Cuventul, mai 1927 (Anul 3, nr. 748-772)

1927-05-21 / nr. 764

ANUL al Ill-lea No. 764 REDACŢIA Sl ADMINISTRAŢIA 4, STRADA SANaNDAR, « ^o»,­Sosimia Director politic­­ TITUS «NACOVICI Director : C. GONCOPOL Publicitatea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (fosta Karagtaeorghevici), 9 Telefon­­ 31LS4 România, ţară de misiune pro­testantă. Trebue să concedem că deocamdată aşa se înfăţişează situa­ţia. Dela războiu încoace, suntem a­­proape în fiecare an, într-o formă sau alta, cercetaţi de misionarii protestanţi şi îmbiaţi la o tovără­şie religioasă pe care noi nu isbu­­tim să o înţelegem, şi de aceea pregetăm a o realiza. Acum în urmă ne-am bucurat de vizita d-lui Raoul Allier, decan al facultăţii de teologie protestantă din Paris, învăţat specialist în stu­diul religiozităţii,­ primitivilor. D-sa a făcut şi două conferinţe publice la Fundaţia Carol ascul­tate cu remarcabilă condef­enden­­ţă de studenţii noştri, obicinuiţi par’că cu un alt fel de înţelegere al proplemelor­ religioase. Dor d. decan nu a venit în Bu­cureşti ca să ţină conferinţe- A spus-o însuşi, cu dezinvoltură sau.-, cu candoare. A venit să ne propu­nă o alianţă. Evident, forma era ceva mai alambicată; cel puţin la început- ne oferea omul, gratis, nici mai mult nici mai puţin decât o capelă ortodoxă în «cetatea uni­versitară» de la Paris, capelă pe care Rockefeller ar fi dispus să o clădească pe socoteala lui, dacă­.. am consimţi ca ea să fie comună nouă şi protestanţilor. Propune­rea e copilărească. Domnul decan ar fi putut găsi ceva mai ingenios. Chiar aşa de naivi, ca să ne îmbar­căm pe primul şlep în remorca pro­testantismului, nu suntem, D. Al­lier putea să se gândească o clipă că păstrăm şi noi ceva d­in tradiţia bizantină! Şi totuşi, trebue să o recunoaş­tem : noul purtător de cuvânt al protestantismului pe malurile în­florite ale Dâmboviţei nu a venit la noi fără oarecari încurajări. Contactul pe care l-a luat cu bi­sericile sărăcite şi desorientate din răsăritul balcanic — bucuroase de făgăduiala unui ban, chiar când acesta curge din buzunarul dina­dins rupt al protestanţilor — va fi fost desigur deschizător de perspec­tive. Iar la noi în ţară, bucuria cu care a fost primit în anumite cer­curi nu putea să-l facă decât să-şi mângâie satisfăcut barba. E deci şi vina noastră. Nu am fost niciodată conştienţi de comoa­ra de spiiritualitate pe care o deţi­nem, în calitate de moştenitori le­gitimi ai creştinismului răsăritean. Atenţiunea care ni se acordă ne umple de uimire şi de bucurie, ca o cinste nemeritată şi neaşteptată. Ne comportăm ca nişte «îmbogăţiţi de războiu» ai spiritualităţii, pe cari relaţiile cu «lumea bună» a apusului ii face sau aroganţi sau slugarnici; ne pierdem siguranţa noastră personală, şi nu isbutim să păstram o linie demnă; suntem aşa de năuciţi de «norocul» nostru în­cât ne păşim, prin exces, limitele ospitalităţii, plebei, asta suntem! De pildă: Am asistat la conferin­ţele d-lui Allier. O doamnă, care se osteneşte — fizici — pentru pro­gresul ortodoxiei, a ţinut să-l sa­lute. Şi am putut auzi, pentru pri­ma oară în istoria bisericii creş­tine probabil, vorbindu-se de cele trei mari biserici ale lui Christos: cea catolică, cea protestantă, cea ortodoxă ! Fericitul domn Allier ! Dacă ştia el asta, de mult s’ar fi grăbit să vină în România, ca să ia în sfârşit diploma de autentici­tate a protestantismului. Astăzi protestanţii din lumea întreagă caută o legătură cu catolicii sau cu ortodocşii tocmai pentru a-şi le­gitima biserica. Şi când te gân­deşti că ea era la Bucureşti de mult legitimată, prin generozita­tea