Cuventul, septembrie 1927 (Anul 3, nr. 852-881)

1927-09-15 / nr. 866

Joi 15 Septembrie 1927 ANUL al lll-lea No. 866 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, STRADA SĂRINDAR, 4 I 378/9 Administraţia telefon: I 378/la Redacţia Director politic: TI­TUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOl. Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER ,­ S. BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon : 311/S4 ------oo-^oo­ întâmplarea a făcut să navighez pe apele revărsate din Bucovina şi Maramureş. «Să navighez» —­ e ter­menul exact, nu o figură de stil. Po­topul a fost de neînchipuit, pentru cei ce îl cunosc numai din litera ceva mai citeaţă a telegramelor. Şo­sele acoperite de apă pe întinderi de chilom­etri, poduri surpate, sate scoţând din valurile turburi numai ascuţişul acoperişurilor, stârvuri­­de vite plutind pe ape cu burta um­flată în sus, oameni desnădăjduiţi, cu puţinul avut înghiţit într’o sin­gură noapte; un muget necurmat de turme surprinse în ostroave, furie nedreaptă şi oarbă a naturei, des­­lănţuită asupra unor ţinuturi încă de astă primăvară flămânzite de secetă. Zăpăceala şi inerţia adminis­traţiei, e de nedescris­ în asemenea împrejurări. La mânia firei se ada­ogă nătângia oamenilor. Nimic mai stupid ca omul îndobitocit de pani­că şi funcţionarul căutând un vino­vat, care nu este. Totul se pierde în măsuri contradictorii, ordine tăiate brusc de dărâmarea stâlpilor de te­legraf, paperaserie biurocratică, în­grămădind rapoarte peste rapoarte, în dosare. Am trecut prin această urgie înainte ca revărsarea apelor să se fi potolit Nu apăruse porum­­bielul cu ramura de finic şi curcu­beul întinzând arcul aerian, în care se descompune spectrul solar peste o privelişte într’adevăr spectrală. Nu ştiu aşa dar ce măsuri într’ade­văr eficace a luat administraţia pen­tru a îmblânzi mizeria şi nici dacă ele există altcum decât în declaraţii, ordine fură urmare şi promisiuni. Dar împrejurările m’au silit să în­târzii mai mult în ţinutul Maramu­reşului, în sate de pe apa Vişăului şi a Izei­ Acolo, înainte de catastro­fa înecului, bântuise seceta, adăo­­gând foametea din acest an la flă­­mânzirea mai veche, din anul trecut Aflasem din ziare, încă de o lună, că guvernul a împărţit ajutoare, că a trimis porumb pentru flămânzi, că mâna grijulie a oficialităţii, a purces metodic, să ogoare suferinţi vechi. Ştire îmbucurătoare pe cât de surprinzătoare, în afară de obiceiul pământului. Sunau frumos autoelogiile cu care se aflau vestite aceste acte de dezinteresată filantropie. Mai mult, lucrul căpătase contur precis prin ci­freie anunţând atâtea vagoane ex­pediate în cutare loc, atâtea pe drum, atâtea pe cale de încărcare-Și autohtonii aflaseră despre a­­ceasta. De mult. De atâta vreme, încât a­­vuseseră timp să o întoarcă în de­râdere. Porumbul trimis n’a ajuns de fel, (poate nici fusese trimis) iar cât a ajuns a intrat în mâna negus­torilor- Generozitatea mult trâmbi­țată. — care de fapt era numai o da­torie a administraţiei — s’a trans­format în hoţie. Ţărani simpli şi necăjiţi, mi au citat nume şi ca­zuri. Nu fac meserie de delator. De altfel, chiar rostind nume, nu pu­tem aştepta sancţiuni de la autori­tăţile superioare; iar cât despre o­­brazurile care