Cuventul, august 1927 (Anul 3, nr. 825-851)
1927-08-01 / nr. 825
—oo--oo- Regele Mihai a părut doctul de surprins, — avea şi de ce, — şi nu tocmai încântat — copiii au uneori un instinct prodigios, — când cei 3—400 de «domni» — mai mult or mai puţin — destul de lugubri în hainele lor de ceremonie, au început să strige cât îi ţineau gura, de cum l-au văzut. Sensul acelei manifestaţii s’a încercat să i se explice mai târziu. Este îndoelnic, că acele lămuriri îi vor fi deşteptat micului rege mai mult interes decât o partidă de... ţintar. Ţintarul este incomia pasiune actuală a Regelui Mihai. Cunoaşteţi jocul, un fel de şaht rudimentar în care nu intră rege, regina, turnuri şi ceilalţi pioni aghiotanţi. Nu ştim dacă Maiestatea Sa îl joacă cu boabe de fasole, timpurile sunt grele sau fise de os. Problema este să poţi aşeza pe aceeaşi linie trei pioni, cea ce-ţi dă dreptul să ridici unul al adversarului. Este o gimnastică a atenţiei, — şi la vârsta frageda a Regelui presupune o încordare de gândire specială foarte utilă în tot cazul. Mai ales că îi şi place atât de mult. Când unul dintre pedagogii săi îi ţine o prelegere mai lungă, desigur în forma narativă care atrage spiritul copiilor, Majestatea Sa, socotind că are dreptul la o justă satisfacţie, îl roagă cu o drăgălăşenie pe care nu aş refuza-o: — Aide să mai facem şi o partidă de ţintar»... * Politica implică tot felul de îndeletniciri. Oare între d-nii I. Brătianu şi Maniu nu este vmn fel de partidă de ţintar ! De când încearcă şeful liberalilor să facă o «motrişcă» domnului prezident, ceea ce înseamnă un soi de «şah şi mat!». Dar d. luiiu Maniu, care nu este un tip în felul lui Descartes, are totuşi «metoda» d-sale sintetizată într’o formula înrudită, — o! foarte de departe!, — cu a fondatorului cartesianismului: «Rezist, deci sunt». D. Maniu rezistă... Şi sunt cel puţin douăzeci de ani diferenţă de vârstă între preşedintele consiliului actual şi fostul preşedinte al consiliului dirigent. Şeful naţionalilor-ţărănişti se bizue pe alianţa cu Cronos, şi pe o Constituţie mai solidă decât a primului ministru. In schimb un om care nu rezistă d-lui I. Brătianu este generalul Averescu. Spiritul ofensiv al fostului strateg este ca o bulă de săpun , dispare ori pe unde ar sufla asupra-i dictatorul României. Dv. poate nu credeţi în fatalitate. Tăgăduiţi influenţa misterioaselor fiii de provocatoare de servitudini psihologice, ce nu se pot înlătura. Pentru şeful «locotenentei» Crăiniceanu-Văleanu, încorporând laolaltă un secol şi trei sferturi d. I. Brătianu este un «retartore». Ceea ce pare mai straniu în această «dresură» — în limbagiul poporului deochiatului i se mai zice și «dres», — este că și epitetele pe care i le adresează d. Brătianu sugestionează pe aservita sa victimă. Intr’o zi, la o întrunire publică în Brăila, l-a făcut trădător. De sigur, când acel cuvânt fatidic a fost rostit în oraşul de la Dunăre, d. Averescu a tresărit la Bucureşti. Şi omul care nu trădase decât în politică încrederea oarbă a ţăranilor, de atunci trădează pe toată lumea care îl ia în serios, începând cu partizanii săi... E drept a vrut să încerce şi cu d. Brătianu. Dar împotriva acestuia nu poate. «Anvatarea» este prodigioasă. Forţe obscure îl paralizează. După ce a fost asvârlit de la guvern, ca o zdreanţă, sfidând orice spălătorie chimică, a fost destul o