Cuvântul, septembrie 1926 (Anul 3, nr. 547-572)
1926-09-01 / nr. 547
JIMUL III NO, 547. Redacția si Administrația 4, STRADA SARINDAR, 4 ... 78/09 Administrația Telefon 78/10 Redacția Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL abonamente din țara , , Un an........................................... * Șase luni . . ......................................’ Trei luni........................................... • IN STRĂINĂTATE _ Un an...................................... IGIJO ie| Trei luni ...........................................4036 PAQINI 3 lei Miercuri 1 Septembrie 1926 Asistăm la timpurii şi nerăbdătoare pregătiri pentru alegerile parţiale. Adică din nou pertractări, spasmurile măruntelor ambiţii locale, tocmeli, certuri, trageri pe sfoară. Rebeliuni ale periferiei împotriva centrului. Pentru guvern chestiunea rămâne mai simplă. In ultimul moment va mobiliza pe teren câteva companii de jandarmi, pentru a uşura poporului delicata problemă de conştiinţă, de a-şi numi nesiluit, direct, egal şi secret, reprezentanţii fireşti, aleşi între aleşi. Dar importanţa nejustificată şi prematură acordată de toate partidele acestor alegeri, ne lasă în complectă nedumerire. Naivitate ori mistificare1! Altădată, chiar sub regimul colegiilor, o alegere parţială însemna oricum o indicaţie. Indreptăţia mobilizarea forţelor, fiindcă alegerea din Caracal bunăoară prilejuia un discurs răsunător al unui şef, care fluturând rezultatul urnelor în proţap, în fruntea manifestanţilor la Palat, putea striga sus şi tare că ţara îl vrea, chiar dacă Vodă s’ar încumeta să zică ba! Precedentul creiat de alegerile ultimilor luni de guvernare liberală, Ie-a răpit însă orice importantă. Se ştie că aceste alegeri puteau îndreptăţi în vara, toamna şi iarna trecută pronosticuri optimiste a oricărui partid, în afară de cel de sub conducerea d-lui general, înfrânt sistematic şi umilitor pe toate fronturile. Atât alegerile parţiale cât şi acele pentru camerele agricole ori comună, stabiliseră netăgăduit o singură stare de fapt: guvernul liberal era uzat, iar partidul averescan se dovedise inexistent ca forţă electorală. Concluzia a fost că liberalii au rămas la cârma ţării atât cât au vrut cu ceasornicul în mână, iar d. general împotriva voinţei exprimate de alegători şi împotriva oricărei logice a lucrurilor, a preluat guvernarea, ca arendăşia unei moşii, pentru care proprietarul nu simte nevoie să consulte plugarii, vitele şi lanurile, dacă acceptă ori nu, cutare ori cutare chiriaş provizoriu al destinelor. Prin ce minune, după acest precedent, alegerile parţiale din toamna ce se apropie vor căpăta oare semnificaţia şi importanţa care să merite atâta agitare! Oricare ar fi rezultatele, se vor găsi pentru biruinţe explicaţii şi pentru înfrângeri scuze. Se va risipi cerneală în deşert, cum se risipeşte de pe acum vorbă de prisos. Nimic însă nu s’a schimbat din rânduiala dinainte hotărîtă, fiindcă nici alegătorii, nici Suveranul, nici şefii de partid nu mai pot insufla parlamentarismului vigoarea sleită, cu baloane de oxigen. Un deputat mai mult şi mai breaz decât cei care încasează diurnele acum şi se plimbă în compartimentele rezervate ale vagoare''ior, nu va repara cu nimic impopularitatea crescândă a circului din Dealul Mitropoliei şi a somniferei săli din palatul Universităţii Ţara n’a refuzat acestor reprezentanţi, să zicem legali ai naţiunei, nici diurnele sporite nici biruri noi, nici supunerea