Cuventul, mai 1927 (Anul 3, nr. 748-772)
1927-05-21 / nr. 764
ANUL al Ill-lea No. 764 REDACŢIA Sl ADMINISTRAŢIA 4, STRADA SANaNDAR, « ^o»,Sosimia Director politic TITUS «NACOVICI Director : C. GONCOPOL Publicitatea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada (fosta Karagtaeorghevici), 9 Telefon 31LS4 România, ţară de misiune protestantă. Trebue să concedem că deocamdată aşa se înfăţişează situaţia. Dela războiu încoace, suntem aproape în fiecare an, într-o formă sau alta, cercetaţi de misionarii protestanţi şi îmbiaţi la o tovărăşie religioasă pe care noi nu isbutim să o înţelegem, şi de aceea pregetăm a o realiza. Acum în urmă ne-am bucurat de vizita d-lui Raoul Allier, decan al facultăţii de teologie protestantă din Paris, învăţat specialist în studiul religiozităţii, primitivilor. D-sa a făcut şi două conferinţe publice la Fundaţia Carol ascultate cu remarcabilă condefendenţă de studenţii noştri, obicinuiţi par’că cu un alt fel de înţelegere al proplemelor religioase. Dor d. decan nu a venit în Bucureşti ca să ţină conferinţe- A spus-o însuşi, cu dezinvoltură sau.-, cu candoare. A venit să ne propună o alianţă. Evident, forma era ceva mai alambicată; cel puţin la început- ne oferea omul, gratis, nici mai mult nici mai puţin decât o capelă ortodoxă în «cetatea universitară» de la Paris, capelă pe care Rockefeller ar fi dispus să o clădească pe socoteala lui, dacă.. am consimţi ca ea să fie comună nouă şi protestanţilor. Propunerea e copilărească. Domnul decan ar fi putut găsi ceva mai ingenios. Chiar aşa de naivi, ca să ne îmbarcăm pe primul şlep în remorca protestantismului, nu suntem, D. Allier putea să se gândească o clipă că păstrăm şi noi ceva din tradiţia bizantină! Şi totuşi, trebue să o recunoaştem : noul purtător de cuvânt al protestantismului pe malurile înflorite ale Dâmboviţei nu a venit la noi fără oarecari încurajări. Contactul pe care l-a luat cu bisericile sărăcite şi desorientate din răsăritul balcanic — bucuroase de făgăduiala unui ban, chiar când acesta curge din buzunarul dinadins rupt al protestanţilor — va fi fost desigur deschizător de perspective. Iar la noi în ţară, bucuria cu care a fost primit în anumite cercuri nu putea să-l facă decât să-şi mângâie satisfăcut barba. E deci şi vina noastră. Nu am fost niciodată conştienţi de comoara de spiiritualitate pe care o deţinem, în calitate de moştenitori legitimi ai creştinismului răsăritean. Atenţiunea care ni se acordă ne umple de uimire şi de bucurie, ca o cinste nemeritată şi neaşteptată. Ne comportăm ca nişte «îmbogăţiţi de războiu» ai spiritualităţii, pe cari relaţiile cu «lumea bună» a apusului ii face sau aroganţi sau slugarnici; ne pierdem siguranţa noastră personală, şi nu isbutim să păstram o linie demnă; suntem aşa de năuciţi de «norocul» nostru încât ne păşim, prin exces, limitele ospitalităţii, plebei, asta suntem! De pildă: Am asistat la conferinţele d-lui Allier. O doamnă, care se osteneşte — fizici — pentru progresul ortodoxiei, a ţinut să-l salute. Şi am putut auzi, pentru prima oară în istoria bisericii creştine probabil, vorbindu-se de cele trei mari biserici ale lui Christos: cea catolică, cea protestantă, cea ortodoxă ! Fericitul domn Allier ! Dacă ştia el asta, de mult s’ar fi grăbit să vină în România, ca să ia în sfârşit diploma de autenticitate a protestantismului. Astăzi protestanţii din lumea întreagă caută o legătură cu catolicii sau cu ortodocşii tocmai pentru a-şi legitima biserica. Şi când te gândeşti că ea era la Bucureşti de mult legitimată, prin generozitatea