Cuventul, aprilie 1927 (Anul 3, nr. 724-747)

1927-04-01 / nr. 724

ANUL al II-lea No. 724 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, STRaDA sAtUrtUAK, « Telefon 78/09 Administraţia 78/10 Redacţia Director politic: TITUS ANACOVICI Director: C. CONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $i S. BERGER Str. Eug. Carada (fosta Karag Georgiievici), 9 Telefon­­ 30/S4 '1 -1 ----oo^oo---­ D. A. C. Cuza este în felul lui Sa­turn: îşi devorează copiii. Răută­cioşii ar spune, că ar fi avut un a­­vantaj, manifestând această fobie împotriva operelor sale literare, a cel puţin unora din ele. Dar practicată în politică îl duce la rezultate dezastruoase. Cariera de om public a spiritualului dile­tant antisemit oferă mai mult de­cât o pildă despre urmările activi­chipurile ce întreţine în viaţa uni­versitară. Mişcarea naţionalistă în numele căreia d-sa se răsboeşte cu inspira­­ţiuni nu totdeauna fericite, trăia şi altminteri şi va dăinui în or­ce caz. In psihologia populară constitue o problemă al cărei interes trece cu mult peste preocupările curente ale politicei care despart partidele, — şi faţă de care se manifestă atât de tatei lui saturnice, «Zidanii», pe care­­ evidentă indiferenţa publică. E un instinct naţional care agită mulţi­mea îngândurată de anumite aspec­te îngrijitoare ale problemei. Această intuiţie n’are nevoe de programe. Doctrina îi este o formă a conştiinţei. Dar când aceia care combat, fără solicitare adese­ori, în numele a­­cestei impulsiuni naţionale — nu se mulţumesc să o pună în iposta­­se regretabile, prin sisteme de care nu este vinovată într’u nimic, dar ţin să dea şi deplorabila impresie, că reprezintă o înjghebare hibridă, haotică şi personală, discreditul de­terminat are să cază deopotrivă şi asupra ideei îmbrăţişate, — şi care vai! câte­odată cunoaşte riscul su­­focărei. Acţiunea d-lui A. C. Cuza, disol­­vantă în propria sa Ligă, este un gratuit triumf al adversarilor. Pen­tru asta L. N. A. C. n’avea nevoe să existe, îi mănâncă în vorbă şi în scris cu atâta salată de doctrină, nu par de loc exterminaţi, nici chiar reduşi. ■' Ba, dimpotrivă. In schimb or unde d. Cuza a fost un factor efectiv, — s’a ales pulberea. Se ştie cum s’a isprăvit colabora­rea sa cu d. Iorga. Era şi d. Cuza şef! Se amuza, după ruptură, să spue că este singurul autentic, deşi toată gruparea, afară de unul or doi prieteni personali mersese du­pă d. Iorga. D. Cuza, şef sie­şi, era o sabie izolată, nu totdeauna ascu­ţită, dar bătăioasă şi dând de lucru une­ori, — şi când îşi găsea Teaca, aşa cum s’a întâmplat sub guvernul Averescu precedent, fiind ales în lo­calitatea cu acel nume din Ardeal, putea să reprezinte în Cameră cu vervă, pitoresc şi numeroase remi­niscenţe de talent, cauza pe care şi-o slujeşte cu fanatismul său pre­tenţios. » Dar d. Cuza şef revine la legă­mântul nefericitului Saturn. Pen­tru întâia dată şi graţie în parte şi nouei legi electorale, Liga naţiona­­lă-antisemită-creştină,­­ sunt mai comode cele patru iniţiale, L. N. A. C. , prezentându-se cu candidaţi pe toată ţara, a putut să obţie un nu­­măr de­ mandate, care să-i dea în Cameră fizionomia unei grupări politice stabile. Or, nu s’a împlinit anul dela această consacrare elec­torală şi L. N. A. C. îşi perde lite­rile pe drum. Voracitatea şefului consumă în rate familia politică. Primul mangal a fost pentru d-l I. Zelea Codreanu şi câţiva prieteni ai