privire a cehii de mai sus cu somnambulul desarticulat să articuleze vorbă cu vorbă lecţia stăpânului ! Dar ce exemple dă şi d. Brătianu! Ce garanţie mai oferă întocmirile sale «definitive şi inatacabile», dacă trăinicia lor are nevoie de consimţimântul «aventurierilor periculoşi» sau de înclinarea lemnoasă a Polişinelilor, care nu mai pot aspira decât la clei . va veni oare o zi când şi politica noastră să schimbe de «stil», cea ce n’am putea să aşteptăm, în ciuda or cărui stylograf, de la unii fruntaşi ai ei precum d. Vintilă Brătianu ? Anumite epoci au imprimat aiurea în literatură, arta arhitectonică şi decorativă, modă, politică, moravuri, caracterizări păstrate până azi, măcar sub titlul documentar dacă nu altfel. După război, într’unele privinţe cel puţin, nădăjduiam Renaşterea. Aveam-vom acum un «style Régence» ! Intr’u cât evocarea nu înseamnă numai de cât analogie, urmele Regenţei lui Filip d’Orleans în Franţa, mai ales după istorici republicani, nu pot să ofere teren de comparaţie. Cronicarii timpului spun că viaţa era foarte plăcută sub Regenţă, eleganţă, liberalism, frivolitate, petreceri şi afaceri. E drept că acelea ale lui Law, părintele inflaţiei, au fost o catastrofă. Contimporanii au fost în schimb foarte aspri la capitolul moralitate publice. Cu toate astea factor important al acelei Regenţe era un înalt cleric, cardinalul Dubois... Deocamdată micul nostru Rege are în Regenţa actuală un simbol al tradiţionalei investituri din Domnia pământeană, — şi care nu era un baston de mareşal ci Buzduganul. 41 S’ar fi zis că astfel înarmaţi aveau să se prezinte în Parlament aleşii opoziţiei, spre a trage la răspundere guvernul pentru cele întâm■ilate în alegeri. Realitatea este de un calm surprinzător. Oare fiindcă d. dr. Lupu se găseşte acum pe banca ministerială, sau violenţa şi frauda electorală or cât de dovedite, prea au intrat în practica normală a dreptului de vot spre a mai emoţiona pe cineva ! Fapt este că toată formalitatea validărilor cu întregul ei decor de elocinţa inutilă, nu mai deşteaptă nici un interes dincolo de acelea ale partidelor. De această psihologie se resimt şi oratori reputaţi, care descind de la tribună, cu regretul d’a nu fi contractat în prealabil o laringită oportună. Preocuparea publică, orce s’ar spune, este de un ordin astronomic: îşi caută punctul cardinal — aiurea. C. Gongopol DUMINICA Au început, deocamdată verbal, pe culoarele Camerei şi Senatului, comentariile în imul punctului nostru de vedere în chestia canonicităţii «patriarhului regent». Nu am auzit până acum nici un argument de drept împotriva tezei noastre — cu toate că e de bănuit şi la canonişti noştri o mai înde■ mănatecă mânuire a textelor. Abundă în schimb asentimente pe cari onomţii noştri preopinenţi ar vrea să le numească de fapt şi catri mai toate se grupează în jurul exclamaţiei: ce valoare mai au canoanele! Şi argumentul acesta circulă chiar prin graiul unor oameni pe cari altfel ne obichiuisem a-i socoti serioşi. Va să zică există o părere după care canoanele bisericii ar cădea în desuetudine. Foarte bine. Dar am întreba pentru precizare: mă rog, în bloc, sau panţial? Dacă decăderea aceasta priveşte canoanele în bloc, ar trebui să admitem — oricât s’ar părea de extraordinar — că... biserica nu există. Căci în adevăr corpul acesta al canoanelor constitue statutul, osatura