Cuventul, ianuarie 1927 (Anul 3, nr. 650-673)

1927-01-01 / nr. 650

ANUL al 111-lea No. 650. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA»­4, STRADA SĂRINDAR, * _ . .­­ 78/09 Administraţia telefon s \ 78/10 Redacţia Director politic: TITUS ENRCOVICI Director: C. CONgQPOI. Publicitatea elarnic», conces­onată exclusiv• SOCIETATH GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER şi S-­BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon: tiS. I /■}\ r­S ••• ■" ■»% relativul ei necesar, controlul opi­niei publice exercitat prin presă, in afară de faptul că e un non-sens, dar degenerează în cea mai desgustătoa­re tiranie, feroce şi iresponsabilă. In guvernul actual sunt şi filo­sofi. Aceştia înţeleg ce însemnează corelaţia în viaţa unui organism. Nu ar putea acorda o consultaţie şi organelor... competente î şi a.«, celorlalţi se tragă însă consecinţele , şi să se modifice întreg mecanismul actualei aşezări politice, din care libertatea presei depurge doar ca un corola­­riu. Ar fi o operaţie logică şi nor­mală. Altfel avem dea face cu un hibrid. Căci o viaţă de stat demo - mădeşte de câteva zile, seara şi di-*cr­atică şi constituţionala, fără co-Un confrate, căruia îi place să se amuzeze luând în serios normele constituţionale ale vieţii noastre publice, a descoperit că proectata lege a presei nu se va putea vota pentru că nu e constituţională. Ziarul respectivului confrate îngră- ’ — 1- -î.___II_____ mineaţa, texte şi consideraţiuni în sprijinul temei sale. Şi o dovedeşte aşa de bine, încât, până la sfârşit, devii neîncrezător. Căci dacă în a­­devăr faptele sunt aşa, şi totuşi le­gea a fost concepută, e că ea se va înfăptui chiar peste prescripţiunile constituţionale, care, doamne, nu puteau fi ignorate, ci pur şi simplu neglijate. In acest caz însă ampla lecţiune de drept constituţional a­­plicat pe care o face confratele nos­tru este deadreptul zadarnică. De ce să nu fim sinceri cu noi înşi­ne ? Oare constituţionalitatea vieţii noastre publice a fost grija care a prezidat la alcătuirea proec­­tului de lege ! Sau tendinţa de a sustrage această viaţă de sub un control care începea să devie neplă­cut ? Este pentru prima oară când se calcă la noi în ţară, de drept şi de fapt, dispoziţiile constituţionale? De ce să credem, deci, că se vor sfii de data aceasta guvernanţii noştri puşi în faţa textelor, când mai a­­cum un an au comis o altfel de gravă călcare a constituţiei, sub care geme şi azi ţara , şi va geme încă, până ea nu va fi anulată. Poate că mai de­grabă ar trebui să­ considerăm rezultatele unei aplică­ri a eventualei noui legi de presă Atunci vom înțelege de ce această lege le e necesară, și de ce va trebui să se voteze. Afară numai dacă. Sunt, în proectul de lege al au­torului cu nume articulat femenin, dispoziţiuni de două feluri. Prime­le, restrictive: nu ai voie să ataci biserica şi pe reprezentanţii ei. Mă­sura să zicem ca e bună. Dar ce în­semnează «să ataci», — şi ce nu semnează «reprezentanţii ei» ? Da­că o faţă bisericească se face, să zicem, — prin imposibil — vinovat de simonie, de beţie sau de prea - curvie, şi dacă eu spun lucrurile as­tea, am atacat biserica? Dumneata, cetitor, neinteresat de cât la exacti­tatea faptelor, vei spune că nu- Dar cine îmi garantează că de a­­ceeaşi părere va fi cen­sorul ? Mai ales când el s’ar putea să repre­zinte şi alte interese decât cele ale exactităţii faptelor ! Legea crează prin