nobilei doamne ortodoxe , Iată ştiinţa, demnitatea, tactul şi seriozitatea noastră. * , Ştim cu ce a plecat în traistă trimisul protestant al consorţiului Rockefeller, cu nimic precis, dar cu foarte multe nădejdi, cari toate vor contribui la întreţinerea atmosferei de «mezat» create în jurul bisericii răsăritene. E rău. Trebuia să se ia o atitudine clară. Să se spună omului precis cine suntem şi care e atitudinea noastră. Nu avem, din nici un punct de vedere şi în nici un fel, interes să prelungim incertitudinea de raporturi în care se pot complace cel mult protestanţii, nu însă şi noi. Evident. Dar pentru asta trebuia să ştim mai întâi noi înşine cine suntem şi ce vrem. Iar până la asta, mai va! Căci în ţara românească are dreptul oricine să ia iniţiative şi să hotărască în numele ortodoxiei. E de ajuns ca o cucoană să simtă necesitatea unor relaţiuni internaţionale, sau ca un domn să-şi dorească o călătorie în străinătate , pentru acoperirea căreia cerul de origine protestantă nu a lipsit încă niciodată — pentru ca «biserica ortodoxă română» să fie reprezentată — cu compeenţa, siguranţa şi demnitatea pe care le cunoaştem — în toate congresele suspecte, pătate de prezenţa impură a «interconfesionaliştilor». Sistemul trebue să înceteze. Biserica noastră nu poate fi nesfârşit o casă cu uşile vraişte, şi nici han la răscruci. Avem un sinod şi o ierarhie bisericească. A cărui datorie e să creeze o conducere fermă şi unitară. Să se isprăvească cu iniţiativele particulare, cari, chiar când sunt bine intenţionate, se dovedesc betege, nevolnice şi iresponsabile. Altfel, vom continua a rămâne ţară de misiune protestantă. Şi nu ştim în al cui folos, Nae Ionescu •-------00*00------- Epilogul Rână vor apărea aceste rânduri sorţii vor fi căzut. Astăzi stăm însă sub apăsarea aşteptării unei sentinţe care trebuie să vină. Căci astăzi se judecă la Cluj înaintea consiliului de războiu, procesul confratelui nostru Pavel Pavel. Vina lui ! Să o reamintim. Pavel Pavel este unul dintre vitejii de la «Chemarea» Tierinci ardelene. Unul dintre acei tineri cari în 1926, la venirea generalului Averescu la guvern, au oprit debandada naţionalilor ardeleni, intraţi, în disoluţie. «Chemarea» a dispărut, dar tinerescul şi avântatul act de curaj al celor cari numai prin încrederea într’o ordine morală au isbutit să ţină piept mercenansmului averescan, nu poate fi uitat. El a intrat deabinelea în patrimoniul moral al generaţiilor de după războiu cari înţeleg să aibă un crez de viaţă publică în afară de vechile potriveli bizantine. E ca o piatră de hotar între două lumi. Pavel Pavel a fost la Ruşi. Vă aduceţi aminte: Ruşii d-lui Goga şi ai jandarmilor, generalului Ştefănescu , unde au căzut pentru apărarea dreptului lor de vot doi ţărăni români , cari scăpaseră de gloanţele războiului pentru a scrie cu istoria morţii lor continuarea la «cântarea pătimirii noastre». Era cea mai oribilă provocare aruncată unui neam îndurerat dar şi oţetit în lupta pentru libertate. Pavel Pavel a primit provocarea. Şi «Chemarea Tinerimii» a răsunat de cuvântul arzător al tânărului care nu ştia, şi dar nu trebuia, să-şi stăpânească revolta. Cum a plesnit vorba lui înfrigurată peste obrajii tâlharilor de la Ruşi se vede : toate crimele, toate turpitudinile, toate banditismele cari au constituit aşa de eufimistic numitele delicte electorale, au fost amnestiate. Singur Pavel Pavel stă azi, mărturie a ruşinii alegerilor, în faţa judecăţii. E singura faptă reprimabilă comisă în vremea de urgie , celelalte numai există , au fost