acestuia. Conflictul a mers până la încetarea de relaţii personale. Cei presupuşi la sacrificare inte­gral­ă au luat şi dânşii ofensiva con­tra şefului. Acesta şi-a atribuit a­­tunci prerogative absolutiste. U­­zând de ele, pronunţă excluderi ca­re n’au drept de apel, ca în cazul d-lui Paul Iliescu, deputat. Iată însă că nici acesta nu se su­pune excomunicaţiei majore rostite contra sa. D. Cuza ţinuse să avize­ze biroul Camerei, pentru cele de cu­viinţă cu privire la mandatul depu­tatului exclus. D. Paul Iliescu, apărându-se, a destăinuit că L. N. A. C. este în pli­nă disoluţie. D-sa spune, între al­tele: «Domnul Cuza în calitate de pre­şedinte al Ligei, uitând că Domnia­­sa cel dintăiu trebue să respecte programul şi statutul aşa cum s-a legat prin jurământ, nesocoteşte voința conducătorilor de organizaţii din Ţară şi în special pe aceia a ma­jorităţei grupului parlamentar, cău­tând a-şi impune propria sa voinţă fără nici un control din partea or­ganelor statutare, Domnia-sa se află în format dez­acord cu majoritatea grupului par­lamentar, a cărui solidaritate este consemnată într-un proces verbal cu data de 15 Martie curent. Acest proces verbal este semnat de dom­­nii deputaţi profesor universitar dr. Corneliu Sumuleanu, profesor Ion Zelea Codreanu, dr. Vaier Pop, dr. Haralamb Vasiliu, profesor Câr­lan şi Paul Iliescu». D. Iliescu a mai adăogat că sunt «alte chestiuni de ordin personal contra d-lui Cuza», de la care se ab­ţine, «fiind deocamdată de compe­­tinţa comitetului executiv», — dar nu s’a abţinut, reluând cuvântul în chestie personală, de la unele ciu­date aluziuni de un caracter destul de delicat. In definitiv, acest proces de lichi­dare prin ea însăşi al unei grupări politice oarecare n’ar fi decât un incident nesusceptibil de o atenţia ne­specială, dacă organizaţia acea ar însemna un accident întâmplă­tor în viaţa publică sau o configu­raţie fără de răsunet în viaţa na­ţională a ţarei. Dar L. N. A. C„ indiferent de me­todele pe care le întrebuinţează şi pe care nu odată am trebuit să le desaprobăm, şi-a luat sarcina să re­prezinte o conştiinţă de ordin na­ţional şi popular, o idee şi o con­vingere, un sentiment şi o credinţă, care, neîncadrate în limite de par­tid, ne­trăind prin viaţa lui, având o radiaţiune al cărei focar nu e par­tidul, — nu pot şi mai ales nu tre­­buesc să fie degradate, prin acei care aspiră să institue asupra lor un monopol. D. Cuza şi-a asumat răspunderi mai grele, decât acelea pe care şi le atrage cu uşurinţa ce pare a pune în toate chestiile, prin perturbarea] sporadică şi atât de rea sub toate! I U. S ._ti. L. • Aal-' L fi C. Gongopol Jigălia..•••• E un nume predestinat, a devenit generic pentru schimburi de moşii, oneroase pentru stat. După Jigălia societăţii forestiere Baia, iată Jigă­lia din Ialomiţa: In 1921, ministerul de Domenii (e­­poca Alexandru Constantinescu), in dezacord cu concluziunile a trei ra­poarte făcute de trei inspectori ge­nerali din minister, aprobă schim­bul între: un teren de 1600 hectare situat în Delta Dunării, proprieta­tea d-lui căpitan Iligani şi minori­lor Chiriacescu, şi moşia Bărăga­­nul-Jigălia, proprietatea Statului în întindere de 618 pogoane pământ de cultură de prima calitate clasifi­cat în regiunea întâia. Rapoartele de anchetă arătau că schimbul pro­pus este păgubitor pentru stat şi că din întreaga «moşie» din Deltă a domnului Ilgani numai 200 pogoa­ne este grind