juridică a bisericii. Iar dacă aceste canoane pot cădea în totalitatea lor în desuetudine, toată biserica e târâtă în spre aceea o soartă; căci nu se poate închipui o instituţie fără structură juridică. Şi precum se ştie, în afară de canoane, biserica nu are alte regule de drept. Preopinenţii noştri nu au deci prea mult de ales. Ei pot contesta, evident, existenţa de fapt a bisericii. Ce nu poate contesta un intelectual român, mai ales când vrea să aibă şi cultură «ştiinţifică». Da, dar vedeţi, în regenţă a intrat patriarhul ţării ca figură bisericească, deci biserica trebue admisă ca existând de fapt (chiar dacă după canoane patriarhul regent e o imposibilitate)}. Cad canoanele mimai parţial în desuetudine? Să presupunem că e aşa. In acest caz însă va trebui să facem o deosebire şi o ierarhizare — chiar dacă discutăm cu «ştiinţificii» noştri problema numai sub aspectul logic, — şi anume, canoane a căror dispariţii sau modificare nu ating esenţa însăş a bisericii noastre, şi canoane a căror schimbare angajază această esenţă intimă. In această perspectivă însă, trebuc recunoscut că în adevăr canoanele apostolice 6, 81 şi 83 sunt pentru ortodoxia noastră constitutive. O călcare sau modificare a lor însemnează pur şi simplu trecerea noastră, juridicește, în lagărul Romei. E cineva care să ia asupră-şi răspunderea unor astfel de perspective? ...Prin urmare, mai padent cu întrebarea: ce valoare mai au canoanele Nae Ionescu In lichidarea averescană a intervenit o întârziere: d. general Averescu a dat întrucâtva înapoi, — şi o parte din răzvrătiţii împotriva d-sale sunt dispuşi să-l mai acorde puţin credit. .Aceasta nu însemnează că lichidarea grupării aşa zise «partid al poporului» nu a început şi că în curând fruntaşi de mâna întâia, cei mai serioşi oameni politici ce mai rămăseseră în jurul d-lui general Averescu nu-l vor părăsi. Foarte curând, — căci hotărîrea lor e luată în mod irevocabil şi doar linele formalităţi mai întârzie, realizarea ei. Tratativele «înstargenţilor» cu partidul naţional-ţărănesc înainte de declaraţia d-lui general Averescu de la Senat, — d-nii Garoflid, Petrovici şi Dori Popovici primiseră însărcinarea, — faptul cunoscut — de a trata o regrupare a opoziţiei pe bază de fuziune cu celelalte partide, g iorghist şi naţional-ţărănesc. După ce se ajunsese la un acord în principiu cu d-l Iorga, — începuseră tratative cu d. I. Mihalache şi luliu Maniu, — şi deasemenea, se ajunsese la un acord. Dificultatea era doar persoana generalului Averescu. Dar era să se treacă peste dificultate, prin retragerea temporară a d- luî general Averescu de la conducere, retragere ce ar fi devenit apoi... definitivă. Declaraţia de la Senat a rupt tratativele «în numele d-lui general Averescu». D. I. Petrovici, şeful insurgenţilor averescani, le continuă actualmente în numele d-sale, şi al «partidului poporului răzvrătit». Fostul ministru de Instrucţie are asentimentul d-lor Garoflid, Dori Popovici, Manoilescu, Serghie Niţă, — precum şi al unui important număr de organizaţii, în complectul lor. Pe de altă parte, d-nii Trancu- Iaşi, Goldiş şi Groza tratează deasemenea cu naţional-ţărăniştii, fiecare pe cont propriu. IN CE PRIVEŞTE TRATATIVELE D-LUI PETROVICI, ELE SUNT SFÂRŞITE. S’A STABILIT UN ACORD IN PRINCIPIU TRECEREA D-LOR GAROFLID, I. PETROVICI, DORI POPOVICI, SERGHIE NIŢA, MANOILESCU ŞI ALŢII