să roşească, puţină nădejde — e vorba despre epiderme care au pierdut de mult orice sen­sibilitate. Ciudat este că «indigenii», biete arătări cu fălci scofâlcite, nici nu se aşteptaseră la altceva, nici nu nădăjduiseră mai mult decât făgă­­dueli deşerte încheiate cu mărunte jefuiri, îşi vindeau juncanii ca să-şi hrănească pruncii. La mizeria ve­che, se adăugase acum puhoiul ape­lor, şi la acestea apariţia unor ban­de care furau vitele, să le treacă în zăpăceala generală, peste frontiera Cehoslovacă, unde vita de furat plătită cu bani scumpi, neatinşi de infirmitate valutară. De zece ori am roşit, auzind re­petată aceiaşi constatare: «Domnu­le, la unguri, jaful era pedepsit greu măcar de-ar fi fost vinovat un grof, un consilier şi orice mare funcţio­nar. Mie ori mare, plătea cu pedeap­să aspră...» Concluzia rămânea celui ce as­cultă. Şi era cu atât mai dureroa­să, cu cât se refera la ajutorul ră­pit unor oameni de două ori încer­caţi de soartă, prin secetă şi prin diluviu, după ce de ani mulţi în­dură cealaltă secătuire, metodică, a mosafirilor cu zulufi. Ce să răspunzi? Cum să găseşti o scuză? La cine să-i înveţi să în­drepte jalbele? Nimeni acolo, nu mai crede în mi­nunea sancţiunilor; se oferă resem­naţi, morţii asemeni gloabelor vlă­guite de saca. Şi sunt totuşi atât de însetaţi de puţină dreptate, atât de mângâiaţi de o vorbă bună şi de o luare a­minte plecată mai milos spre mize­ria lor, încât în mai mult de patru sate, ni s’a povestit ca un fapt anor­mal şi rar, bunăvoia cu care le-au fost luată apărarea de către deputa­tul lor regăţean, Condruş, uriaşul acela violent, dar, cu inimă încăpă­toare, după cât îl zugrăveau oa­menii, adăogând părerea de rău că noua stăpânire nu le-a trimis din a­­cest fabulos regat, măcar mai multe asemenea exemplare, pe lângă cel prea rău nărăviţi. Acestea sunt faptele simple şi triste. Aceasta e minciuna ajutoare­lor mult trâmbiţate. Nimic nu în­dreptăţeşte a crede, că pentru cei­lalţi români necăjiţi, pentru moţii din Munţii apuseni, ajutoarele au decurs altfel şi jecmăneala a fost mai puţin ipocrită. Am o tristeţă. Această alarmă nu slujeşte la nimic­ Flămânzii, rămân acolo tot flămânzi. Foarte departe, de unde glasul lor nu mai străbate la nimeni, plângerile lor nu chiamă nici o luare aminte şi fărădelegile nu se tem de nici o sancţiune. Sa­crificate larve umane, strivite de călcâiul administraţiei coloniale, la cel mai îndepărtat hotar al ţârii. Le poţi fi de vre’un ajutor? E ca în­­tr’un vis rău, când un frate îţi în­tinde deznădăjduit mâna să-l scapi dela înnec, şi nu-i poţi răspunde, nu te poţi mişca, împietrit de o putere blestemată. Leacuri A fost nevoie, cândva, de un por­tofoliu ministerial pentru căpătui­rea cine ştie cărui om de club sau vag politician de provincie.. Şi din­­tr’o direcfie a unui minister, s’a cre­­at atunci departamentul Sănătăţii. Câteva noui sinecurii câteva tone de imprimate, hârtie de concept, condeie, maşini de scris, ştampile şi tuş, — un ministru, un şef de ca­­binet şi un automobil, acestea toa­te, lucru ciudat, n’au influenţat în­tru nimic sifilisul, pelagra şi alcoo­lismul. Un minister e, înainte de toate, un prilej de satisfacţiuni de amor propriu şi de afaceri. Nu există mi­nistru care să disocieze aceste