Cuvântul, octombrie 1926 (Anul 3, nr. 373-399)

1926-10-01 / nr. 373

UNUL IlI NO. 573. Redacția şi Administrația 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon I 7®/°* Administrația Telefon 0 78/10 Radac,la Director politic, TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL ABONAMENTE" IN TARA Un an .......................800 lei Şase luni . • •..........................­. .400 B Trei luni......................................................... * 203 „ IN STRĂINĂTATE Un an.............................1600 ft| Șase luni .........................••••••• • . 80g Trei luni.............................................................. Politica oraşelor «Uniunea oraşelor», şi-a urnit al patrulea congres. Dacă ţinem seama de cifrele prezentate la acesta con­gres, acţiunea de solidarizare urba­nă şi de unificare a sforţărei comu­ne, e pe cale bună. Din 151 de co­mune urbane, 104 sunt membre al Uniunei. Numărul celor care n’au fost încă încadrate în acţiunea so­lidară se reduce prin urmare la 47. duel al Capitalelor. De ce am­­ puţin. Dar, în acelaş timp e­u c­ei din urmttt grădini­i, care scad automatic pro­centul tuberculoşilor. S. m. d. Iată atâtea lucruri, care studiate întâi, realizate apoi — pot alcătui materialul unei sforţări urbane ro­mân­eşti. Şi aceasta cu atât mai mult, că există în această parte a Europei un duel al oraşelor, mai precis nu fi foarte mult, căci nici o abţinere nu-şi are rostul atunci când e vorba de un interes obştesc. Abţinerea însă îşi găseşte explicaţia în lipsa de interes material, pe care o prezintă, până azi, adeziunea la Uniune. In patru ani de existenţă, după însuşi raportul prezentat de secretarul ge­neral , Uniunea n’a făcut decât două lucruri: a obţinut succese ex­terne, afirmându-se la «Uniunea in­ternaţională a oraşelor» şi a făcut o politică de recrutare. Succesele externe îşi au bine­ înţeles preţul lor. Existenţa unui organism real, impunător prin forţele grupate, nu este însă una din condiţiunile sine qua non ale acestui succes. Repre­zentanţi ai unei firme fictive ar putea avea tot atât de mult succes, căci totul depinde de personalităţile t­rimise. O delegaţie strălucită, care să nu reprezinte nimic, ar fi putut cuceri tot aşa de uşor, locuri de cinste la Uniunea internaţională. E un principiu general al tuturor asociaţiilor de felul acesta, când se încearcă o feierare internaţională a secţiilor naţionale. Exemplele sunt nenumărate. Nu această manifestaţie externă, prin urmare, poate servi de capital pentru Uniune. Ce a făcut Uniunea pentru ora­şe, iată ceea ce interesa. Ori, raportul secretarului general — aşa cum l-au publicat ziarele nu spune nimic. In ceea ce priveşte recrutarea ora­şelor, e adevărat că numărul urbe­lor neaderente a rămas numai de 47, dar nu e mai puţin adevărat că numărul lor era aproape acelaş, a­­nul trecut. In două­spre­zece luni nu s’a primit decât o singură adeziune. De ce? Explicaţia acestei stagnări o găsim tocmai în lipsa de activitate reală a «Uniunei», în lipsa de inte­res, pe care o prezintă, pentru pro­păşirea comunală, adeziunea. Aceasta pentru trecut. La actualul congres s’au schiţat două puncte de program real, pro­gram de acţiune. Singurul care in­teresează. Primul punct, e privitor la împru­muturile comunale. La rezumat şi l-a prezentat cu argumente vala­bile, d. prof. Anibal Theodorescu. «Cum în mare parte aceste împru­muturi nu se pot realiza decât în stră­inătate şi oraşele izolate nu pot obţine aceste împrumuturi decât prin inter­mediul Uniunii, d. Anibal Teodorescu face următoarele propuneri practice:­­ Oraşele din ţară, care au nevoi de împrumuturi, să-şi revadă nevoile şi să se mărginească la minimum po­sibil. 