urmare anumite chestia ai re­zervate, cari nu mai pot de azi îna­inte sta sub controlul presei. Ca şi cum presa nu ar fi datoare să în­registreze tot ce se întâmplă, — sau ca şi cum întâmplările de a­­cest fel nu s’ar încadra în viaţa pu­blică ! In al doilea rând, legea stabi­­­leşte, pentru presă, anumite respon­sabilităţi. E o măsură în potriva căreia cei din urmă cari vor pro­testa sunt ziariştii­ Căci, fără nici un fel de orgoliu, dacă în toată via­ţa noastră publică mai e undeva ca­valerism, apoi desigur el e în ț»’*' să. Totuș sunt de făcut unei' n * semnări Legea nu acord* ,m. ex,'®® de cinstire pe care »treoui să-l apreciem după r-;*1"*4- C&f .nu­­mai presa demnă de a fi mxn iu- ‘,5 â, între toate catego­­riiJ'' “ Pro^es^on*9fI ai vieții pu­dice. In adevăr , e responsabil un om politic de actele pe cari le face? D-l Ion Brătianu a făcut războiul, pregăti­ndu-l aşa cum l’a pregătit. L’a tras pentru asta cineva la răs­­pundere . Se poate pretinde ceva împotriva d-lui Vintilă Brătianu care totuş a sugrumat, prin poli­­­tica d-sale financiară, o întreagă ţară românească ? Dar pentru ac­tul de la «soborul celor 70 de apos­toli» cine este responsabil ? Se gândeşte măcar cineva să ridice chestiunea ? Unui comandant neno­­rocos sau incapabil i se ia coman­da, atunci când nu şi-a luat el sin­gur zilele. I­n om politic nenoro­­cos, criminal sau imbecil­­iu se re­trage nici măcar pe un timp din viaţa publică. Ziariştii vor trebui să fie însă responsabili. Suntem recunoscători legii pentru această cinste ; ea ne asimilează dintr’o dată cu militarii în timp de război. Este în adevăr singura asimilare pe care o acceptăm Pentru că ea corespunde realităţii... Legea Pella în­ semnează suprima­rea libertăţii presei. Este un fapt care atacă libertăţile constituţio­nale în genere­* Asta însă nu ne emoţionează, şi nici nu vom pro­testa. Libertăţile constituţiona­le nu au .O valoare prin ele în­­şi­le. Epoca «drepturilor naturale» a trecut- Abstracţiunile­ilozofiei iluministe trebuesc depuse cât mai repede la magazia de recuzită a is­toriei. Dar cu o condiţie : toate. Nu ne supărăm dacă ni se ia drep­tul de a controla viaţa publică. Să Skythes O văzurăm şi pe asta. Ziarul lui Szele Béla, Kahana, Grünfeld, Stein et co. —graţioasa noastră simpatie învechită «Brassói Lapok» — face apel la spiritul de solidaritate al gazetarilor români, cu prilejul fap­tului că unii din oamenii săi au fost omişi din lista celor găsiţi în­dreptăţiţi să beneficieze de permi­sul permanent de liberă circulaţie pe căile ferate. O văzurăm şi pe asta. Nu un apel de solidarizare al Sindicatului con­fraţilor unguri, nici un apel al al­tora dintre ziarele ungureşti cin­stite, ci tocmai al peştiferului cui­bar care infectează puritatea at­mosferei Braşovului. Convine oricine, că este prea mult. Solidarizare cu d. Szele Bélát Pentruca avocatul care n’a putut ajunge la permisul de c. f. r. al par­lamentarilor fiindcă a insultat pe Regele Ferdinand, să-și poată face drumurile profesionale pe cheltu­iala Statului i-atut în­­ Solidarizare cui fost­ul comisar bolșevic Seres-Stein, pentrucă dum­nealui, aflând după fuga din Unga­­ria horthistă că are aptitudini de gazetar provocator la adresa Ro­mâniei, s’a gândit că nu-i este de a­­juns ospitalitatea de care se bucură în România ! Sau cu fostul solgăbirău Teleki Dezső, pentru care ziarismul provo­­cător la adresa României a fost un simplu refugiu din faţa