IN PARTIDUL NAŢIONAL-TARANESC, LA ÎNTOARCEREA IN TARA A D-LUI GENERAL AVERESCU, LA, LA SFÂRŞITUL VACANTEI POLITICE CE ÎNCEPE, LA TOAMNA. Tratativele generalului Averescu cu Giorga Spre a opri lichidarea şi a încurca pe «insurgenţi», d. general Averescu a reluat, personal şi grăbit, tratativele de fuziune cu gruparea d-lui Iorga. INUTILE TRATATIVE, CĂCI D. IORGA, DUPĂ DECLARAŢIA DELA SENAT, SUNTEM PRECIS INFORMAŢI - A DENUNTAT SI «ACORDUL IN PRINCIPIU» LA CARE CONVENISE INAINTE DE ALEGERI. Lichidarea averescană, deal, orice forme ar lua, şi cu toată întârzierea,de tot lichidare. ANCHETE POLITICE © ______ lichidarea averescană Tratativele „insurgenţilor“ averescani cu d. Mihalache D. Iorga a denunţat „acordul In principiu“ cu d. general Averescu Nu se poate imagina o mai puternică sursă de învrăjbire a spiritelor în parlamentul nostru decât discuţia la validări. Legiferarea propriu zisă nu provoacă niciodată o atenţie prea încordată, nu deslănţuie pasiunile, nu transformă incinta într’o baie de ură. Este drept că vasta nepregătire, enciclopedica ignoranţă, a unei bune părţi dintre aleşii naţiune, îi împiedică de a lua parte la discuţie fie şi sub formă de figuranţi ascultători. Lipsindu-se adesea noţiunile elementare, de bază, controversele în jurul economiei unei legi li se par controverse între magi. Validările actualului Parlament, împotriva tuturor aşteptărilor, s’au desfăşurat într’o atmosferă relativ mai calmă. Doliul ţării a impus limită şi decentă polemiştilor tribunei, iar ca un ecou al îngrijorări noastre, al presentimentului unor primejdii posibile n’au lipsit şi cuvintele de calmă dojană, de sfătuitoare împăciuire. Şi tocmai în înţeleaptă cumpănire a atitudinii, în sugestia unei posibilităţi de statornicire a unor raporturi normale printr’o abandonare complectă a metodelor utilizate în trecut, prin acel suflu de depăşire a măruntelor fapte pomenite doar în măsura necesitatei preciziei unei temperaturi morale, tocmai prin svâcnirea generoasă ce a animat finalul discursului d-lui Grigore Iunian a fost mai mult decât un comentar ironic la un dosar prea obicinuit, a fost un discurs politic, fără îndoială că iniţiativa rămâne întreagă de partea guvernului, îi stă doar în mână să transforme dispoziţiile îngăduitoare — în măsura înţelegerii gravităţii momentului — ale opoziţiei în rodnice posibilităţi de apropiere dacă nu pentru o colaborare de guvern sigur pentru a participare preţioasă de opoziţie ce-şi aduce contribuţia de cunoştinţi, de experienţe, de obiecţii întemeiate fie la o lege, fie în politica generală a ţarei. Dacă ar fi să rezumăm politiceşte spiritul ca domină opoziţia naţional-ţărănistă, aşa cum a eşit din diversele incidente ce involuntar desvăluiau stări de spirit, am parafraza astfel: «nu aţi voit să ne recunoaşteţi nu numai ca al doilea partid, ci ca o realitate politică precumpănitoare în ritmul statului român, şi totuşi stăm ca o vie demonstraţie a ororii voastre ca, un hotărîtor obstacol în calea bunului plac. Suntem prea străbătuţi de ritmul responsabilităţii faţă de unitatea naţională pentru a ne precipita pe calea aventurilor, dar cuminţenia noastră politică cere imperios o ambianţă de legalitate, de moralitate». Să mărturisească oricine că nimic miai uşor decât îndeplinirea acestui deziderat minimal cuminte formulat de o opoziţie dominată de disciplina