ele­­mente. Cu atât mai mult la Sănă­tate unde sunt prea multe de făcut pentru ca cineva să se încumete a începe. D. Inculeţ, de pildă, a înţe­les că nu d-sa este omul efortului herculean care se cere, atunci când părăsind grajdurile sănătăţii pu­blice s’a refugiat pe ţărmuri mari­ne. Intre timp însă, a isbucnit epi­demia de paralizie infantilă. Supă­rătoare întâmplare care a amintit tuturora că avem un minister al să­nătăţii, însărcinat, int­re altele şi mi combaterea molimelor. Specialiştii apoi, şi-au amintit şi ei, în lucia sărăcie de mijloace în care se sbă­­teau­ că se aşteaptă realizarea unei imense comenzi de material sanitar în Germania: contractul Lupaş, cincisute şase-zeci de milioane, co­tele Dawes, etc... Şi-au mai amintit că o comisiune a fost însărcinată cu verificarea materialului acesta pentru înzestrarea spitalelor. Şi ia­tă, raportul comisiunei glăsueşte că o mare parte a materialului co­mandat nu va putea fi de folos: prea multele seringi, forcepsuri şi clnstice au speriat până şi imagi­naţia vitează a d-lui ministru In­culei... Cum să oprim această molierescă invazie de aparat dezuet? Cei ce cu­nosc contractul ştiu că el e prevă­zut, astăzi, cu toate paratele şi Per­cefile cari îl fac inatacabil. Trecut pe la comisiunea de reparaţiuni şi omologat la Paris. Iar banii sunt ca şi popriţi în mâinile furnizorilor. Ce va face ministerul Sănătăţii? Vreme de discuţii şi procese, nu e. Singur d- Vintilă Brătianu care a încercat la Paris­ substituirea co­menzii de material sanitar prin­­tr’alta, de material de cale ferată, pare a nutri asemenea intenţii. Ele nar duce decât la părăgini­­rea definitivă ai spitalelor. Există însă o soluţie: modificarea comen­zii. Contractul caselor furnizoare cu guvernul român o prevede şi o admite, în caz de epidemie. Modifi­carea trebuie făcută cu şease luni înaintea termenului de livrare a ma­terialului. Să se fi pierdut acest termen? Şi din vina cui? Au trebuit oare două luni pentru examinarea unei sim­ple liste de substanţe medicale şi de ustensile? Şi dacă e aşa, vina gu­vernului actual nu egalează pe a popii Lupaş? Dar tragerea la răspundere a tu­turor­, incapabililor nu înseamnă compensaţie pentru spitalele dezor­ganizate. Sforţarea delegaţilor, noş­tri să urmărească modificarea co­menzii, trebuie să o obţină.Ion Cezar Petrescu In şedinţa Camerei de la 19 Noem­­brie 1926 d. O. Goga, ministru de interne, la întrebarea d-lui profe­sor şi deputat pe atunci, Găvănes­­cu în privinţa măsurilor ce tre­­buesc luate contra invaziunei străi­nilor cu acte false în ţară, a decla­rat că sunt vreo 70.000 dintre aceştia care au trecut graniţa şi stau la noi în chip fraudulos. D. Goga a adăugat că aceasta in­flaţie creiază o adevărată primej­die naţională, — şi că în consecinţă va ordona o anchetă, iar toţi cei gă­siţi cu actele în neregulă sau cu acte false vor fi trecuţi peste gra­niţă. O ancheă care se face, — spre a nu da nici un rezul­tat. Informaţiunile ministrului de in­terne erau perfect exacte. Şeful si­guranţei de la Satu Mare dăduse de firul afacerei scandaloase pe care ui­nele organe administrative o făceau cu înlesnirea venirei în ţară, prin fraudă, a atâtor străini, care, ca la Satu Mare de-o pildă, au transfor­mat unele localităţi în colonii ale lor. Informând pe cale ierarhică pe şefii săi, aceştia au transmis ştirile , coroborate cu dovezi certe, minis­trului de interne. Curând însă după declaraţia din Cameră s’a petrecut un fapt ciudat. ÎNAINTE DE ORÂNDUIREA AN­CHETEI ŞEFUL SIGURANŢEI DIN SATU MARE A FOST TRANS­FERAT.