Cuventul, septembrie 1927 (Anul 3, nr. 852-881)
1927-09-15 / nr. 866
Joi 15 Septembrie 1927 ANUL al lll-lea No. 866 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, STRADA SĂRINDAR, 4 I 378/9 Administraţia telefon: I 378/la Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOl. Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER , S. BERGER Str. Eug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon : 311/S4 ------oo-^oo întâmplarea a făcut să navighez pe apele revărsate din Bucovina şi Maramureş. «Să navighez» — e termenul exact, nu o figură de stil. Potopul a fost de neînchipuit, pentru cei ce îl cunosc numai din litera ceva mai citeaţă a telegramelor. Şosele acoperite de apă pe întinderi de chilometri, poduri surpate, sate scoţând din valurile turburi numai ascuţişul acoperişurilor, stârvuride vite plutind pe ape cu burta umflată în sus, oameni desnădăjduiţi, cu puţinul avut înghiţit într’o singură noapte; un muget necurmat de turme surprinse în ostroave, furie nedreaptă şi oarbă a naturei, deslănţuită asupra unor ţinuturi încă de astă primăvară flămânzite de secetă. Zăpăceala şi inerţia administraţiei, e de nedescris în asemenea împrejurări. La mânia firei se adaogă nătângia oamenilor. Nimic mai stupid ca omul îndobitocit de panică şi funcţionarul căutând un vinovat, care nu este. Totul se pierde în măsuri contradictorii, ordine tăiate brusc de dărâmarea stâlpilor de telegraf, paperaserie biurocratică, îngrămădind rapoarte peste rapoarte, în dosare. Am trecut prin această urgie înainte ca revărsarea apelor să se fi potolit Nu apăruse porumbielul cu ramura de finic şi curcubeul întinzând arcul aerian, în care se descompune spectrul solar peste o privelişte într’adevăr spectrală. Nu ştiu aşa dar ce măsuri într’adevăr eficace a luat administraţia pentru a îmblânzi mizeria şi nici dacă ele există altcum decât în declaraţii, ordine fură urmare şi promisiuni. Dar împrejurările m’au silit să întârzii mai mult în ţinutul Maramureşului, în sate de pe apa Vişăului şi a Izei Acolo, înainte de catastrofa înecului, bântuise seceta, adăogând foametea din acest an la flămânzirea mai veche, din anul trecut Aflasem din ziare, încă de o lună, că guvernul a împărţit ajutoare, că a trimis porumb pentru flămânzi, că mâna grijulie a oficialităţii, a purces metodic, să ogoare suferinţi vechi. Ştire îmbucurătoare pe cât de surprinzătoare, în afară de obiceiul pământului. Sunau frumos autoelogiile cu care se aflau vestite aceste acte de dezinteresată filantropie. Mai mult, lucrul căpătase contur precis prin cifreie anunţând atâtea vagoane expediate în cutare loc, atâtea pe drum, atâtea pe cale de încărcare-Și autohtonii aflaseră despre aceasta. De mult. De atâta vreme, încât avuseseră timp să o întoarcă în derâdere. Porumbul trimis n’a ajuns de fel, (poate nici fusese trimis) iar cât a ajuns a intrat în mâna negustorilor- Generozitatea mult trâmbițată. — care de fapt era numai o datorie a administraţiei — s’a transformat în hoţie. Ţărani simpli şi necăjiţi, mi au citat nume şi cazuri. Nu fac meserie de delator. De altfel, chiar rostind nume, nu putem aştepta sancţiuni de la autorităţile superioare; iar cât despre obrazurile care să roşească, puţină nădejde — e vorba despre epiderme care au pierdut de mult orice sensibilitate. Ciudat este că «indigenii», biete arătări cu fălci scofâlcite, nici nu se aşteptaseră la altceva, nici nu nădăjduiseră mai mult decât făgădueli deşerte încheiate cu mărunte jefuiri, îşi vindeau juncanii ca să-şi hrănească pruncii. La mizeria veche, se adăugase acum puhoiul apelor, şi la acestea apariţia unor bande care furau vitele, să le treacă în zăpăceala generală, peste