nobilei doamne ortodoxe , Iată ştiinţa, demnitatea, tactul şi serio­zitatea noastră. * , Ştim cu ce a plecat în traistă trimisul protestant al consorţiului Rockefeller, cu nimic precis, dar cu foarte multe nădejdi, cari toate vor contribui la întreţinerea atmos­ferei de «mezat» create în jurul bisericii răsăritene. E rău. Tre­buia să se ia o atitudine clară. Să se spună omului precis cine sun­tem şi care e atitudinea noastră. Nu avem, din nici un punct de ve­dere şi în nici un fel, interes să prelungim incertitudinea de rapor­turi în care se pot complace cel mult protestanţii,­­ nu însă şi noi. Evident. Dar pentru asta tre­buia să ştim mai întâi noi înşine cine suntem şi ce vrem. Iar până la asta, mai va! Căci în ţara ro­mânească are dreptul oricine să ia iniţiative şi să hotărască în nume­le ortodoxiei. E de ajuns ca o cu­coană să simtă necesitatea unor re­­laţiuni internaţionale, sau ca un domn să-şi dorească o călătorie în străinătate , pentru acoperirea că­reia cerul de origine protestantă nu a lipsit încă niciodată — pen­tru ca «biserica ortodoxă română» să fie reprezentată — cu compe­enţa, siguranţa şi demnitatea pe care le cunoaştem — în toate con­gresele suspecte, pătate de pre­zenţa impură a «interconfesionaliş­­tilor». Sistemul trebue să înceteze. Bi­serica noastră nu poate fi nesfâr­şit o casă cu uşile vraişte, şi nici han la răscruci. Avem un sinod şi o ierarhie bisericească. A cărui da­torie e să creeze o conducere fer­mă şi unitară. Să se isprăvească cu iniţiativele particulare, cari, chiar când sunt bine intenţionate, se dovedesc betege, nevolnice şi iresponsabile. Altfel, vom continua a rămâne ţară de misiune protestantă. Şi nu ştim în al cui folos, Nae Ionescu •-------00*00-------­ Epilogul Rână vor apărea aceste rânduri sorţii vor fi căzut. Astăzi stăm în­să sub apăsarea aşteptării unei sentinţe care trebuie să vină. Căci astăzi se judecă la Cluj­ înaintea consiliului de războiu, procesul con­fratelui nostru Pavel Pavel. Vina lui ! Să o reamintim. Pavel Pavel este unul dintre vitejii de la «Chemarea» Tierinci ardelene. U­­nul dintre acei tineri cari în 1926, la venirea generalului Averescu la guvern, au oprit debandada naţio­nalilor ardeleni, intraţi, în disoluţie. «Chemarea» a dispărut, dar tine­rescul şi avântatul act de curaj al celor cari numai prin încrederea într’o ordine morală au isbutit să ţină piept mercenansmului averes­can, nu poate fi uitat. El a intrat deabinelea în patrimoniul moral al generaţiilor de după războiu cari înţeleg să aibă un crez de viaţă publică în afară de vechile potri­veli bizantine. E ca o piatră de hotar între două lumi. Pavel Pavel a fost la Ruşi. Vă aduceţi aminte: Ruşii d-lui Goga şi ai jandarmilor, generalului Şte­fănescu , unde au căzut pentru apă­rarea dreptului lor de vot doi ţă­răni români , cari scăpaseră de gloanţele războiului pentru a scrie cu istoria morţii lor continuarea la «cântarea pătimirii noastre». Era cea mai oribilă provocare aruncată unui neam îndurerat dar şi oţetit în lupta pentru libertate. Pavel Pavel a primit provocarea. Şi «Che­marea Tinerimii» a răsunat de cu­vântul arzător al tânărului care nu ştia, şi d­ar nu trebuia, să-şi stăpâ­nească revolta. Cum a plesnit vorba lui înfrigu­rată peste obrajii tâlharilor de la Ruşi se vede : toate crimele, toate turpitudinile, toate banditismele cari au constituit aşa de eufimistic numitele delicte electorale, au fost amnestiate. Singur Pavel Pavel stă azi, mărturie a ruşinii alegerilor, în faţa judecăţii. E singura faptă reprimabilă comisă în vremea de urgie , celelalte nu­­mai există , au fost decretate