Cuventul, octombrie 1927 (Anul 3, nr. 882-912)
1927-10-01 / nr. 882
ANUL al II-lea No. 882 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA, STRADA SĂRINDAR, 4 Trianunl I 378/9 Administraţia telefon» Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATECAROL SCHULDER şi S. BERGER Str. Euer. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon 311/84 Este un început bun, un semn, că s’a găsit un genial român care să descrie fără înconjur situaţia actuală a armatei. Că un general care ţi-a făcut datoria tot timpul carierii, iar în război a fost brav între bravi, căruia armata i-a dat toate gradele şi distincţiunile inclusiv «Mihai Viteazul» crede de datoria sa, să vorbească ca generalul Cantacuzino, înseamnă că s’a schimbat ceva în mentalitatea ofiţerilor noştri. Respectul şi iubirea de armată nu are ca consecinţă acoperirea răului. Iată ceva nou, care nu poate avea de cât bune urmări. Nu critica meschină a paraponisitului care a părăsit armata fiindcă nu i s’a dat ceea ce credea el că i se cuvine, ci strigătul de alarmă a ostaşului care şi-a încheiat 30 de ani de carieră, cu gloria pe câmpul de luptă. Sânt mândru că în «Cuvântul» a apărut rândurile binefăcătoare: «N’avem avioane, n'avem puşti; n’avem puşti-mitraliere; n’avem mitraliere; n’avem gaze şi măşti; n’avem artilerie; n’avem care de asalt; îl avem marină, strictul necesar defensivei hydroavioane; n'avem subofiţeri reangajaţi; n’avem ofiţeri subalterni îndeajuns, iar rezervele nu sunt instruite; n’avem cai; n’avem echipamente; n’avem medicamente; n’avem nimica de cât strictul necesar ca să facem figură la Parăzi, la vizitele streinilor şi la serviciul intern de pace». Aceste constatări nu sunt o hulă ci strigătul de raliere a tuturor energiilor şi bunelor voinţi. Fiindcă «n’avem »de nici unele, luptaţi cu toţii să ni le facem. Gândiţi-vă toţi la mijloacele prin cari nu le-am putea procura pentru ca niciodată «pământul sfânt al ţării să nu poată fi batjocorit». Iată ce ar trebui să fie grija cea mare a d-lui Ion Brătianu a d-lui Vintilă Brătianu şi a ministrului de război. Nu putem primi scuza d-lui Vintilă Brătianu : n’avem bani. Nu admitem ca ministrul de război să se spele cu : «nu mi s’a pus la dispoziţie credite». Răspundem de dinainte la astfel de replici cu una drastică. Afară! Pentru un ofiţer de carieră, ajuns ministru de război este o lipsă de conştiinţă să continue a gira departamentul când nu i se pun la dispoziţie creditele necesare pentru apărarea ţării. O datorie de onoare ostăşească ar trebui să-i impue o demisie larg motivată şi dată publicităţii. Dacă la fiecare lună am avea de înregistrat astfel de demisii de generali ajunşi miniştri de război, o îndreptare ar trebui să se producă. Lăsaţi ca locul de ministru de răz- boi să fie ocupat de un politician ridicol căci nici un politician cu grijă de reputaţia lui, nu va primi să se îmbrace cu o aşa grea răspundere. Cum nnu înţeleg generalii că nu le este permis să accepte explicaţiile d-lui Vintilă Brătianu că n’avem bani pentru apărarea naţională ? ! A declara că nu ai bani pentru apărarea naţională, înseamnă în gura unui ministru de finanţe recunoaşterea că n’ai dreptul la viaţă de stat autonom. Se poate admite asemenea aberaţii într’o ţară bogată ca România ? Când d. Vintilă Brătianu spune că nu poate da credite suficiente armatei şi aceasta nu într’un an sau doi ei constant de 10 ani, răspunsul este unul singur : Retrage-te la Mihăeşti. Se vor găsi, chiar în partidul liberal, nu mai vorbim de întreaga ţară, oameni cari să-şi dea răspunderea să conducă politica economică în