şi poate produce de 10.000 lei fân în anii când nu se re­varsă Dunărea. Resu­d «moşiei» este apă şi stuf. Totuşi ministerul de Domenii găsit că este avantajos pentru stat să iea apă şi stuf în schimbul pa­măntului de calitatea întâia şi a ad­mis schimbul. Ţăranii cari se aştep­tau să fie împroprietăriţi pe moşia Bărăganul-Jigăria, au făcut şi ei ce au putut. Au bătut pe d. căp. Ri­gani, dar schimbul subsistă şi azi. Este încă o «af­acere» din multele şi nenumăratele făcute de Alexan­dru Constantinescu între Ianuarie 1922 şi Martie 1926, tim­p în care ma­rele partid naţional liberal lucra la temeliile României Mari. In această epocă de aşezare, după cataclismul european, d. Vintilă Brătianu punea bazele economiei naţionale, d. Tan­­cred Constantinescu «opera» la sub­solul şi la armamentul naţional, iar Alexandru Constantinescu, stăpâ­nul codrilor, împărţia şi plahirile cu ajutorul căpitanilor, din comitetul agrar. Cine i s’ar f­i putut opune, în tim­pul când din produsul codrilor şi a fermelor statului, pe cari le admi­nistra fără buget şi control, Ale­xandru Constantinescu lua pentru dânsul, dar ştia să dea şi pe unde trebue? Nimeni. Dar azi n’ar fi po­sibil să se îndrepte câte ceva din multele lui fără de legi? Ar fi mult mai folositor decât strădania de a convinge lumea că averea lui Ale­xandru Constantinescu a fost un mit. In declaraţiile de venituri pe 1926, sunt unii cari au arătat că tantie­mele din consiliile de administraţie (nu se pot ascunde căci le declară societăţile) se cifrează la 9 milioane lei. Să facă deci aceia cari țin să ne demonstreze sărăcia lui Alexandru Constantinescu, o mică socoteală, și să isprăvească cu basmele pentru copii! Nu ne interesează ce a putut adu­na acest om, ci ceea ce a irosit din a­­verea statului, ne inter­eseazâ țigă­­riile. Rugăm pe d. Garoflid să le rea­ducă în patrimoniul statului, dacă nu pe toate, cel puţin pe acele cari i se semnalează. Nu se cauzează nici un prejudiciu memoriei marelui dispă­rut, căci Alexandru Constantinescu a murit, dar opera și faima sa sunt indestructibile. Titus Enacovsci V tss------00*00—— 99LEGEA In sfârşit, a trecut. Şi după ce s’a întâmplat, lumea e liniştită. S au încredinţat cu toţii că nu era vorba de nici un act de rea cre­dinţă. Noi o dovediserăm mai din­­nainte. Dar d. Petrovici a dorit să facă dovadă de exces de corectitu­dine , pentru că s’a insinuat că o catedră ar fi pentru d-sa, roagă să se renunţe la ea. Gestul e iară îndoială frumos. Dar ceva cam romantic. D. minis­tru Petrovici nu putea să renunţe, căci doar nu d-sa ceruse înfiinţa­rea catedrei,­­ ci Universitatea din Bucureşti. Numai această U­­niversitate avea deci dreptul să re­nunţe. Noi credem deci că minis­trul Petrovici a fost în această îm­prejurare înlocuit de profesorul Petrovici. Şi aducând omagiul nos­tru perfectei rectitudini morale a profesorului care nu înţelege să profite de bunăvoinţa ministrului, nu ne putem opri a nu regreta În­călcarea de atribuţiuni; o aseme­nea încălcare este de înlăturat chiar atunci când resorturile inti­me ale actului sunt nobile. De aceea bine a făcut Camera respingând propunerea ministrului ca nefundată, şi considerând scru­pulele d-sale ca excesive. A fost şi o satisfacţie dată unui om corect bănuit pe nedrept, — şi o respecta­re a voinţei Universităţii bucureş­­tene. Bine a procedat de asemenea Ca­­mer­a admiţând amendamentul d-lui prof. Giuglea, prin