Cuvântul, octombrie 1926 (Anul 3, nr. 373-399)
1926-10-01 / nr. 373
UNUL IlI NO. 573. Redacția şi Administrația 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Telefon I 7®/°* Administrația Telefon 0 78/10 Radac,la Director politic, TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL ABONAMENTE" IN TARA Un an .......................800 lei Şase luni . • •........................... .400 B Trei luni......................................................... * 203 „ IN STRĂINĂTATE Un an.............................1600 ft| Șase luni .........................••••••• • . 80g Trei luni.............................................................. Politica oraşelor «Uniunea oraşelor», şi-a urnit al patrulea congres. Dacă ţinem seama de cifrele prezentate la acesta congres, acţiunea de solidarizare urbană şi de unificare a sforţărei comune, e pe cale bună. Din 151 de comune urbane, 104 sunt membre al Uniunei. Numărul celor care n’au fost încă încadrate în acţiunea solidară se reduce prin urmare la 47. duel al Capitalelor. De ce am puţin. Dar, în acelaş timp eu cei din urmttt grădinii, care scad automatic procentul tuberculoşilor. S. m. d. Iată atâtea lucruri, care studiate întâi, realizate apoi — pot alcătui materialul unei sforţări urbane româneşti. Şi aceasta cu atât mai mult, că există în această parte a Europei un duel al oraşelor, mai precis nu fi foarte mult, căci nici o abţinere nu-şi are rostul atunci când e vorba de un interes obştesc. Abţinerea însă îşi găseşte explicaţia în lipsa de interes material, pe care o prezintă, până azi, adeziunea la Uniune. In patru ani de existenţă, după însuşi raportul prezentat de secretarul general , Uniunea n’a făcut decât două lucruri: a obţinut succese externe, afirmându-se la «Uniunea internaţională a oraşelor» şi a făcut o politică de recrutare. Succesele externe îşi au bine înţeles preţul lor. Existenţa unui organism real, impunător prin forţele grupate, nu este însă una din condiţiunile sine qua non ale acestui succes. Reprezentanţi ai unei firme fictive ar putea avea tot atât de mult succes, căci totul depinde de personalităţile trimise. O delegaţie strălucită, care să nu reprezinte nimic, ar fi putut cuceri tot aşa de uşor, locuri de cinste la Uniunea internaţională. E un principiu general al tuturor asociaţiilor de felul acesta, când se încearcă o feierare internaţională a secţiilor naţionale. Exemplele sunt nenumărate. Nu această manifestaţie externă, prin urmare, poate servi de capital pentru Uniune. Ce a făcut Uniunea pentru oraşe, iată ceea ce interesa. Ori, raportul secretarului general — aşa cum l-au publicat ziarele nu spune nimic. In ceea ce priveşte recrutarea oraşelor, e adevărat că numărul urbelor neaderente a rămas numai de 47, dar nu e mai puţin adevărat că numărul lor era aproape acelaş, anul trecut. In douăsprezece luni nu s’a primit decât o singură adeziune. De ce? Explicaţia acestei stagnări o găsim tocmai în lipsa de activitate reală a «Uniunei», în lipsa de interes, pe care o prezintă, pentru propăşirea comunală, adeziunea. Aceasta pentru trecut. La actualul congres s’au schiţat două puncte de program real, program de acţiune. Singurul care interesează. Primul punct, e privitor la împrumuturile comunale. La rezumat şi l-a prezentat cu argumente valabile, d. prof. Anibal Theodorescu. «Cum în mare parte aceste împrumuturi nu se pot realiza decât în străinătate şi oraşele izolate nu pot obţine aceste împrumuturi decât prin intermediul Uniunii, d. Anibal Teodorescu face următoarele propuneri practice: Oraşele din ţară, care au nevoi de împrumuturi, să-şi revadă nevoile şi să se mărginească la minimum posibil. 