aşa fel, încât în scurt timp ţara să poată face faţă necesităţilor apărării naţionale. Este sigur că atâta timp cât ţara va fi condusă de d. Vintilă Brătianu, nu se va putea da armatei mai mult decât se dă azi. Dar concluzia nu poate fi sacrificarea apărării naţionale ci sacrificarea d-lui Vintilă Brătianu. Şi acum fiindcă am pornit pe drumul adevărurilor crude, să mergem până la sfârşit. Nu concepem situaţia unui general care rămâne ministru de război când nu i se dau credite. Vă închiipuiţi ce credem însă despre un general ministru de război care a avut credite şi nu se ştie ce au devenit. Vintilă, sgârcitul de Vintilă a dat în 4 ani 800 milioane lei pentru aviaţie. Ar putea să ne spună de general ajuns de corp de armată, Gh. Mărdărescu şi fosta conducere a aeronauticii, ce s’a făcut cu aceşti băni. Ne e ruşine să facem socoteala de câte aeroplane avem nevoe şi câte s’ar fi putut cumpăra cu această sumă care este importantă, chiar pentru aviaţia unei mari armate occidentale. Şi n’ar putea să ne spună toţi miniştrii de război cum nu-i doare inima şi lasă să se fure şi din nenorocita hrană şi din echipamentul de cerşetor al soldatului? Umpleţi puşcăriile, domnilor miniştri de război, cu toţi ofiţerii de administraţie şi intendenţă, proveniţi din tropagii cari necinstesc armata. Nu e greu să-i descoperiţi. Toţi hoţii, au case, şi chiar automobile, băgaţi-i pe acest criteriu simplu direct la puşcărie căci veţi greşi numai cu 1 la sută. A venit timpul să ieşiţi din letargie. Sarcina de ministru de război este foarte grea şi cere o muncă supraomenească. Cine este eroul care vrea să se sacrifice pentru apărarea naţională ? Este un eroism de altă natură şi poate mai greu decât cel din tranşee, dar a venit timpul eroilor. Ii aşteptăm. Titus Enacowici --------xox-------- „Ies roumains toys sont des beîes“ Aşa se exprimă în franţuzeasca d-sale aproximativă d. Koditzunakis, agregat universitar la Atena venit în România cu o comisiune trimisă de guvernul grec. Şi pentru ce, mă rog, ar fi românii toţi nişte proşti, în ochii d-lui Mutzunakis? Pentru că a avut d-sa anumite neplăceri. Vreţi să ştiţi ce anume a şifonat evghenia şi a provocat părţagul d-lui Mutzunakis? Iată, istoria e amuzantă şi caracteristică : D. Kalizunakis, membru deci întro comisie grecească trimisă în ţara noastră, a dorit să se întoarcă pentru câtăva vreme la Atem, Serviciul Maritim JRomân, frentiia ume, a acordat d-lui membru gratuitatea călătoriei în cl. 1, în limita locurilor disponibile. In seara de 11 Septembrie, fericitul membru posesor al graiului» s’a prezentat la vaporul care pleca, fără să fi anunțat în prealabil pe nimeni, cerând un loc. I s’a răspuns că toate locurile fiind ocupate, agenţia îi poate amenaja, până la Constantinopol, o cabină specială de clasa 11, iar de acolo la Pireu, o cabină de cl. I. Afară numai dacă d. Kalitzinakis nu preferă să rămână pentru vaporul următor, unde cu siguranţă ar avea loc. D. Kalitzunakis a ţinut să se îmbarce imediat. Ceia ce însemna că e de acord cu propunerea agenţiei. Nu a fost aşa. Abia plecat vaporul, d. Mutzunakis s’a urcat pe puntea de comandă şi, supărat foc, a cerut comandantului să-i pună imediat la dispoziţie cabina de clasa 1; căci dacă nu, «vasul nu va mai pleca din Pireu».A primit, evident, la această proastă obrăznicie răspunsul pe care îl merita. Dar nu s’a astâmpărat. Până la Constantinopol, nu a făcut decât să ne insulte în gura mare. Iar la Constantinopol, s’a repezit asupra funcţionarului Agenţiei Române, cu o nouă găleată de ocări, culminând în lapidarul aforism: «Les roumais