Ban­ca Naţională, — şi mai ales inco­mod d-lui Vintilă Brătianu, — sunt titlurile d-lui Trancu-Iaşi- Sigur remaniat la toamnă deci ... fără ocupaţie, — e titlul d-lui Cudalbu­. Până acum, gândul d-lui gene­ral Averescu nu e cunoscut­ nici celor mai intimi ai săi, căci şeful guvernului are dorm norme, în a­­legerile ă-sa­le : să nu promită dacă nu s’a fixat, şi... să nu di­vulge, dacă a ales. Și apoi, vorba dsale, — «văzând si făcând»... Dar se pare că, totuşi, ă. gene­ral Averescu a făcut o vagă ini­­discreţie, în urma căreia titlurile d-lui Trancu au pălit, iar speran­ţele d-lui Cudalbii s’au evaporat,« dacă nu s’ar putea zic­e că cei «doi se ceartă», se poate totuşi spune că al treilea câştigă». Cine e al treilea» f­ ­. d. v. Guvern­at­oriu pretind să fie „indicaţi“ în alegerile parţiale Ei cer cel putin un loc la Senat şi unul la Cameră BARCH NATIONALE frământă partidul poporului Dar si pare că nici d. Francu, nici d. Cudal­u nu o vor avea Generaţia Violenţei Printr’un act de curaj intelectual, frumos fiindcă rezumă reacţiunea unor suflete amăgite şi ultragiate, «­­ Dr. I. Satraie a desfăşurat în co­loanele ziarului «Cuvântul» elemen­tele determinative ale divorţului moral dintre d. A. C. Cuza şi gene­raţia tânără ce se grupase ln jurul profesorului doctrinar al antisemi­tismului. Fireşte ziarele democra­ţiei circumcise, alese şi mesianice au avut în primul moment o pre­lungă respiraţie; scanau de obsesia atâtor manifestată. Dar reculegân­­du-se din ameţitoarea bucurie a primelor momente, examinând mai matur situaţia şi-au dat seama că prin mărturisitele înclinări guver­namentale, d. A. C- Cuza însemna oricum o frână, dat fiind că un gu­vern are nevoe, cel mult, de două trei ori pe an de manif­est­aţii nece­sare diversiuni­lor. L. A. N. C- fără d. A- C. Cuza, ar însemna libertate de mişcare în afară de nevoile gu­vernului şi mai ales împotriva e­­rorilor fatal legate de orice guvern cu deviza «ce-am­ avut şi ce-am pierdut». Prin d. Dr. Ioan Istrate, genera­ţia tânără şi-a formulat crezul, cu violenţă, dacă se cere violenţă, cu sacrificii de vieţi omeneşti pentru a se statornici o ordine morală în ordinea naţională. D. Em­. Socor prin «Adevărul» co­mentând acest crez politic scrie: «E de reţinut» ca să adaoge consolator «şi ar fi, în adevăr, îngrijitor, dacă n’am­ şti că fascismul român este o utopie şi că poporul nostru — spre cinstea lui — e incapabil de aseme­nea procedee»- înţelegeţi cum tre­ime tălmăcită această speranţă: «ren mare doză de narcotic demo­craţie s’a dat naţiei româneşti, pen­­tru a mai îi posibilă o apropiere de realităţi şi o reacţiune viguroasă a organismului; eroarea democrată s’a servit jif wilute*’Ideologice de toii demagogii răsp»iu.ii­or electorale. O generaţie tânără care socoteşte violenţa necesară în politică, o ge­neraţie ce ajunge la cultul violen­ţii fără să caute justificări teore­tice în «Reflexions sur la violence» a lui Georges Soret, o generaţie e­­xasnerată d-­e Em. Socor. Nu p poate înţelege nimeni cu uşurinţă. Pentru atâţia învechiţi, sufletul a­­cestei generaţii rămâne o enigmă, căci toţi uită că sensibilitatea ge­neraţiei tinere s’a plămădit în anii crânceni ai răsboiuluî. Fiecare poartă în el imagini tragice, frânt, retragere desordonată, pribo­aie sau anii de ocupaţie cu um­i­­linţi, brutalităţi, mizerie. între ace­şti părtaşi ai violenţii sunt foştii cercetaşi, fantomele pribege de co­pii pe drumurile Moldovei, sunt to­varăşii că şi-au îngropat prietenii doborâţi de foame şi de frig, sunt copii ce-au primit vrea de vreme încercări pe care abia le pot îndura oamenii maturi. Eroica lor sufe­rinţă, frageda lor rezistenţa la toate încercările nenorocului precoce,le-a creiat o imagine adecvată a pa­triei- A fost o iniţiere tristă, a fost o împărtăşanie dramatică din des­tinele naţiei, o împărtăşanie prea de­vreme, depăşind adesea puterile lor plăpânde, dar binefăcătoare, a crescut energii curajoase, a dat un realism politic naţionalismului, în­­ locul romantismului călduţ şi mo­­rman al trecutului. Din ei nu se pot recruta «secături entuziaste» ci fa­natici al unei mari fapte. Fiecare din generaţia tânără, are impresia că poartă testamentul unuia din cei morţi pentru patrie, fiecare