inexistente , prin amnestie. Pavel Pavel, frate al nostru al tuturor în nădejdea isbăndei ome­niei ! Tu stai astăzi în faţa jude­­căţii, — dar ai fost odată judecat. Ai fost judecat de neamul tău, ca­re ca şi tine a sângerat de ruşine sub ocările şi sâlnicele celor «tari»; şi ai fost ridicat pe scut ca mărturie a demnităţii unei generaţii care s’a hotărât cu orice preţ, * să-şi ia în mână firul destinelor. Nu stai sin­gur pe banca acuzării ; stai pentru noi toţi. Trimis la temniţă sau re­dat scrisului tău neînfricat, tu ră­mâi crainicul nostru al tuturora cari aşteptăm zorile cele nouă, chiar dacă ar trebui să le provocăm ve­nirea. O generaţie stă solidară în jurul tău, sub ocrotirea de dincolo de mormânt a celor căzuţi la Ruşi şi la Tileagd. Aşteptăm «curtea» care va avea sinistrul curaj să ne con­damne. N. I. Mahalaua noastră Cezar Petrescu a aruncat o scur­tă ochire asupra celor cinci volu­me de sinceritate şi de ură pe care falsul şi duşmănitul Marghiloman le trimite din mormânt Ca un o­­magiu suprem şi odios adus tar­div onestităţii şi moralei... Ce desgustător noroi face să se vadă Marghiloman în lumea pe care el însuşi a laurit-o cu super­ba lui hipocrizie ! Ce infamii mă­runte de cârciumă şi gazdă de găi­nari, ce mahala puturoasă, e viaţa «publică» pe care o desvăluiesc cele cinci volume de denunţare şi delaţiune postumă! La ce se redu­cea în ultimă analiză şi în conden­sarea strictă a unei conştiinţi dor­nică de a-şi spovedi zilnic hârtiei păcatele şi ruşinile, — la ce se redu­ce­ strălucirea acelei vieţi politice pe cari mulţi din legiunile naivi­tăţii cetăţeneşti actuale o regretă şi o rechiamă cu nostalgie !... Muşuroi de intrigărie meschină, de «lucrătură» reciprocă, de pân­dă continuă, de suspectare pungă­­şească, de spionaj şi tragere pe sfoară, — iată la ce se reduce lu­mea politică românească în expu­nerea, simplă şi teribilă ca o po­căinţă învechită, a unui cunoscă­tor necontestat, — am zice a unui complice-Căci, negreşit, Al. Marghiloman - cu toate suferinţele lui târzii — a fost în vechia viaţă a eleganţei şi geometriei noastre politice din­­nainte de războiu, nu numai un factor de primar ordin dar chiar o forţă rezumativă. Era precipita­tul în strălucire şi fineţe a între­gului nostru politicianism, al ace­lui sistem de conducere ce rezul­tase din hibrida dar miraculoasa îngreunare a fanariotismului le­neş cu agilitatea democratismului împrumutat. Ei bine, Marghiloman căruia în mod stupid i s’a spus «Trădătorul» a reușit să-și merite măcar după moarte porecla: e un trădător al categoriei morale care îl produsese in societatea romanească şi care-i crescuse aşa de bine pentru ea. Memoriile pe cari ministerul de interne le ajută cu reclama incal­­calimabilă a neraspundirii, sunt o vasta şi decisivă de raţiune .E un se­col întreg de minciună şi murităne nesvalit de o mană bruiata ce tra­­ge de pe somnul lui glorios plapu­ma de maiase a respectului istoric, t­eon Daudet a putut scrie pentru Franţa: «Le stupide XlX-eme sie­cle». Marghiloman înfăţişează pen­tru România : «Le sale XlX-eme siècle». E o vermină scârboasă care se întinde între revărsatul zorilor democratice in România şi amurgul în care văzurăm lucind la 1916 steaua României Mari... Minciună şi şarlatanie, — iată titlul acestui capitol de istorie! Marghiloman îl prezintă numai în latura politică şi mondenă. Dar, pecinginea se întindea mai departe, până în cuprinsurile culturii şi ale şcoalei. Nu e nevoe de un alt Marghiloman care să ne comuni­ce de dincolo de mormânt c­ace noi am trăit fără să ştim. E de­­ajuna o simplă revizuire întocmită în