decretate inexistente , prin amnestie. Pavel Pavel, frate al nostru al tuturor în nădejdea isbăndei omeniei ! Tu stai astăzi în faţa judecăţii, — dar ai fost odată judecat. Ai fost judecat de neamul tău, care ca şi tine a sângerat de ruşine sub ocările şi sâlnicele celor «tari»; şi ai fost ridicat pe scut ca mărturie a demnităţii unei generaţii care s’a hotărât cu orice preţ, * să-şi ia în mână firul destinelor. Nu stai singur pe banca acuzării ; stai pentru noi toţi. Trimis la temniţă sau redat scrisului tău neînfricat, tu rămâi crainicul nostru al tuturora cari aşteptăm zorile cele nouă, chiar dacă ar trebui să le provocăm venirea. O generaţie stă solidară în jurul tău, sub ocrotirea de dincolo de mormânt a celor căzuţi la Ruşi şi la Tileagd. Aşteptăm «curtea» care va avea sinistrul curaj să ne condamne. N. I. Mahalaua noastră Cezar Petrescu a aruncat o scurtă ochire asupra celor cinci volume de sinceritate şi de ură pe care falsul şi duşmănitul Marghiloman le trimite din mormânt Ca un omagiu suprem şi odios adus tardiv onestităţii şi moralei... Ce desgustător noroi face să se vadă Marghiloman în lumea pe care el însuşi a laurit-o cu superba lui hipocrizie ! Ce infamii mărunte de cârciumă şi gazdă de găinari, ce mahala puturoasă, e viaţa «publică» pe care o desvăluiesc cele cinci volume de denunţare şi delaţiune postumă! La ce se reducea în ultimă analiză şi în condensarea strictă a unei conştiinţi dornică de a-şi spovedi zilnic hârtiei păcatele şi ruşinile, — la ce se reduce strălucirea acelei vieţi politice pe cari mulţi din legiunile naivităţii cetăţeneşti actuale o regretă şi o rechiamă cu nostalgie !... Muşuroi de intrigărie meschină, de «lucrătură» reciprocă, de pândă continuă, de suspectare pungăşească, de spionaj şi tragere pe sfoară, — iată la ce se reduce lumea politică românească în expunerea, simplă şi teribilă ca o pocăinţă învechită, a unui cunoscător necontestat, — am zice a unui complice-Căci, negreşit, Al. Marghiloman - cu toate suferinţele lui târzii — a fost în vechia viaţă a eleganţei şi geometriei noastre politice dinnainte de războiu, nu numai un factor de primar ordin dar chiar o forţă rezumativă. Era precipitatul în strălucire şi fineţe a întregului nostru politicianism, al acelui sistem de conducere ce rezultase din hibrida dar miraculoasa îngreunare a fanariotismului leneş cu agilitatea democratismului împrumutat. Ei bine, Marghiloman căruia în mod stupid i s’a spus «Trădătorul» a reușit să-și merite măcar după moarte porecla: e un trădător al categoriei morale care îl produsese in societatea romanească şi care-i crescuse aşa de bine pentru ea. Memoriile pe cari ministerul de interne le ajută cu reclama incalcalimabilă a neraspundirii, sunt o vasta şi decisivă de raţiune .E un secol întreg de minciună şi murităne nesvalit de o mană bruiata ce trage de pe somnul lui glorios plapuma de maiase a respectului istoric, teon Daudet a putut scrie pentru Franţa: «Le stupide XlX-eme siecle». Marghiloman înfăţişează pentru România : «Le sale XlX-eme siècle». E o vermină scârboasă care se întinde între revărsatul zorilor democratice in România şi amurgul în care văzurăm lucind la 1916 steaua României Mari... Minciună şi şarlatanie, — iată titlul acestui capitol de istorie! Marghiloman îl prezintă numai în latura politică şi mondenă. Dar, pecinginea se întindea mai departe, până în cuprinsurile culturii şi ale şcoalei. Nu e nevoe de un alt Marghiloman care să ne comunice de dincolo de mormânt cace noi am trăit fără să ştim. E deajuna o simplă revizuire întocmită în