2. Toate aceste oraşe să-şi concentreze cererile prin Uniune. 3. Uniunea să se organizeze în aşa fel ca fiind în posesia solicitatorilor să înceapă negocierile şi după obţinerea împrumutului să desfacă suma aferentă fiecărui oraş». In liniile ei largi, propunerea e cât se poate de practică. Ea va da, în acelaş timp , un rost precis «Uniunei». Nu singurul rost, bineînţeles, căci o asociaţie a oraşelor trebue să fie altceva decât un simplu mijlocitor de împrumuturi. O a doua propunere — e aceea a d-lui prof. Paul Negulescu — privitoare la un Institut de urbanistică. Nici una din dările de seamă ale ziarelor nu ne dă o idee precisă de ce a înţeles d. Paul Negulescu prin «Institut de urbanistică». Dacă d-sa a insistat asupra părţii de educaţie şi formaţiune a cadrelor administrative, evident propunerea îşi are importanţa. Ceea ce însă trebue neapărat, e marele institut de urbanistică, în care să se alcătuiască planul de construire a oraşului românesc modern, cu toate necesităţile de higienă socială impuse de aglomerarea urbană. Există o ştiinţă a oraşului Mai mult ca niciodată trebue s’o adâncim. La noi se construeşte occidental. E un fapt. Casa şi zidul aparţin particularului. Luaţi însă, după cum am mai spus-o, partea publică a domeniului citatin: strada, bulevardul, squarul, lumina, pavajul, canalul şi veţi vedea că în cea mai mare parte nu sunt la înălţimea casei particulare. Sunt colţuri de oraş unde case de pe Champs Elysés sunt înconjurate de cocioabe insalubre, îţi fac impresia unui domn în frac înconjurat de ţigănuşi în horă. E ridicol. Tot urbanism înseamnă să clădeşti cartierul muncitoresc, în condiţiuni de higienă şi cu posibilităţi de recreaţie — care să smmulgă pe proletar erorii revoluţionare. Tot urbanism înseamnă să întocmești metodic — purificarea atmosferii urbane, printr’un sistem de Eugen Titeanu Ştie ce ştie ministrul comunicaţiilor când vine să desfiinţeze autonomia şi consiliul de administraţie al căilor ferate. Căci în situaţia de astăzi şeful suprem al transporturilor pe uscat şi pe apă lucrează, în privinţa uscatului, ca într’o casă, de sticlă. Zidurile transparente, geamurile nu suntmăcar mate sau nu numai urechi, cum se întâmplă în multe edificii publice, dar mai ales ochi. E ceva care a contrariat întotdearuna activitatea unui dregător. .Faptul de a te şti la fiece moment spionat de priviri scrutătoare, când mai sunt şi inamicale, îţi fac mijloacele în orce împrejurare. Rare siunt cazurile când în plină lumină şi sub văzul public cineva are libera şi mai ales ferma dispoziţie a resorturilor sale. Iar cei care pretind că au trecut asemenea examene, de obicei se laudă. Unii zic, în adevăr, deţinători de stăpânire, că obişnuesc să lucreze într’un cabinet de cristal. Dar or când vă veţi duce, ii veţi găsi cu perdele trase. ...Astfel sub vechiul regim al căilor ferate, de sigur, «Viitorul» n’ar fi fost atât de repede în posesia ordinelor circulare ale ministrului de comunicaţie, către anumite staţiuni de pe linia Severin-Bucureşti, ordonând să se pue mai multe vagoane de clasa IV la trenurile respective către Capitală, în preziua şi dimineaţa de 26 Septembrie, iar călătorii acelor clase dispuşi să vie în Bucureşti, să aibă trenul gratis. Ordinele comunicate ziarului liberal sunt de o riguroasă autenticitate şi fac dovada absolută, că guvernul nu s’a gândit să organizeze treiuri de plăcere gratuite pentru ţărani care vor să viligiatureze Dumineca la Bucureşti. Nu. Era Dumineca sosirea generalului Averescu, trebuia mulţime şi entuziasm ruralopopular în gara de