răspunderei naţionale. Care ar putea fi primul răspuns al guvernului? înlocuirea prefecţilor, al căror criteriu de selecţie a fost numai criteriu politicei de partid, prin prefecţi pur administrativi în nouile ţinuturi. Politică da partid, cu toate amoralele ei exigenţe, poate să se facă în voie în vechiul regat, în Ardeal, în Bucovina în Basarabia să se facă politică naţională a cărui prim început îl formează o gospodărie de stat, onestă, prevăzătoare şi harnică. Desigur că obiecţia primă va ţâşni ca o indignare: să ne distrugem oare partidul ? Este marea, este nevindecata greşală de înţelegere a tuturor partidelor care, de bună credinţă, îşi închipuie că poate fi o bază mai sigură pentru o organizaţie politică utilizarea agenţilor cu cpndienţa de la club în locul unor bune şi cinstite elemente în afară chiar de cadrul partidului. Dacă la Someş sau la Soroca, la Suceava sau Caraş d. I. G. Duca va avea în locul ahtiaţilor organizaţiilor locale, prefecţi vrednici, înţelegători, cu sigură intuiţie a sufletului acelui ţinut, nu va câştiga ca prestigiu, ca simpatie partidul liberal mai mult decât pe urma haidăului electoral ? E o socoteală aşa de simplă, aşa de uşoară că numai o fărâmă d® curaj, o brumă de încredere poate săvârşi această minune, această revoluţie a moravurilor politice. Fireşte nu se poate înlătura, dacă nu insurecţia, cel puţin mârâiala organizaţiilor ameninţate de deposedare, dar miopiei mărunţilor politiciani guvernul să opune luminoasa înţelegere naţională. Nu vom fi noi aceia care să negăm virusul devastator de suflete al demagogiei practicate în propaganda de partid, dar nu e mai puţin adevărat că fără un mediu pricinic, fără o stare sufletească de permanentă iritare, orice demagogie rămâne ineficace.. Păduchii nu mişună decât pe trupurile certate cu apa şi săpunul, iar demagogia nu are succes decât într’o atmosferă de ilegalitate, de capriciu agresiv, de brutalitate idioată şi inutilă-U11 exemplu imediat: primul ministru a primit în audienţă o delegaţie a funcţionarilor comerciali care s’au plâns de sistematica încălcare a repaosului duminical în provincie. Din informaţia apărută în gazete cităm «D- Ion I. C. Brăianu după ce a citit memoriul şi a ascultat delegaţia a dispus imediat luarea de măsuri urgente pentru stricta aplicare a orariului şi repaosului duminical». Va să zică nu e greu să impui o severă respectare a legilor şi aş dori să se mediteze: cam în c© dispoziţie sufletească a plecat de la primul ministru delegaţia funcţionarilor comerciali ale cărei drepte plângeri au fost imediat ascultate. Şi ce oare cere opoziţia, fioroasa opoziţie decât simpla reintrare în legalitate? Şi poate exista o mai siguri. t.orsfi» tivdî. oricărei agitaţii, oricărui îndemn spre aventură decât aspra disciplină a legalîtăţii. E tot ce cere d. Iuliu Maniu şi guvernul are posibilitatea întreagă a unei iniţiative imediate. ÎPamfil Şeicaru Cronica muzicală de G.EREAZUL Necesitatea înfiinţării unei Academii de muzică bisericească * N. pultică sunt studiului pe care-l impun. Muzica astfel deperfect distincte şi antagonice două bisericească orientală direcţiuni tehnice şi estetice: cea monodică bizantină şi cea polfoninumită în programele de învăţăcă occidentală. Ambele aceste două feluri de muzică sunt vocale, intervenţia instrumentelor fiind categoric interzisă în muzica bisericească a