legilor fabricate cu mare viteză, după solemne cuvântări şi pompoase angajamente. Făgăduelile n’au dus decât la ruină şi la mizerie. Legiuirile la desordine. Scandalurile deslănţuite în şedinţe, la ştirbirea autorităţii. Cum să mai creadă poporul în alţi oameni şi alte programe! Oricât de primenită ar fi o minciună rămâne tot minciună. Iar rezistenţa la minciună, e unul din drepturile omului şi ale cetăţeanului, la care omul şi cetăţeanul începe să se deprindă a nu renunţa, chiar dacă n’a învăţat-o până acum din nici un catehism al democraţiei. E adevărat, că ne întâlnim la aceiaşi răspântie cu adversarii parlamentarismului din ţările apusene ostenite de palavrele politice. Numai că am ajuns la această răscruce pe alt drum. Acolo, parlamentarismul e în discredit fiindcă naţiunile nu vor să se mai lase ruinate de câteva ambiţii personale organizate în bandă şi de ideologii impracticabile. La noi parlamentul însuşi a aprins feştilă de mort la căpătâiul parlamentarismului. Rezumându-se să mascheze o dictatură disimulată şi fleşcăită de autoritate, dovedindu-se în fieşte ce prilej neputinţe, absent dela problemele reale ale timpului, făcând primă incompetinţei şi sluj şefilor respectivi de partid, părăsind şedinţele supărat şi întorcându-se împărăşboiu, când n’a indignat marea masă a alegătorilor a scârbit-o. Acea tainică putere a prestigiului, pe care nu o poţi învăţa dintr’un tratat cum s’o câştigi şi nici cum să n’o pierzi, ci stă crescută în tine să facă trup cu tine, s’a pulverizat cu încetul. Nimeni nu se mai indignează. Se desinteresează pur şi simplu, strânge din umeri şi întoarce spatele. A fi parlamentar nu este astăzi o profesie prea onorabilă. E a multora care nu mai au alta. De ce dar atâta agitare, fiindcă, la o piesă proastă, jucată într’un teatru reputat anost, de către o trupă de umplutură, se vor recruta câţiva figuranţi mai mult, să caşte gurile în care chiar muştelor le e lehamite să-şi mai caute adăpost! Fiţi siguri că nimic nu se va întâmpla, nici catastrofal, nici eroic, şi totul va fi cum a mai fost, în cea mai sceptică ţară din câte sunt. Cezar Petrescu !n iurul tm cteSa HâîiiS»» iLumina Satelor» de la Sibiu publică actul de trecere la biserica ortodoxă a unirilor din Hornba. Despre aceste întâmplări s’a vorbit. Acum avem un act oarecum oficial. Este o cerere în regulă, scrisă într’un frumos stil simplu şi aşezat, în care credincioşii nu uită a aminti nici pe «Papa de la Roma, care n’a avut nici un amestec bun cu poporul românesc», nici împrejurarea că învrednicindu-ne Dumnezeu să fim slobozi în ţara, noastră şi ca rege român, «s’a făcut biserica având patriarh românesc». Relatarea faptului arată că din 400 suflete româneşti, câte are comuna, 322 au părăsit biserica Blajului. Cu acest act scris, lucrurile se lămuresc întrucâtva şi pentru cei din afară. Şi anul, de fapt, poporanii s-au reîntors sânul bisericii ortodoxe. De chestiunea averii comunităţii respective nu este încă lămurită. Se pare că poporul nu a aşter_\ 1 h--%'t*4rea legală pentru a int,'a ... tinta ar-' cestei averi, care era a lor când erau uniţi, şi care va fi tot a lor când se va pronunţa leg'Z. De aci rezultă că prot'M&e blăjenilor sunt îndreptăţite formă. In fond, ele nu apar însă decât ca obiecţiuni, pornite numai din, faptul că ei mi se pot obicinui cu gândul că au pierdut o comunitate. E, omenesc, dar, nu e logic. Uniţii nu ar trebui să uite cum au Căpătat de la 1700 până