din ei se socoteşte continuatorul ener­giilor naţionale deslănţuite la 1916. E dacă vreţi o generaţie dominată de spiritul mesianic, vrea să reali­zeze ceva, e gata să se subordoneze unei mari idei, dar refuză cu o mândră îndărătnicie să slugărni­­cească fie şi o mare ambiţie. Spectacolul celor opt ani ce-au trecut de la unire, i-a amărât su­fletul, bălăceala în lături a parti­delor a scârbit-o, iar boitul putu­ros uitat neîngropat, al porcului constantinesc e un simbol provoca­tor. S’a încrezut în poetul «pătimirii noastre», s’a raliat d-lui Octavian Goga pentru «Ideia Naţională» şi poetul devenit ministru a dat avânt tuturor minorităţilor, mutilând «i­­deia naţională», umilind autoritatea statului. S'a raliat cu fanatism d-lui A. C­­­uza. Când a fost procesul privitor, la reintegrarea la catedră a profe­sorului lor, au făcut sgomotoase manifestaţii. Şefii acestui tineret au fost eliminaţi din şcoli. N. Dragoş, C. Dănulescu, I. Simionescu etc­­au aşteptat aproape doi ani ca cineva să le ia apărarea. D. A. C. Cuza intrat în cameră, nu şi-a smintit de cei eliminaţi din universitate pentru devotamentul ce i-au arătat, şi în Ioc să ceară su­primarea unei scandaloase măsuri ■nedrepte, a oferit colaborarea—doc­trinară fireşte — guvernului a că­rui majorităţi au fost alese de mi­norităţi. Suflete desamăgite, energii utili­zate şi înşelate, generaţia tânără îşi caută o nouă orientare. Ei vor întronarea sancţiunilor şi când nu există nici o sancţiune, ei fac analogia violenţii; instinctul de conservare morală a naţiei se spo­vedeşte în sufletele lor-Pamfil Sei­iwu In fine s’a găsit în Grecia un om care să-şi ia însărcinarea de a fi prim-ministru şi a constitui un cabi­net. .Prin aceasta s’a rezolvat criza ministerială, ce durează de aproape un an. Nu s’a rezolvat însă criza, în care se sbate ţara de când cu schimbarea formei de guvernământ criză agravată cu venirea genera­lului Pangalea, printr’o lovitură de stat, întâi ca şef de guvern şi apel ca­ preşedinte de republică. Se cu­nosc împrejurările în care a dat lovitura şi se ştiu etapele ce­ a ur­mat pangaliada şi n’o să recapitu­lăm astăzi istoricul întregei come­dii­ La prima vedere aspectele politi­cei interne, par că sunt manifestă­rile unei dictaturi exercitată după toate perceptele orânduite de nece­sitatea unei îndrumări pe calea pro­gresului. Cercetând însă mai de a­­proape aceste manifestări, vedem că avem de a face cu o concepție sui-generis, care este o împerechere de stăr­înţi în a-şi însuşi o ideolo­gie de la vecini, cu puternice remi­niscenţe din doctrina şi apucăturile aşa zisei democraţii, cari au per­mis lovitura şi spre cari se întoarce astăzi Pangalos. Venind aşa cum a venit, n’a pu­­tut să aducă decât o ambiţie şi toată activitatea lui s’a mărginit la rezolvarea problemei de politică internă, care era de a preveni o nouă lovitură de stat, fie din par­tea monarhiştilor fie din partea ce­lorlalţi republicani. De aceea a de­zarmat opoziţia, nu prin temeinicia , garanţia unui program superior şi real de guvernare, ci prin forţa armată, arestând şi deportând pe şefii ei, oride câte ori insuficienţa persoanei sale devenea prea eviden­tă; iar Grecia care, în faţa reali­piţii­ produsă de o mână de mili­tari cu ajutorul refugiaţilor, cre­dea că, cel puţin, instalarea unui singur om la conducerea statului, va putea să scoată din mocirla lup­telor, de partid redându-i o parte din liniştea antemergătoare năz­drăvăniei colonelului Plastiras, continuă să fie prada aceloraşi sbu­ciumări interne şi aceloraşi crize economice şi financiare. Pangalos nu exercită asupra Gre­cciei o dictatură. Dictatura implică o acumulare de soluţii pentru ches­tiunile ce agită ţara, un program precis şi hotărât de realizări, un simţ de preîntâmpinare a eveni­mentelor, toate acestea reprezen­tate prin personalitatea dictatoru­lui, crre trebue să aibă şi o voin­ţă implacabilă şi o hotărâre de a-şi lua răspunderea faptelor şi situa­ţiilor. Lipsit de calităţile cerute unui dictator încearcă să legalizeze ti­rania prin constituirea unui cabi­net de «reconciliere naţională» şi prin alegerea unui «parlament con­stituţional», de la cari aşteaptă o în­ţelegere pentru soluţionarea grave­lor probleme de politică