Nord — şi atunci s’a oferit călătorie gratis dus şi întors, celor care ar fi vrut să vie la Bucureşti cu clasa. IV. Pentru celelalte clase s’au dat de sigur, foi de drum!.. In acelaş timp, speriat de ruinarea căilor ferate prin permisele de călătorii ale presei, căci ziariştii sunt nişte comisivoiajori care bat trenul, pe când gazetele se scriu singure în tipografie, guvernul a luat măsuri ca prin noul regulament să le reducă la un echivalent al suprimărei. Pentru o mascaradă politică se poate cheltui într’o zi, — toată economia dintr’un an! E drept, generoasa iniţiativă a guvernului a avut Dumineca trecută un succes mediocru. Deşi cu insistenţă solicitaţi, călătorii gratuiţi de clasa IV au preferit să nu vină în Bucureşti Dar documentul abuzului rămâne. Arsenie ---00 00------- -------COíiiOO-------- D. general Averescu a întrunit pe reprezentanţii Presei şi li-a dictat un comunicat, pe care toate ziarele l-au reprodus. A ţinut primul-ministru, care la încheierea tratatului italo-român a lucrat singur, fără ministrul său de externe, ocupat între timp cu serviciul de figuraţie la Geneva, pentru care era indicat şi suficient d. Titulescu, să răspundă direct criticelor pe care presa le-a adus tratatului nostru cu Italia. D. general Averescu a făcut o pledoarie, recunoaştem, singura care se putea face în susţinerea unei cauze fără eşire. N’avem nici un avantaj, am susţinut noi cu toţii, de pe urma tratatului italo-român, şi nu se poate concepe un tratat în care o parte dă tot şi cealaltă nimic. Răspunsul domnului general Averescu la această critică a noastră este: «Afirmaţiunea că pactul ar fi numai în avantagiul Italiei nu se întemeiază absolut pe nimic real- Admiţând chiar că noi n’am trage nici un avantagiu din tratatul încheiat — ceea ce de fapt este cu totul altfel — eu n’am cunoştinţă să fi dat ceva pentru a se putea spune că Italia a tras foloase. Am încheiat pur şi simplu un pact de amiciţie şi de sprijin reciproc ei nimic mai mult. Chiar dacă cele două ţări ar fi egale sub toate raporturile şi ar avea in aceiaşi măsură nevoe de sprijin în caz de primeejdie, încă nu văd prin ce Italia ar fi mai avantajată decât România prin această amiciţie. Remarcând că nieăeri în comunicatul domnului prim-ministru,nu se spun avantajele pe cari leam avea de pe urma încheierii tratatului italo-român, rezultă că răspunsul domnului Averescu este: «N’avem nici-un avantaj, dar nici Italia n’are nici-unul, căci până acmea nu i-am dat nimic». Știind însă, domnul prim-ministru, că substratul este un tratat comercial de pe urma căruia noi arătam că numai Italia poate profita, fiindcă noi sântem în stare să-i dăm produse de care are nevoi, iar ea nu ne poate da în schimb decât fabricatele ei cari vor veni pe piaţă numai graţie tarifelor speciale consimţite, D-sa adaugă: «Pactul este insoţit de un protocol care prevede că legăturile politice să fie urmate de legături economice. Aceste legături urmează a fi stabilite de o comisiune mixtă şi nimic nu îndreptăţeşte a se anticipa că această comisiune va face să încline balanţa într’o parte şi că nu va fine-o într’un echitabil echilibru». Dacă comisiunea va voi să se ţină pe terenul strictei reciprocităţi un tratat comercial între noi şi Italia va fi imposibil de încheiat, căci n’ar avea obiect. Italia însă nu s’a sfiit să anunţe că va obţine avantagii comerciale și de aceea noi am întrebat care este contravaloarea? Dacă nu dăm nimic, desigur că nu putem pretinde nimic, dar atunci protocolul cu legăturile comerciale pe bază de reciprocitate comercială este inutil. Italia în schimbul avantajelor