2. Toate aceste oraşe să-şi concen­treze cererile prin Uniune. 3. Uniunea să se organizeze în aşa fel ca fiind în posesia solicitatorilor să înceapă negocierile şi după obţine­rea împrumutului să desfacă suma a­­ferentă fiecărui oraş». In liniile ei largi, propunerea e cât se poate de practică. Ea va da, în acelaş timp , un rost precis «U­­niunei». Nu singurul rost, bine­înţe­les, căci o asociaţie a oraşelor tre­­bue să fie altceva decât un simplu mijlocitor de împrumuturi. O a doua propunere — e aceea a d-lui prof. Paul Negulescu — privi­toare la un Institut de urbanistică. Nici una din dările de seamă ale ziarelor nu ne dă o idee precisă de ce a înţeles d. Paul Negulescu prin «Institut de urbanistică». Dacă d-sa a insistat asupra părţii de e­­ducaţie şi formaţiune a cadrelor ad­ministrative, evident propunerea îşi are importanţa. Ceea ce însă trebue neapărat, e marele institut de urbani­stică, în care să se alcătuiască planul de construire a oraşului românesc modern, cu toate necesităţile de higienă socială impuse de aglome­rarea urbană. Există o ştiinţă a o­­raşului Mai mult ca nici­odată trebue s’o adâncim. La noi se con­­strueşte occidental. E un fapt. Casa şi zidul aparţin particularului. Luaţi însă, după cum am mai spus-o, partea publică a domeniului citatin: strada, bulevardul, squarul, lumina, pavajul, canalul şi veţi ve­dea că în cea mai mare parte nu sunt la înălţimea casei particulare. Sunt colţuri de oraş unde case de pe Champs Elysés sunt înconjurate de cocioabe insalubre, îţi fac impre­sia unui domn în frac înconjurat de ţigănuşi în horă. E ridicol. Tot urbanism înseamnă să clă­deşti cartierul muncitoresc, în con­di­­ţiuni de higienă şi cu posibilităţi de recreaţie — care să smmulgă pe proletar erorii revoluţionare. Tot urbanism înseamnă să întoc­mești metodic — purificarea atmos­­ferii urbane, printr’un sistem de Eugen Titeanu Ştie ce ştie ministrul comunica­ţiilor când vine să desfiinţeze auto­nomia şi consiliul de administraţie al căilor ferate. Căci în situaţia de astăzi şeful su­prem al transporturilor pe uscat şi pe apă lucrează, în privinţa uscatu­lui, ca într’o casă, de sticlă. Ziduri­le transparente, geamurile nu sunt­­măcar mate s­au nu numai urechi, cum se întâmplă în multe edificii publice, dar mai ales ochi. E ceva care a contrariat întotdear­una activitatea unui dregător. .Fap­tul de a te şti la fiece moment spio­nat de priviri scrutătoare, când mai sunt şi inamicale, îţi fac mijloacele în or­ce împrejurare. Rare siunt ca­zurile când în plină lumină şi sub văzul public cineva are libera şi mai ales ferma dispoziţie a resortu­rilor sale. Iar cei care pretind că au trecut asemenea examene, de obicei se laudă. Unii zic, în adevăr, deţinători de stăpânire, că obişnuesc să lucreze într’un cabinet de cristal. Dar or când vă veţi duce, ii veţi găsi cu perdele trase. ...Astfel sub vechiul regim al căi­lor ferate, de sigur, «Viitorul» n’ar fi fost atât de repede în posesia or­dinelor circulare ale ministrului de comunicaţie, către anumite staţiuni de pe linia Severin-Bucureşti, ordo­nând să se pue mai multe vagoane de clasa IV la trenurile respective către Capitală, în preziua şi dimi­neaţa de 26 Septembrie,­­ iar călă­torii acelor clase dispuşi să vie în Bucureşti, să aibă trenul gratis. Ordinele comunicate ziarului libe­ral sunt de o riguroasă autenticita­te şi fac dovada absolută, că guver­nul nu s’a­ gândit să organizeze tre­­­iuri de plăcere gratuite pentru ţă­rani care vor să viligiatureze Dumi­neca la Bucureşti. Nu. Era Dumine­ca sosirea generalului Averescu, tre­buia mulţime şi entuziasm ruralo­­popular în gara