frontiera Cehoslovacă, unde vita de furat plătită cu bani scumpi, neatinşi de infirmitate valutară. De zece ori am roşit, auzind repetată aceiaşi constatare: «Domnule, la unguri, jaful era pedepsit greu măcar de-ar fi fost vinovat un grof, un consilier şi orice mare funcţionar. Mie ori mare, plătea cu pedeapsă aspră...» Concluzia rămânea celui ce ascultă. Şi era cu atât mai dureroasă, cu cât se refera la ajutorul răpit unor oameni de două ori încercaţi de soartă, prin secetă şi prin diluviu, după ce de ani mulţi îndură cealaltă secătuire, metodică, a mosafirilor cu zulufi. Ce să răspunzi? Cum să găseşti o scuză? La cine să-i înveţi să îndrepte jalbele? Nimeni acolo, nu mai crede în minunea sancţiunilor; se oferă resemnaţi, morţii asemeni gloabelor vlăguite de saca. Şi sunt totuşi atât de însetaţi de puţină dreptate, atât de mângâiaţi de o vorbă bună şi de o luare aminte plecată mai milos spre mizeria lor, încât în mai mult de patru sate, ni s’a povestit ca un fapt anormal şi rar, bunăvoia cu care le-au fost luată apărarea de către deputatul lor regăţean, Condruş, uriaşul acela violent, dar, cu inimă încăpătoare, după cât îl zugrăveau oamenii, adăogând părerea de rău că noua stăpânire nu le-a trimis din acest fabulos regat, măcar mai multe asemenea exemplare, pe lângă cel prea rău nărăviţi. Acestea sunt faptele simple şi triste. Aceasta e minciuna ajutoarelor mult trâmbiţate. Nimic nu îndreptăţeşte a crede, că pentru ceilalţi români necăjiţi, pentru moţii din Munţii apuseni, ajutoarele au decurs altfel şi jecmăneala a fost mai puţin ipocrită. Am o tristeţă. Această alarmă nu slujeşte la nimic Flămânzii, rămân acolo tot flămânzi. Foarte departe, de unde glasul lor nu mai străbate la nimeni, plângerile lor nu chiamă nici o luare aminte şi fărădelegile nu se tem de nici o sancţiune. Sacrificate larve umane, strivite de călcâiul administraţiei coloniale, la cel mai îndepărtat hotar al ţârii. Le poţi fi de vre’un ajutor? E ca într’un vis rău, când un frate îţi întinde deznădăjduit mâna să-l scapi dela înnec, şi nu-i poţi răspunde, nu te poţi mişca, împietrit de o putere blestemată. Leacuri A fost nevoie, cândva, de un portofoliu ministerial pentru căpătuirea cine ştie cărui om de club sau vag politician de provincie.. Şi dintr’o direcfie a unui minister, s’a creat atunci departamentul Sănătăţii. Câteva noui sinecurii câteva tone de imprimate, hârtie de concept, condeie, maşini de scris, ştampile şi tuş, — un ministru, un şef de cabinet şi un automobil, acestea toate, lucru ciudat, n’au influenţat întru nimic sifilisul, pelagra şi alcoolismul. Un minister e, înainte de toate, un prilej de satisfacţiuni de amor propriu şi de afaceri. Nu există ministru care să disocieze aceste elemente. Cu atât mai mult la Sănătate unde sunt prea multe de făcut pentru ca cineva să se încumete a începe. D. Inculeţ, de pildă, a înţeles că nu d-sa este omul efortului herculean care se cere, atunci când părăsind grajdurile sănătăţii publice s’a refugiat pe ţărmuri marine. Intre timp însă, a isbucnit epidemia de paralizie infantilă. Supărătoare întâmplare care a amintit tuturora că avem un minister al sănătăţii, însărcinat, intre altele şi mi combaterea molimelor. Specialiştii apoi, şi-au amintit şi ei, în lucia sărăcie de mijloace în care se sbăteau că se aşteaptă realizarea unei imense comenzi de material sanitar în Germania: contractul Lupaş, cincisute şase-zeci de milioane, cotele Dawes, etc... Şi-au mai amintit că o comisiune a fost însărcinată cu verificarea materialului acesta pentru înzestrarea spitalelor. Şi iată, raportul comisiunei glăsueşte că o mare parte a materialului comandat nu va putea fi de