tous sont des’ betes». D. Matzunakis şi-a primit admonestarea cuvenită, deşi — sau tocmai pentru că se prevala de calitatea de reprezentant al guvernului grec. (Era pe vapor şi maiorul nostru Bădulescu). Dar am întreba guvernul grec: una din calităţile «reprezentanţilor» săi nu trebue să fie şi buna creştere? Noi în orice caz nădăjduim să nu mai vedem prin Bucureşti pe d-l Mutzunakis. SEcyfice ■ Adevărul în privinţa celor petrecute şi decise la Geneva, îl cunoaştem. In ciuda sforţărilor guvernului de a-l camufla. E un succes de principiu pe care îl atenuiază, primejdios, posibilitatea acordată optanţilor unguri de a l ataca în detaliu. S’a trâmbiţat şi s’a manifestat de către guvern o mare satisfacţie. Perspectiva însă a unui proces transformat, caz cu caz, în zeci şi sute de procese, n’a încântat pe nimeni. Cu atât mai mult pe d. Titulescu, şampionul cauzei naţionale, pe care ştia fără îndoială, în ce măsură, determinată de împrejurările externe, va isbuti să o câştige, D. Titulescu se aştepta, fără greş la o deplină victorie doctrinară. In practică, se temea însă că va fi rezervată maghiarilor putinţa unor revendicări materiale. Actualul ministru de externe pretindea însă a i se lăsa mână liberă, pentru a duce lucrurile la bun sfârşit. Un menaj imposibil Dar d. Vintilă Brătianu ţinea cu orice preţ să meargă la Geneva. Lumea i se oferia ca o imensă sală de bal în care d. Titulescu avea să-i conducă primii paşi de fecioară financiară. Rolul acesta de a peţi o persoană atât de repugnantă sub toate aspectele, ca d. Vintilă Brătianu, l-a plictisit profund pe ministul de externe. A consimţit, ca la un sacrificiu penibil dar necesar. A subînţeles însă condiţiunea ca d. Vintilă Brătianu să nu se amestece în diversele tratative privitoare, fie la chestiunea optanilor, FIE LA UN ÎMPRUMUT EXTERN. Putea rămâne d. Vintilă Brătianu, inactiv? Mai întâi simpla sa prezenţă ajungea să compromită, prin darul ei de a indispune, o întreagă situaţie. Pentru o fiinţă de sensibilitate acută şi quasi-maladivă ca a d-lui Titulescu, un asemenea tovarăş era un prilej permanent de crize sufleteşti. Frecături Iată însă că d. Vintilă Brătianu s’a introdus, nepoftit şi inoportun, în sforţările d-lui Titulescu. Acesta răspunde refuzând să-şi mai conducă tovarăşul la Londra, unde trebuia să-i servească de menager financiar. Tensiunea între cei doi delegaţi ai României a culminat însă după proclamarea hotărârii comisiunii de trei. D. Titulescu a socotit momentul potrivit pentru a tranşa. '51i mod fielTSaitiv şi elegrant întreagă problemă,, profitând de depresiunea şi nerăbdarea optanţilor unguri, puşi în faţa unei soluţiuni, în general defavorabil A propus deci d-lui Vintilă Brătianu o modalitate. Un minimum de sacrificiu. Ministrul de finanţe a refuzat să intre pe calea tranzacţiilor necesare. De aceea s’a înapoiat în ţară, singur. Iar concediul pe care d. Titulescu l-a smuls guvernului nu e decât un răgaz de tratative şi orientare. D. Titulescu vrea într’adevăr să ştie, dacă in alegerea mijloacelor şi a soluţiilor pe cari le crede cele mai nimerite în afacerile noastre externe, se va isbi la infinit de neînţeleirerea şi avarifia ineptă a colegului său Vintilă. ANCHETE POLITICE Diferend în lăuntrul guvernului — Intre d. Titulescu și Vintilă Brătianu — O tranzacfie în chestiunea optanfilor? D. VINTILĂ BRATIANU D. NICULAE TITULESCU SOLIDARITATEA NEOLATINA Ne sunt oaspeţi, au venit să vadă extrema răsăriteană a latinităţii, avantgarda spiritului eternei Rome în mijlocul neastâmpăratului ocean slav. Dincolo de destrămarea unităţii