obliga­tivităţii jurământului către statul român . Cu sionistul Grünfeld şi antisionis­­tul său frate, cari n’au alte relaţii in hârtia tipărită decât pe cele de editori speculanţi şi de importatori de maşini tipografice horthiste a­­junse în discuţia justiţiei ! Sau cu Bernat Kahana, alt editor, care nu ştim ce alte motive de soli­darizare poate invoca, decât pe a­­cela de frate al comunistului M°ses Kahana, condamnat de­­’«Tând la Cluj, la 5 ani %p­***oare, pentm a­gitaţie • ţ­i.aat! Puteau face apeluri de solidarizare atâţia pe cari îi cin­stim. Şi nu s’au trezit decât dum­nealor de mai sus. Ei, ale căror provocări la adusa ţării ospitaliere sunt atât de cunoscute. Şi a căror «colegialitate» s’a remarcat într’un chip atât de onorabil, în atâtea rân­duri. Ba insultând personal, ba re­curgând chiar şi la obrăznicia de a atribui altora procedeie despre cari ştiau foarte bine că sunt ale achi­zitorilor periodicului oficios de la Arad al d-lui Vasile Goldiş. Socotim că sindicatul confraţilor maghiari ar trebui să intervină îm­potriva unei atari grabe de-a com­promite cauza drepturilor membri­­lor săi cinstiți. I. T. Revine la actualitate chestiu­nea­­grupului Goldiş, — a cărei rezolvare într’un fel sau altul a fost doar amânată..­­Intr’adevăr, era vorba ca până la 20 Decembrie d. Goldiş şi gru­pul d-sale să-şi limpezească si­tuaţia, în sensul unei fusiuni cu partidul poporului, alături de care a făcut alegerile şi alături de care guvernează. O ceruse de general Averescu d-lui Goldiş, arătându-i dificultăţile menţi­nerii unei situaţiuni echivoce, cu atât mai echivocă cu cât majori­tăţile Oamerii şi Senatului sunt capabile în orice moment să ia atitudine împotriva miniştrilor goldişti şi-ar putea astfel provo­ca o criză ministerială. Pentru orice eventualitate — după cum am anunţat la vre­me — d. Goga luase înscrierea discretă şi individuală, a fie­că­­rui goldist, în partidul poporului şi era acela care împingea la o lichidare violentă a tovărăşiei a­­verescano-goldiste. După întrevederile Averescu—Goldiş D. Goldiş a rezistat însă, a a­­mânat convocarea «partidului na­tional» dela 20 Decembrie şi, în-­ tr’o serie de întrevederi cu d. ge­neral Averescu, a obţinut asigu­rarea acestuia că o lichidare vio­lentă nu se va face. In întrevederile pe care d. Gol­diş le-a avut cu d. general Ave­rescu şi-a căpătat cuvântul şefu­lui guvernului că nici un act de ostilitate, de oriunde ar veni, nu va găsi aprobarea sa ; că d. Gol­diş şi amicii d-sale vor fi ocro­tiţi chiar şi că un vot de blam acordat unuia dintre miniştrii goldişti va găsi guvernul întreg solidar în consecinţe.—d. general Averescu a cerut la rânduri d-lui Goldiş şi prietenilor d-sale să fur­siemeze cu partidul poporului. Şef­ul guvernului a susţinut ne­cesitatea acestui act şi temeiul: lupta împotriva opoziţiei naţio­­nal-ţărăniste ori împotriva par­tidului liberal, ori col­a amân­­durora impune guvernului şi ma­jorităţilor o reală co­mune. Fu­ziunea goldisto-averiscană ar putea cel puţin asigura spatele guvernului împotriva unei sur­prize din chiar sânul­ său şi ar întări guvernarea, adăugând în prestigiu pa­tidicim poporului, baza acestei gvernuri. D. Goldiş a promis că va con­sulta «partidul său» şi, dacă a­­cesta va fi pentru fusiune, va lua o hotărâre. Convocarea comitetului executiv al «partidului naţional» D. Goldiş a’s­ţinut de cuvânt, — pro parte: a convocat pentru 18 Ia­nuarie la Arad, comitetul