l, autari diversele comunităţi cari au trecut aici. Şi poate că în chiar natura acestui proces de cucerire vor găsi pricinile pierderilor de astăzi; qui in gladio occiderit, oportet cum gladio occidi (Apoc. 13, 10). Evident, nu înţelegem să grăbim cu o concluzie care ar putea fi prematură. Chiar când asculţi ambele părţi, hotărârea e anevoioasă. E clasică în această privinţă întâmplarea de la Cheia-Cibului. Presa ortodoxă pretinde hotărât şi repetat că P. S. Episcop unit al Lugojului ar fi deschis uşa bisericii cu,, securea. «Unirea» de la Blaj protestează împotriva acestei afirmaţii ca împotriva unei infamii. Poziţiile sunt ambele categorice şi diametral opuse. Căreia din două să te alături? In cazul de la Hamba a fost orânduită o anchetă pentru sfârşitul acestei luni. E bine deci să aşteptăm rezultatele acestei cercetări, pe cari, suntem siguri, atât «Unirea,» cât şi «Telegraful Român» le vor da publicului. Atunci vom putea vorbi mai hotărât. Dar oricare ar fi rezultatul acestei anchete, noi tot credem că, între cele două biserici, cea mai rodnică e calea păcii. Nae Somescu -xxoxx--xxoxx- Şi Porcu îşi serbează ziua — dar nu a sfântului Ignat (ar fi cel mai mângâetor dar ce nu l-ar putea face Dimnezeu) ci ziua sfântului Alecu, jaime ce l’a căpătat Porcu atunci când un creştin şi-a încărcat conş-' fiinţa şi a patronat scufundarea de trei ori în cristelniţă a godacului, întors din Franţa unde lipsa de bună cuviinţă a Porcului a abuzat de accentuata delicateţă a Regelui, în preajma căruia a stăruit cu prezenţa lui până la desgust, Porcu s’a dus să-şi pună la umbră slănina in mijlocul brădetului dela Temeş. Statul major — păduchi lăţiţi în jegul abundent al creţurilor de grăsime — l-a primit triumfal cu strigăte sincere de bucurie pe stăpânul căminurilor lor. O sărbătoare de familie porcină, în care obicinuita nomenclatură de familie ar fi foarte încurcată şi de ruşine ar renunţa să mai stabilească altă erarhie decât a scandalului. Şi Peren îşi serbează ziua. O ţară întreagă aşteaptă ziua când i-ar putea face pomana, nu atât pentru cel care s’ar rosto?i ea în sfârşit, în marea necunoscută a morţii, cât din recunoştinţă fată ’-i cel ce a scăpat pământul de umbra neruşinată a păcatului. Acolo unde, şantajând primăria Braşovului şi funând ca de obiceiu statul, Porcu şi-a aşezat cocina, între munţii aceia acoperiţi de pădurile sumbre de brazi pe şoseaua ce şerpueşte alături de cursul neastâmpărat al Temeşului, sunt încă urme mute ale prăpădului luptelor din ISIS. La tot pasul morminte singuratice amintesc simplu fragmente de tragedie. Morminte necunoscute, străjuite de cruci pornite de vânturi şi vreme să alunece spre pământ, morminte care închid cele mai măreţe exemplare ale oropnului anonim, morminte simple, troife ai finului naţiei noastre, măsoară dru -"-i. In mijlocul acestor locuri ca o provocare, ca o baligă de vită pe un mormânt, Porcu şî-a aşezat colonia. Intr’o ţară unde cutezanţa neruşinării este luată drept inteligenţă şi curajul tâlharului drept deştept aciane, nimeni nu şi-a pus vreodată întrebarea dacă totuşi nu s’ar cuveni o cravadase brutală, capabilă de a cutremura chiar borhoitul moral al Porcului. Nu este numai un om svârlit asupra ţârii noastre ca un scuipat al Satanei; este un întreg principiu ce atacă organismul statului ca spirocheta sistemul nervos al omului. Dominaţia Porcului, dominaţia lui absolută, este o sursă de infecţie a atmosferei, de totală