latine, destrămarea săvârşită de miopia diplomatică, gazetarii încearcă anticiparea solidarităţii latine. Nu este o acţiune de imediată realizare, dar necontestat este o nobilă străduinţă spre crezarea unei atmosferi prielnice viitoarelor înfăptuiri. Există o unitate anglosaxonă, există o unitate a spiritului germanic tot aşa cum există o unitate de ritm, de sensibilitate, de ideologie a spiritului slav. Dintr’o identică reacţiune a fiecărui popor recunoşti unitatea, mărturisită aproape, a acestor rase. Cea mai străveche, cea mai reală unitate de rasă înlătură posibilitatea unei solidarităţi politice, din cauza accentuatei personalităţi a fiecărui popor neolatin. Mândrii, justificate prin secole de măreaţă civilizaţie, se ciocnesc intr’o nebunească întrecere de întâietate, fiecare se simte purtător al spiritului universal a Romei antice. Dar datorită acestei destrămări a unităţii neolatine simţi pretutindeni dureroasele rezultate. Cuceritori ai mărilor, descoperitori ai continentelor, popoarele neolatine din mijlocul cărora a răsărit Columb, Magellan, Vasco de Gama şi toţi îndrăzneţii navigatori învingători ai mărilor, străbătători temerari ai tuturor întinsurilor de ape nu numai necunoscute, dar nici măcar bănuite, popoarele neolatine nu mai stăpânesc mările, imperiul lor colonial nu mai există. Şi — dureros este să aminteşti în zile de sărbătoare — pretutindeni simţi o diminuare, o reducere din forţa afirmativă, dominatoare a spiritului neolatin. Dar tocmai măsurându-ne slava trecutului şi forţa, imensa forţă demnitară a prezentului, tocmai precizând conştiinţii noastre drumurile biruitoare ale trecutului , rătăcirile păgubitoare ale prezentului, congresele presei neolatine, vor pregăti o altă politică, profund creiatoare, a solidarităţii neolatine. Oaspeţii iubiţi cu acea profundă isbucnire a întregei noastre fiinţi etnice, oaspeţii ce reprezintă presa tuturor ţărilor ce-şi recunosc filiaţia romană, vor cunoaşte altfel decât din calomniatoare svonuri, un popor latin ce, în pofida tuturor adversităţilor geografice şi istorice, a rămas credincios în toate manifestările lui de viaţă, originilor lui romane. In Dacia-Traiană, in bastionul de est al latinităţii, la marginile civilizaţiei mediteraniene, gazetarii neolatini vor cunoaşte miracolul românesc. Rupţi din massa latină, izolaţi, obstacol în calea puhoiului năvălitor al anarhiei slavo-asiatice, necunoscând răgazul unei odihni creiatoare de cultură şi civilizaţie, am rămas totuşi nealteraţi ca ritm de gândire şi expresie mediteraneană. Persistenţa spiritului eternei Rome, o vor simţi-o în toate manifestările natei româneşti. Fireşte că simţim mâhnirea unei inferiorităţi pe care avem mândrul curaj să o măsurăm în toată ampla şi grava ei realitate, nu putem înfăţişa nimic din ceia ce au ca realizare arhitectonică Franţa, Italia, Spania, Portugalia sau Belgia. Istoria noastră sbuciumată nu ne-a îngăduit mândria afirmată în liniile arhitectonice ale marilor construcţii dar persistenţa noastră în nesfârşita străinătate duşmănoasă ce ne înconjoară este o realitate de granit, o afirmaţie grandioasă de latinitate. Apropiindu-se cu iubire şi înţelegere oaspeţii vor recunoaşte în noi frăţietatea originilor comune. Suntem ca şi în primul veac tot atât de aproape de Roma şi expansiunea iubirii noastre mărturiseşte o credinţă nealterată. Pamfil Şeisaru Pe marginea cărţilor !»Polonia restaurată“ -----pe-goc- Polonia de astăzi. Iată una din minunile venite în marele războiu. Desigur, minunea n’a căzut din cer. Venirea ei a cerut multe jertfe. Ea trezeşte, întâiu de toate, amintirea