executiv al partidului naţional spre a lua o hotărâre. Fapt este că în grupul Goldist este un puternic curent pentru fu­­siunea cu partidul poporului. D. Goldiş însă este categoric os­til, chiar de-ar rămâne singur, caz în care d-sa trece în partidul libe­ral, cu care are legături strânse şi al cărui reprezentant este, în rea­litate, în guvern. D. Goldiş va cere grupului său, solidaritate. E greu de admis că o va şi obţine, — dacă o va obţine, o va folosi pentru a nu fusiona cu partidul poporului. Şi situaţia va putea dura, echivo­­că, până la sfârşitul guvernării d-nul general Averescu, — sfârşit pe care, de­ altfel, nici d. Goldiş nu-l crede depărtat... ANCHETE POLITICE După întrevederea Averescu-Goldiş. -- Convocarea „partidului naţional“ Regele şi soldele ofiţereşti Greu îşi face drum cel mai ele­mentar adevăr în mintea unui om politic. Preocupaţi de opinii şi mai ales de interese personale, nu pot vedea clar realităţile imediate dar ceia ce poate fermenta în sufletele unei categorii sociale o ovoăre pe care o săvârşesc cu cea ă»al dezar­mantă Inconştiență. De'’!« război in i.iAixi im.] nnlitici ec*Jjfio:|,'cc do in­tensă product*«, -~g toate puterile produD^m/ ; .Ha­nui național sporea înrwnl'iă în n­­celaş timp posibilitatea* unei mai repezi consolidări a noului Stat. Po­litica economică a Statului român, sub diferitele guverne a fost o poli­tică de expediente, o cârpăcială de măsuri improvizate menite să sprun cine gospodăria unui Stat nu să-i dea posibilităţi de creştere, de în­­stărire. Fireşte cineva trebuia să suporte primele efecte ale unei po­­litici economice dezastroasă ce a sărăcit Statul : funcţionarii. Buge­tele au fost precise îndemnuri la Incorectitudini, la «spert», la mă­runtele expediente ce pot da Iluzia îndestulării funcţionarului nu cu un salar de mizerie ci cu un salar de foame. Inconştient» oamenilor politici a tin»* •' «să moralizăm ad­ministraţia Statului, căci Incorecti­tudinea se lăfăeşte cinic în fiecare serviciu administrativ», uitând că incorectitudinea funcţionarului o face obligatorie retribuţia buge­tară. Cum funcţionarii Statului form­ea­ză şi un‘serios contingent electoral (e singura cale prin care o proble­mă de Stat se poate impune politi­cianului) a început o mai serioasă examinare a problemii bugetare. O categorie logic a fost sortită sacri­ficiului : armata. Nereprezentând un serios capitol electoral, fiind un corp disciplinat (în sens de supu­­nere necondiţionată şi nelimitată) armata a fost capitolul economiilor. Nu s’au înfuriat patrioticele senti­mente ale d-lui Vintilă Brătianu când s’a hotărât sporul de hrană soldaţilor cu un leu, cu Infima su­mă de un leu hârtie pe zi ! De ee-i soldat dacă nu să facă jertfe ! Nu-i vom putea cere d.lui Vintilă Bră­tianu să judece consecinţele pentru puterile, braţele muncitore ale ţă­­rii dacă In anii de serviciu militar proasta sau mai exact insuficienta hrană i-a pregătit la tuberculoză. S’au făcut economii la capitolul materialelor cu o inconştientă P« care nici vecinătatea, Rusiei n­u a putut-o desmetici şi s’au făcut economii la soldele ofiţerii«** *** fff d că «el nu a«ni n« - —.»