afară de cadrul respectului o­­bligator şi rutinar pentru a com­­plecta peisagiul vastei imposturi a ordinei naţionale. Eu adaog Memoriile lui Mar­ghiloman dacă nu artistic (o, nu!) cel puţin moraliceşte la opera lui Caragiale. E un compliment al ta­­d­oului unor vremi ce trebuesc din nou catalogate in istorie. E inte­grarea firească a mahalalei ro­mâne. Pentru stârpirile diverse ce se im­pun generaţiei noastre — in a­­mintire şi faptă — să fim recunos­cători lui Al. Marghiloman, Ravaillac. Pentru disciplina limbii de DR. ION D. TICALOIU • . 1 profesor secundar Semnele s şi z din ortografia noastră Deunăzi, Academia a publicat o notiţă, menită, să lămurească ches­tiunea întrebuinţării semnelor s Şi 2. Simbolul s reprezintă, în ortogra­fia noastr­ă, sunetul fricativ, sâsâit, linguo-alveolar, surd, pe care-l pro­ducem, când aparatul nostru de fo­­naţie se află în următoarea poziţie: buzele sunt potrivit deschise (şi ro­tunjite, dacă, după s, urmează un o sau un u­­şor, sur), limba, având latul inactiv şi vârful proptit, bine, în regiunea d’între incizivii de jos şi gingiile lor, alcătueşte un canal­­ ■cilindric foarte strâmt, iar cerul gurii cel moale împiedecă, printr-o ocluziune perfectă, eşirea aerului din plămâni. Dacă buzele, limba şi cerul gurii se află în această poziţie, aerul, pe care-l dăm afară din plămâni, se aude ca şi un sunet, produs prin fre­care, prin sâsâire şi prin proptirea limbii în regiunea gingiilor de jos. Sunetului nostru, i se zice «surd», pentru că la producerea lui, coar­dele vocale nu vibrează. Şi, că nu vibrează, ne putem convinge uşor: pronunţând pe s şi înfundându-ne urechile cu palmele, nu auzim, în cap, niciun bâzâit. De lipsa acestui bâzâit, ne mai putem convinge, pu­nând, în timp ce pronunţăm pe s, o palmă în moalele capului sau apu­când cu cele 3 degete, cu care ne fa­cem cruce, de mărul lui Adam. Z este un s, (rostit cu organele mai puţin încordate), la producerea căruia coardele vocale vibrează. • In graiul nostru, sunetele s şi z se deosebesc precis: sac-zoc, sală­­vală, nwe-zare, scu-zcu, Sică-zicd, simţi-zimţi, Buav-zuav, ursesc-urzesc ursitoare-urzitoare, nasuri-nazuri, popas-popaz, Im-laz, etc. Deosebirea d’între s şi z e precisă şi în limbile franceză, engleză şi germană : sel-zéle, six sents-six ans, cocasse-Caucase; seal-zeal, ice-eyes, price-prize; hassen-Hasen, weisse­­weise, reissen-reisen etc. Obiectul discuţiei, în care a inter­venit Academia, îl formează reda­rea, în scris, a sunetului, pe care-l analizarăm, când, după el, urmează o consoană, p-b, f-v, t-d, c-g, l, m, n sau r: spor-zbor, sfânt-zvânt, străng­­zdrâng, scară-zgură, zlot, izmă, pr­eaznă etc. H Notăm în treacăt, că p, f, t și c sunt surde, iar b, v, d, g, l, m, n și r, sonore. ■. Exemplele de mai sus dovedesc, că sunetul nostru se rostește în 2 feluri: 1. fără vibrarea coardelor vocale, (e, adică, sud), când, după el, ur­mează o consoană surdă (spor, sfânt, stâng, scară), și 2. cu vibrarea coardelor vocale, (e, adică, sonor), când după el, urmea­ză o consoană sonoră (zbor, zvânt, zdrăng, zgură, z­ot, izmă, pleaznă). In spor, sfânt, stâng, scară sune­­tul nostru rămâne surd, pentru că fonemul, care-i urmează, e surd. In zbor, zvânt, zdrăng, zgură, zlot, izmă, pleaznă, el se sonorizează supt influenţa sonorei, care-i urmează: b, v, d, g, l, m, n.