­­ IAR ANCHETA CARE S’A TRI­MIS, N’A DAT NICI UN REZUL­TAT!... ! Abuzuri precise şi sancţiuni necesare De chestia ridicată în Cameră de către d. Găvănescu nu s’a mai vor­bit. Şi agenţii administrativi şi-au continuat abuzurile. Se citează, de­pildă, numele d-lui E. Bianu, inspector general al sigu­ranţei la Cluj, drept unul dintre protectorii indesirabililor care au invadat anumite regiuni de la fron­tieră. Se adaugă, în reclamaţiunile adresate ministrului de interne, nu­mele şefului siguranţei din Cluj, d. Vlad, care a dat autorizare de şe­dere în ţară unui spion urmărit de către siguranţa din Satu Mare. Indesirabilii arestaţi de către si­guranţa de la Satu Mare ar fi fost puşi în libertate de către autorită­ţile de mai sus şi îngăduiţi a rămâ­ne în ţară. Dosarul se pare a fi gros, — fap­tele grave... D. I. G. Duca, ministru de inter­ne, sau d. G. Tătărescu,­­care îndeo­sebi se ocupă cu aceste chestiuni, ar trebui să ia In mâini ancheta a­­bandonată de d. Goga din cauza diverselor influențe averescane lo­cale, — și să pue capăt unui scan­dal care, cum spuneam, constitue şi o primejdie. ANCHETE POLITICE Agenţi administrativi Lu­iîjffiuzuri­le nu sunt pedepsite Unde d. I. G. Duca va trebui să ia măsuri de represiune şi de îndreptare. D. L G. DUCA OPERA CUVINTELOR Actualitatea ne impune tema sar­­bădă a dezarmării. Idealurile inac­cesibile scăpară, cu ajutorul murito­rilor, în starea de refren de flaşnetă, fără să-şi piardă totuşi majestatea. Poate numai aşa creşte până la în­făptuire, puterea lor de sugestie. Şi de aceea se întrec retorii, în toate graiurile pământului, să ie banali­zeze. Un ideal trebue vorbit şi trâm­biţat până la obsesie. Multă vreme, are să semene cu suprema formulă anul maniac sau cu sforţarea ultimă a unui papagal inteligent. Cu discuţiile de astăzi de la Geneva suntem încă în faza aceasta. Dezar­marea şi pacea,­_pentru ele a fost înfiinţată Societatea Naţiunilor. Şi totuşi, pestriţa instituţiune amenin­ţă, în mod paradoxal, să se dizolve, ori de câte ori­­ se amintesc, mai cu stăruinţă, problemele ei esenţiale. Adevărul acesta se verifică din nou, prin propunerile Poloniei şi ale O­­landei. Cuvântul «dezarmare» a stâr­nit două cereri de autorizaţie pen­tru sporirea oştirilor permanente. Vocabulul «pace» a dat la iveală toate pricinile şi gâlcevile dintre noroade. O linişte relativă domneş­te la toate frontierele. Dar dacă ci­neva pretinde să se statornicească această linişte prin măsuri efecti­­ve, sau numai prin declaraţii so­lemne, pe dată se împrăştie în at­mosferă mirosul suspect al prafului de puşcă. Pentru a eşi din încurcătură, căci Societatea Naţiunilor nu trebue încă să lichideze, se recurge, atunci, la cuvinte. Cuvintele împart idealuri­le în etape,­­ iar oamenii, în teama lor de acţiune, îşi rezervă spre rea­lizare, partea cea mai abstractă. Ideia dezarmării a fost deci recu­noscută ca alcătuindu-se din două mari felii: dezarmarea morală şi dezarmarea materială. Cea dintâi, constituind