— mă pentru banii, *1 pentru mândria datoriei împlinite» cum scrie pate­­tic­­şi stupid «Viitorul»! Am spus, nu odată, că siogar­a ge «nţie reală a hotarelor ţării o form***» armata şi în funcţie de puterea ei defensivă stă şi durata Statului român. Fără îndoială că banii patrioţi ai econo­­miei celei mai desăvârşite pe soco­teala altuia, au murmurat o viziune m­ilitarîstă. Iată că un om politic al cărui pa­cifism nu poate fi pus la îndoială, radicalul socialist Painleve, nu s’a ferit să rostească aceste idevăruri «Soldaţilor şi ofiţerilor ce nu-şi precupeţesc nici sănătatea, ulei via­ţa în serviciul ţării, nu trebue să ne măsurăm recunoştinţa. Trebue să fie infinită Se înclină, cu dragă inimă să se creadă în ţară, că nu va mai fi niciodată războiu, şi că, în aceste condiţii, munca soldaţilor noştrii este inutilă. Ei bine această eroare trebue împrăştiată. Vom face totul pentru a evita Întoarce­­rea sălbatecului flagel care este războiul. Dar îl vom evita cu atât m­ai uşor cu cât armata noastră va fi mai puternică şi aceasta va fi cu cât noi îi vom îndepărta mizerabi­lele griji materiale. Şi fi cu atât mai curajoasă cu cât se va simţi încurajată de iubirea tuturor cetă­ţenilor». Este adevărat că Pavileve nu poate fi conorît până la o comparaţie cu d-l Vintilă Brătianu sau cu d-l Ion Lapedatu, norocul ţării In pri­­mul rând este că la ministerul de război şi se găseşte un militar hotă­rât nu să apere interesele armatei, ci însăşi posibilităţile de apărare a ţării. Am avut la îndemână datele tuturor străduinţelor generalului Mircescu, nu le-am dat publicităţii pentru a nu mâhni pe ofiţeri, nu am pomenit de rezistenţele tâmpite cu care avea de luptat spre a apăra instituţia armatei generalul Mir­­cescu. Şi suntem înclinaţi a crede că toată străduinţa eroică * minis­trului de război a rămânea zadar, nică dacă ilegale nu intervenea pu­nând o rezoluţie categorică pe me­moriul generalului Mircescu privin 1e ar­bitru suprem ai corpurilor adminis­­trative, Regele, conştiinţa perma­nentă a nevoilor ţării a pus capăt jocului primejdios al economiilor în bugetul ministerului de războiu. Regele a văzut dincolo de miopia oamenilor politici, fixând prin­ re­zoluţia Lui dreaptă şi categorică datoria de a menţine pe primul plan al grijilor gospodăriei Statu­lui român, organizarea şi neconte­nit îmbunătăţirea apărării naţio­nale printr-o deosebită atenţie faţă de armată. Vreţi să evităm răsboiul? Vreţi ca străduinţa voastră şi rodul tru­­dei să nu fie într’o zi pârjolit de nenorocirea răsboiului. «Dar îl vom evita cu atât mai uşor, cu cât armata noastră va fi mai puternică şi aceasta va fi cu­­cât noi îi vom îndepărta mizerabi­lele griji materiale, răspunde mini­strul francez, radical socialistul Painlevé. Soluţionarea echitabilă a pro­blemei soldelor ofiţereşti este nu­mai o etapă în organizarea apără­rii naţionale, cu acelaş splendid, tenacitate generalul Mircescu, spri­­jinindu-se pe înţeleptul spirit de prevedere al Regelui, să silească guvernul a unifica materialul de luptă adaptfindu-l ultimelor progre­se tehnice. Orice ban economisit a­­tunci când e vorba de armată poa­­te echivala cu un atentat împotri­va apărării naţionale, împotriva siguranţei hotarelor noastre. Apărarea naţională are un spri­jinitor, pe primul soldat al ţării I­erele. Generalul Mircescu să-şi aducă necontent aminte. Pamfil Şeicaru Sâmbătă 1 Ianuarie 1927 Scrisori din Spania Dictatura se consolidează Vechile partide politice încep a face a­­mendă onorabilă — De la corespondentul nostru particular -Madrid, Decembrie 1926. — Ele­mentele politice adverse directora­tului generalului Primo de Rivera încep să facă puţin câte puţin, a­­mendă onorabilă. Exceptând ele­mentul socialist revoluţionar