cercului viţios, care a anticipat desmembrarea. Dar, totodată, probează, cu destulă eloquenţă, imposibilitae - in care se afla poporul polon- de a se acomoda situaţiei create, imposibilitatea pentru viaţa naţională de a se desvolta şi trăi în acea formă statornicită, cândva, de cei trei vecini, mai puţin prin acomia lor, mai mult, prin greşelile comise de elita Poloniei de pe atunci. Aceste greşeli s’au continuat şi apoi. Şi astfel războiul a găsit aceiaş elită împărţită în două tabere, cu două şcoli, deci cu două concepţii: concepţia revoluţionară şi pertractantă sau pacifistă. La examenul dat s’a verificat, încă odată adevărul statornicit că idealul politic al unui popor subjugat nu reclamă inteligenţă discursivă şi teoretică dedusă din hipoteza unei aranjeri paşnice a chestiunii (ce nu este decât un compromis), ei acţiune pozitivă extrasă din vehemenţa naţionalistă, cu care este urmărit idealul. Se găsea, cu alte cuvinte, naţiunea polonă în această dilemă: revoluţie sau oportunism. Din care a eşit alegând prima, graţie căreia a ieşit la liman. A fost această revoluţie elementi care, de la sfârşitul lui 1912 din iniţiativa lui Pilsudski sub numele de «comisiunea provizorie a partidelor poloneze federate pentru independenţa Poloniei», a verificat intensitatea voinţei naţionale: prin organizarea unei adevărate armate; prin strângerea unui buget militar; prin afirmarea credinţei că Rusia trebue nimicită; fără a uita să adauge că şi faţă de Austria trebue să primeze Polonia. Acestei concepţii revoluţionare i-a revenit şi sarcina de a pronunţa sentinţa definitivă şi supremă împotriva celor trei vecini. E această constatare o apologie pentru revoluţie? Când revoluţie înseanmă distrugere? Aşa ar fi, dacă ne-am speria de cuvinte. Dar noi nu analizăm etimologia cuvintelor. Ci expresiunea lor. Avem aface aci cu o revoluţie eminamente naţională. Care nu poate fi fantezistă şi distrugătoare. Dimpotrivă. Ea a fost viitorul conceput, nu prin dezideratele unei clase hrănită de doctrine mai mult sau mai puţin ipocrite, ci prin chiar idealul isvorît din cugetul naţional. Ne aşteptam să aflăm cum au fost marginile reale în masse ale acestei stări pregătitoare, spre a cunoaşte coeficentul voinţei ce a ridicat dreptul Poloniei în faţa înfrângerii Puterilor Centrale şi a prăbuşirii Rusiei. Autorul însă, se mulţumeşte cu redarea generalităţilor antecedente restaurării. E o Lacună, ce ne face să regretăm. Cu atât mai mult cu cât ar fi integrat partea cea mai frumoasă a cărţii. Ar fi fost, astfel, o lucrare istorică. Şi din cuprinsul ei reese că nu aceasta i-a fost intenţia. Totuşi cartea este interesantă. Prin cronologia evenimentelor, procedând şi urmând imediat restaurării. Deşi o astfel de încercare, care tratează contimporaneitatea, suferă de influenţele inerente actualităţii şi preferinţelor zilei, cartea d-lui Smogorzewsky coordonează teleetic, elementele informative, prin respectarea sever a realităţii degajată de evenimente. Sforţările militare ale Polonilor în timpul războiului sunt trecute în revistă.Defilează în faţa noastră legiunile lui Pilsudski, ataşate pe lângă trupele Puterilor Centrale spre a se lupta contra Rusiei, dar cari profită de ocazia aşteptată pentru a-şi relua libertatea de acţiune şi a forma astfel nucleul viitoarei armate poloneze. ? O spinoasă chestiune care rămâne în acelaş studiu e aceea a relanee în acelaş studiu e aceea a relaţiilor ei cu vecinii, afară de noi Hărţuiţi de germani şi cehi de o parte, de Ruşi de Lituanie şi de alta, autorul constată cu amărăciune pierderea Terchelului pe