condiţia inexorabilă a celeilalte. Şi Societatea Naţiunilor, voioasă că nu va fi silită să confiş­­te guri de foc şi cuirasate şi să în­chidă uzinele de război, să procedeze adică,la operaţiunea simplă şi chipu­rile, facilă, a dezarmării materiale, şi-a rezervat, cu entuziasm, sarci­na de a milita pe terenul ideologiei, pregătind anevoioasa «dezarmare morală». Prin ce mijloace se va în­făptui această minune, şi cam­ anu­me vor fi indiciile realizării ei sin­cere şi profunde şi totdeodată, si­multane ? Se vor stinge, apoi, ne­­mulţumiri, uri şi îngrijorări noui şi vechi, prin simplă propagandă de argumente, fără modificări în ordinea atât de terestră a învrăj­birilor . Se speră, fireşte, mult în impe­rativul economic al secolului care, din ce în ce, strânge continental şi planeta, în drumuri, şi organizea­ză, pe nesimţite, un întreg, tot mai conştient şi mai masiv, de nevoi şi de interese. Cine ştie însă când, se va săvârşi această evoluţie, şi ce nevoie are şi va mai avea ea de Societate a Naţiniior? Orice discutare, astăzi, a păcii şi a dezarmării nu facilitează decât antagonismele şi conflictele cari o zădărnicesc. Antagonism între sta­tele învinse şi statele învingătoare. Intre marile puteri şi micile state. Intre marile puteri. Intre conţinen­­te. Intre Rusia sovietică şi planeta burgheză. Fără să mai socotim şi desbinările sociale cari se împletesc cu cele politice şi economice. Delegaţii cari au readus proble­ma păcii în discuţia nefericitei So­cietăţi a Naţiunilor, au neglijat, cu bună ştiinţă aceste amănunte. Au făcut, desigur, operă de apostoli Un ideal activ trebue agitat în dis­­preţul tuturor dificultăţilor. Adu­narea de la Geneva îndeplineşte astfel un rol: acela de a păstra şi a difuza lozincile omenirei întregi, şi apoi, conştiinţa unei lumi unita­re se întreţine şi se întăreşte, an cu an, prin această Societate a Naţiu­nilor. Că îşi oferă, momentan, ilu­zia de a veghia şi impune pacea, — ce importanţă are ? Noi ştim că a­­ceastă pace nu e garantată decât prin istovirea, prin războiu, a po­poarelor. Să nădăjduim, până la primejdioasa lor refacere, că o for­ţă de control se va înjgheba din colaborarea tuturora. Poate că o­­menirea va ridica, totuşi, odată şi odată, turnul lui Babei. I. Vinea II* Planul Sf. Sofii din Constantino­­pol, nu este altceva decât planul Sf-tului Sergiu şi Bacus, lungit prin dublarea traveei din mijloc, din care încă n’au dispărut coloa­nele de separaţie, spre a degaja în interior braţele crucei. Plăţi pe care în zadar l’ar fi căutat Ante­mius din Trales şi Isidor din Millet, în Asia Mică sau Siria. Calota sfe­rică suspendată cu ajutorul penden­­tivilor, pe un plan pătrat născut din intersecţia în unghiu drept a două bolţi semicilindrice, o găsim, în foarte curată construcţie romană, anterior sfintei Sofii din Constan­­tinopol, la Sf-ta Sofia din Sardica, biserică boltită pe plan basilical care prezintă una din primele etape ale evoluţiei cupolei. Adică calota de SP. CEGANEANU SCHIŢA MONOGRAFICA naşte imediat din planul superior al pendentivilor, fără intermediul unui tambur, iar* cupola rămâne nelumi­nată. In exterior calota este aşezată pe o bază care încadrează arcurile ce susţin cupola şi care bază luminea­ză interiorul prin patru ferestre a­­şezate în timpanele arcurilor-Sf. Sofia din Salonic acuză în ex­­ter­ior un mic tambur deasupra ba­zei cupolei, luminează tot prin bază, însă în interior tamburul se întin­de şi în dreptul bazei, evidenţiind în exterior, în mod fals, construc­ţia. Sf. Sofia din Constantinopol, păs­trează legătura cupolei cu pătratul, în felul celei de la Sardica, însă lu­minează cupola însăşi, dând în ex- Sf. Clement din Angora (Sec. VIII).