care se ridică la rangul de catedră confe­rinţa de preistorie de la Universi­tatea din Bucureşti. Este un caz în care iniţiativa parlamentară s’a putut dovedi de folos. Nu e vorba numai de răsplătirea personală a meritelor eminente de cari a făcut dovadă profesorul Andrieşescu, ac­tualul deţinător al conferinţei. Ci de ceva mai înalt: de lărgirea stu­diilor istorice la Universitatea noa­stră. Necesitate de mult simţită şi de facultatea de litere, care în re­petate rânduri a cerut această ca­tedră, şi de oamenii de specialitate, cari înţelegeau că ea este în ade­văr o întregire necesară a studii­lor de cunoaşterea pământului şi istoriei româneşti. Faptul este semnificativ însă şi din alt punct de vedere. Studiile preistorice se făceau până acum la Bucureşti în cadrul catedrei de e­­pigrafie a prof. Pârvan. Ce a în­semnat activitatea acestui savant al nostru, al cărui nume a devenit de mult european, o ştie oricine. Dar opera întreprinsă de el a luat în curând proporţii aşa de vaste, încât omul a fost excedat, fiziceşte excedat. Acest benedictin al ştiin­ţei româneşti, care e nu numai În­temeietorul, dar şi realizatorul stu­diilor pentru începuturile neamu­lui nostru, zace astăzi pe pat de boală. Nu i se pot cunoaşte alte pricini ale suferinţii sale trupeşti, de­cât râvna neostoită, împinsă până la jertfă personală pentru ştiinţă. Suntem siguri că se va ri­dica în curând. Prea o dorim cu toţii. Dar boala nu se poate să se mai repete. El a cerut să fie des­cărcat de o parte cel puţin din sar­cina pe care a creat-o. Şi l-a vrut pe Andrieşescu titular la catedra de preistorie. Dar nu s'a putut. Unde s’a oprit cererea profesorului Pârvan, a Facultăţii de litere şi a adiatului Universitar, e o taină.­­­a parlament însă catedra nu a a­­juns. Şi atunci a intervenit celalt mare om de ştiinţă al nostru, pro­fesorul Iorga, şi a cerut cu toată autoritatea sa ştiinţifică şi morală, culturală şi pontica, cu toată căr­­aura de foc a veroului său arzător, sa se înfiinţeze această catedră pe care am­endamentul Giuglea în­cerca să o realizeze. Este o fru­moasă, o emoţionantă solidaritate ştiinţifică, dela care viaţa noastră spirituală îşi făgadueşte atâta. Par­lamentar s'a cinstit acceptând «a­mendamentul Giuglea... Da. Dar închipuiţi-vă că prof. Iorga nu ar fi fost în Cameră. Sau ar fi lipsit din ţară. Ce s’ar fi în­tâmplat ? Nu e aşa că studiile pre­istorice ar fi rămas tot în cadrul vechii conferinţi ? Că Andrieşescu ar fi continuat să hamalească în rosturi subalterne, — şi prof. Pâr­van să se extenueze? Şi atunci suntem in drept sa ne întrebam: ce organizaţie avem noi, dacă aşa de grave interese ale ştiinţei nu-şi pot găsi împlinirea decât printr’un fericit concurs de împrejurări ca­re e prin însăşi natura lui foarte întâmplător ? Sgomotul nefundat în jurul «le­gii catedrelor» atâta lucru bun mă­car să aducă, să ne gândim serios la organizarea vieţii noastre ştiin­ţifice. Nae Ionescu ...Nikita Koniatui şi cronica lui Nestor, Liber Pontificalis, izvoare turceşti, corpul inscripţiilor lui Mommsen, Uricaru, Hurmuzaki­­mari inb­lico bizantine, colecţia Romania, ediţii dela Bonn, acte dela Satul Munte, ambele Patrologii, Pero Lopez de Ayala, Carlyle sau Tommaschek, lângă Baroja, Cipa­­riu­ şi Eudoxius Bibliothecarius... O fugară frunzărire a cărţilor lui Nicolae Iorga — înspăimântă şi copleşeşte . Sunt citate în opt limbi şi trimiteri. Sunt prescurtări cu