care, în ciuda realităţii etnografice, Cehii l-au ocupat în 1919, spre a sprijini cu forţa armată a faptului împlinit, un drept istoric de acum şease sutan. E în această constatare toata caracterizarea politicei francmasonice a panslavismului de la Praga, care a voit să-şi împingă frontiera cât mai aproape de Rusia. Un capitol special descrie situaţia internă de după războiu şi până astăzi din care se desprinde personalitatea legendară a mareşalului Pilsudski. In analizarea reelaţiilor cu Stomatia, autorul găseşte calde cuvinte C3 să redea trăinicia lor şi sentimentele şi interesele ce leagă aceste două ţări. Ar fi locul aci să insistăm asupra cărţii. Ne mulţumim să redăm următoarea încheere : «Colaborarea polono-română nu este îndreptată contra înmării. Ea este esenţialmente pacifică. Ea încetează să fie, dacă cineva se atinge de frontierele uneia sau alteia». Am reprodus aceste rânduri, nu atât spre a încheia darea de seamă a unei cărţi interesante, cât pentru a sublinia preciziunea politică, între cele două popoare care nu sunt fraţi nici de sânge, nici de religie, dar cari au amândouă aceiaşi misiune : de a apăra, azi, civilizaţia latină, împotriva barbariei panslavisto-asiatice. Propaganda prin teatru Contractul Bulandra Am afirmat pentru d. Lapedatu, că propaganda prin teatru, aşa cum este ea realizată, nu e pentru minister decât prilej de cheltueli inutile, în beneficiul, nu al culturii, ci al unor anumite persoane, cari sunt în situaţia de a utiliza unele conjacturi. Şi dădeam, ca o dovadă, drept exemplu, convenţiunea încheiată între ministerul artelor şi compania dramatică Bulandra-Manolescu- Maximilian-Storin, pe care făgăduiam a-l analiza. Iată punctele acestui contract: 1) Cu începere de la 1 Ianuarie 1927, pe timp de trei ani, ministerul acordă companiei o subvenţie anuală de 3 milioane lei. 2) In schimb compania se obligă: a juca două piese româneşti pe an; a înlătura repertoriul bulevardier; a îngădui fiecărui asociat să joace în fiecare stagiune pe scena Teatrului Naţional cel puţin într’o piesă (contra unei despăgubiri de 4000 lei pe seară); a lua cu împrumut actori de la Teatrul Naţional; a îngădui schimb de costume între Teatrul Naţional şi compania BM- M. S.; a-şi lucra decorurile în atelierele Teatrului Naţional. Din cetirea acestor puncte se vede neseriozitatea şi ineleganţa contractului. Căci se trec între obligaţiunile companiei, anumite clauze cari de fapt nu sunt decât noui avantagii acordate teatrului Regina Maria. Să le enumărăm, analizându-le: a) Fiecare asociat al companiei va juca pe scena Teatrului Naţional în fiecare stagiune cel puţin într-o piesă contra unui pachet seral de 4000 lei. Considerând că o piesă are la Naţional în medie 25 de reprezentaţii, însemnează că asociaţii îşi asigură anual încă cel puţin 400.000 lei, pentru:- sacrificiul de a juca pe prima noastră scenă în orele lor libere. b) Compania Bulandra are dreptul săă-şi completeze oricând trupa cu elemente de la Teatrul Naţional, direcţiunea acestui teatru fiind obligată oricând a-i acorda unul sau doi actori din trupa proprie. Avantagiul este enorm pentru compania B. M. M. S, căci cu această modalitate ea nu mai are nevoie, în afară de asociaţi, decât de figuraţie şi roluri absolut secundare, pentru trupa sa permanentă. c) Prin schimbul de costume şi rechizită prevăzut la al. 1. din convenţiune, compania B- M- M- S. are la dispoziţia sa întreagă zestrea artistică a Teatrului Naţional. Lăsând la o parte faptul că pentru orice decoruri noui de cari ar avea nevoe compania se poate adresa atelierelor acestui