comerciale, neputând da contravaloare comercială, aveam dreptul să cerem în altă parte compensaţie, şi pe aceea n’o vedeam înainte şi n’o vedem nici după comunicatul domn’lui Averescu. In privinţa protocolului Basarabiei tema domnului Prim-ministru este: «Basarabia ne aparţine de fapt şi de drept». De acord, dar acest drept nu e destul să ni-l recunoaştem noi, ci trebue să fie recunoscut, ca şi în raporturile dintre indivizi, de o sentinţă judecătorească, de un act de proprietate. Ori acest act este tocmai tratatul de la Paris, pe care Italia nu vrea să-l ratifice. Argumentarea şefului guvernului este: «Se pune mereu întrebarea: De ce nu l-a ratificat acum. Ei bine, pot să afirm că ratificarea tratatului de la Paris înainte sau odată cu încheerea acordului de la Roma nu ar fi schimbat întru nimic situațiunea. Atitudinea Rusiei ar fi rămas aceiași, pentru care motiv şi măsurile noastre interne ar fi trebuit să se menţină cum sunt. Dimpotrivă, mulţumită unor consideraţiuni care se vor cunoaşte la timp, este mult probabil că atunci când ratificarea se va face, efectele să fie cu totul altele». O cunoaştem, ca reprezintă pledoaria Italiei pentru a ne convinge de inutilitatea ratificării din partea sa, dar nu poate fi acceptată de noi. Este sigur că recunoaşterea alipirea Basarabiei de către însăşi Rusia, are mai mare valoare, dar în lipsa ei, nu trebue să renunţăm şi la recunoaşterea puterilor cari atribuiau după război teritoriile. Speranţele domnului general Averescu, care apar din ultimul pasaj citat, au nevoe de realizare şi numai îndeplinirea lor, ar justifica rapiclcarea tratatului italo-român de către noi. Primul ministru a ţinut să termine liric. Pot să mai adaog în fine că dacă prin imposibil soluţionarea chestiunii Basarabiei va trebui să mai întârzie, România poate să fie convinsă că în ziua în care această chestiune s-ar pune cu duşmănie, nu se va găsi nici un guvern italian care, reprezentând sentimentul naţiunii cum îl reprezintă atât de admirabil cel de azi, să nu alerge în sprijinul nostru în mod efectiv şi eficace.Am dori să împărtăşim optimismul d-sale, dar nu putem uita că presa italiană a fost acea care ne-a acoperit cu cele mai teribile injurii la căderea Turtucael. In definitiv, şi după explicaţiile domnului prim-ministru, suntem nevoiţi să constatăm că criticele noastre rămân în întregime, şi cu regret nu putem retracta nici un rând din tot ce am scris asupra valorii tratatului italo-român. Titus Enacowici Tratatul italo-român Expozeul d-lui Prim-Ministru Scrisoare romană de PAMFIL ŞEICARU »* Nu voi desfăşura o falsă competenţă de călăuză atoate ştiutoare pentru a înlesni o evocare a Romei. In definitiv la ce-ar servi o înşiruire de nume: Michel-Ange, Bernin, Donatello, Sansovino, Bregno? Zi de zi în rătăcirile mele prin Roma, mă conving că faimosul Baedecker îţi mutilează, îţi înlătură orice posibilitate de evocare a unor stări de spirit în afară de car emoţia fie estetică, fie istorică nu se poate măcar concepe. Este o improvizaţie de ştiinţă şi o parodie de informaţie ceea ce ne oferă obicinuitele călăuze. Am descoperit — întâmplător — la eşirea din Forum, pe o stradă cotită, murdară, intrând printr’un gang întunecos şi tot atât de curat ca şi strada, biserica sf. Cosma e Damiano, făcută în sec. VI din Templum sacrae urbis. Pe bolta ce acoperă altarul este un mosaic de o putere de expresie, de o vigoare de linii şi mişcare uimitoare; perspectiva celor paisprezece veacuri adaugă o resonanţă istorică puternicei emoţii de artă. Tot în această biserică am găsit şi o icoană bizantină a Sfintei Fecioare, zugrăvită în