demoralizare a oricărei conştiiuţi curate. Porcul este un toxic, este paralizia morală a naţiei româneşti. Partidul liberal îl suportă, îi acceptă nu numai prezenţa dar şi autoritatea, iar d. Ionel Brătianu temându-se că murind Porcul, partidul i-ar rămâne fără porcărie, cultivă pe Tancred. Fireşte că, în mocirla bucuriilor, Porcu are şi o tristeţe: nu-şi poate promova politi ceşte godacul Atta, mal de vasilină calomelată. Insuşirele prădalnice sunt absente la odrasla Porcului ; dela cel ce l’a zămislit nu a moştenit decât asemănările fizice. O oarecare sensibilitate morală a făcut imposibilă utilizarea godacului Atta de către Brătieni ceiace dă adesea râgăeli melancolice Porcului tată. Când auziţi — voi oameni cumsecade — vreun liberal svârlind fraze de accentuată revoltă împotriva dihaniei cu slăbiciune pentru smare, nu socotit că ati întâlnit o conştiinţă morală cumplit ofensată ci o biată laşitate târâtoare ce în fata Porcului n’ar osteni cu mătăniile supuşeniei prihare, 11 acceptă? Nu! I se supun fiindcă este singura sclavie rentabilă spre care râvnesc din rărunchi şi fruntaşii ţărănişti şi — mai ales — naţionalii. Se vorbeşte fără întrerupere de posibilitatea unei fuziuni între partidul naţional şi cel liberal — o suspină părintele Man — o declară imperativ al istorici d. Sever — dacă nu s’au declarat însă publîce aceste tratative este că nu s'a găsit o bază convenabilă de pertractare. Dar se va găsi şi acel punct de intersecţie al intereselor şi vor rămâne uimiţi, etern uimiţi naivii jertfit! ai tuturor partidelor că o clipă nu se va articula o silabă măcar din dorinţa eliminării lui Porcu. Fruntaşii partidului naţional vor uita cu grăbită uşurinţă pângărirea şi jefuirea Ardealului de către Porcu, fiecare se va preocupa de a-şi elasticiza şira spinării şi morala căminului spre a cuceri graţia celui ce te procopseşte totdeauna. Cine să se mai gândească la bieţii orfani ai naţiei, la Moţii vânduţi de către Porcu evreului Tischler Mor ? Există însă o conspiraţie a evenimentelor şi a fărădelegilor acumulate; împotriva acestei conspiraţii nu poate nimic d. Romulus Voinescu chiar: Este fireasca reacţiune pe care o provoacă fatal puterile de viaţă ale unei societăţi. Chiar uitat de moarte — în fiecare lună constat cu o crescândă tristeţe că Porcu n’a murit — neruşinatul voluptos al noroaielor va stârni gestul fatal prin care Dumnezeu iartă pe oameni de o plagă. Până atunci cn fast, e‹ ’‹V›,tii indecente,mătarul şi-a serbat In cocina sa de pe valea Temeşului ziua numelui. Vor fi plutit în noapte fantomele ofensate ale celor morţi pentru patrie, vor fi oftat brazii cu talnice înţelesuri, dar Porcu fericit va fi citit telegramele de felicitări şi pe a Brădenilor şi pe a d-lui I. G. Duca şi pe a d-lui Vaida şi pe a d-lui Grozea şi pe a d-lui Octavian Livra. Eu am recitit necrologul Porcului scris anticipat în aşteptarea fericitei deslegări a destinului... «Pe orice mormânt, dormind în el chiar un păcătos, o lacrimă cade ea o postumă ertare: pe mormântul Porcului scuipatul chiar este un omagiu...» De ziua Porcului mi-a părut tare rău că nu-i pot publica necrologul. Pamfil Șescaru Porcului ANCHETE POLITICE Ademenirile liberale sunt în scădere la Bursa tocmelilor politice. Informaţiuni din surse autorizate ne îndrituesc a afirma, că «evenimentele importante» pe care ziarul d-lui Vintilă Brătianu le profetizează cu litere pompoase pentru la toamnă, sunt mai problematice astăzi decât