şi co­munist contra căruia dictatorul dă dovadă de o vigoare de necrezut, toate celelalte vechi partide au a­­juns să-şi dea seama că dictatura e consolidată, în Spania, în mod de­finitiv. Opinia publică se arată satisfă­­­cută că vede un regim de ordine socială fără izbucniri de greve şi de conflicte muncitoreşti ce se is­prăveau, câte­odată, în sânge. Primo de Rivera aşteaptă Se vorbeşte, acum, de crearea u­­nei puteri legislative alături de puterea executivă dictatorială. A­­ceasta înseamnă un mod deghizat, prin care, inamicii dictaturii, ar voi să vadă deschizându-se din nou vechile «Cortés». Pentru aceasta, ar trebui însă revizuită Constituţia Statului. E posibil acest lucru as­tăzi ? Să te pronunţi asupra ches­tiunii, e, cu totul, prematur. Evi­dent, ea, ar deslănţui numeroasele pofte personale ale oamenilor poli­tici, pe cari, dictatura, i-a îndepăr­tat dela putere şi n’ar putea decât să întindă curse generalului Pri­mo de Rivera. Dictatorul o ştie. Şi, ca om îndemânatec, aşteaptă mo­mentul : va mai trece mult timp până »«-¦•¤'—*-■ffuver' nul. Complotul catalan Complotul colonelului Maccia şi al Catalanilor săi, descoperit în Franţa, a făcut zgomot în străină­tate, în rândurile democraţiei. In Spania, însă, a fost primit cu indiferenţă , şi încă mare. In Ca­­talania chear‘ elementele conser­vatoare îşi dau seama, bine, că, ma­terialmente, Catalaniei îi este im­posibil să se separe de restul Spa­­­niei. Poporul catalan trăieşte, fiind­că restul ţării îi cumpără produse­le. Şi ştie că, fără monarhia spa­niolă, Catalonia ar pieri în cea mai îngrozitoare mizerie comercială şi economică. Aceasta e cauza pentru care «aventura» catalană a luat un caracter cu totul «tartarinesc» , cu excepţia, bine­înţeles, a câtorva fa­natici şi a câtorva pescuitori în apă tulbure. Catalonia nu e separatistă Catalonia ştie că nu poate fi se­paratistă. Ea îşi iubeşte cu pasiune limba şi obiceiurile. De aceea închi­derea şcolilor catalane şi interzice­rea a oricărei datini scumpe cata­lanilor, ordonate de dictator, a în­semnat o vexaţiune adusă sentimen­telor ei regionale. Prmno de R.Avera şi-a dat seama. Şi a corijat-o, dând, limbei catalane, certificat de naţio­nalitate. Pentru prima dată, în istoria Spa­niei, limba catalană îşi va avea a­­cademicienii săi, la Madrid, chiar în sânul Academiei Regale Spa­niole, .Regele a şi semnat decretul. Spre a da caracter general aces­­­tei măsuri, şi alte limbi originale, ca valenciana, majorquina, basca, îşi vor avea reprezentanţii lor la Academia Regală din Madrid. Flatând orgoliul Catalanilor şi alte orgolii r­egionale, Primo de Ri­vera îşi asigură, în modul acesta, o majoritate şi se va putea bizui pe elementele conservatoare din Barcelona. Don Inigo ...Soseşte. Este aci. Câteva cea- 80M. Va fi primit şi dânsul cu fes­­tine... Schimbarea Domnilor, — se zice, — e-o bucurie a nebunilor... O maximă conservatoare şi o sceptică filosofie.