esoterice înţelesuri, note, adao­suri, introduceri, bibliografie. Nu­me de boieri munteni răsar alături de viziri obscuri sau de cei ce ne­gustoreau odată în apele Adriate­­cii. Bărbaţi din Ravenna, din Cau­­caz şi din Nord. Numiri în y, lu zi şi v. Unele contorsionate, şuerătoa­­re, aprige. Altele luminoase, seni­ne, grele de vocale ce desfată. Nicolae Iorga a cetit tot. Mitul e­­rudiţiei sale s’a închegat din sân­gele istoricilor contemporani şi ig­noranţa celor cari îl ascultau, sau îl citeau. Faptul real — covârşitor, în sine — a căpătat proporţii de coşmar. Nicolae Iorga —a cetit tot. Ochii s au adâncit în orbite, pleoapele s’au întunecat, fruntea s’a răstur­nat tot mai mult. Cărţi cu versuri, prelungi intollci, zâmbitoare «Bei­­träge», severe «Archiv für...», is­pititoare octave englezeşti cu hârtia păroasă şi mireasmă rară, micuţe volume spaniole, cu coperte înflo­rite — au fost ţintuite şi subte în ceasuri puţine. Ochii le-au cutree­rat poftitor, le-au mângâiat trupu­rile. Pumnul a alergat spasmodic pe colile de alături, purtând conde­iul. Astfel Nicolae Iorga­­ a cetit tot. Dar, în cărticica aceasta, trebue să precizăm. De fapt, adevărul este altul. Nicolae Iorga a cetit mult, dar a răsfoit enorm. A cetit pre­faţa, primele şi ultimele rânduri ale fiecărui capitol. A adâncit, însă, Indicele. A frunzărit în după a­­miezi de vară — biblioteci întregi. Şi le-a citat în cărţile pe cari le-a scris. Pentru că citatele multiple şi bibliografia de proporţii — sunt necesare, atât autorului, cât şi ce­titorilor. Nici nu se putea altfel. Ajunge o vreme când lectura integrală şi a­­tentă a unui volum — e inutilă şi primejdioasă. Nicolae Iorga—spun istoricii — îşi cunoaşte, ca nimeni altul, textele. I se îngădue, deci, să citeze rafturi după rafturi. Dacă se găsesc făpturi cari să creadă că le-a cetit din scoarţă în soartă — cu atât mai bine pentru autor. A vorbi despre cărţi pe cari nu le-a cetit până la capăt — e una din marile însuşiri ale erudiţiei lui Nicolae Iorga. E chiar mai mare decât aceia de a ceti, harnic, toată bibliografia pe care o citează. Pen­tru că dovedeşte o nesecată imagi­naţie, o formidabilă putere de a reconstitui o monografie după câte­va pagini alese la întâmplare. Cei cari citesc tot — dovedesc că au timp. Or, Nicolae Iorga nu are timp. Cei cari citesc tot — sunt osândiţi să scrie puţin. Pentru că nu au răgaz şi nici curaj. După un număr, ce poate fi luat în seamă, de volume cetite , cercetătorul în­tâlneşte probleme neaşteptate, cari se cer soluţionate. Lămurirea lor necesită lecturi potolite, controlări, comparaţii, adânciri. Munca se com­­plică după fiecare volum sfârşit. Desperarea urmează oboselii. Dar aceasta se petrece mai rar. Pentru că sunt puţini acei cari nu se smulg din lectură, şi nu îndrăznesc să citeze cărţi necitite. Deşi pare paradoxal, mai ales pentru istorie şi istorici — faptul e adevărat: ca să scrii mult, trebue să citeşti puţin. Nicolae Iorga n'a putut să-şi scrie feluritele cărţi ca trec dincolo de hotarele specialităţii sale — decât cetind foarte puţin. • De la începutul veacului, circulă la noi o formulă: Nicolae Iorga a cetit mult şi multe. Al doilea ter­men al formulei, nu este exact, Ior­­ga nu a cetii multe. Istoria bizan­tină şi medievală, balcanică sau nordică — e tot istorie. Literatura spaniolă, olandeză şi cea veche ro­mânească — e tot literatură. Alt­ceva ! Puţină politică şi puţini