veacul alb pe care o socotesc nespus de preţioasă pentru cei ce studiază pictura bizantină. Dar cine nu ar putea să aibă o mai exactă impresie asupra Romei dacă în loc să primească sărăcăcioasa pedagogie a Baedekerului, ar porni să rătăcească la întâmplare prin Roma, unde, la fiecare pas, cea mai însetată pasiune de artă se poate îndestula din belşug? In penumbra unei biserici creştine ale cărei ziduri poartă încă ecoul milenar al incursiilor păgâne, sau rătăcinnd prin Forum pasul tău căi când aceleaşi lespezi de marmoră pe care a călcat şi Cicero, şi Seneca şi Virgiliu şi Ovidiu şi Horaţiu, aceleaşi gânduri năvălesc spre a comenta la infinit adagiul zădărniciei. Nicăeri nu vei înţelege mai bine cugetarea împăratului filozof Marc- Aureliu «Vai! Cum se irosesc toate lucrurile în aşa de puţin timp, corpurile în sânul pământului, amintirea lor în sânul anilor! Orice durere, plăcere, admiraţie, totul este uşuratec, semn de dispreţ». O undă de melancolie simţi că te cucereşte oriunde te mână dorinţa de a şti, de a cunoaşte, de a măsura durata străduinţa umane. Şi totuşi nicăeri ca în Roma nu poţi avea o mai splendidă lecţie de energie biruitoare într’o eroică împotrivire adversităţilor istoriei şi neînduratei cotropiri devastatoare a anilor, căci numai faptul că pe ruine, sau mai exact din ruine, s’a ridicat iarăşi Roma ca şi cum ar pluti în văzduh spiritul legendarei pasări Phoenix, este totuşi o splendidă terapeutică morală pentru tristeţa ce te pândeşte din fiecare ruină, din fiecare biserică ce s’a ridicat prin expulzarea zeilor de marmoră albă, pentru a face loc unui singur zeu adus din Galileea. Pentru tine care rătăcind prin sfărâmăturile de statui sau printre coloanele de marmoră şi izolate şi mutilate ale Forum-ului roman, gândurile firesc legate de o filiaţie istorică te vor îndepărta oarecum de cealaltă Romă medievală, şi chiar de Roma renaşterii. Ai dovada lespezilor de marmoră, a coloanelor de porfir, a căror mută spovedanie îţi evoacă anii devastării templelor păgâne de creştinismul biruitor. Intre anii 313, când printr’un edict al împăratului Constantin, cultul creştin a fost declarat liber şi fanaticii religiei celei noi au eşit din catacombe la lumina soarelui, şi 394, când, prin legiuirile lui Theodosie templele păgâne au fost definitiv închise, zeii au mai zâmbit de pe soclurile lor iar fumul jertfelor s’a ridicat în spre cer. Apoi a început jefuirea templelor. Statuele divinităţilor ce ornau templele, teatrele, termele răsturnate de pe socluri, sfărâmate, religia cea nouă ura chipurile senine, acceptarea entuziastă a vieţii ce strălucea pe feţele celor sculptaţi în marmoră albă, împotriva imnului păgân închinat vieţii se ridica litania creştină închinată morţii. Şi pe mine mă poartă gândurile spre Roma de unde au pornit legiunile în Dacia, caut să descifrez tragedia Dacă pe columna lui Traian îmi revine în memorie concepţia simbolurilor aşa de minunat formulată de Louis Ménard poetul acelor splendide «Reveries d’un payen mystique». «Noi disecăm una câte una toate florile rochii ei (Isis), dar viaţa scapă analizei, origina şi sfârşitul lucrurilor se ascund ochiului ştiinţei, şi noi nu putem să întrevedem secretul soartei noastre decât cercetând graiul simbolurilor, această limbă misterioasă pe care o vorbeau străbunii noştri şi pe care noi nu o mai înţelegem». Rătăcind printre ruinile Romei antice noi nu putem desprinde altceva decât o puternică sugestie, amplă evocare istorică, în afară fireşte, de precizia statică ce ţi-o pun la îndemână arheologii. Imaginaţia noastră vrea să ne creeze sensibilitatea cuceritorilor