folos: prea multele seringi, forcepsuri şi clnstice au speriat până şi imaginaţia vitează a d-lui ministru Inculei... Cum să oprim această molierescă invazie de aparat dezuet? Cei ce cunosc contractul ştiu că el e prevăzut, astăzi, cu toate paratele şi Percefile cari îl fac inatacabil. Trecut pe la comisiunea de reparaţiuni şi omologat la Paris. Iar banii sunt ca şi popriţi în mâinile furnizorilor. Ce va face ministerul Sănătăţii? Vreme de discuţii şi procese, nu e. Singur d- Vintilă Brătianu care a încercat la Paris substituirea comenzii de material sanitar printr’alta, de material de cale ferată, pare a nutri asemenea intenţii. Ele nar duce decât la părăginirea definitivă ai spitalelor. Există însă o soluţie: modificarea comenzii. Contractul caselor furnizoare cu guvernul român o prevede şi o admite, în caz de epidemie. Modificarea trebuie făcută cu şease luni înaintea termenului de livrare a materialului. Să se fi pierdut acest termen? Şi din vina cui? Au trebuit oare două luni pentru examinarea unei simple liste de substanţe medicale şi de ustensile? Şi dacă e aşa, vina guvernului actual nu egalează pe a popii Lupaş? Dar tragerea la răspundere a tuturor, incapabililor nu înseamnă compensaţie pentru spitalele dezorganizate. Sforţarea delegaţilor, noştri să urmărească modificarea comenzii, trebuie să o obţină.Ion Cezar Petrescu In şedinţa Camerei de la 19 Noembrie 1926 d. O. Goga, ministru de interne, la întrebarea d-lui profesor şi deputat pe atunci, Găvănescu în privinţa măsurilor ce trebuesc luate contra invaziunei străinilor cu acte false în ţară, a declarat că sunt vreo 70.000 dintre aceştia care au trecut graniţa şi stau la noi în chip fraudulos. D. Goga a adăugat că aceasta inflaţie creiază o adevărată primejdie naţională, — şi că în consecinţă va ordona o anchetă, iar toţi cei găsiţi cu actele în neregulă sau cu acte false vor fi trecuţi peste graniţă. O ancheă care se face, — spre a nu da nici un rezultat. Informaţiunile ministrului de interne erau perfect exacte. Şeful siguranţei de la Satu Mare dăduse de firul afacerei scandaloase pe care uinele organe administrative o făceau cu înlesnirea venirei în ţară, prin fraudă, a atâtor străini, care, ca la Satu Mare de-o pildă, au transformat unele localităţi în colonii ale lor. Informând pe cale ierarhică pe şefii săi, aceştia au transmis ştirile , coroborate cu dovezi certe, ministrului de interne. Curând însă după declaraţia din Cameră s’a petrecut un fapt ciudat. ÎNAINTE DE ORÂNDUIREA ANCHETEI ŞEFUL SIGURANŢEI DIN SATU MARE A FOST TRANSFERAT. IAR ANCHETA CARE S’A TRIMIS, N’A DAT NICI UN REZULTAT!... ! Abuzuri precise şi sancţiuni necesare De chestia ridicată în Cameră de către d. Găvănescu nu s’a mai vorbit. Şi agenţii administrativi şi-au continuat abuzurile. Se citează, depildă, numele d-lui E. Bianu, inspector general al siguranţei la Cluj, drept unul dintre protectorii indesirabililor care au invadat anumite regiuni de la frontieră. Se adaugă, în reclamaţiunile adresate ministrului de interne, numele şefului siguranţei din Cluj, d. Vlad, care a dat autorizare de şedere în ţară unui spion urmărit de către siguranţa din Satu Mare. Indesirabilii arestaţi de către siguranţa de la Satu Mare ar fi fost puşi în libertate de către autorităţile de mai sus şi îngăduiţi a rămâne în ţară. Dosarul se pare a fi gros, — faptele grave... D. I. G. Duca, ministru de interne, sau d. G. Tătărescu,care îndeosebi se ocupă cu aceste chestiuni, ar trebui să ia In mâini ancheta abandonată de d. Goga din cauza diverselor influențe averescane locale, — și să pue capăt unui scandal care, cum spuneam, constitue şi o primejdie. ANCHETE POLITICE Agenţi