de Nord — şi atunci s’a oferit călătorie gratis dus şi în­tors, celor care ar fi vrut să vie la Bucureşti cu clasa. IV. Pentru celelalte clase s’au dat de sigur, foi de drum!.. In acelaş timp, speriat de ruinarea căilor ferate prin permisele de călătorii ale pre­sei, căci ziariştii sunt nişte comisi­­voiajori care bat trenul, pe când gazetele se scriu singure în tipogra­fie, guvernul a luat măsuri ca prin noul regulament să le reducă la un echivalent al suprimărei. Pentru o mascaradă politică se poate cheltui într’o zi, — toată eco­nomia dintr’un an! E drept, generoasa iniţiativă a gu­­vernului a avut Dumineca trecută un succes mediocru. De­şi cu insis­tenţă solicitaţi, călătorii gratuiţi de clasa IV au preferit să nu vină în Bucureşti Dar documentul abuzului rămâne. Arsenie ---00­ 00-------­ -------COíiiOO--------­ D. general Averescu a întrunit pe reprezentanţii Presei şi li-a dictat un comunicat, pe care toate ziarele l-au reprodus. A ţinut pri­­mul-ministru, care la încheierea tratatului italo-român a lucrat sin­gur, fără ministrul său de externe, ocupat între timp cu serviciul de figuraţie la Geneva, pentru care era indicat şi suficient d. Titule­­scu, să răspundă direct criticelor pe care presa le-a adus tratatului nostru cu Italia. D. general Averescu a făcut o pledoarie, recunoaştem, singura care se putea face în susţinerea u­­nei cauze fără eşire. N’avem nici un avantaj, am sus­ţinut noi cu toţii, de pe urma tra­tatului italo-român, şi nu se poate concepe un tratat în care o parte dă tot şi cealaltă nimic. Răspunsul domnului general A­­verescu la această critică a noas­tră este: «Afirmaţiunea că pactul ar fi numai în avantagiul Italiei nu se întemeiază absolut pe nimic real- Admiţând chiar că noi n’am trage nici un avantagiu din tratatul încheiat — ceea ce de fapt este cu totul altfel — eu n’am cunoş­tinţă să fi dat ceva pentru a se putea spune că Italia a tras foloase. Am încheiat pur şi simplu un pact de amiciţie şi de sprijin reciproc ei ni­mic mai mult. Chiar dacă cele două ţări ar fi egale sub toate raporturile şi ar avea in aceiaşi măsură nevoe de sprijin în caz d­e primeejdie, încă nu văd prin ce Italia ar fi mai avantajată decât România prin această amiciţie. Remarcând că nieăeri în comu­nicatul domnului prim-ministru,­­nu se spun avantajele pe cari le­­am avea de pe urma încheierii tra­­tatului italo-român, rezultă că răs­punsul domnului Averescu este: «N’avem nici-un avantaj, dar nici Italia n’are nici-unul, căci până a­­cmea nu i-am dat nimic». Știind însă, domnul prim-minis­­tru, că substratul este un tratat comercial de pe urma căruia noi arătam că numai Italia poate pro­fita, fiindcă noi sântem în stare să-i dăm produse de care are ne­voi, iar ea nu ne poate da în schimb decât fabricatele ei cari vor veni pe piaţă numai graţie ta­rifelor speciale consimţite, D-sa a­­daugă: «Pactul este insoţit de un protocol care prevede că legăturile politice să fie urmate de legături economice. A­­ceste legături urmează a fi stabilite de o comisiune mixtă şi nimic nu îndrep­tăţeşte a se anticipa că această comisiu­­ne va face să încline balanţa într’o par­te şi că nu va fine-o într’un echitabil echilibru». Dacă comisiunea va voi să se ţină pe terenul strictei reciprocităţi un tratat comercial între noi şi Italia va fi imposibil de încheiat, căci n’ar avea obiect. Italia însă nu s’a sfiit să anunţe că va obţine avantagii co­­m­erciale și de aceea noi am întrebat care este contravaloarea? Dacă nu dăm nimic, desigur că nu putem pretinde nimic, dar atunci protoco­lul cu legăturile comerciale pe bază de reciprocitate comercială este inu­til. Italia în schimbul avantajelor