Daciei, ne străduim să descifrăm simbolurile fiecărui basorelief dar fragmentele de statui, de frize, de coloane rămân mute pentru noi aşa cum au rămas din ziua când gestul brutal al primului creştin le-a mutilat splendida armonie de forme şi linii. Poate niciodată nu mi-am dat seama mai bine decât în zilele de rătăcire prin Forum, de grosolana metodă a liceelor noastre de a preia istoria. Trecutul ne-ar putea fi un îndreptar etic (morala stoică — şi în definitiv creştinismul este traducerea moralei stoice în formele plastice ale mitologiei — se degaja din succesiunea istorică a vanului siucium omenesc), dar în acelaş timp ar putea fi şi un stimulent al planurilor noastre căci în fiecare gest al nostru ne-ar reprezenta ecoul unor filiaţii atâta de unde» (Citiţi continuare în pag. II-a) ANCHETE POLITICE „MISTERUUMUNUI TRATAT CE A SPUS REGELUI D. AVERESCU INTERVENŢIA MEDIATOARE A ITALIEI D. general Averescu a vorbit şu ţinut s’o facă.Am fi fost deci datori presei bucureştene. Declaraţiile ‘gratitudine numai Italiei, dacă alta d-sale nu schimbă într’u nimic conclusiile care s’au tras din actele şi scrisorile schimbate la Roma. Justificarea nemulţumim generală provocată în ţară de tratatul încheiat rămâne întreagă. Dar în expunerea citită reprezentanţilor presei din Capitală, preşedintele consiliului a înserat şi unele aluzii, menite a lăsa să se presupue existenţa şi altor consideraţiuni misterioase, care îl fac să crează că Italia va ratifica convenţia asupra Basarabiei. Suntem în măsură ca, din sursa cea mai autorizată, să lămurim acest «mister» al tratatului. Sugestiuni la Moscova pentru o iniţiativă rusă Italia ar urma să sugereze Moscovei iniţiativa încheerei unui pact de neagresiune ca România. Această iniţiativă n'ar fi de altfel decât urmarea declaraţiilor repetate ale guvernelor române, că ar fi dispuse la un asemenea pact. Recunoaşterea de către noi a guvernului Sovietelor ar fi urmată cu aed pact de recunoaşterea de către Rusia a graniţelor actuale ale României. Cum au fost expuse Regelui negocierile de la Roma E vorba de partea confidenţială a conversaţiilor cu d. Mussolini şi referitoare mimai la Basarabia. S’a văzut că în expunerea către presă d. Averescu a afirmat că nici nu s’ar fi gândit să ridice chestia Basarabiei, întru cât o consideră tranşată definitiv (!) — dar că Italia a ar fi fost urmarea pe care a avut-o. Or cum, în raportul către Suveran asupra călătoriei şi negocierilor sale la Roma, preşedintele consiliului a vorbit despre un aranjament formal care ar fi fost stabilit între d-sa şi d. Mussolini. Aceaşi comunicare a făcut-o generalul Averescu şi membrilor guvernului. Aceştia nu fac un secret dintr’ânsa. Cea ce ne tngădue s’o aducem la cunoştinţa publică. Astfel chestia Basarabiei are închisă. In caz când Sovietele sunt recalcitrante sugestiei italiene şi nu acceptă un asemenea pact de neopresiune, Italia s’ar simţi degajată faţă de Moscova şi ar proceda fără întârziere la ratificarea convenţiei despre Basarabia. Ratificarea tratatului italo-român Cât priveşte ratificarea de către parlamentul român a tratatului de amiciţie cu Italia, d. Averescu a fost nevoit să admită că ea nu se poate face decât ulterior celeilalte ratificări. După audienţa la Rege primul-ministru a rămas convins de această necesitate, care constitue în acelaş timp şi o condiţiune imperativă a 1 1-lui Ionel Brătianu. Astfel, pentru a încheia, toată argumentarea pledantă a, generalului Averescu se bizue pe mediaţiunea Italiei, care i-ar fi fost făgăduită. Se ştie că dela Roma această eventualitate a fost oficial desminţită. Economia