artă. Să nu se socotească bănuiala a­­ceasta, meschină. Dar în cărticica de faţă, nu ne putem încrede în cela ce se spun despre Iorga, de un sfert de veac. Trebue să ne apro­piem noi, şi să cercetăm (vezi: «Noi şi N. Iorga», în «Cuvântul» No. 604). Istorie, deci, şi literatură. Mani­festaţii imediate ale vieţii. Sensibi. (Citiţi continuare în pag. II-a). Cetind pe Iorga LECTURILE de M­IRC­EA ELIADE 3 LEI Vineri 1 Aprilie 1927 ANCHETE POLITICE Punctul de vedere al d-lui Iuliu Maniu Deţinem deja un partizan al alian­ţelor partidului naţional fie cu gu­vernul Averescu, fie cu viitorul gu­vern Brătianu, — adică un națio­­nal-ţărănist convins că singur par­tidul nu mai poate rezista şi că ris­că­ la o nouă schimbare de regim ori chiar înainte de ea defecţii grave, următoarele precisiuni asupra punc­tului de vedere al d-lui Iuliu Ma­niu,— care dau posibilităţi de pre­vedere asupra rezultatului tratati­velor. D. Maniu, — ne declară informa­­torul nostru — crede că dincolo de con­diţiunile admiţând a priori că sunt acceptabile pentru ambele părţi, trebue examinat rezultatul, scopul. Ori ambele partide,­­ şi cel naţional-ţărănesc,­ solidarizarea lui la un sistem de guvernare care este tocmai acela pe care-l combate şi l-a combătut, anihilarea «elemente­lor democrate», izolarea lor, scoate­rea lor din viaţa publică. Mai mult, d. Maniu nu crede în viabilitatea guvernului Averescu, chiar dacă partidul naţional-ţără­­nesc i-ar da concursul, după cum nu crede nici în sinceritatea şi per­manenţa dorinţei de colaborare rea­lă a partidului liberal cu partidul naţional-ţărănesc. D. Maniu, în fine, este partizanul menţinerii partidului naţional-ţără­­nesc în cadrul doctrinelor şi meto­delor lui politice actuale, — şi e de acord cu d. Mihalache, — con­vins că, oricât l’ar părăsi unii îl vor complecta alţii şi că, e aproape ceasul în care se va răsturna echi­librul anormal al partidelor liberal şi al poporului, în beneficiul lui, al partidului naţional-ţărănesc. Deci tratative,­­ dar fără angajamente Concluzia este că d. Maniu auto­riză pe oricine îi cere şi ascultă pe oricine îi vorbeşte de tratative, fie cu guvernul Averescu, fie cu parti­dul liberal. De aceea în momentul de faţă a­­vem acest curios spectacol al nego­cierilor cu d. general Averescu, pen­tru un front antiliberal şi cu libe­ralii pentru răsturnarea guvernu­lui. Tergiversări, amânări, pertrac­tări,­­ şi după o suspendare, se re­ia firul, pentru o nouă suspendare şi pentru o nouă reluare. Guvernul, liberalii şi partidul naţional-ţărănesc Punctul de vedere al d-lui Iuliu Maniu, Cunctator.... Tratativele continuă şi cu guvernul şi cu liberalii guvernului Averescu şi răsturnarea guvernului Averescu — în care a­­vantajiile naţional-ţărăniştilor sunt pasagere, distrugerea partidului Intro banchetă politică» trecută liberal — urmăresc, dincolo de-o vorbeam despre tratativele naţio-,­­ înţelegere de moment — întărirea 17nmn-Y'nai 1 o/ n /n-i4 d­i nat aiDWinl Artinn»*-: * tmiTAuiiiiliiS A­irnnncmi ~S „i-.. _____ nal-tărănist dor cu guvernul Avere­scu, arătând că oficial a intervenit o suspendare, d. general Averescu luând și lăsând timp de gândire, pentru un răspuns definitiv, până la închiderea Camerelor. D. general Averescu arătase că n’are nci o grabă, — poate pentrucă nu are, în realitate,’ dar şi pentrucă aflase că identice tratative, oficioa­se, se duceau în acelaş tmp, de une­le fracţiuni ale