comerciale, neputând da contrava­loare comercială, aveam dreptul să cerem în altă parte compensaţie, şi pe aceea n’o vedeam înainte şi n’o vedem nici după comunicatul dom­­n’lui Averescu. In privinţa protocolului Basara­biei tema domnului Prim-ministru este: «Basarabia ne aparţine de fapt şi de drept». De acord, dar acest drept nu e destul să ni-l recunoaş­tem noi, ci trebue să fie recunoscut, c­a şi în raporturile dintre indivizi, de o sentinţă judecătorească, de un act de proprietate. Ori acest act este tocmai tratatul de la Paris, pe care Italia nu vrea să-l ratifice. Argu­mentarea şefului guvernului este: «Se pune mereu întrebarea: De­ ce nu l-a ratificat acum. Ei bine, pot să afirm că ratificarea tratatului de la Paris înainte sau oda­tă cu încheerea acordului de la Roma nu ar fi schimbat întru nimic situațiu­­nea. Atitudinea Rusiei ar fi rămas a­­ceiași, pentru care motiv şi măsurile noastre interne ar fi trebuit să se men­ţină cum sunt. Dimpotrivă, mulţumită unor conside­­raţiuni care se vor cunoaşte la timp, este mult probabil că atunci când rati­ficarea se va face, efectele să fie cu totul altele». O cunoaştem, ca reprezintă pledoa­ria Italiei pentru a ne convinge de inutilitatea ratificării din partea sa, dar nu poate fi acceptată de noi. Este sigur că recunoaşterea alipi­rea Basarabiei de către însăşi Ru­sia, are mai mare valoare, dar în lipsa ei, nu trebue să renunţăm şi la recunoaşterea puterilor cari atri­buiau după război teritoriile. Speranţele domnului general A­­verescu, care apar din ultimul pasaj citat, au nevoe de realizare şi nu­mai îndeplinirea lor, ar justifica ra­piclcarea tratatului italo-român de către noi. Primul ministru a ţinut să ter­mine liric. Pot să mai adaog în fine că dacă prin imposibil soluţionarea chestiunii Basarabiei va trebui să mai întârzie, România poate să fie convinsă­ că în ziua în care această chestiune s-ar pune cu duşmănie, nu se va găsi nici un gu­vern italian care, reprezentând senti­mentul naţiunii cum îl reprezintă atât de admirabil cel de azi, să nu alerge în sprijinul nostru în mod efectiv şi e­­ficace.Am dori să împărtăşim optimis­mul d-sale, dar nu putem uita că presa italiană a fost acea care ne-a acoperit cu cele mai teribile injurii la căderea Turtucael. In definitiv, şi după explicaţiile domnului prim-ministru, suntem ne­voiţi să constatăm că criticele noas­tre rămân în întregime, şi cu regret nu putem retracta nici un rând din tot ce am scris asupra valorii trata­tului italo-român. Titus Enacowici Tratatul italo-român Expozeul d-lui Prim-Ministru Scrisoare romană de PAMFIL ŞEICARU »* Nu voi desfăşura o falsă competen­ţă de călăuză atoate ştiutoare pen­tru a înlesni o evocare a Romei. In definitiv la ce-ar servi o înşiruire de nume: Michel-Ange, Bernin, Do­natello, Sansovino, Bregno? Zi de zi în rătăcirile mele prin Roma, mă conving că faimosul Baedecker îţi mutilează, îţi înlătură orice posibi­litate de evocare a unor stări de spi­rit în afară de car­ emoţia fie este­tică, fie istorică nu se poate măcar concepe. Este o improvizaţie de şti­inţă şi o parodie de informaţie ceea ce ne oferă obicinuitele călăuze. Am descoperit — întâmplător — la eşi­­rea din Forum, pe o stradă cotită, murdară, intrând printr’un gang în­tunecos şi tot atât de curat ca şi strada, biserica sf. Cosma e Damia­no, făcută în sec. VI din Templum sacrae urbis. Pe bolta ce acoperă al­tarul este un mosaic de o putere de expresie, de o vigoare de linii şi miş­care uimitoare; perspectiva celor paisprezece veacuri adaugă o reso­­nanţă istorică puternicei emoţii de artă. Tot în această biserică am gă­sit şi o icoană bizantină a Sfintei Fecioare, zugrăvită