care sărăceşte şi risipa care îmbogăţeşte — De câte ori se pune în discuţie starea mizeră a căilor ferate, soluţia se impune cu simplitate, chiar celor fără pricepere de specialişti, conduşi de sfântul bun simţ. Repararea imediată a materialului, reducerea personalului şi înlocuirea cu oameni de muncă dar bine plătiţi, administraţia după metodele unei afaceri particulare, cu amestecul cât mai moderat al statului — şi deci al politicei, cu întreg aparatul său nepotist. Fireşte că soluţia apare de prea naivă simplitate. Cetăţeanul dă din umeri: «Uşor de spus... Să te vedem, nene, la lucru..» Iar Nenea, când se pune la lucru îi dă cu leacul pe care îl cunoaşte el, urcă tarifele, congestionează liniile moarte ale staţiilor cu locomotive şi vagoane lăsate în ploaie să le roadă rugina împânzeşte trenurile cu inspectori şi controlori care te trezesc din somn de zece ori să-ţi cerceteze biletul pe un parcurs de trei sute de kilometri, lasă obţinerea vagoanelor la discreţia bacşişului, iar călătorul rămâne eternă victimă, care plă-J teşte scump să meargă înghesuită şi să aducă slavă domnului, dacă a ajuns la destinaţie intact, fără vre’o coastă ruptă într’o deraiere ori o ciocnire din acele pentru a căror înregistrare, gazetele au rezervat rubrică specială. Totuşi soluţia cea simplă şi de bun simţ, rămâne unică. Verificată de realităţi, dovedită de experienţă. Scepticilor — dacă mai există cumva imbecili care să socoată că secretul prosperităţii stă în economia lui Arvinte — le oferim încă odată, spre convingere, argumentul Ford. Toate întreprinderile moderne au tendinţă spre fordism. Mai mult încă, succesul e condiţionat numai de capacitatea sau incapacitatea de adaptare la metodele Ford. Adică operaria în stil mare, salariile cele mai mari și cu munca cea mai intensă, cu specializarea cea mai complectată și cu utilizarea materialului celui mai bun, pentru a oferi lucru eftin, de calitate şi totuşi aducând beneficii considerabile. Henry Ford n’a făcut de altfel, altceva, decât să pună în practică, ceia ce constată teoretic cel mai elemnetar manual de economie politică. Iar secretul succesului stă în faptul că n’a şovăit până la sfârşit ; n’a întrebuinţat jumătăţi de măsuri ; a aplicat principiul, ca să spunem aşa, ideal, până la ultima consecinţă. Şi fiindcă e vorba de căi ferate, şi fiindcă experienţa sa coincide cu soluţiile pe care atât specialiştii cât şi simplii călători necăjiţi le socot singurele salvatoare în mizeria actuală a căilor noastre ferate, e poate util să cităm în un «exemplu Ford». In ultima sa carte, Henry Ford, arată cum a cumpărat o întreagă linie ferată, cu 5 milioane dolari, care sub vechea administraţie nu scotea nici un beneficiu. A plătit-o cu douăzeci la sută mai scump decât se ofereau acţiunile, cu câtăva vreme înainte. A mai adăugat cheltueli considerabile, restaurând întreg materialul, înlocuind personalul cu altul, mai redus ca număr dar mai valoros, drept capacitate de muncă, a urcat salariile — și primul rezultat a fost că în 1925, întreprinderea a adus 2 milioane jumătate venit, adică jumătate din preţul cu care a fost cumpărată întreaga întreprindere. Publicul e de plin mulţumit. Şi, adaugă Henry Ford , «că am ajuns astfel să realizăm un venit, nu e esenţialul, mai important e faptul acum că cheltuelile de exploatare sunt mai mici decât înainte, deşi plătim salariile cele mai urcate din Statele Unite* (de altfel, ca în toate întreprinderile Ford). Aceasta e aplicarea principiului pe teren. Relatat în câteva rânduri, fiindcă Ford lasă să rostească îndeobşte faptele, spre deosebire de teoreticienii