­­Ar putea fi şi-un adevăr, cu aplicări intermitente. Istoriceşte, — o nedreptate... Mai potrivit s’ar părea pentru Monarhii efemeri, adică anii astronomici, care se nasc, trăesc şi mor după decisia solară. Regatul lor, pe care Timpul II cerne în sita lui eternă, deşteaptă in fiecare dată aceleaşi visuri şi Huşii. In or­ce rang, la orce vârstă, totdeauna, chiar cei ce se pretind căliţi contra acestor «slăbiciuni», găsesc, în paragraful de Destin ce înfăţişează un An­ nou, prilejul li­nei aşteptări, unei nădejdi, — şi u­­nui sprijin. E un crâmpei de taină, care tulbură. In vremea, veşnic re­petată cu o cadenţă monotonă parcă şi noi am fi aceiaşi. Un simplu joc al aparenţei. Or cât de minimală ar fi,— schimbarea totuşi se pro­duce. La fie pe mi -o constaţi, ca întâmpini pe celalt cu o prime­nire în idei, cu alte stări de con­ştiinţă. Obscur sau nemărturisit acest proces moral există. Misterul care se ascunde în neştiutele lui faze e o atracţie, un farmec.. Te ’ntrebi ce-ţi poate aduce «mâine»... Iţi place ca să-l vezi mai bun... Şi iată rostul bucuriei. Oracolele legendare nu fericeaţi antichitatea... Când Pithya, la Del­­phi dedea răspunsuri evasive sau mai puţin înconjurate de nebuloase înţelesuri, cel informat de soarta lui nu se simţea mai liniştit. Sau era sensul mâhnitor, or rămânea nedumerirea. Şi curiosul pedepsit se chinuia ca mai înainte. Nu e mai bine pentru noi, fireşte, fără spiritism, chiromanţie, dat în cărţi sau prorocire de la semne din fun­dul ceştei de cafea ? Putem călători mereu după incertele miraje, văzând cum unele dispar, şi înlocuindu-le mereu. De sigur, nu extravagante. Sâ tu-ți filmezi miraculosul. A­st­fel or ce cumpărător la loteria pompie­rilor poate să spere milionul. Dar dacă s’a­ţi angajat în cheltueli an­ticipate numai în contul perspecti­vei, e un fel de „ Lapedatu şi echi­­libru-i budgetar. N’ai să-ţi închipui într’o zi, fiind­că e ultima din an, că are să-ţi cază o moştenire de la un unchi ce nu e­­xistă; ai să descoperi, ca Tancred, sursa Pactorului român, — sau cel ,puţin un «Grigorescu» din cei za­darnic căutaţi... Dealtminteri nu s’a inventat un centimetru al Iluziei «Norocul», vag , în care toate sânt co­prinse, prezintă mostre aşa de stra­nii, încât îşi zice fiecare: «de ce n’ar fi şi pentru mine ?» ajunge numai o plimbare prin galeria vieței biblice. Mă ’ntreb, câţi s’ar mai îndoi de drepturile ce-mi căpătat, — să fie cel puţin miniştri. Arsenic —-—exo-----­ (Citiţi continuarea­­» pag. II-a) latine, Hotine Tine-te bine Că Museala vine Cu oaste spre tine... (Cântec vechiu) Dacă acest cântec răsuna în gura Moldovenilor din partea locului a­­cum 150 de ani în urmă, el ne răs­coleşte şi azi, ca un ecou de trâmbi­ţă depărtată, aceleaşi primejdii ce n-au trecut încă. Fără să vrea, anonimul cântăreţ hotinean a pus în această strofă o grijă continuă şi un testament po­litic. Fatalităţile istoriei , desele răz­boaie de sute de ani, raiaua turcea­scă a Hotinului, ridicarea popula­tei moldovene de către Ruşi, au rănit locuitorii de baştină ai ţinut de APOSTOL CULEA , tulul cel mai neodihnit din trupul­­Moldovii. Şi după asta şovinismul cuceritor rus s’a pus pe lucru, cân­tând un «veşnică pomenire» Hoti­nului nostru în cuvinte de trufie sfidătoare : «Tu eşti azi numai o insulă morţilor Moldovii...» Cu voia Rusiei şi a Austriei de eli, au curs în pământul Moldovii de nord valuri de Ruteni­­le peste Nistru; şi cu ajutorul stăpânitori­­lor oficiali, ei au cucerit pas cu pas parte din vechile noastre sate răză­­şeşti, până le-au rămas numai nu­mele. De atunci şi până azi, Ruteanul laudă în cântec binele şi belşugul dela noi; ba chiamă să vie şi alţii de ai lor în meleagurile Moldovii mănoasă şi îngăduitoare! Hai cu noi la Moldova Hai fetiţă dragă Unde grâul creşte ’n lanuri Pe câmpii şi dealuri Că 'n Moldova-s oameni buni Câmpia-i netejoară Vin cu noi, dragă fetiţă Cu faţa rumeioarfi ! Şi’n Moldova ne-om lua: De nevoi