internă. Când primul-ministru Pangalos n’a putut să se înţeleagă cu «dictato­rul» Pangalos pentru soluţionarea crizei, ne putem da seama de per­spectiva ce se deschide Greciei, mâine, când 000 de inşi din diver­se tabere, cu diferite concepţii şi multe animozităţi vor încerca să se înţeleagă. întoarcerea generalului Pangalos la împărţirea răspunderii guvernă­rii şi legiferării cu «toată ţara» prin instituţiile aşa zise ale demo­craţiei, nu înseamnă altceva decât certificatul lipsei sale de capaci­tate. A avut în mână toate puterile unui stat ca să facă o dictatură în folosul statului, şi n’a exercitat de cât tiranie fiindcă n’avea recunoaş­terea din partea ţării. Speriat da consecinţele ei, reia calea democra­ţiei, afirmând — spre a şi masca incapacitatea şi ambiţia — că oda­tă ţara liniştită (?) vre­a să se în­toarcă la vechea libertate. «Libertatea»? constă în alegerea unui om care să guverneze Naţiu­nea; aşa cred eu că e cel mai bun mod de a interpreta libertatea» — afirma într’o scrisoare generalul Giuseppe Garibaldi. Dacă e dornic de libertate gene­ralul Pangalos de ce își reduce tot programul său la a nu lăsa această libertate poporului grecesc. Până atunci criza din Grecia va continua. ----ooOOOOXOOOitoo—. POLEMICA SnagomM Autorizarea construitei liniei e­­lectrice de interes particular Bu­tu­­rești—Snagov—Ploeşti, făcută în ciuda avizului contrar al d-lui Vintilă Brătianu, pe care, de alt­minteri nu l-a întrebat nimeni n’a stârnit numai polemica în care s’a stricat tandra tovărășie Universul- Viitorul, dar a mai smuls şi fostu­lui ministru de finanţe mărturisi­rea regimului anormal din Româ­nia." Şi anormal şi imoral. E şi una şi alta, când unul partid, nevoit să a­­bandoneze puterea, fiindcă nu mai era în stare s-o exerciteze, i se lasă totuşi autoritatea de a-şi impune prin alţii numai vroinţele lui, — şi încuviinţarea d’a declara fără a doua zi, or ce s’ar face împotriva aceloraşi vroinţi. Nu ne-am amestecat în disputa dintre d-nii Vintilă Brătianu şi St­. Han Jopeseu asupra necesităţei de diverse ordine a liniei încuviinţa-­ te. Cu atât mai puţin în caracterul personal care s’a dat polemicei. Fin­tul ministru de finanţe e întotdeau­na — chiar când a plătit 100 de mi, Home pentru otelul Blank dela Si­naia, — campionul «intereselor per­manente ale Statului». Iar dacă antagonistul său are sau nu «un interes particular», ne este perfect indiferent. Noi credem, — şi, în adevăr, fără nici un soi de interes, — că linia proec­ată va fi de mult folos, — şi că înverşunarea d-lui Vintilă Brătianu e cel puţin absurdă. Fără a intra în demonstraţii teh­nice probante, e limpede că nu poţi pretinde cuiva să investească. — mai, cu seamă azi! — mari capita­luri, fără a~i înlesni și avantaje în care să-și găsească o socoteal. In toată aceasta chestiune pro­blematică rămâne găsirea acelor capitaluri, — or cât de «scandaloa­să» pretinde d. Brătianu că ar fî concesiunea. In schimb mai mult decât scan­daloasă este atitudinea politică, pe care o afişează ostentativ cu acest, prilej fostul ministru de finanţe. Cu literile cele mai negre ziarul său anunţă: Ca orice măsură de adrentul în­dreptată împotriva nani 'liters'? ge­neral al Statului concesiunea aceasta nu poate să dureze. Se va găsi un corectiv, la momen­tul oportun, şi nu numai vor fi tras­ la răspundere cei cari au nesocoti interesul general, dar concesionarii vor trebui să intre în cadrul narr drepturi particulare cari să fie în concordanţă, iar nu în opunere cu interesele generale ale Steiului. Ameninţarea brutală şi cinică: viitorul guvern liberal n’are să res­pecte concesiunea acordată şi con­tractele încheiate pe temeiul ei! Iată explicaţia «forţei» liberale. Nu te poţi atinge de ceea ce fac ei, — fie paşapoarte, furnituri, comer­cializări, contracte pr uzint de a­­vioane mortuare. Dânşii pot să stri­ce tot ceea ce fac alţii,­­ dacă aceş­tia n’au avut consimţământul lor. Aceasta-i «continuitatea» pentru care a fost improvizat guvernul A­­verescu. Liberalii sunt cu doctrina fabu­lei: «vroim egalitate dar nu pen­tru căţei». ...Şi d. Averescu care face pe fu­dulul târând de coadă tinicheaua liberală! aialS CITITI IN PAG. 1 V­ai Guvernul Averestu, d. bwdatu si plC-U­­beral

Next