ori. Chiar cei mai zeloși partizani ai «conlucrărei» cu partidul liberal, fără să abandoneze ideia, s’au mai răcorit de căldura cu care o sprijineau... De ce ! Vina este a orgoliului brătienist. Rezerva d-lui I. Brătianu Demersurile din timpul din urmă pe lângă d. I. Brătianu n’au răspuns aşteptărei liberaloizilor din diversele sfere opoziţioniste. Şeful partidului liberal se învălue de reticenţe, de câte ori este vorba să se pronunţe categoric. Spre a fi precişi, i se cere să spue că ar pretinde, dela cei pe care-i pofteşte la dânsul. Având aerul că traduce această curiozitate legitimă, în dorinţa ce ar avea de aşteptat şi de primit, fostul prim-ministru răspunde că nare condiţie de pus, dar e gata să asculte cele ce i s’ar înfăţişa. Formula «Veniţi la noi şi are să fie bine pentru toată lumea, mai bine chiar decât se nădăjdueşte», nu satisface pe nimeni. Un fruntaş ardelean spunea de curând: «ASTA ŞI CU NIMIC E TOT UNA- Noi, ca să convingem pe toţi ai NOŞTRI TREBUE SA LE EXPUNEM CEVA PRECIS». Teoria d-lui Vintilă Brătianu D. Vintilă Brătianu are o teorie mai orgolioasă. D-sa nu înţelege ca partidul liberal să facă primul pas, — şi de aceea a dezarmat şi desminţit demersurile d-lui Tuculeţ pe lângă ţărănişti. «Partidul naţional-liberal n’are de făcut avansuri şi propus condiţii nimănui. Partidul naţional-liberal poate merge şi singur înainte. Cei care vor să vie la dânsul, să o spue!» Pe de altă parte d. Vintilă Brătianu, adversar al orcărei fel de colaborare cu oricine, nu admite decât o fuziune erarhică, întâi liberaloficare, pe urmă organizare: «SA NE PUNEM CT TOŢI LA MUNCA PENTRU BINELE ŢÂREI, ASTA ESTE CE TREBUE». Dar ca unii să fie rezervaţi muncei iar alţii foloaselor, iată ce nu vor să priceapă cei mai fervenţi liberaloi zi, care ştiu ce însemnează «erarhia valurilor» la patronul d-lui Tancred Constantinescu. Şi nici inefabilul d. Sever Dan nu înţelege să se angajeze stipendiat numai de ideal. Vechi liberali reclamă o primenire Caracteristic este faptul că în rândurile vechilor liberali se manifestă făţiş curentul pentru primenirea şi reorganizarea partidului. Un şef de organizaţie provincială şi fost viceprezident al Camerei, ne spunea de curând: «— Partidul liberal resimte simptomele raselor în decadenţă. Mergem către o gravă atrofie. Ne încuscrim numai între noi. Văd apropiată ziua senilităţei noastră politice. Osatura generală a partidului e intactă. Dar organismul lui se şubrezează pe zi ce trece. Mai mult aer, mai multă libertate, mai mult individualism, o altă viaţă, şi noul cadre. Altminteri ne pândeşte paralizia». ..Foarte mulţi sunt cei care gândesc astfel. Şi când d. Vintili Brătianu adresează prin ziarul său «apeluri», ca sa înceteze, ura contra partidului liberal, pe motiv că România mare şi democratică românească sunt operele lui, dovedește o acefalitate politici’ deplorabilă. Apelurile d-lui V. Brătianu n’au răsunet,-și forma în care le adresează indispune Scrisori din Ungaria Budapesta, 29. — Se împlinesc astăzi 300 de ani dela cumplita înfrângere a Ungurilor la Mohaci şi dela începutul domniei de 150 de ani a turcilor în Ungaria. E o aniversare care nu prea echivalează cu o sărbătoare naţională. Dar în Ungaria aceasta multe de toate se întâmplă tocmai pe dos. Şi astfel înfrângerea dela Mohaci a putut deveni pretext pentru continuarea desfiăţului iredentist care s’a în-, ceput săptămâna trecută de ziua sfântului Ştefan. Iredentismul unguresc