în veacul al­b pe care o socotesc nespus de preţioa­să pentru cei ce studiază pictura bi­zantină. Dar cine nu ar putea să aibă o mai exactă impresie asupra Romei dacă în loc să primească sărăcă­cioasa pedagogie a Baedekerului, ar porni să rătăcească la întâmplare prin Roma, unde, la fiecare pas, cea mai însetată pasiune de artă se poa­te îndestula din belşug? In penumbra unei biserici creşti­ne ale cărei ziduri poartă încă ecoul milenar al incursiilor păgâne, sau rătăcinnd prin Forum pasul tău căi când aceleaşi lespezi de marmoră pe care a călcat şi Cicero, şi Seneca şi Virgiliu şi Ovidiu şi Horaţiu, a­­celeaşi gânduri năvălesc spre a co­menta la in­finit adagiul zădărni­ciei. Nicăeri nu vei înţelege mai bine cugetarea împăratului filozof Marc- Aureliu «Vai! Cum se irosesc toate lucrurile în aşa de puţin timp, cor­purile în sânul pământului, aminti­rea lor în sânul anilor! Orice du­rere, plăcere, admiraţie, totul este u­­şuratec, semn de dispreţ». O undă de melancolie simţi că te cucereşte ori­unde te mână dorinţa de a şti, de a cunoaşte, de a măsu­ra durata străduinţa umane. Şi totuşi nicăeri ca în Roma nu poţi avea o mai splendidă lecţie de energie biruitoare într’o eroică îm­potrivire adversităţilor istoriei şi neînduratei cotropiri devastatoare a anilor, căci numai faptul că pe rui­ne, sau mai exact din ruine, s’a ri­dicat iarăşi Roma ca şi cum ar pluti în văzduh spiritul legendarei pasări Phoenix, este totuşi o splendidă te­rapeutică morală pentru tristeţa ce te pândeşte din fiecare ruină, din fiecare biserică ce s’a ridicat prin expulzarea zeilor de marmoră albă, pentru a face loc unui singur zeu adus din Galileea. Pentru tine care rătăcind prin sfărâmăturile de statui sau printre coloanele de marmoră şi izolate şi mutilate ale Forum-ului roman, gân­durile firesc legate de o filiaţie is­torică te vor îndepărta oarecum de cealaltă Romă medievală, şi chiar de Roma renaşterii. Ai dovada les­pezilor de marmoră, a coloanelor de porfir, a căror mută spovedanie îţi evoacă anii devastării templelor pă­gâne de creştinismul biruitor. Intre anii 313, când printr’un e­­dict al împăratului Constantin, cul­tul creştin a fost declarat liber şi fanaticii religiei celei noi au eşit din catacombe la lumina soarelui, şi 394, când, prin legiuirile lui Theo­­dosie templele păgâne au fost defi­nitiv închise, zeii au mai zâmbit de pe soclurile lor iar fumul jertfelor s’a ridicat în spre cer. Apoi a înce­put jefuirea templelor. Statuele di­vinităţilor ce ornau templele, tea­trele, termele răsturnate de pe so­cluri, sfărâmate, religia cea nouă ura chipurile senine, acceptarea en­tuziastă a vieţii ce strălucea pe fe­ţele celor sculptaţi în marmoră al­bă, împotriva imnului păgân închi­nat vieţii se ridica litania creştină închinată morţii. Şi pe mine mă poartă gândurile spre Roma de unde au pornit legiu­nile în Dacia, caut să descifrez tra­gedia Dacă pe columna lui Traian îmi revine în memorie concepţia simbolurilor aşa de minunat formu­lată de Louis Ménard poetul acelor splendide «Reveries d’un payen mys­tique». «Noi disecăm una câte una toate florile rochii ei (Isis), dar viaţa scapă analizei, origina şi sfârşitul lucrurilor se ascund ochiului ştiin­ţei, şi noi nu putem să întrevedem secretul soartei noastre decât cer­cetând graiul simbolurilor, această limbă misterioasă pe care o vorbeau străbunii noştri şi pe care noi nu o mai înţelegem». Rătăcind printre ruinile Romei antice noi nu putem desprinde alt­ceva decât o puternică sugestie, amplă evocare istorică, în afară fi­reşte, de precizia statică ce ţi-o pun la îndemână arheologii. Imaginaţia noastră vrea să ne creeze sensibili­tatea