­terior, prin artificiul unor mici ar­curi şi contraforţi, impresia unui început de tambur, în felul Sfatului Serghie şi Bacus. In urmă tamburul se desvoltă în înălţime. Deci când găsim problema cupolei rezimată pe plan pătrat rezolvată cu mijloace de construcţie romană şi încă într’un monument de dimen­­siuni impunătoare, care fixează un moment din evoluţia cupolei şi nici de cum un caz izolat, cred că este i­­nutil să recurgem la explicaţiuni complicate şi regiuni exotice-Dar evoluţia de la tipul Sf. Sofii şi până ajunge la tipul de cruce greacă de la Teotocos (Sec. XI) tot în metropolă şi regiunile ei euro­pene se poate urmări. Biserica din Tchanic-Kilisse din Asia Mică, informă de cruce greacă, însă fără sistemul de bolţi al a­­cesteia, suferă mai curând de o da­tare greşită- căci în Sec. VIII apare cu totul izolată. Sf. Nicolae din Myra (Sec. VII) Bis. din Kimissis (Sec. VIII), toate din Asia Mică sunt departe de a in­dica o asemenea evoluţie, ele nefiind decât o r­eeditare a Sf. Sofii din Sa­lonic, încă departe de crucea greacă. Ca să fi stat iarăş, fără nici o in­fluenţă, şi să nu fie reluată decât în sec XI tocmai la Constantinopol, n’ar fi explicabilă decât dacă nu s’ar putea urmări aici, evoluţia pla­nului în tot acest interval până a­­junge la Crucea Greacă. Crucea greacă însă apare în Sec. XI la Constantinopol şi in sfera de influenţă a metropolei, prin evolua­rea planului Sf. Sofii, având eviden­ţiate în faţadă braţele crucei pe in­tersecţia cărora se reazimă baza cu­polei deasupra căreia se desinează un tambur, a cărui înălţime deabia dacă este cât jumătatea diametru­lui. In unghiurile exterioare ale bra­ţelor crucei se înscrie câte o calotă sferică pe plan patrat care contra­balansează împingerile cupolei mari. Aparetajul materialului este, la început, simplu, fără nici o intenţi­une decorativă (Sf. Pantelimon, Sf. Ilie, Kazan-Djilar-Djami din Salo­nic , Teotocos din Constantinopol) monumentul impunând doar prin exprimarea sinceră a elementelor de construcţie. Dispoziţiunile decorative ale ma­terialului, apariţia celor 4 cupole mici şi deformarea planului prin transformarea în dreptunghiuri, a micilor, patrate din unghiurile exte­rioare ale crucei, începe prin Sec XIII şi se observă la toate biseri­cile macedonene, greceşti şi mai a­­les sârbeşti. Planul tipic da­ cruce greacă, fără cele patru cupole mici, cu exprima­rea masivă dar sinceră a formelor de construcţie, ţară nici o intenţi­­une decorativă de combinaţia mate­rialului de construcţie, se găseşte şi la noi la bis. Sf Nicolae Domnesc din Argeş. Ea constitue deci un exemplar ti­pic al începutului bisericei byzanti­­ne pe plan de cruce greacă. (Citiţi continuare în pag. II-a) Y.M.C. A Adică: Young men cristian asso­ciation; sau pe româneşte : Asocia­ţia tinerilor creştini. Este o organi­­zaţie internaţională