afară de cadrul respectului obligator şi rutinar pentru a complecta peisagiul vastei imposturi a ordinei naţionale. Eu adaog Memoriile lui Marghiloman dacă nu artistic (o, nu!) cel puţin moraliceşte la opera lui Caragiale. E un compliment al tadoului unor vremi ce trebuesc din nou catalogate in istorie. E integrarea firească a mahalalei române. Pentru stârpirile diverse ce se impun generaţiei noastre — in amintire şi faptă — să fim recunoscători lui Al. Marghiloman, Ravaillac. Pentru disciplina limbii de DR. ION D. TICALOIU • . 1 profesor secundar Semnele s şi z din ortografia noastră Deunăzi, Academia a publicat o notiţă, menită, să lămurească chestiunea întrebuinţării semnelor s Şi 2. Simbolul s reprezintă, în ortografia noastră, sunetul fricativ, sâsâit, linguo-alveolar, surd, pe care-l producem, când aparatul nostru de fonaţie se află în următoarea poziţie: buzele sunt potrivit deschise (şi rotunjite, dacă, după s, urmează un o sau un uşor, sur), limba, având latul inactiv şi vârful proptit, bine, în regiunea d’între incizivii de jos şi gingiile lor, alcătueşte un canal ■cilindric foarte strâmt, iar cerul gurii cel moale împiedecă, printr-o ocluziune perfectă, eşirea aerului din plămâni. Dacă buzele, limba şi cerul gurii se află în această poziţie, aerul, pe care-l dăm afară din plămâni, se aude ca şi un sunet, produs prin frecare, prin sâsâire şi prin proptirea limbii în regiunea gingiilor de jos. Sunetului nostru, i se zice «surd», pentru că la producerea lui, coardele vocale nu vibrează. Şi, că nu vibrează, ne putem convinge uşor: pronunţând pe s şi înfundându-ne urechile cu palmele, nu auzim, în cap, niciun bâzâit. De lipsa acestui bâzâit, ne mai putem convinge, punând, în timp ce pronunţăm pe s, o palmă în moalele capului sau apucând cu cele 3 degete, cu care ne facem cruce, de mărul lui Adam. Z este un s, (rostit cu organele mai puţin încordate), la producerea căruia coardele vocale vibrează. • In graiul nostru, sunetele s şi z se deosebesc precis: sac-zoc, salăvală, nwe-zare, scu-zcu, Sică-zicd, simţi-zimţi, Buav-zuav, ursesc-urzesc ursitoare-urzitoare, nasuri-nazuri, popas-popaz, Im-laz, etc. Deosebirea d’între s şi z e precisă şi în limbile franceză, engleză şi germană : sel-zéle, six sents-six ans, cocasse-Caucase; seal-zeal, ice-eyes, price-prize; hassen-Hasen, weisseweise, reissen-reisen etc. Obiectul discuţiei, în care a intervenit Academia, îl formează redarea, în scris, a sunetului, pe care-l analizarăm, când, după el, urmează o consoană, p-b, f-v, t-d, c-g, l, m, n sau r: spor-zbor, sfânt-zvânt, străngzdrâng, scară-zgură, zlot, izmă, preaznă etc. H Notăm în treacăt, că p, f, t și c sunt surde, iar b, v, d, g, l, m, n și r, sonore. ■. Exemplele de mai sus dovedesc, că sunetul nostru se rostește în 2 feluri: 1. fără vibrarea coardelor vocale, (e, adică, sud), când, după el, urmează o consoană surdă (spor, sfânt, stâng, scară), și 2. cu vibrarea coardelor vocale, (e, adică, sonor), când după el, urmează o consoană sonoră (zbor, zvânt, zdrăng, zgură, zot, izmă, pleaznă). In spor, sfânt, stâng, scară sunetul nostru rămâne surd, pentru că fonemul, care-i urmează, e surd. In zbor, zvânt, zdrăng, zgură, zlot, izmă, pleaznă, el se sonorizează supt influenţa sonorei, care-i urmează: b, v, d, g, l, m, n. Aceste cazuri de asimilaţie anticipantă se explică foarte uşor. In zbor, spre pildă, coardele vocale ar trebui, să înceapă, a vibra, odată cu începutul rostirii lui b. Ele, însă, dintr’un spirit de prevedere inconştientă sau subconştientă, se pregătesc mai devreme, când