e pe cât de exuberant, pe atât de obosit. Ce vreţi, sunt ani de când o ţine lanţ de o săptămână şi jumătate de când a început manifestaţia pentru integritatea teritorială pretextată cu comemorarea întâiului rege unguresc, şi nu s’a sfârşit pe bună cale săptămâna Sfântului Ştefan şi a şi început comemorarea ceastălaltă, la Mohaci, pentru ca să ţină şi ea peste o săptămână. Nu-i deci nici o mirare, că lumea e foarte plictisită de toată exhibiţia aceasta. Şi nu-i nici o mirare că această plictiseală a prilejuit în timpul comemorării de-o săptămână a Sfântului Ştefan întâmplări cari au făcut iredenta maghiară de poveste. COMPLICITATEA LUI SZELE BELA CU ORGANIZATORII SERBĂRILOR DE LA BUDAPESTA Citesc în ziarele din statele succesoare venite aici, că săptămâna sfântului Ştefan cel unguresc a decurs aşa şi pe dincolo. Au fost peste 200.000 de participanţi. A fost ceva nemaipomenit. Succesul moral ca şi cel material fără pereche. Ş. a. m. d. Nici un cuvânt însă despre ceea ce s’a întâmplat de fapt. E foarte necesar deci să restabilim lucrurile, dacă nu de alta, cel puţin ca să se arate câtă complicitate este între «Brassói Lapok» al dv. şi organizatorii acestei exibiţii a iredenţei. SUB EGIDA INTEGRITĂŢII TERITORIALE E perfect adevărat că oficialitatea maghiară şi-a dat toate silinţele pentru asigurarea reuşitei. Organizarea serbărilor şi găzduirea Ungurilor din Statele succesoare a fost doar discutată într’un consiliu de miniştri.. Grija aceasta s’a vădit suficient. Fiindcă o sărbătoare a integrităţii teritoriale nu e de închipuit fără armată, domnul Horthy a avut grijă să ia cu acest prilej jurământul a 92 ofiţeri proaspeţi, absolvenţi de câteva luni ai Academiei Ludovice. Ministerul de război, la rândul său, a îngrijit de aranjamentul material al exhibiţiei de pe arena de pe calea Vllei. Voi mai vorbi despre asta mai jos. Un alt lucru prin care s’a vădit grija aceasta a guvernului a fost participarea Ungurilor din America pe banii cui, nu se ştie. La procesiunea ce-a avut loc în Capitală delegaţia aceasta a purtat un steag cu inscripţia: «Rămânem credincioşi imperiului Sfântului Ştefan — Unsorii din America». După procesiune a avut loc o liturghie, la sfârşitul căreia asistenţa din biserică şi din piaţa Libertăţii a intonat imnul lui Kölcsey şi faimosul «Credo» al iredentei: Cred în reîntregirea Ungariei! JALNICA POVESTE A FECIORU-J LUI DE IMPARAT CIABA, IZBAVITORUL ARDEALULUI ^- -- Dar punctul cel mai reuşit am fost reprezentaţiile iredentiste de' (Citiţi continuarea în pag. II a) -----xxoxx—----D. N. (orga şi „fraţii“ săi SUBIECT DE LEGENDA BIBLICA D. Nicolae Iorga se teme de soarta lui Iosef, care se ştie că a fost «vândut de către fraţii lui» pentru o modestă sumă chiar în valuta din acele vremi patriarhale. Se pare însă, cel puţin Biblia afirmă, că fiul lui Iacob nu prea a avut să se plângă mai târziu de fapta urâtă a fraţilor săi invidioşi şi lacomi. Dacă în aventura galantă cu madam Putifar a avut o atitudine realmente jignitoare pentru nobila damă, şi or ce putifară din zilele noastre va confirma această apreciere, — căci nu este ofensă mai gravă faţă de o femee, decât refuzul de a exercita asupra-i ceea ce, bizar paradox! se chiamă «ultimul ultragiu», — cariera politică a lui Iosef, nu s’a resimţit din acea întâmplare. Dimpotrivă. De acolo a pornit ascensiunea lui, fără să i se poată spune că s’a ridicat prin femee. ihî Să presupunem însă că fraţii lui Joseph s’ar fi