de educaţie integrală a tinerilor. Aşezată şi ac­tivă prin una din secţiunile ei şi în România. Dar cine poate spune ceva precis în legătură cu activita­tea ei? Ştim că printre persoanele cari conduc­ sau cel puţin patronea­ză această asociaţie, sunt şi câţiva profesori universitari, dintre cari unul e îndeosebi interesat la orga­nizarea ştiinţifică a vieţii studen­ţeşti. Dar mai mult ? Triunghiul roşu barat cu albas­tru, insigna distinctivă a tovără­şiei, a apărut prin ţara noastră după războiu. Stătea în legătură şi cu o operă de ajutorare materială, dar şi cu încercări tenace, dar pu­ţin clare, de încreştinare a tinere­tului nostru. La un moment dat a­­numite legături au putut fi stabili­te între U. M. C. A. şi câţiva ro­mâni cari lucrau pentru... moderni­zarea ortodoxiei, tocmai în momen­tul în care anglicanii ne făceau stă­ruitoare oferte de unificare a bise­ricilor. Şi denunţate opiniei pu­blice. A fost o forfotă în toate părţile, ca într’o mişună de şoareci când a­­pare pisica. Cine a urmărit atunci mişcarea a putut stabili tot felul de legături neaşteptate şi aproape neverosimile, cari au rezistat to­tuşi verificării. Pe urmă lucrurile au început să se potolească. Persona­lul străin din conducere s’a tras In spre origine, încet-încet, înlocuit cu un fel de personal românesc­ Singur directorul a rămas dintre cei vechi: Un boxeur. Care a con­tinuat­­î şi continuă încă — să fa­că educaţia creştină a tinereţii lui. Cu ajutorul câtorva milioane de lei anual, adunate prin cheie, şi admi­nistrate de d. director,boxeur şi co­mitetul de patronaj. Dela o vreme însă, studenţii ro­mâni pe cari îi atrăgea în asociaţie interesul religios,, s’au tras deopar­te, din nevoi lăuntrice cari mânau înspre ortodoxie. Şi au intrat în ca­drul altor organizaţii. U. M. C. A. le acorda numai un adăpost în sub­solul localului din strada Sălciilor. Până în primăvara trecută, când au fost evacuaţi. Directorul avea nevoe de încăperea de la subsol. Cu atât mai mult cu cât adăpostiţii nu prea dovedeau înţelegere pentru acţiunea d-lui boxeur, — dat fiind şi faptul că erau sau doreau stărui­tor să devină ortodocşi. Cei cari aveau ochiul asupra ac­tivităţii patronate a asociaţiei tine­rilor creştini, au crezut — din acest moment­­ că ce se petrece în stra­da­ Sălciilor nu mai e demn de inte­res. Până când, acum în urmă, la congresul studenţesc internaţional de la Roma, se întâmplă lucruri în adevăr ciudate, de natură a pune într’o stranie lumină activitatea d-lui boxeur din strada Sălciilor. Studenţii americani şi englezi ri­dică glasul împotriva r­omânilor. Ce e cu pogromurile din ţara ro­mânească şi cu martiriul populaţiei evreieşti ! Stupoare generală. Stu­poare şi revoltă. In definitiv, fie­care om are dreptul să facă în ţara lui ce vrea, dacă legile îngăduiesc. Iar dacă faptele înfrâng legea, ori­ce ţară are o justiţie care e însăr­cinată tocmai cu respectarea legi­­lor. Dintr’un exces de camaraderie, delegaţia românească se oferă să dea lămuriri. Se opun însă celelalte na­ţii : francezi, italieni, cehoslovaci, polonezi. Imixtiunea şi controlul acesta par, pe drept cuvânt, indis­crete şi deplasate. Dar în sfârşit! E vorba de pogromuri şi de tot soiul de grozăvii. De unde ştiţi dv. de pogromuri? De la cine