partidului naţional­­ţărănesc şi cu persoane automate din partidul liberal. Noui informaţiuni ne fac să re­venim. D. IULIU MANU­ BULGARII ŞI NOI Pentru acei ca£i căutau să dibu­­iască în protocolarele declaraţii de amiciţie sprijinul pentru eventuali­tăţile de impas, ratificarea actului de unire a Basarabiei de către Ita­lia, le-a servit drept un pspector pu­ternic şi preţios a cărui lumină ne­aşteptată s’a răsfrânt peste senti­mente surprinse în goliciunea lor. Edificarea a fost regretabilă. Mai ales că, pentru ficţiunea lor, noi am trebuit — din privinţe rău înţelese — să închidem ochii la inechităţi şi să înghiţim refuzuri ca schimb de lucruri acordate la noi, în mod na­tural, dar cari nu s’a valorificat prin reciproc, ia­ri Evenimentul, dacă a adus aceste constatări concludente dar nu neaşte­ptate,a adus şi o surpriză. Sunt rân­durile cu cari presa bulgară l-a pri­mit. Valoarea lor atrage atenţia, prin comparaţie. Evident, în împre­jurările internaţionale în care a a­­vut loc evenimentul, acteala ar fi dovedit ignorare faţă de sistemul de apărare ce se prepară contra ru­­so-bolşevismului­ şi duşmănie. Iar făţărnicia chiar ascunsă sub fardul părerilor de bine, s’ar fi văzut. Deci presa bulgară a primit evenimentul altfel de cum l-au primit alţii. Aşa ziarul «Preporeţ», organul d-lui Leapceff, premierul Bulgariei, con­stata, cu interes că şi minorităţile şi-au exprimat bucuria pentru con­solidarea fronturilor României Mari şi că nu vede pentru ce ar fi nemul­ţumit faţă de acest act cu caracter internaţional. Am fi considerat rândurile aces­tea ca un act de politeţă, dacă zia­rul d-lui Leapceff s’ar fi oprit aci. Dar confratele dela Sofia, se folo­seşte de această ocazie spre a-şi ex­prima dorinţa, pentru găsirea unei formule, care să restabilească rela­­ţiunile tradiţionale, ce au existat, de secole, între cele două popoare. Din acest punct de vedere rânduri­le suszisului ziar sunt preţioase. Nu voim să facem aci procesul greşelilor, cari au tulburat această tradiţie. Nu din teama că s’ar putea să-l pierdem. Desfăşuraţi, înaintea ochilor voştri, istoria ultimelor două decenii. Din câte întâmplări s’au în­registrat, câte nu s’au datorat gre­şelilor comise de vecinii noştri dela Sud? Şi unele chiar unor intenţiuni cu totul nejustificat hrănite faţă de ţara dela care economia bulgară se alimentează cu foarte importante sume de bani, anual. Dar nu voim să facem acest pro­ces, drept răspuns la dorinţa expri­mată de oficiosul d-lui Leapceff, pri­mul ministru al Bulgariei. Să le ignorăm deci. Şi să ne amintim datele trecutu­lui apropiat sau trocnit in prăpas­tia vremurilor, când se leagă de tra­diţia relaţiilor româno-bulgare, fap­te, al căror loc e bine fixat în isto­rie: dela sguduirea sub Asaneşti, a imperiului ridicat pe urmele împă­răţiei romane de Răsărit, până la sângerosul — pentru noi — răsboiu din 1877 la Plevna; dela cultivarea şi încurajarea mişcării de redeştep­tare naţională a Bulgarilor şi pâ­nă la măcinarea Turciei Europene sub acţiunea organizaţiunilor, con­duse nu rare ori de semenii vesti­tului Mitru Vlahul. Temeinicia a­­cestor stabilităţi istorice este şi do­vada şi — totodată — şi acuzaţia că atunci când a apucat pe alte că­rări, politica vecinilor noştri s’a ră­tăcit.... Nu vom contesta unele dorinţi ale Bulgarilor, fiindcă libertatea şi to­leranţa românească sunt garanţia satisfacerii lor. Şi nici nu vom nega calităţile