­­ Aceste cazuri de asimilaţie anti­­cipantă se explică foarte uşor. In zbor, spre pildă, coardele vocale ar trebui, să înceapă, a vibra, odată cu începutul rostirii lui b. Ele, însă, dintr’un spirit de prevedere incon­ştientă sau subconştientă, se pre­gătesc mai devreme, când aparatul de fonaţie este, încă, la punct şi an­gajat pentru pronunţarea lui s. Pre­vederea aceasta pripită a coardelor vocale preface pe s (surd) în sonora corespunzătoare, z. Dacă scrii spor şi zbor, trebue, să scrii, ca să fii consecvent, şi izvor. Dacă scrii spor, zbor şi isvor, pui pe cititorul de azi şi, mai ales pe cel de mâine într’o mare încurcă­tură, fiindcă, mâine şi totdeaua, se va şti, că p­e simbolul unei con­soane surde, că, deci, scrierea spor, urmează, d’aproape, rostirea. Se ştie Şi se va şti, că­­ e semnul gra­fic al unei consoane sonore, că, deci, şi scrierea zbor este simbolul scris al noţiunii respective, rostită. Se ştie şi se va şti, că v e semnul grafic al unei consoane tot sonore. Scriind, deci zbor şi isvor, cititorul îşi închipue, că, în zbor, sa efec­tuat o asimilaţie anticipantă, iar, în isvor, una progresivă, s (surd) a desonorizat pe v, prefăcându-l în sursa corespunzătoare, f: isfor!... Şi-ar frământa, deci, urmaşii noştri, zadarne, mintea, să lumi­neze chestiunea: dece s se sonori­zează, când e urmat de b (zbor), şi de ce nu se sonorizează, când după (Citiţi continuare în pag. 11­a) ANCHETE POLITICE Conflictul din Liga apărării na­ţionale creştine este actualmente în faţa comisiunei juridice a Ca­merii,­­ dedus de către d. A. C. Cuza, printr o cerere de excludere a celor 5 deputaţi ai L. A. N. C- adversari ai d-sale. După cum se vede din dările de seamă asupra desbaterilor din co­­misiunea Camerii, părerile sunt îm­părţite, adică, mai exact: d. Cuza este cu câţiva amici personali din comisiune pentru aplicarea art. 12? din legea electorală — excluderea din Parlament a celor ce părăsesc partidul şi programul pe baza că­rora s’au ales — iar reprezentan­ţii partidelor de opoziţie, — şi li­beral, şi naţional-ţărănesc, şi lu­­pist şi iorghiar, — contra exclude­rii grupului din L. A. N. C- adver­sar al d-lui Cuza. D. general Averescu a refuzat pa d. Cuza !­­Credem că nu este inutil să dăm unele preciziuni asupra întrevede­rii ce a avut loc acum câtva timp la preşedinţia consiliului, între d. general Averescu şi d. A. C. Cuza. D. A. C. Cu­za a rugat pe d. ge­neral Averescu să-i dea concursul prin Cameră, pentru excluderea din Parlament a deputaţilor L. A- N. C. şi d. general Averescu a răs­puns d-lui Guza, — aproape tex­tual : — Chestiunea aplicării legii electo­rale aparţine Camerei şi Senatului pentru cazurile ce se prezintă în fiecare corp. Guvernul nu găseşte util să se amestece în chestiunile interne ale unui partid. Şi conflic­tul din L. A. N. C. nu e o chestiune care să intereseze Parlamentul, ca organ de control al aplicării dis­­poziţiilor legii electorale. Camera e suverană să aprecieze. Pe de altă parte, ştim că d. Ne­­gulescu, preşedintele Camerei, că­ruia membrii majoritari din comi­­siunea juridică i-au cerut opinia guvernului asupra modului în ca­re priveşte conflictul din L. A. N. C., a dat ori din nou răspunsul: — Guvernul crede că este o ches­tiune internă de partid, — şi după cum în cazuri identice, — ruptura d-lui Iorga de d. Maniu, a d-lui dr. Lupu de partidul naţional ţără­nesc, a d-lui Argeton­anu de acelaş partid, — nu a luat nici o hotărîre, — nu pentrucă n’a fost sezisat Par­lamentar de vre-o cerere formală, — nu găsește nici de astă dată că este cazul excluderii din Camere a vreunui membru al Parlamentului. Două L. A. N. C. După ce se va fi luat o hotărîre de către comisiunea specială, — da­că va fi negativă chestiunea nici nu mai vine la votul plenului Ca­merii — d-nii Zelea Codreanu şi ceilalţi, sunt decişi să ducă la ca­­păt acţiunea d-lor. Informaţii din bună sursă ne conduc a spune că vor constitui un comitet de trei oare să conducă cea de-a două L. A. N. C. După cum am mai prezis, se re­petă istoria cu firma. — La adevărata L. A. N. C. GUVERNUL, CAMERA și ruptura din L. A. N. C. D. general Averescu a refuzat d-lui Cuza excluderea din Parlament a adversarilor săi. DOUA „LA ADEVARATA L. A. N. C.