aparatul de fonaţie este, încă, la punct şi angajat pentru pronunţarea lui s. Prevederea aceasta pripită a coardelor vocale preface pe s (surd) în sonora corespunzătoare, z. Dacă scrii spor şi zbor, trebue, să scrii, ca să fii consecvent, şi izvor. Dacă scrii spor, zbor şi isvor, pui pe cititorul de azi şi, mai ales pe cel de mâine într’o mare încurcătură, fiindcă, mâine şi totdeaua, se va şti, că pe simbolul unei consoane surde, că, deci, scrierea spor, urmează, d’aproape, rostirea. Se ştie Şi se va şti, că e semnul grafic al unei consoane sonore, că, deci, şi scrierea zbor este simbolul scris al noţiunii respective, rostită. Se ştie şi se va şti, că v e semnul grafic al unei consoane tot sonore. Scriind, deci zbor şi isvor, cititorul îşi închipue, că, în zbor, sa efectuat o asimilaţie anticipantă, iar, în isvor, una progresivă, s (surd) a desonorizat pe v, prefăcându-l în sursa corespunzătoare, f: isfor!... Şi-ar frământa, deci, urmaşii noştri, zadarne, mintea, să lumineze chestiunea: dece s se sonorizează, când e urmat de b (zbor), şi de ce nu se sonorizează, când după (Citiţi continuare în pag. 11a) ANCHETE POLITICE Conflictul din Liga apărării naţionale creştine este actualmente în faţa comisiunei juridice a Camerii, dedus de către d. A. C. Cuza, printr o cerere de excludere a celor 5 deputaţi ai L. A. N. C- adversari ai d-sale. După cum se vede din dările de seamă asupra desbaterilor din comisiunea Camerii, părerile sunt împărţite, adică, mai exact: d. Cuza este cu câţiva amici personali din comisiune pentru aplicarea art. 12? din legea electorală — excluderea din Parlament a celor ce părăsesc partidul şi programul pe baza cărora s’au ales — iar reprezentanţii partidelor de opoziţie, — şi liberal, şi naţional-ţărănesc, şi lupist şi iorghiar, — contra excluderii grupului din L. A. N. C- adversar al d-lui Cuza. D. general Averescu a refuzat pa d. Cuza !Credem că nu este inutil să dăm unele preciziuni asupra întrevederii ce a avut loc acum câtva timp la preşedinţia consiliului, între d. general Averescu şi d. A. C. Cuza. D. A. C. Cuza a rugat pe d. general Averescu să-i dea concursul prin Cameră, pentru excluderea din Parlament a deputaţilor L. A- N. C. şi d. general Averescu a răspuns d-lui Guza, — aproape textual : — Chestiunea aplicării legii electorale aparţine Camerei şi Senatului pentru cazurile ce se prezintă în fiecare corp. Guvernul nu găseşte util să se amestece în chestiunile interne ale unui partid. Şi conflictul din L. A. N. C. nu e o chestiune care să intereseze Parlamentul, ca organ de control al aplicării dispoziţiilor legii electorale. Camera e suverană să aprecieze. Pe de altă parte, ştim că d. Negulescu, preşedintele Camerei, căruia membrii majoritari din comisiunea juridică i-au cerut opinia guvernului asupra modului în care priveşte conflictul din L. A. N. C., a dat ori din nou răspunsul: — Guvernul crede că este o chestiune internă de partid, — şi după cum în cazuri identice, — ruptura d-lui Iorga de d. Maniu, a d-lui dr. Lupu de partidul naţional ţărănesc, a d-lui Argetonanu de acelaş partid, — nu a luat nici o hotărîre, — nu pentrucă n’a fost sezisat Parlamentar de vre-o cerere formală, — nu găsește nici de astă dată că este cazul excluderii din Camere a vreunui membru al Parlamentului. Două L. A. N. C. După ce se va fi luat o hotărîre de către comisiunea specială, — dacă va fi negativă chestiunea nici nu mai vine la votul plenului Camerii — d-nii Zelea Codreanu şi ceilalţi, sunt decişi să ducă la capăt acţiunea d-lor. Informaţii din bună sursă ne conduc a spune că vor constitui un comitet de trei oare să conducă cea de-a două L. A. N. C. După cum am mai prezis, se repetă istoria cu firma. — La adevărata L. A. N. C. GUVERNUL, CAMERA și ruptura din L. A. N. C. D. general Averescu a refuzat d-lui Cuza excluderea din Parlament a adversarilor săi. DOUA „LA ADEVARATA L. A. N. C.