care se screm în birouri de douăzeci şi patru de oricâte douăzeci şi patru de ore, să ouă o mărgică. Cartea lui Ford e în vitrina librăriilor bucureştene de câteva zile ; o recomandăm celor în drept, cu nădejdea că măcar astfel se vor convinge de simplele adevăruri, pentru care ar fi fost îndestul poate numai bunul simţ, ce n’are întotdeauna nevoie de ratificarea semnăturei lui Ford. Până atunci să mai aşteptăm alte urcări ale tarifurilor, alte linii impracticabile din pricina materialului deteriorat, alte vagoane şi locomotive lăsate să ruginească garaje în staţii, alte deraieri şi alte ciocniri, alte fraude şi alte proteste ale bieţilor călători care nu se resignează supliciului «prin noî înşine». Seratsîon Morţii de la Duşi şi punctele de la Alba-luna In viaţa noastră politică se petrece acum iarăş o murdărie, pe care făptuitorii vor să ni-o treacă pe sub nas fără să protestăm, fără să ne dăm seamă- Oamenii noştri politici (i-am putea nunti aşa, mult mai corect, între ghilimele) contează prea mult, până la bătaie de joc, că au de-a face cu o ţară numai de uituci, şi vin de atribuesc ţării ratificări de «programe» ale lor, împotriva cărora, numai cu câteva zile înainte, au luptat ei înşişi. E vorba de fuziunea partidelor naţional şi ţărănist, şi de punctele de la Alba-Iulia, cari — după declaraţiile unor naţionali publicate in numărul nostru de ieri — formează programul politicii faţă de minorităţi a noului partid. S’o spunem verde acestor oameni, cari ne vorbesc despre consimţirea ţării, «de la Mstru pân la Tisa», la transformarea acestor puncte de la Alba-Iulia din program al unui partid provincial în program al unei țări întregi, că nu suntem o ţară de tocmai aşa de mari uituri precum ne presupun. Mai uităm noi unele-altele, dar alegerile ce-au trecut sunt prea recente, ca să nu ne aducem aminte de toată propaganda de-atunci a partidului naţional. Ce a propagat în campaniile acestea partidul acesta, cu ce a câştigat alegerile, pentru ce au murit cei doi alegători ai săi dela Ruşi? S'nu uitat lucrurile acestea aşa de curând? S’a uitat că toată agitaţia partidului d-lui luliu Maniu s’a rezumat la trădarea intereselor româneşti faţă de minoritari, făptuită de guvernul Averescu? Şi că acel nevisat triumf electoral sa datorit numai acestui fel de agitaţie! Dar mai ales că însăşi oficialitatea ■partidului a numit pe morţii de la Ruşi, n declaraţiile pe cari le-a publicat, mort, pentru că au protestat împotriva trădării da neam făptuite de guvernul Averescul Nu, nul Trădare de neamţ Nu cunoaştem tainele pădurilor averescano-minoritare, dar după efectele lor, sunt de fapt ceeace le-a numit partidul naţional în aceste necroloage ale asasinaţilor de la Ruşi. Dar punctele de la Alba-haia ce sunt al unei Acele puncte nesugerate de nici o adunare naţională şi înscrise prin contrabandă în istoria unirii noastre, prin cari se supralicitează tratatul de pace mai mult decât prin toate pădurile d-lui Goga ? Să fim drepţi şi sinceri, căci uituci nu suntem. Să înţeleagă aceşti oameni politici, cărora de dragul efectului admirabil al campaniei împotriva pădurilor averescane, li-am admis să protesteze împotriva d-lui Barabas Beta, deşi aveau şi dânşii, în acelaş judeţ al Aradului un candidat, şi nu un Barabas Beta oarecare, ci un român get-beget, care a făptuit împotriva românismului lucruri pentru cari cereau invalidarea senatorului Barabas, — goi înţeleagă că o consecvenţă ar fi bună în alte lucruri, decât într’o chestiune sinistră ca aceasta a puidelor dela Alba-Iulia, produs al şcoalei politice evreiești• la care ati umblat la Budapesta. RSI