“ a­ D. A. C. CUZA h. GEN. AVERESCU Pisa e — ar spune geografii — un oraş eminamente universitar. Fa­cultatea de medicină se bucură chiar de o faimă neîntrecută în Ita­lia. Se adună aici studenţi din în­treaga Europă. Se găsesc, după cum era de aşteptat — şi foarte mulţi studenţi români. Guvernul i­­talian le acordă toate înlesnirile cu putinţă. In afară de trei români creştini , restul studenţilor sunt evrei. Faptul acesta nu ar avea nimic grav, în sine. Ca cetăţeni români, ei se pot bucura de toată simpatia pe care guvernul italian o vădeşte României. Numai că­­ adevărul este altul. Studenţii evrei din Pisa nu ne sunt recunoscători. Dimpo­trivă. Găsesc oricând prilejul să ne înjosească, să ne ponegrească. Câ­teva fapte recente, văzute şi aur­zite chiar de cel ce semnează rân­durile de faţă , sunt doveditoare. Le scriu ca simple repretaţii, fără comentarii şi fără literatură. Şi le scriu, rugat de un student creştin şi un student evreu, ambii cetăţeni români, din Pisa. Numele studentului evreu şi bun român, e Eugeniu Cahau. Un nume ce trebuie reţinut. Pentru că d. Ca­hau a lucrat la Pisa ca şi cel mai sincer şi mai entuziast cetăţean ro­mân. In seara sosirei noastre la Pisa, ni se oferă o masă la cantina Uni­versitară, în al cărei comitet de conducere se află şi d-l Calcan. Ne însoţeau cincii sau şase profesori universitari şi secundari, şi câteva studente italiene. La cantină, sun­tem rugaţi să aşteptăm într’o sală cu câteva scaune. «Aşteptarea» dură aproape o jumătate de ceas. Invitaţii începură să obosească. Profesorii italieni erau neliniştiţi. Câţiva dintre ei se urcară la etaj, unde se afla sala de mâncare, ca să cunoască pricina întârziere­. Pricina era comică. Studenţii e­­vrei — românii şi c­alestinieni», cum îşi spun ei — nu voiau să pă­răsească sala. Voiau să rămână la mese până ce ne vom plictisi — şi vom pleca. — Cantina e a noastră !... Mai precis, cantina era a Italie­nilor. Noi ştiam prea bine aceasta, şi nu plecam. Studentul Cahau îi ameninţă cu poliţia — fără rezultat. Evreii îl a­­meninţă cu bastoanele. Incăerarea era aproape să izbucnească — dacă nu interveneau profesorii universi­tar. Evreii încep să cedeze, îngă­duie să ne primească în sală — cu condiţia să fie lăsaţi şi ei. Voiau să manifesteze patriotic pentru scumpa noastră Românie. Cineva alcătuise un discurs în italieneşte, pe care trebuiau să-l aplaude la fiecare frază. Discursul era cu a­­devărat un model de iubire de ţară. «Barbari», asasini», «sângeroşi», «lichele»; aceştia eram noi. A trebuit toată energia d-lui Ca­lcan, a studentului inginer Corneliu Petre şi a profesorilor italieni — ca să-i hotărască să renunţe la dis­curs. Evreii au început să se risi­pească, zgomotoşi şi agresivi. Gru­puri încăpăţânate rămăseseră încă în sala de mâncare. Noi — cari nu cunoşteam încă nimic din tainele cantinei — intram sfioşi şi ne aşe­zam la mese. Studenţii evrei, în cin­stea noastră şi a doamnei os român­ce cari ne însoţeau — îşi puseseră pălăriile pe cap, bastoanele pe me­se şi picioarele pe scaune. Acei ti­neri erau cât se poate de veseli, şi hohoteau cu sincer entuziasm — contemplându-ne. In tot timpul cinei, tinerii inte­lectuali evrei din Pisa ne-au des­fătat cu râsul lor larg, cu privirile crunte şi cu înjurăturile