“ a D. A. C. CUZA h. GEN. AVERESCU Pisa e — ar spune geografii — un oraş eminamente universitar. Facultatea de medicină se bucură chiar de o faimă neîntrecută în Italia. Se adună aici studenţi din întreaga Europă. Se găsesc, după cum era de aşteptat — şi foarte mulţi studenţi români. Guvernul italian le acordă toate înlesnirile cu putinţă. In afară de trei români creştini , restul studenţilor sunt evrei. Faptul acesta nu ar avea nimic grav, în sine. Ca cetăţeni români, ei se pot bucura de toată simpatia pe care guvernul italian o vădeşte României. Numai că adevărul este altul. Studenţii evrei din Pisa nu ne sunt recunoscători. Dimpotrivă. Găsesc oricând prilejul să ne înjosească, să ne ponegrească. Câteva fapte recente, văzute şi aurzite chiar de cel ce semnează rândurile de faţă , sunt doveditoare. Le scriu ca simple repretaţii, fără comentarii şi fără literatură. Şi le scriu, rugat de un student creştin şi un student evreu, ambii cetăţeni români, din Pisa. Numele studentului evreu şi bun român, e Eugeniu Cahau. Un nume ce trebuie reţinut. Pentru că d. Cahau a lucrat la Pisa ca şi cel mai sincer şi mai entuziast cetăţean român. In seara sosirei noastre la Pisa, ni se oferă o masă la cantina Universitară, în al cărei comitet de conducere se află şi d-l Calcan. Ne însoţeau cincii sau şase profesori universitari şi secundari, şi câteva studente italiene. La cantină, suntem rugaţi să aşteptăm într’o sală cu câteva scaune. «Aşteptarea» dură aproape o jumătate de ceas. Invitaţii începură să obosească. Profesorii italieni erau neliniştiţi. Câţiva dintre ei se urcară la etaj, unde se afla sala de mâncare, ca să cunoască pricina întârziere. Pricina era comică. Studenţii evrei — românii şi calestinieni», cum îşi spun ei — nu voiau să părăsească sala. Voiau să rămână la mese până ce ne vom plictisi — şi vom pleca. — Cantina e a noastră !... Mai precis, cantina era a Italienilor. Noi ştiam prea bine aceasta, şi nu plecam. Studentul Cahau îi ameninţă cu poliţia — fără rezultat. Evreii îl ameninţă cu bastoanele. Incăerarea era aproape să izbucnească — dacă nu interveneau profesorii universitar. Evreii încep să cedeze, îngăduie să ne primească în sală — cu condiţia să fie lăsaţi şi ei. Voiau să manifesteze patriotic pentru scumpa noastră Românie. Cineva alcătuise un discurs în italieneşte, pe care trebuiau să-l aplaude la fiecare frază. Discursul era cu adevărat un model de iubire de ţară. «Barbari», asasini», «sângeroşi», «lichele»; aceştia eram noi. A trebuit toată energia d-lui Calcan, a studentului inginer Corneliu Petre şi a profesorilor italieni — ca să-i hotărască să renunţe la discurs. Evreii au început să se risipească, zgomotoşi şi agresivi. Grupuri încăpăţânate rămăseseră încă în sala de mâncare. Noi — cari nu cunoşteam încă nimic din tainele cantinei — intram sfioşi şi ne aşezam la mese. Studenţii evrei, în cinstea noastră şi a doamnei os românce cari ne însoţeau — îşi puseseră pălăriile pe cap, bastoanele pe mese şi picioarele pe scaune. Acei tineri erau cât se poate de veseli, şi hohoteau cu sincer entuziasm — contemplându-ne. In tot timpul cinei, tinerii intelectuali evrei din Pisa ne-au desfătat cu râsul lor larg, cu privirile crunte şi cu