cuceritorilor Daciei, ne stră­duim să descifrăm simbolurile fie­cărui basorelief dar fragmentele de statui, de frize, de coloane rămân mute pentru noi aşa cum au rămas din ziua când gestul brutal al pri­mului creştin le-a mutilat splendi­da armonie de forme şi linii. Poate niciodată nu mi-am dat seama mai bine decât în zilele de rătăcire prin Forum, de grosolana metodă a liceelor noastre de a pre­ia istoria. Trecutul ne-ar putea fi un îndreptar etic (morala stoică — şi în definitiv creştinismul este tra­­ducerea moralei stoice în formele plastice ale mitologiei — se degaja din succesiunea istorică a vanului siucium omenesc), dar în acelaş timp ar putea fi şi un stimulent al planurilor noastre căci în fiecare gest al nostru ne-ar reprezenta ecoul unor filiaţii atâta de unde» (Citiţi continuare în pag. II-a) ANCHETE POLITICE „MISTERUUMUNUI TRATAT CE A SPUS REGELUI D. AVERESCU INTERVENŢIA MEDIATOARE A ITALIEI D. general Averescu a vorbit şu­ ţinut s’o facă.Am fi fost deci datori presei bucureştene. Declaraţiile­­ ‘gratitudine numai Italiei, dacă alta d-sale nu schimbă într’u nimic con­­clusiile care s’au tras din actele şi scrisorile schimbate la Roma. Jus­tificarea nemulţumim generală provocată în ţară de tratatul în­cheiat rămâne întreagă. Dar în expunerea citită reprezen­tanţilor presei din Capitală, pre­şedintele consiliului a înserat şi unele aluzii, menite a lăsa să se presupue existenţa şi altor consi­­deraţiuni misterioase, care îl fac să crează că Italia va ratifica con­venţia asupra Basarabiei. Suntem în măsură ca, din sursa cea mai autorizată, să lămurim a­­cest «mister» al tratatului. Sugestiuni la Mosco­va pentru o iniţiativă rusă Italia ar urma să sugereze Mos­covei iniţiativa încheerei unui pact de neagresiune ca România. Această iniţiativă n'ar fi de alt­fel de­cât urmarea declaraţiilor re­petate ale guvernelor române, că ar fi dispuse la un asemenea pact. Recunoaşterea de către noi a gu­vernului Sovietelor ar fi urmată cu aed pact de recunoaşterea de către Rusia a graniţelor actuale ale Ro­mâniei. Cum au fost expuse Regelui negocierile de la Roma E vorba de partea confidenţială a conversaţiilor cu d. Mussolini şi referitoare mimai la Basarabia. S’a văzut că în expunerea către presă d. Averescu a afirmat că nici nu s’ar fi gândit să ridice chestia Ba­sarabiei, întru cât o consideră tran­şată definitiv (!) — dar că Italia a ar fi fost urmarea pe care a avut-o. Or cum, în raportul către Suve­ran asupra călătoriei şi negocieri­lor sale la Roma, preşedintele con­siliului a vorbit despre un aranja­ment formal care ar fi fost stabilit între d-sa şi d. Mussolini. Aceaşi comunicare a făcut-o ge­neralul Averescu şi membrilor gu­vernului. Aceştia nu fac un secret dintr’ânsa. Cea ce ne tngădue s’o aducem la cunoştinţa publică. Astfel chestia Basarabiei ar­e închisă. In caz când Sovietele sunt recalcitrante suges­tiei italiene şi nu acceptă un asemenea pact de neo­­presiune, Italia s’ar simţi degajată faţă de Moscova şi ar proceda fără întâr­ziere la ratificarea con­ven­ţiei despre Basarabia. Ratificarea trata­tului italo-român Cât priveşte ratificarea de către parlamentul român a tratatului de amiciţie cu Italia, d. Averescu a fost nevoit să admită că ea nu se poate fa­ce decât ulterior celeilalte ratificări. După audienţa la Rege primul-mi­nistru a rămas convins de această necesitate, care constitue în acelaş timp şi o condiţiune imperativă a 1 1-lui Ionel Brătianu. Astfel, pentru a încheia, toată ar­gumentarea pledantă a, generalului Averescu se bizue pe mediaţiunea Italiei, care i-ar fi fost făgăduită. Se ştie că dela Roma această e­­ventualitate a fost oficial desmin­­ţită. Economia