administrativi Luiîjffiuzurile nu sunt pedepsite Unde d. I. G. Duca va trebui să ia măsuri de represiune şi de îndreptare. D. L G. DUCA OPERA CUVINTELOR Actualitatea ne impune tema sarbădă a dezarmării. Idealurile inaccesibile scăpară, cu ajutorul muritorilor, în starea de refren de flaşnetă, fără să-şi piardă totuşi majestatea. Poate numai aşa creşte până la înfăptuire, puterea lor de sugestie. Şi de aceea se întrec retorii, în toate graiurile pământului, să ie banalizeze. Un ideal trebue vorbit şi trâmbiţat până la obsesie. Multă vreme, are să semene cu suprema formulă anul maniac sau cu sforţarea ultimă a unui papagal inteligent. Cu discuţiile de astăzi de la Geneva suntem încă în faza aceasta. Dezarmarea şi pacea,_pentru ele a fost înfiinţată Societatea Naţiunilor. Şi totuşi, pestriţa instituţiune ameninţă, în mod paradoxal, să se dizolve, ori de câte ori se amintesc, mai cu stăruinţă, problemele ei esenţiale. Adevărul acesta se verifică din nou, prin propunerile Poloniei şi ale Olandei. Cuvântul «dezarmare» a stârnit două cereri de autorizaţie pentru sporirea oştirilor permanente. Vocabulul «pace» a dat la iveală toate pricinile şi gâlcevile dintre noroade. O linişte relativă domneşte la toate frontierele. Dar dacă cineva pretinde să se statornicească această linişte prin măsuri efective, sau numai prin declaraţii solemne, pe dată se împrăştie în atmosferă mirosul suspect al prafului de puşcă. Pentru a eşi din încurcătură, căci Societatea Naţiunilor nu trebue încă să lichideze, se recurge, atunci, la cuvinte. Cuvintele împart idealurile în etape, iar oamenii, în teama lor de acţiune, îşi rezervă spre realizare, partea cea mai abstractă. Ideia dezarmării a fost deci recunoscută ca alcătuindu-se din două mari felii: dezarmarea morală şi dezarmarea materială. Cea dintâi, constituind condiţia inexorabilă a celeilalte. Şi Societatea Naţiunilor, voioasă că nu va fi silită să confişte guri de foc şi cuirasate şi să închidă uzinele de război, să procedeze adică,la operaţiunea simplă şi chipurile, facilă, a dezarmării materiale, şi-a rezervat, cu entuziasm, sarcina de a milita pe terenul ideologiei, pregătind anevoioasa «dezarmare morală». Prin ce mijloace se va înfăptui această minune, şi cam anume vor fi indiciile realizării ei sincere şi profunde şi totdeodată, simultane ? Se vor stinge, apoi, nemulţumiri, uri şi îngrijorări noui şi vechi, prin simplă propagandă de argumente, fără modificări în ordinea atât de terestră a învrăjbirilor . Se speră, fireşte, mult în imperativul economic al secolului care, din ce în ce, strânge continental şi planeta, în drumuri, şi organizează, pe nesimţite, un întreg, tot mai conştient şi mai masiv, de nevoi şi de interese. Cine ştie însă când, se va săvârşi această evoluţie, şi ce nevoie are şi va mai avea ea de Societate a Naţiniior? Orice discutare, astăzi, a păcii şi a dezarmării nu facilitează decât antagonismele şi conflictele cari o zădărnicesc. Antagonism între statele învinse şi statele învingătoare. Intre marile puteri şi micile state. Intre marile puteri. Intre conţinente. Intre Rusia sovietică şi planeta burgheză. Fără să mai socotim şi desbinările sociale cari se împletesc cu cele politice şi economice. Delegaţii cari au readus problema păcii în discuţia nefericitei Societăţi a Naţiunilor, au neglijat, cu bună ştiinţă aceste amănunte. Au făcut, desigur, operă de apostoli Un ideal activ trebue agitat în dispreţul tuturor dificultăţilor. Adunarea de la Geneva îndeplineşte astfel un rol: acela de a păstra şi a difuza lozincile omenirei întregi, şi apoi, conştiinţa unei lumi unitare se întreţine şi se întăreşte, an cu an, prin această Societate a