înjurăturile răspicat rostite italieneşte. Toate astea, fireşte, ca o umilă mulţumire a scutirilor de taxe universitare pe care România le-a obţinut de la guvernul italian. A doua zi, studenţii români evrei şi cei pălestinieni, întrunindu-se — au hotărât excluderea din «Cercul Universitar Fascist» a d-lui Eugen Cahan şi a celor trei români creştini. De asemenea, d-1 Cahan a fost boicotat şi formal asigurat de bătaie. Deasemenea s’a votat o cerere ca d-l Cahan să fie înlocuit din comitetul cantinei. Dacă lucrul acesta s’ar înfăptui, vă închipuiţi hrana celor trei creştini... Printre cei mai aprigi luptători ai cauzei, am notat numele d-lui Adlersberg, student în medicină anul I — care a pătruns în Italia cu acte false şi se bucură, pare-mi-se de valută românească. Românii au rugat pe d. deputat Vasile Haneş să-i cerceteze situaţia şi să obţină încetarea valutei. înainte de sosirea noastră în Pisa , studenţii evrei au răspândit zvonul că pretutindeni în Italia am fost întâmpinaţi cu manifestaţii ostile. Că în România se petrec lucruri sinistre şi că, de fapt, noi românii nu suntem latini , ci Turci. Ceia ce dovedeşte încă odată profundelecunoştinţi istorice şi arzătoarea patimă pentru adevăr a «românilor» din Pisa. Mircea Eliade Prinr alta Se poate spune, e adevărat, că viaţa noastră spirituală şi activitatea noastră, trebue să fie o prelungire a concepţiei trecutului, dama şi în ce priveşte apucăturile. Contrariul, ni s’au oferit să ni-l dovedească, profesorii de pedagogie. S’au întrunit la un cojigres. Evident, pentru breaslă a fost un succes. Cu ce preţ? S’a pierdut o zi întreagă cu discutarea statutului. Nu degeaba sunt pedagi. Dar pe noi nu ne interesează felul în care şi-au aranjat gospodăria, pedagogii. Ce-a însemnat pentru şcoală acest congres ? Şi pentru ţară ? Constatarea că toate sforţările generaţiilor tinere sunt anihilate de trustul refractar ideilor de progres, reprezentat prin bătrâni. Să precizăm. S-a luat în discuţie răul de care suferă şcoala. Şi profesorii tineri, cari îşi dau seama că acest rău e de origine politică, au cerut ca politica să fie înlăturată din şcoală. Poate fi cineva împotrivă ! Bunul simţ ca şi grija de propăşire a şcolii au răspuns, nu. Au luat-o înainte, însă, bătrânii. Măi, bătrânii sunt conservatori, adică nu fac nimic nou decât legând cu trecutul ; ei merg încet. E adevărat că nu se scoală în zori, deşi nu ştiu când o să ajungă şi nu ştiu unde să ajungă. Totul e că ei merg încet, adică măsurat, adică cu socoteli. Ei nu pot să facă altfel. Cu asemenea socoteli, ei au mers, mai mult pe uliţele politicei, decât pe drumul ştiinţei închis pentru ei de mult , de la păşirea pe rarişte a partidelor. De aceea, când s’a ridicat chestiunea îndepărtării politicei din şcoală, ei, pudici ca o lele la spălături, au roşit, îngânând cuvinte de eschivare. De altfel, li se cerea, să recunoaştem, prea mult, să se sinucidă prin persuasiune. Lucrurile sunt foarte simple. Nici în şcoală nu poate pătrunde spiritul timpurilor. Orice încercare de renovare a generaţiei noui se anihilează în igrasia apucăturilor, bătrânilor, pe care i-a cocoţat sus, trecutul, şi îi menţin ravagiile făcute de războiu în generaţiile contrarii. Se vor perpetua mult timp aceste apucături ? Discuţiunile urmate între pedagogi pe chestiunea politicei în şcoală sunt o constatare că principiul de păstrare a obienuinţei bătrâneşti tinde să devină omnipotent. Destul de regretabil pentru cei cari au asistat. Destul de trist pentru viitorul şcoalei. Şi pentru ţară. Ion Bicioila „mhw., m'£-oo ———