deţineţi informaţiile d-lor englezi şi ameri­cani ? — Dela Y. M. C. A.! Iată. Şi nu e numai atât. In Elveţia se ţine, cam concomitent cu congresul dela Roma un alt congres. La care englezi şi americani ţin să protes­teze în numele umanităţii împotri­va pogromurilor din România. Stu­denţi români nu sunt de faţă, din lipsă de bani, dar e de faţă secţia românească a U. M. C. A. Se vor­beşte de pogr­omuri în România- Are ea ceva de spus? Nu. Tace chi­tic. Ar fi bine să intervină o lămuri­re. La Roma asociaţia creştină a tinerilor, secţia Bucureşti, apare ca informatoare falsă şi tenden­ţioasă a străinătăţii asupra împre­jurărilor din ţar­a noastră. Dincolo,­­ noi suntem înfieraţi şi ocărâţi pentru fapte pe cari Y. M. C. A. le ştia inexacte. Y. M. C. A. e de faţă. Dar Y. M. C. A. tace. Nu are nimeni nimic de spus ? In această peroiadă, grea între toate, în care propaganda străină îşi umflă bucile pentru a sufla în pânzele calomniei împotriva noas­tră, U. M. C. A. nu se dovedeşte duşmană. Nu ştiu dacă trebue să aşteptăm intervenţia guvernului. Suntem însă în orice caz îndreptăţiţi să cerem lămuriri profesorilor universitari din comitetul de patronaj. Iar patronii_u datori să râs­pundă. Nae Ionescu Măzgălitori «Numele nebunilor se găsesc pre­tutindeni». — spune un dicton fran­cez, provocat, probabil, de mania poate internaţională, dar şi foarte indigenă­, ce au de a-şi pune numai­decât semnătura pe unde nemeresc turişti în excursie. Dacă nu înseamnă nici o pagubă maltratarea scoarţei copacilor, lem­nului băncilor şi stâlpilor de tele­graf, este o adevărată barbarie măzgălirea monumentelor, zidurilor ornamentaţiilor, chiar dacă au o mare valoare istorică sau artistică. Cine, cu simţul respectului cuve­nit la tot ce nu-i aparţine, presupu­nând că ar avea predispoziţii câi­neşti pentru ale lui, — nu s’a simţit revoltat, nu înaintea unei oglinzi de cabinet particular unde anumite is­prăvi galante trebue­se, pare-se, sgâ­­riate cu inelele, dar a picturilor re­ligioase de pe zidurile mânăstirei Horezu, de o pildă. Nu se mai poate distinge nimic din nişte admirabile opere de artă, din cauza samavolni­ciei triviale a acestui sistem de­ a candida la nemurire. Este o stare de lucruri generală la înfăptuirea căreia au colaborat— şi, desigur, continuă — şi vulgari­tatea delicvenţilor şi incuria celor indicaţi să-i împiedice. De prisos a cita şi alte exemple. Cazul este acelaş pretutindeni. S’ar fi crezut, chiar că nu mai era nimic de inovat în acest gen deplorabil. Şi cu toate astea este ceva care le întrece pe toate... La Târgovişte se păstrează ose­mintele lui Tudor Vladimirescu. Un erou naţional ceva mai interesant decât numeroşi Fitecine prevăzuţi cu monumente şi statui care desfi­gurează pieţele publice. Cum se păstrează acele oseminte, să nu mai vorbim. Pare-se că Tudor Vladimirescu ar fi o «rudă săracă», a celor care au confiscat istoria re­­deşteptărei naţionale româneşti. Dar ca o culme, pe acele oseminte s’au îngăduit să umble plaivasurile unor anumiţi vizitatori. Cred că este ceva fără pereche,­ ca nesimţire şi neruşinare . Dacă realmente există o autoritate căreia să-i incumbe supravegherea acestor sfinte depozite ale naţiei, in­tervenţia ei riguroasă s’a făcut de cale afară aşteptată. X. & Y.

Next