Naţiunilor. Că îşi oferă, momentan, iluzia de a veghia şi impune pacea, — ce importanţă are ? Noi ştim că această pace nu e garantată decât prin istovirea, prin războiu, a popoarelor. Să nădăjduim, până la primejdioasa lor refacere, că o forţă de control se va înjgheba din colaborarea tuturora. Poate că omenirea va ridica, totuşi, odată şi odată, turnul lui Babei. I. Vinea II* Planul Sf. Sofii din Constantinopol, nu este altceva decât planul Sf-tului Sergiu şi Bacus, lungit prin dublarea traveei din mijloc, din care încă n’au dispărut coloanele de separaţie, spre a degaja în interior braţele crucei. Plăţi pe care în zadar l’ar fi căutat Antemius din Trales şi Isidor din Millet, în Asia Mică sau Siria. Calota sferică suspendată cu ajutorul pendentivilor, pe un plan pătrat născut din intersecţia în unghiu drept a două bolţi semicilindrice, o găsim, în foarte curată construcţie romană, anterior sfintei Sofii din Constantinopol, la Sf-ta Sofia din Sardica, biserică boltită pe plan basilical care prezintă una din primele etape ale evoluţiei cupolei. Adică calota de SP. CEGANEANU SCHIŢA MONOGRAFICA naşte imediat din planul superior al pendentivilor, fără intermediul unui tambur, iar* cupola rămâne neluminată. In exterior calota este aşezată pe o bază care încadrează arcurile ce susţin cupola şi care bază luminează interiorul prin patru ferestre aşezate în timpanele arcurilor-Sf. Sofia din Salonic acuză în exterior un mic tambur deasupra bazei cupolei, luminează tot prin bază, însă în interior tamburul se întinde şi în dreptul bazei, evidenţiind în exterior, în mod fals, construcţia. Sf. Sofia din Constantinopol, păstrează legătura cupolei cu pătratul, în felul celei de la Sardica, însă luminează cupola însăşi, dând în ex- Sf. Clement din Angora (Sec. VIII).terior, prin artificiul unor mici arcuri şi contraforţi, impresia unui început de tambur, în felul Sfatului Serghie şi Bacus. In urmă tamburul se desvoltă în înălţime. Deci când găsim problema cupolei rezimată pe plan pătrat rezolvată cu mijloace de construcţie romană şi încă într’un monument de dimensiuni impunătoare, care fixează un moment din evoluţia cupolei şi nici de cum un caz izolat, cred că este inutil să recurgem la explicaţiuni complicate şi regiuni exotice-Dar evoluţia de la tipul Sf. Sofii şi până ajunge la tipul de cruce greacă de la Teotocos (Sec. XI) tot în metropolă şi regiunile ei europene se poate urmări. Biserica din Tchanic-Kilisse din Asia Mică, informă de cruce greacă, însă fără sistemul de bolţi al acesteia, suferă mai curând de o datare greşită- căci în Sec. VIII apare cu totul izolată. Sf. Nicolae din Myra (Sec. VII) Bis. din Kimissis (Sec. VIII), toate din Asia Mică sunt departe de a indica o asemenea evoluţie, ele nefiind decât o reeditare a Sf. Sofii din Salonic, încă departe de crucea greacă. Ca să fi stat iarăş, fără nici o influenţă, şi să nu fie reluată decât în sec XI tocmai la Constantinopol, n’ar fi explicabilă decât dacă nu s’ar putea urmări aici, evoluţia planului în tot acest interval până ajunge la Crucea Greacă. Crucea greacă însă apare în Sec. XI la Constantinopol şi in sfera de influenţă a metropolei, prin evoluarea planului Sf. Sofii, având evidenţiate în faţadă braţele crucei pe intersecţia cărora se reazimă baza cupolei deasupra căreia se desinează un tambur, a cărui înălţime deabia dacă este cât jumătatea diametrului. In unghiurile exterioare ale braţelor crucei se înscrie câte o calotă sferică pe plan patrat care contrabalansează împingerile cupolei mari. Aparetajul materialului este, la început, simplu, fără nici o intenţiune decorativă (Sf. Pantelimon, Sf. Ilie, Kazan-Djilar-Djami din Salonic , Teotocos din Constantinopol) monumentul impunând doar prin exprimarea sinceră a elementelor de construcţie. Dispoziţiunile decorative ale materialului, apariţia celor 4 cupole mici şi deformarea planului prin transformarea în dreptunghiuri, a micilor, patrate din unghiurile exterioare ale crucei, începe prin Sec XIII şi se observă la toate bisericile macedonene, greceşti şi mai ales sârbeşti. Planul tipic da cruce greacă, fără cele patru cupole mici, cu exprimarea masivă dar sinceră a formelor de construcţie, ţară nici o intenţiune decorativă de combinaţia materialului de construcţie, se găseşte şi la noi la bis. Sf Nicolae Domnesc din Argeş. Ea constitue deci un exemplar tipic al începutului bisericei byzantine pe plan de cruce greacă. (Citiţi continuare în pag. II-a) Y.M.C. A Adică: Young men cristian association; sau pe româneşte : Asociaţia tinerilor creştini. Este o organizaţie internaţională de educaţie integrală a tinerilor. Aşezată şi activă prin una din secţiunile ei şi în România. Dar cine poate spune ceva precis în legătură cu activitatea ei? Ştim că printre persoanele cari conduc sau cel puţin patronează această asociaţie, sunt şi câţiva profesori universitari, dintre cari unul e îndeosebi interesat la organizarea ştiinţifică a vieţii studenţeşti. Dar mai mult ? Triunghiul roşu barat cu albastru, insigna distinctivă a tovărăşiei, a apărut prin ţara noastră după războiu. Stătea în legătură şi cu o operă de ajutorare materială, dar şi cu încercări tenace, dar puţin clare, de încreştinare a tineretului nostru. La un moment dat anumite legături au putut fi stabilite între U. M. C. A. şi câţiva români cari lucrau pentru... modernizarea ortodoxiei, tocmai în momentul în care anglicanii ne făceau stăruitoare oferte de unificare a bisericilor. Şi denunţate opiniei publice. A fost o forfotă în toate părţile, ca într’o mişună de şoareci când apare pisica. Cine a urmărit atunci mişcarea a putut stabili tot felul de legături neaşteptate şi aproape neverosimile, cari au rezistat totuşi verificării. Pe urmă lucrurile au început să se potolească. Personalul străin din conducere s’a tras In spre origine, încet-încet, înlocuit cu un fel de personal românesc Singur directorul a rămas dintre cei vechi: Un boxeur. Care a continuatî şi continuă încă — să facă educaţia creştină a tinereţii lui. Cu ajutorul câtorva milioane de lei anual, adunate prin cheie, şi administrate de d. director,boxeur şi comitetul de patronaj. Dela o vreme însă, studenţii români pe cari îi atrăgea în asociaţie interesul religios,, s’au tras deoparte, din nevoi lăuntrice cari mânau înspre ortodoxie. Şi au intrat în cadrul altor organizaţii. U. M. C. A. le acorda numai un adăpost în subsolul localului din strada Sălciilor. Până în primăvara trecută, când au fost evacuaţi. Directorul avea nevoe de încăperea de la subsol. Cu atât mai mult cu cât adăpostiţii nu prea dovedeau înţelegere pentru acţiunea d-lui boxeur, — dat fiind şi faptul că erau sau doreau stăruitor să devină ortodocşi. Cei cari aveau ochiul asupra activităţii patronate a asociaţiei tinerilor creştini, au crezut — din acest moment că ce se petrece în strada Sălciilor nu mai e demn de interes. Până când, acum în urmă, la congresul studenţesc internaţional de la Roma, se întâmplă lucruri în adevăr ciudate, de natură a pune într’o stranie lumină activitatea d-lui boxeur din strada Sălciilor. Studenţii americani şi englezi ridică glasul împotriva românilor. Ce e cu pogromurile din ţara românească şi cu martiriul populaţiei evreieşti ! Stupoare generală. Stupoare şi revoltă. In definitiv, fiecare om are dreptul să facă în ţara lui ce vrea, dacă legile îngăduiesc. Iar