răspicat rostite italieneşte. Toate astea, fi­reşte, ca o umilă mulţumire a scu­tirilor de taxe universitare pe care România le-a obţinut de la guver­nul italian. A doua zi, studenţii români evrei şi cei pălesti­nieni, întrunindu-se — au hotărât excluderea din «Cercul Universitar Fascist» a d-lui Eugen Cahan şi a celor trei români creş­tini. De asemenea, d-1 Cahan a fost boicotat şi formal asigurat de bătaie. Deasemenea s’a votat o ce­rere ca d-l Cahan să fie înlocuit din comitetul cantinei. Dacă lucrul acesta s’ar înfăptui, vă închipuiţi hrana celor trei creştini... Printre cei mai aprigi luptători ai cauzei, am notat numele d-lui Adlersberg, student în medicină anul I — care a pătruns în Italia cu acte false şi se bucură, pare-mi-se de valută românească. Românii au rugat pe d. deputat Vasile Haneş să-i cerce­teze situaţia şi să obţină încetarea valutei. înainte de sosirea noastră în Pisa , studenţii evrei au răspân­dit zvonul că pretutindeni în Ita­lia am fost întâmpinaţi cu mani­festaţii ostile. Că în România se petrec lucruri sinistre şi că, de fapt, noi românii nu suntem latini , ci Turci. Ceia ce dovedeşte încă odată profundele­­cunoştinţi istori­ce şi arzătoarea patimă pentru a­­devăr a «românilor» din Pisa. Mircea Eliade Prinr alta Se poate spune, e adevărat, că viaţa noastră spirituală şi activita­tea noastră, trebue să fie o prelun­gire a concepţiei trecutului, dama şi în ce priveşte apucăturile. Con­trariul, ni s’au oferit să ni-l dove­dească, profesorii de pedagogie. S’au întrunit la un cojigres. Evi­dent, pentru breaslă a fost un suc­ces. Cu ce preţ? S’a pierdut o zi în­­treagă cu discutarea statutului. Nu de­geaba sunt pedagi. Dar pe noi nu ne interesează felul în care şi-au a­­ranjat gospodăria, pedagogii. Ce-a însemnat pentru şcoală acest con­gres ? Şi pentru ţară ? Constatarea că toate sforţările generaţiilor ti­nere sunt anihilate de trustul re­fractar ideilor de progres, repre­zentat prin bătrâni. Să precizăm. S-a luat în discuţie răul de care suferă şcoala. Şi pro­fesorii tineri, cari îşi dau seama că acest rău e de origine politică, au cerut ca politica să fie înlăturată din şcoală. Poate fi cineva împo­­­trivă ! Bunul simţ ca şi grija de propăşire a şcolii au răspuns, nu. Au luat-o înainte, însă, bătrânii. Măi, bătrânii sunt conservatori, adică nu fac nimic nou decât le­gând cu trecutul ; ei merg încet. E adevărat că nu se scoală în zori, deşi nu ştiu când o să ajungă şi nu ştiu unde să ajungă. Totul e că ei merg încet, adică măsurat, adică cu socoteli. Ei nu pot să facă altfel. Cu asemenea socoteli, ei au mers, mai mult pe uliţele politicei, decât pe drumul ştiinţei închis pentru ei de mult , de la păşirea pe rarişte a partidelor. De aceea, când s’a ridicat ches­tiunea îndepărtării politicei din şcoală, ei, pudici ca o lele la spălături, au roşit, îngânând cuvin­te de eschivare. De altfel, li se ce­rea, să recunoaştem, prea mult, să se sinucidă prin persuasiune. Lucrurile sunt foarte simple. Nici în şcoală nu poate pătrunde spiritul timpurilor. Orice încercare de renovare a generaţiei noui se anihilează în igrasia apucăturilor, bătrânilor, pe care i-a cocoţat sus, trecutul, şi îi menţin ravagiile fă­cute de războiu în generaţiile con­trarii. Se vor perpetua mult timp aceste apucături ? Discuţiunile urmate între pedagogi pe chestiunea poli­ticei în şcoală sunt o constatare că principiul de păstrare a obienuin­­ţei bătrâneşti tinde să devină om­nipotent. Destul de regretabil pen­tru cei cari au asistat. Destul de trist pentru viitorul şcoalei. Şi pen­­tru ţară. Ion Bicioila „mhw., m'£-oo ———

Next