ortodocşilor. Dar deosebirile între cele două stiluri muzicale din cultul nostru ortodox nu se mărginesc numai la ceea ce s’ar cuprinde în termeni generali de tehnică şi estetică muzicală, sub denumirea dimensională: orizontalitate — melodie, verticalitate — armonie. Ele apar ca heterogene mai ales în direcţiunea mânt seminarial, — psaltichiar cum se numeşte, îşi caută perfecţiunea înapoi, în trecut. Ea are o tendinţă de restaurare desigur, în marginile canonice fixate de tradiţie şi consacrate de scriitorii bizantini. Psaltichia este îngrădită în formele rigide ale trecutului, viitorul ei realizându-se deci nu atât în necesităţi de expansiune creatoare, cât în autentica reproducţiune şi execuţiune artistică a literaturii muzicale moştenite. Muzica corală dimpotrivă, tinde a se ţine în contact în muzica noastră ---cosito cu progresul general armonic. Ea neagă necesitatea de experimentare pe care polifonia a făcut-o dealungul desvoltării sale istorice, ci primeşte şi aplică, fără sfială, ultimile rezultate pe care verticalitatea le-a dobândit. Trăeşte deci, prin experienţa prezentului. Face abstracţie chiar de capacitatea de percepţiune polifonică a credincioşilor, ignoră caracterul exclusiv vocal al muzicei ceremoniale şi nu ţine în seamă că din biserica ortodoxă lipseşte minunatul instrument de educaţie armonică, orga. Studiul muzicei corale se înfăţişează deci, în direcţiunea pe care o urmăreşte, tocmai invers ca cel al muzicei bizantine. Şi astfel, este de constatat o polaritate între cele două feluri de muzică de cult din biserica ortodoxă, atât din punct de vedere al realităţii tehnice şi estetice cât şi din al direcţiunii studilor ce fiecare necesită. Odată stabilit acest caracter antinomic al direcţiunilor ce se disting în muzica noastră bisericească este firesc să admitem că prima măsură de avut în vedere la întemeierea unei academii de muzică bisericească este să se înlăture tendinţa de adversitate dintre cele două forme de muzică, să se împace şi să se contopească în spiritul unităţii operei de artă şi în cadrul echilibrului cultului divin, cele două forţe dimensionale melodice şi armate, cele două stiluri de muzică bisericească. Poate că un institut academic de muzică bisericească, aşa cum îl propunem, ar afla calea şi mijloacele pentru naţionalizarea, românizarea bunurilor împrumutate de la Bizantini şi de la Occidentali şi Ruşi. In acest spirit de împăciuire prin fixarea rolului în cult al fiecăreia din cele două feluri de muzică, se vor rândui preocupările şi studiile ce pot avea loc în Academia de muzică bisericească. Bineînţeles că vor fi urmărite ambele activităţi spirituale, ars et scientist, în legătura lor cu muzica în biserică. Fiecare direcţiune îşi are problemele sale specifice artistice sau ştiinţifice, după cum atât psaltichia cât şi corul bisericesc trebuesc privite şi studiate sub îndoitul aspect al exerciţiului muzical: creaţiunea şi interpretarea. Fireşte că în orice direcţiune este de intensificat preocuparea artistică sau ştiinţifică, potrivit naturei obiectului de studiu. In orice ramură de activitate însă punctul central al precepărilor, punctul de reper este conştiinţa muzicală pe care poporul român şi-a format-o de-a lungul experienţei sale creştine. Activitatea ştiinţifică va trebui să o determine şi să o confirme, cea artistică să o releve şi să o