dacă faptele înfrâng legea, orice ţară are o justiţie care e însărcinată tocmai cu respectarea legilor. Dintr’un exces de camaraderie, delegaţia românească se oferă să dea lămuriri. Se opun însă celelalte naţii : francezi, italieni, cehoslovaci, polonezi. Imixtiunea şi controlul acesta par, pe drept cuvânt, indiscrete şi deplasate. Dar în sfârşit! E vorba de pogromuri şi de tot soiul de grozăvii. De unde ştiţi dv. de pogromuri? De la cine deţineţi informaţiile d-lor englezi şi americani ? — Dela Y. M. C. A.! Iată. Şi nu e numai atât. In Elveţia se ţine, cam concomitent cu congresul dela Roma un alt congres. La care englezi şi americani ţin să protesteze în numele umanităţii împotriva pogromurilor din România. Studenţi români nu sunt de faţă, din lipsă de bani, dar e de faţă secţia românească a U. M. C. A. Se vorbeşte de pogromuri în România- Are ea ceva de spus? Nu. Tace chitic. Ar fi bine să intervină o lămurire. La Roma asociaţia creştină a tinerilor, secţia Bucureşti, apare ca informatoare falsă şi tendenţioasă a străinătăţii asupra împrejurărilor din ţara noastră. Dincolo, noi suntem înfieraţi şi ocărâţi pentru fapte pe cari Y. M. C. A. le ştia inexacte. Y. M. C. A. e de faţă. Dar Y. M. C. A. tace. Nu are nimeni nimic de spus ? In această peroiadă, grea între toate, în care propaganda străină îşi umflă bucile pentru a sufla în pânzele calomniei împotriva noastră, U. M. C. A. nu se dovedeşte duşmană. Nu ştiu dacă trebue să aşteptăm intervenţia guvernului. Suntem însă în orice caz îndreptăţiţi să cerem lămuriri profesorilor universitari din comitetul de patronaj. Iar patronii_u datori să râspundă. Nae Ionescu Măzgălitori «Numele nebunilor se găsesc pretutindeni». — spune un dicton francez, provocat, probabil, de mania poate internaţională, dar şi foarte indigenă, ce au de a-şi pune numaidecât semnătura pe unde nemeresc turişti în excursie. Dacă nu înseamnă nici o pagubă maltratarea scoarţei copacilor, lemnului băncilor şi stâlpilor de telegraf, este o adevărată barbarie măzgălirea monumentelor, zidurilor ornamentaţiilor, chiar dacă au o mare valoare istorică sau artistică. Cine, cu simţul respectului cuvenit la tot ce nu-i aparţine, presupunând că ar avea predispoziţii câineşti pentru ale lui, — nu s’a simţit revoltat, nu înaintea unei oglinzi de cabinet particular unde anumite isprăvi galante trebuese, pare-se, sgâriate cu inelele, dar a picturilor religioase de pe zidurile mânăstirei Horezu, de o pildă. Nu se mai poate distinge nimic din nişte admirabile opere de artă, din cauza samavolniciei triviale a acestui sistem de a candida la nemurire. Este o stare de lucruri generală la înfăptuirea căreia au colaborat— şi, desigur, continuă — şi vulgaritatea delicvenţilor şi incuria celor indicaţi să-i împiedice. De prisos a cita şi alte exemple. Cazul este acelaş pretutindeni. S’ar fi crezut, chiar că nu mai era nimic de inovat în acest gen deplorabil. Şi cu toate astea este ceva care le întrece pe toate... La Târgovişte se păstrează osemintele lui Tudor Vladimirescu. Un erou naţional ceva mai interesant decât numeroşi Fitecine prevăzuţi cu monumente şi statui care desfigurează pieţele publice. Cum se păstrează acele oseminte, să nu mai vorbim. Pare-se că Tudor Vladimirescu ar fi o «rudă săracă», a celor care au confiscat istoria redeşteptărei naţionale româneşti. Dar ca o culme, pe acele oseminte s’au îngăduit să umble plaivasurile unor anumiţi vizitatori. Cred că este ceva fără pereche, ca nesimţire şi neruşinare . Dacă realmente există o autoritate căreia să-i incumbe supravegherea acestor sfinte depozite ale naţiei, intervenţia ei riguroasă s’a făcut de cale afară aşteptată. X. & Y.