care sărăceşte şi risipa care îmbogăţeşte — De câte ori se pune în discuţie starea mizeră a căilor ferate, solu­ţia se impune cu simplitate, chiar celor fără pricepere de specialişti, conduşi de sfântul bun simţ. Repararea imediată a materialu­lui, reducerea personalului şi înlo­cuirea cu oameni de muncă dar bine plătiţi, administraţia după metodele unei afaceri particulare, cu amestecul cât mai moderat al statului — şi deci al politicei, cu întreg aparatul său nepotist. Fireşte că soluţia apare de prea naivă simplitate. Cetăţeanul dă din umeri: «Uşor de spus... Să te ve­dem, nene, la lucru..» Iar Nenea, când se pune la lucru îi dă cu leacul pe care îl cunoaşte el, urcă tarifele, congestionează liniile moarte ale staţiilor cu loco­motive şi vagoane lăsate în ploaie să le roadă rugina împânzeşte trenurile cu inspectori şi contro­lori care te trezesc din somn de zece ori să-ţi cerceteze biletul pe un parcurs de trei sute de kilome­tri, lasă obţinerea vagoanelor la discreţia bacşişului, iar călătorul rămâne eternă victimă, care plă-J teşte scump să meargă înghesuită şi să aducă slavă domnului, dacă a ajuns la destinaţie intact, fără vre’o coastă ruptă într’o deraiere ori o ciocnire din acele pentru a căror înregistrare, gazetele au re­zervat rubrică specială. Totuşi soluţia cea simplă şi de bun simţ, rămâne unică. Verificată de realităţi, dovedită de experien­ţă. Scepticilor — dacă mai există cumva imbecili care să socoată că secretul prosperităţii stă în econo­mia lui Arvinte — le oferim încă odată, spre convingere, argumen­tul Ford. Toate întreprinderile moderne au tendinţă spre fordism. Mai mult încă, succesul e condiţionat numai de capacitatea sau incapacitatea de adaptare la metodele Ford. Adică operaria în stil mare, salariile cele mai mari și cu munca cea mai in­tensă, cu specializarea cea mai com­­plectată și cu utilizarea materia­­­lului celui mai bun, pentru a oferi lucru eftin, de calitate şi totuşi a­­ducând beneficii considerabile. Henry Ford n’a făcut de altfel, altceva, decât să pună în practică, ceia ce constată teoretic cel mai e­­lemnetar manual de economie poli­tică. Iar secretul succesului stă în faptul că n’a şovăit până la sfâr­şit ; n’a întrebuinţat jumătăţi de măsuri ; a aplicat principiul, ca să spunem aşa, ideal, până la ultima consecinţă. Şi fiindcă e vorba de căi ferate, şi fiindcă experienţa sa coincide cu soluţiile pe care atât specialiştii cât şi simplii călători necăjiţi le socot singurele salva­toare în mizeria actuală a căilor noastre ferate, e poate util să ci­tăm în un «exemplu Ford». In ultima sa carte, Henry Ford, arată cum a cumpărat o întreagă linie ferată, cu 5 milioane dolari, care sub vechea administraţie nu scotea nici un beneficiu. A plă­tit-o cu douăzeci la sută mai scump decât se ofereau acţiunile, cu câtă­­va vreme înainte. A mai adăugat cheltueli considerabile, restaurând întreg materialul, înlocuind perso­nalul cu altul, mai redus ca număr dar mai valoros, drept capacitate de muncă, a urcat salariile — și primul rezultat a fost că în 1925, întreprinderea a adus 2 milioane jumătate venit, adică jumătate din preţul cu care a fost cumpărată în­treaga întreprindere. Publicul e de plin mulţumit. Şi, adaugă Henry Ford , «că am ajuns astfel să rea­lizăm un venit, nu e esenţialul, mai important e faptul acum că cheltue­­lile de exploatare sunt mai mici de­cât înainte, deşi plătim salariile cele mai urcate din Statele Unite* (de altfel, ca în toate întreprin­­­derile Ford). Aceasta e aplicarea principiului pe teren. Relatat în câteva rânduri, fiindcă Ford lasă să rostească în­deobşte faptele, spre deosebire de teoreticienii care