poporului bulgar. Dar nici nu se poate contesta că ele se trans­formă şi în defecte. Ei sunt oameni foarte îndărătnici. Pentru munca de toate zilele, este o calitate. Dar, în contra stărilor naturale , devine defect. Câte râuri au reuşit să-şi croească albie spre deal, de unde se rostogolesc torenţii?.. Restabilirea relaţiunilor tradiţio­nale între Bulgari şi Români, e ce­va foarte natural. O dorim şi noi. Prezenţa unor societăţi de brigan, dar politic şi social — cum este «Do­­brogea». — înlesnesc această resta­bilire? Ion Bicioila Intr’o chestie perso­nală ce un filteres mai larg Prea Sfinţitul Vartolomei, epis­copul Râmnicului, îmi trimite pin curier personal o vorbă, că «m’a frânt». Nu am înţeles aşa de bine «­frângerea» deocamdată. Pe urmă am aflat că P. S. Sa ar fi publicat in ediţia de provincie a unui ziar din Capitală o întâmpinare la scri­sul meu în legătură cu diversele probleme bisericeşti. Evident, nu am răspuns. Nu am răspuns pentru simplul motiv că nu cunosc articolul P. S. Sale, îmi e şi greu să iau în f­iecare dimineaţă trenul, să mă duc în provincie ca să aflu ce crede Prea Sfinţitul Vartolomei despre puţinătatea mea. Să mărturisesc însă sincer, nu aş fi răspuns nici din alt motiv, chiar dacă aş fi cunoscut «frântura» epis­copală. Eu nu sunt om cu suscepti­bilităţi exagerate. Şi nu confund nici­odată problema de interes ge­neral, cu micile «băzdâcuri» perso­nale. Faptul că am fost «frânt» — sau că s’a încercat să fiu frânt, nu mă impresionează. Şi răsbunările personale nu mă pot amuza, pentru că îmi dau seama că ele nu inte­resează nici foaia la care scrit nici pe cetitorii ei, cari au preocu­pări ceva mai serioase. Şi pe urmă noi nu ne prea speriem de asemenea «frânturi». Profesionişti ca noi sunt «frânţi» în fiecare zi de trei ori. Dar, aşa, încât a doua zi e nevoe să se reia frângerea de la capăt. Nu aş fi răspuns din motive mai grave, şi anume : împotriva P. S. Portolomei ne vin în fie­care ai plângeri. Sunt foarte precise, cu numere, date, acte oficiale, chitanţe ş. a. m. d. Nu intri într’un oraş oltean fără să nu te întâmpine jerbarii. Am acasă un dosar întreg, clasat pe capitole de asemenea plângeri. Ce ar fi, pentru mine, mai simplu de­cât să încep publicarea lor ? Dar, vedeţi, mai sunt şi alte so­coteli pe care gazeta noastră trebue să le facă. P. S. Vartolomei, este un om cu lipsurile sale, omeneşti. Dar şi cu meritele sale. Este un om de carte, — lucru destul de rar în biserica noastră , şi mai pe urmă un om de acţiune. Prea Sfinţitul face ceva în eparhie.­ E o vastă activitate de cultură începută pe oaze largi, şi dusă cu multă vioie­ciune. Acţiunea cere energie, — şi energia nu poate ocoli uneori abu­zurile. Ar fi mai bine ca abuzurile să lipsească , dar, dacă temperat­­en­tul P. S. Sale nu­­ permite, atunci mai bine,abuzuri dar și activitate, decât corectitudine inactivă. Sunt victime, — știu, îmi pare râu pen­tru ele. Dar nu e nimica de făcut. Activitatea cere uneori victima. Iată deci, de ce nu răspund «frân­gerilor» Prea Sfinţiei Sale. Mi-ar fi prea uşor , dar aş păgubi treburilor generale. Părintele Episcop să ia deci aminte : nu e vorba de ge­nerozitate din partea mea , dar nici de dezarmare ;­­pentru că am spus-o dezarmat nu sunt. Ba din potrivă. De ce dar atunci am scris totuş din când în când câte cevai ? E şi aci o explicaţie. Cine doreşte să o afle să spună. N. I. *-------oei£oo--------­

Next