avut cu dânsul, aşa cum de-o pildă, sunt între ei astăzi fraţii ardeleni Iacob, care-şi împart frăţeşte tot ce reuşesc să aibă dela alţii, ce s’ar fi ales de el? Or cât ceilalţi l-ar fi iubit, — peste anumite drepturi de întâetate ale lor n’ar fi putut trece niciodată. Tn consiliile de familie ar fi fost întrebat la urmă, dacă ar fi fost; părerea lui, cât de înţeleaptă, n’ar fi avut precădere dacă fraţii, mai numeroşi, ar fi gândit în alt chip; şi chiar dacă bunurilor comune li s’ar fi dat o împărţire dreaptă între toţi, partea lui era să fie mai mult morală şi de fapt ceilalţi ar fi condus, pe când dânsul trebuia să se mulţumească a, căra apa la moara tuturora, de a lui neavând grije nici unul. In cele din urmă dacă neamul lui Iacob ar fi ajuns să guverneze în trib, e cert că nu lui Iacob, de care s’ar fi zis, poate, că are idei, însă nu e în stare să le pregătească îndeplinirea, i s’ar fi dat întâietate. Iată deci că «vânzarea» a priit din toate punctele de vedere cumintelui, priceputului şi desinteresatului Iosef, ale cărui însuşiri ai săi nu le apreciau de loc. ...Aşa fiind, şi încredinţat că istoria nu-i decât o succesiune de analogii, nu împărtăşesc răzvrătirea d-lui N. Iorga faţă de eventualitatea de a fi «vândut de fraţii» săi. Fireşte, nu ştiu întru cât e îndreptăţită teama preşedintelui de la Vălenii-de-Munte al partidului naţional. Dar dacă aceştia ar acredita, o faptă aşa de rea, în locul d-lui Iorga, cenuşeteasă a poeticei româneşti, n’aş fi de loc supărat. Căci poate doar astfel, ca şi biblicul Iosef, va ajunge şi d-sa, un sfârşit ministru al Faraonului... Arsenie Când iredentismul degenerează în mascaradă — CUM A DECURS DE FAPT SAPTAMANA INTEGRITATII TERITORIALE, SĂRBĂTORITĂ SUB EGIDA SFANTULUI STEFAN. GREVA FECIORULUI DE IMPARAT CI ABA IZBĂVITORUL ȘI A TOVARĂȘILOR DE DESROBIRE. — | — Dela corespondentul nostru particular —* (Citiţi continuarea în pag. II-a -----0X0----Într’un articol anterior (vezi «Cuvântul» din 14 August), am schiţat două din cele mai interesante aspecte ale reformei învăţământului, aşa cum o preconizează , ministru I. Petrovici. Spuneam la sfârşit, ca întregul succes al acelor idei de reformă atârnă de felul în care vom avea la îndemână profesori pregătiţi în acest scop. Intr’adevăr, dacă Filosofia va cai, parlamentul României de după reintra în drepturile sale, întregindu-şi obiectul în programa analitică a liceelor, cu etica, sociologia, estetica, şi noţiuni de teoria conştiinţii, dacă se vor complecta orele de filosofie cu numărul necesar unei predări pedagogice ireproşabile, — atunci profesorul de «Filosofie» nu va mai trebui să fie ca astăzi un licenţiat, silit să ia o a doua specialitate principală, pentru a avea ore suficiente în Catedră (orele de Filosofie la liceu sunt în total 3, 2 în cl. VII şi 1 în cl. VOT...), sau un licenţiat în altă specialitate, care primeşte «spre complectare» orele de filosofie. In primul caz, învăţământul Filosofiei se «papagalizează», de cele mai multe ori, pentru că în cl. VII eşti silit să «predai» toată logica şi jumătate din Psihologie în două ore pe săptămână, îşi poate oricine închipui la ce se reduce în mod obişnuit — nu vorbesc de excepţii rarissime — învăţământul filosofiei! Am avut ocasie să mă conving în diverse împrejurări şi mai predispoziţiilor de gândire ce le-ar ales la ultimul examen de baca- fi având acei elevi! Este însă peste de ROM. DEMETRESCU laureat. Bietul profesor, împins