se screm în bi­rouri de douăzeci şi patru de ori­câte douăzeci şi patru de ore, să ouă o mărgică. Cartea lui Ford e în vitrina librăriilor bucureştene de câteva zile ; o recomandăm ce­lor în drept, cu nădejdea că măcar astfel se vor convinge de simplele adevăruri, pentru care ar fi fost îndestul poate numai bunul simţ, ce n’are întotdeauna nevoie de ra­tificarea semnăturei lui Ford. Până atunci să mai aşteptăm alte urcări ale tarifurilor, alte linii im­practicabile din pricina materialu­lui deteriorat, alte vagoane şi lo­comotive lăsate să ruginească ga­raje în staţii, alte deraieri şi alte ciocniri, alte fraude şi alte pro­teste ale bieţilor călători care nu se resignează supliciului «prin noî înşine». Seratsîon Morţii de la Duşi şi punctele de la Alba-lun­a In viaţa noastră politică se petrece a­­cum iarăş o murdărie, pe care făptui­torii vor să ni-o treacă pe sub nas fără să protestăm, fără să ne dăm seamă- Oamenii noştri politici (i-am putea nunti aşa, mult mai corect, între ghili­mele) contează prea mult, până la bă­taie de joc, că au de-a face cu o ţară numai de uituci, şi vin de atribuesc ţă­rii ratificări de «programe» ale lor, îm­potriva cărora, numai cu câteva zile înainte, au luptat ei înşişi. E vorba de fuziunea partidelor naţional şi ţărănist, şi de punctele de la Alba-Iulia, cari — după declaraţiile unor naţionali publicate in numărul nostru de ieri — formează pro­gramul politicii faţă de minorităţi a noului partid. S’o spunem verde acestor oameni, cari ne v­orbesc despre consimţirea ţării, «de la Mstru pân la Tisa», la transforma­rea acestor puncte de la Alba-Iulia din program al unui partid provincial în program al unei țări întregi, că nu sun­tem o ţară de tocmai aşa de mari uituri precum ne presupun. Mai uităm noi u­­nele-altele, dar alegerile ce-au trecut sunt prea recente, ca să nu ne aducem aminte de toată propaganda de-atunci a partidului naţional. Ce a propagat în campaniile acestea partidul acesta, cu ce a câştigat alegerile, pentru ce au mu­rit cei doi alegători ai săi dela Ruşi? S'nu uitat lucrurile acestea aşa de cu­rând? S’a uitat că toată agitaţia parti­dului d-lui luliu Maniu s’a rezumat la trădarea intereselor româneşti faţă de minoritari, făptuită de guvernul Avere­­scu? Şi că acel nevisat triumf electoral sa datorit numai acestui fel de agita­ţie! Dar mai ales că însăşi oficialitatea ■partidului a numit pe morţii de la Ruşi, n declaraţiile pe cari le-a publicat, mort, pentru că au protestat împotriva trădării da neam făptuite de guvernul Aver­escul Nu, nul Trădare de neamţ Nu cunoaştem tai­nele pădurilor averescano-minoritare, dar după efectele lor, sunt de fapt ceea­ce le-a numit partidul naţional în ace­ste necroloage ale asasinaţilor de la Ruşi. Dar punctele de la Alba-haia ce sunt al unei­­ Acele puncte nesugerate de nici o adunare naţională şi înscrise prin contrabandă în istoria unirii noastre, prin cari se supralicitează tratatul de pace mai mult decât prin toate păduri­le d-lui Goga ? Să fim drepţi şi sinceri, căci uituci nu suntem. Să înţeleagă aceşti oameni politici, cărora de dragul efectului ad­mirabil al campaniei împotriva pădu­rilor averescane, li-am admis să protes­teze împotriva d-lui Barabas Beta, deşi aveau şi dânşii, în acelaş judeţ al Ara­dului un candidat, şi nu un Barabas Beta oarecare, ci un român get-beget, care a făptuit împotriva românismului lucruri pentru cari cereau invalidarea senatorului Barabas, — goi înţeleagă că o consecvenţă ar fi bună în alte lucruri, decât într’o chestiune sinistră ca a­­ceasta a pu­idelor dela Alba-Iulia, pro­dus al şcoalei politice evreiești• la care ati umblat la Budapesta. R­SI

Next