n’vn şti. Pâne-i multă, lum­ea s bună Şi-om trăi bine... Străbateţi salcie ţinutului: Doli ne­aii (lui Dolin), Bălcăuţii (lui Balcă răzeşul), Diincăuţi (lui Dan­­cu), Securenii (lui Secure), Teţcanui Cristineştii, Româncăuţii, Daraba­nii etc., şi veţi descoperi pretutin­deni tipul nostru printre sătenii de acolo. Nu mai ştie moldoveneşte,­­ îl cheamă P­utnariu, Munteanu, Cojocarii, Ceahlău... Cercetaţi ac­tele vechi ale satului (răposatul Tu­dor Pamfile în broşura sa cHotinul la 1817» a fixat numele româneşti ale locuitorilor), şi veţi găsi adevă­ratele lor nume, azi schimonosite sau traduse în ruseşte Cândva, din prisosul românităţii şi cărturăriei de aici, plecau dieci ambulanţi să scrie cărţi bisericeşti şi să facă şcoală de iarnă până în satele Ardealului şi ale Maramure­şului. Amintirea lor a rămas pe ve­chile cărţi de biserici săteşti. (Şi am scris eu «Timotei Pepelea diiacu ot Moldova de la Hotin fecior a lui popa Vasi­le», care ajunge apoi pro­topop în Vişăul din Maramureş, şi atâţia alţii). Cronica pomeneşte de un iscusit artist al veacului ,17-lea : e Grigore Corneseul. Neculce scrie: «Şi au trimis (Turcii) poroncă la Duca Vodă să-i trimiţă chip şi starea ce­­tăţei Cameniţei, să vadă ce loc şi ce tărie ar ave Duca Vodă au tri­mis pre un nemiş din ţinutul Hoti­nului, pre nume Grigorie Corneseul ce era foarte meşter de scrisori şi de săpături la petre şi la alte lucru­ri, de au făcut chip cetăţei Cameni­­ţei, de ceară, ca toate tocmelele ei din lăuntru şi din afară şi au tri­mis la împărăţie de au văzut. Şi mult s’au mirat de mărirea ei...» Prin 1837, eforul şcoalelor din Hotin, Alexandru Haşdeu dela Cri­­stineşti, vorbea şcolărimei de acolo «Pământeni copii de aici, eu vă a­­răt din sfaturile strămoşilor noştri, oameni mari ai pământului Moldo­va...» In 1918 nu mai era nimeni dintre «pământenii copii de aici» cari să înţeleagă ceva din chemarea îndureratului patriot. Când tânărul Bogdan Haşdeu a fugit la noi, satele părinteşti (Pâr­­dăii şi Cristineştii) erau moldove­neşti. La reîntregirea Moldovei le-am găsit «ucrainene» : Cherstinţi şi Hizdevo, cu bisericuţa Hâjdăilor dărâmată, mormintele familiei risi­pite în bălării, grădina năpădită de omizi, ca o simbolică prevestire, iar în casele unde trăiau tradiţii din «vechea slavă a Moldovii», azi nu se mai înţelege graiul cronici­lor. Cristineştii este simbolul defensi­vei noastre de vin veac şi al inerţiei naţionale de un deceniu. Politica recuceririi poziţiilor pierdute nu se simte­ o şovăelnică şi timidă când caută să se afirme. Lipsit de comunicaţii, Hotinul pare funcţionarilor români un sur­ghiun depărtat de Siberie. Soarta lor e lăsată adesea în seama parla­mentarilor locali, guvernamentali ori opoziţionişti de formă, cari fac o politică aparte, aşi zice centrifu­gală dar bine deghizată. Când e vorba de apărat un punct de vedere «băsărăbean» împotriva celui gene­ral românesc, tainicii electori ho­­tm­oni de trei raţii se simt bloc,— firma partidului dispare. Din pricina lor nu s’au putut face acolo colonizări cu Moldoveni de aiurea în anul exproprierii. Din pricina lor n'avem acolo corp didactic suficient în afară de cel local (îndeplnic ca valoare şi senti­mente)­­ şi nici o acţiune cultu­rală. Din pricina lor avem în Ho­tin revizori scaleri de control Ruşi sau rusificaţi ca să controleze ce ? Cum prosperează şcoala românea­scă. Dragă Doamne ! încă un caz care s’a mai ridicat în presă ieni

Next