în coastă de circulare ministeriale groaznice — pentru că sunt date fără rost şi în necunoştiinţă de cauză —, face cum crede mai bine să termine întreg materialul, uneori, în sensul circulărilor pomenite, «lăsând afară ceea ce nu este esenţial»! Auziţi! Dacă există lucruri neesenţiale — la o matere cu o sinputinţă să faci aşa ceva într’o oră pe săptămână, şi să nu se uite că în cealaltă oră, ce rămâne până la sfârşitul anului, eşti dator să predai din Psihologie. După cum vedeţi, cine a făcut programa analitică pentru acest obiect a împărţit biata Filosofie cu metrul... Nu e de mirare, şi aici apare acea concepţie materialistă a culgură oră săptămânală (în el. VIII Hurii, după care omul cu cap se d. ex.)..., pentru ce s’au trecut in programa de studii!... Şi atunci profesorul crede că e mai bine să spună lecţia şi s’o ceară ştiută pe de rost pe ora ce vine, sau să lase, ca «neesenţial», nepredat, materialul necesar, dar care răpeşte timpul... In amândouă ipotezele. Filosofia e sacrificată sau maltratată. De aceea în licee logica se «buchereşte», în loc să se facă prin exerciţii cu toţi elevii clasei, dând posibilitatea de clarificare şi ascuţire cunoaşte prin cît spune nu dutlă cum ştie să spună din experienţa vieţii. Dacă aş putea abuza de aceste pagini, ca să arăt amănunţit cât de perimată e concepţia despre ceea ce trebuie să fie în liceu (Psihologia, după preceptele programei analitice, cititorii s’ar amusa îndestul! E suficient să adaug că pentru un om conştiincios alcătuirea unui manual de Psihologie după prescripţiile programei, ar însemna crearea uneie acestea să le înveţe elevii clase-idicul şcoalei la formarea fişei viilor VII şi VIII! Rezultatul iMa- 'dividuale şi a profilului psihologic nale despre Psihologie, pe care elefoarte curioase romane senzaţionale despre psihologie, pe care elevii le cumpără absolut zadarnic şi nu le citesc, deoarece un profesor conştient nu se va ocupa niciodată cu comediile ce cuprind ele!... In cazul contrar, filosofia trece la coşul vechiturilor şi la acest obiect «se trage chiulul», după expresia consacrată de şcolarii cari aplică consecinţele unei reforme aşa de bine chibzuite... La Institutul de Psihologie al Universităţii din Cluj, am discutat mult timp — şi avem intenţia să fixăm în scris, — asupra celor ce trebuie să cunoască şi a felului cum trebuie să predea un profesor Psihologia la liceu. Sunt rezultate ale unei experienţe destul de frumoase şi care ar trebui să se monstruozităţi, idei şi teorii care aplice, se bat cap în cap, contrazicându-se. Rostul profesorului de Psihologie lucruri fără nici o sistemă. Şi toa- ar fi să conlucreze alături de meşi medical al fiecărui şcolar, an de an, astfel ca la ieşirea din şcoală, fiecare elev să-şi aibă într’un cazier special conspectul psihic al aptitudinilor sale, care să poată uşura la examenul de sfârşit de an, sau de bacalaureat, aprecierea justă a elevului. Această fişă individuală, presupune o observaţie ştiinţific pregătită şi îndelungat exercitată. Pentru acest scop, am putea pregăti — vorbesc de Institutul de Psihologie din Cluj — în cursuri de câteva luni pe profesorii de Psihologie. Pregătirea trebuie făcută în Institut, pentru că se cere activitatea practică în acest scop și unitate de directivă pentru cei ce urmează cursul. Pe lângă aceasta profesorul de Psihologie va avea de făcut — într’un număr de ore convenabil — și cursul de Psihologie la clasele unde e necesar