afirme. Numai în cadrul acestei conştiinţe muzicale formate în spiritul religiozităţii noastre ortodoxe şi româneşti poate fi concepută înlăturarea divergenţelor dintre cele două formiile de artă bisericească. Şi numai în virtutea acestei conştiinţe muzicale putem hotărî existenţa unei voinţe artistice muzicale. Factorii de creaţiune şi de execuţiune sac (Citiţi continuarea în pag. 2-a) 'acneefii umnsaBmaaHi 3 LEI Luni I August 1927 ANUL al IH-lea No. 825 REDACŢIA Şi ADMINISTRAŢIA 4, STRADA SĂRINDAR, 4 _ I 318/9 Administraţie , 1 dieton : 378/10 Redacţia Director politic : TITU S âNACOVICI Director î C. QON^OPOL Fae.icitarea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. bug. Carana (fosta itara afheor whei MCi), 9 !'«»!«»ii rr-3n r 31/14 TFIINTF riFflirtlFiriHF ibiiiiiiifL bbuiturabb mnmnmuc de G. BOGDAN-BUICA - Răspuns complet d-lui Gyárfás - In Senat un d. coleg Gyárfás, nemulţumit că romano-catolicismul va fi reprezentat numai prin un arhiepiscop de Bucureşti, nn. Cysar, a cerut ca în Senatil român să fie admişi ca membri de drept, toţi episcopii maghiari, pentru că aşa era în Ungaria veche, unde toţi episcopii români erau membri de drept. Sistemul unguresc vechiu l-am caracterizat, scurt, în Senat. Acolo, în Ungaria, episcopul maghiar era printre altele, cuvenite — şi instrument de politică de rassă. Deşi catolic, nu a admis, el chiar căsătoria civilă, tocmindu-şi însă avantaje? Cu episcopii români s’a încercat aceiaşi politică şi a reuşit aproape în toate cazurile. Noi nu avem nevoe de astfel de sisteme corupătoare, să nu ni se mai dea astfel de pilde ungureşti repudiabile. Noi voim să fim cinstiţi cu naţionalităţile, şi le cerem aceiaşi cinste. Aşa am zis în Senat şi pentru bisericile lor. Insă chestiunea are şi alte părţi, despre care scriu acum. 1. Faptul că episcopii români sunt toţi în Senat se datoreşte unei tradiţii istorice, în cursul căreia episcopatul român s’a înfrăţit cu poporul, fiindu-i duhovnic şi tată, odată alături de voevozi, apoi alături de principe, în sfârşit alături de rege. Ori de câte ori indivizii au fost caractere — să zicem: Samuil Vulcan şi Andrei Şaguna— duhovnici drepţi şi toţi cu iubire au fost şi în Ungaria. Pe cei greşiţi acum i-am ertat; cei de azi sunt liberi de sila politice, ce li se făcea şi pot fi ce-au fost înaintaşii lor cei mari. Sunt ai noştri! Este al nostru, de ex., ep. Majlath? Sunt ai noştri cei ce ne chiamă în ţară comisii peste comisii? agenţi peste agenţi, ca sa ducă apoi prin străini expresii de ură şi de nedreaptă critică? Ori d. senator Gyárfás a făcut eroarea de a cere un plus de reprezentare tocmai in momentul în care o mare nemulţumire domneşte în ţară faţă de acele feţe sfinte şi nesfinte, pe care d-sa şi le doreşte alături. De altfel răspunsul liniştit al d-lui ministru de culte a arătat simplu şi stringent, că chestiunea este de un moment departe în... viitor... 2. Ce va fi în acel viitor? Să zicem că peste 20—25 de ani constituţiunea ţării se va afla sub revizuire, şi că d. Gyárfás ori alt senator catolic va propune ce s’a propus acum. Atunci toţi Românii îşi vor aduce aminte de un proces istorie mare. Catolicismul s’a revărsat odată din Ungaria în ţările româneşti, pe sub munţi. Dar episcopia de Milcov nu s’a putut ţinea; nici Argeşul nu a salvat-o. Şi târziu de tot (secolul XVII) Bandinus însemnă cu durere că se perde catolicismul, că ortodoxismul român îl absoarbe. Şi ori cărei lovituri religioase date ’n Ardeal, din ţările româneşti i s’a răspuns totdeauna. Vechiul contrast nu a murit. In Ardeal catolicismul a revenit (ca. 1700) cu Austria, sprijininduise pe puţinii catolici de-acolo (printre ei, era mi se pare, şi un ascendent al actualului d.senator Gyárfás), sprijinindu-se pe fapta celor două victime româneşti: Teofil şi Atanasie. Cum a lucrat, în Ardeal, catolicismul a fost o tortură neîntreruptă, o grozăvie, căreia abia Şaguna i-a pus frâu. După Şaguna atacul a reînceput. «Oştile stau faţă ’n faţă», scria un poet pe la 1877... Dacă ortodoxismul român a înaintat acum spre Nord cu episcopatul de Cluj şi de Oradea Mare, înaintarea trebue considerată ca mijloc de apărare contra unor puteri tari şi vechi, care nici astăzi n’au renunţat la rele deprinderi de luptă «ultra montană» fanatică, incapabilă (până acum cel puţin) da toleranţă creştinească. Pentru că, dacă acele puteri sunt în romanocatolicism negri, în greco-catolicism sunt cel puţin cenuşi, iar până la puritatea albului mai avem timp de aşteptare! Pentru ca Senatul român să admită peste 20—25 de ani, tendinţa de prestigiu ce i se cere catolicismului, el trebue să înălbească... Altfel va avea şi atunci de furcă, cu toate sufletele în care procesul istoric schiţat vieţueşte încă. Sufletele sunt multe. (Citiţi continuarea în pag. lit-a) Necuviinţe Informaţia noastră este absolut precisă, deşi faptul la care se raportează şi pe care îl vom relata aci ţine de domeniul imposiblităţilor. La Oradea Mare, în Dumineca coborîrii regelui Ferdinand în mormânt. Oficia protopopul Horvath în catedrală. S- a ţinut şi predica zilei, după ce în faţa poporului cetise evanghelia şarpelui. Dar V. C. Horvath e averescan, iar pe acea vreme d-l general era in categorică opoziţie faţă de guvern, şi-şi permitea comunicate subversive asupra încetării din viaţă a regelui. Deci părintele protopop, în funcţia d-sale de averescan convins, îşi permise nemaipomenita mojicie de a ignora dureroasele întâmplări cari cutremurau ţara. Predica P. C. Sale nu pomeni măcar la cuvânt, nu de elogiu, dar n nici măcar de amintire a morţii celui mai mare rege al neamului nostru. Abia dacă după încheierea vorbirii, cu glasul impersonal al unui paracliser, anunţă că «va urma un parastas pentru odihna sufletului FOSTULUI rege Ferdinand». Care în adevăr a urmat. Adică protopopul Horvath şi un sobor de... doi preoţi au expediat, acesta e termenul, în timp de 10 minute măsurate pe ceas, un biet parastas de om sărac, în faţapoporenilor, şi a autorităţilor uimite la început, revoltate în urmă de atâta stupidă îndrăsneală. Noi nu ştim încă ce măsuri va fi luat autoritatea episcopală împotriva acestui suflet de preot întunecat de patimă politică până la uitare de sine. Că Prea Sfântul Chiriarh nu va fi la curent cu întâmplările, e greu să credem. Ori cum ar fi, o să se facă cercetarea. Simt martori, autorităţile locale şi atâta popor. Deja s’a întârziat cu pedeapsa, care e cerută ca o satisfacţie pentru batjocura aceasta a conştiinţei publice. Iar dacă biserica ar mai întârzia încă, să intervină ministerul cultelor, întâmplarea depăşeşte cadrul însuş al bisericii, şi nu există scuză spnt împrejurări cari să amâne măcar aplicarea de aspre sancţiuni. Există o limită în orice necuviinţă. Skythes