teatru. Va să zică, în schimbul faptului că joacă două piese româneşti pe an şi renunţă la repertoriul bulevardier, compania B. M. M. S. capătă trei milioane lei cadou anual şi dreptul pentru asociaţi de a juca la Naţional, cu plată, mai are la dispoziţie trupa, costumele, rechizita şi atelierele Teatrului Naţional. întrebăm pe orice om de bună credinţă dacă contractul acesta nu e oneros pentru stat, şi dacă el poate rămâne în picioare. Mă rog, ce avantagii au ministerul şi cultura românească de pe urma acestei convenţiuni? Sacrificiile le vedem; sacrificii de bani; trei milioane lei anual; sacrificii de prestigiu: se recunoaşte că Teatrul Naţional nu are artişti suficienţi şi suficient de talentaţi, de vreme ce trebue să apeleze la asociaţii companiei B. M. M. S., sacrificii de valori artistice, material, etc., căci prin schimbul de actori trupa se dezorganizează, iar prin «schimbul» de costume şi rechizită se deteriorează averea Teatrului Naţional. Dar avantagine? Singurul avantagiu ar fi că avem încă o trupă de teatru în București, care face operă serioasă. Faptul acesta nu-l contestăm în bloc. Dar mai întâi se compensează sacrificiile cu avantagine? Nu. Şi al doilea: era nevoe de aceste jertfe pentru ca să avem în București compania B. M. M. S. Sigur că nu! Trupa de la Regina Maria există de 14 ani; o recunoaşte şi ministerul în termenii convenţiei încheiate. Era existenţa ei periclitată ? Nu. — Ar fi încetat activitatea, dacă nu se acorda subvenţia ? Nu. — Are compania Bulandra pierderi materiale ? Nu. — Va continua activitatea şi după expirarea convenţiei cu milioanele? Iarăş nu! Atunci — ce însemnează acesta milioane acordate în bani şi în materie asociaţilor companiei? Bacşiş, cadou, recompensă naţională? Cum, când sunt în cultura ţării atâtea nevoi de împlinit, îşi poate îngădui ministerul să acorde unei companii teatrale prospere peste 12 milioane de lei, recompensă naţională? Sunt enormităţi cam totuş trebue să înceteze. D-l ministru al artelor are datoria să rezilieze imediat această convenţie. Dar poate? Vom dovedi că da! Nae Ionescu Svârcoliri ...Un fapt, sau numai un svon. Tălmăcind vagi veleităţi de legalitate. Se zice că telegramei către Regenţă, prin care opoziţia protesta contra tâlhăriilor dela Bălţi, nu i s’a răspuns în felul stabilit de tradiţie, prin tăcere. S a rupt cu augustul mutism care şade aşa de bine unui portret sau unui rege. Iar pe telegrama opoziţiei, unul din regenţi ar fi scris o recomandare către ministrul de justiţie, invităndu-l să pornească o severă anchetă. Să-i raporteze, să aplice sancţiuni. Să fie adevărat ? Măsurile de izolare luata de guvern faţă de unele cercuri, fac controlul anevoios. Svomd însă vine să întărească un întreg concert de şoapte, după care, în noua ordine constituţională, jor toate s’ar petrece pe placul d-lui Ion Brătianu. Ar fi unele diferenţe de mentalitate, deci şi de procedee, între înalta regenţă şi înaltul Premier. Sunt unele forme, de pildă, şi texte, bunăoară, constituţionale, pe care Regenţa, conducăndu-se de un spirit doctrinar strict, nu înţelege să le trateze cu dezinvoltura anarhică şi egoistă a d-lui Brătianu, spirit eminamente liber. O asemenea diferenţă a şi prilejuit, se zice, mărunte şi academice, conflicte. Primul ministru a fost nevoit să restaureze, în respectul său dificil, autori uitaţi, tomuri de ştiinţă inutilă. ...N’avem, fireşte, naivitatea să credem, că va reieşi de aci, o restabilire de ierarhie, o reintrare în legalitate. D. Ion Brătianu e prea stăpân pe situaţie. Măria Sa Premierul are pânda vigilentă şi disimulată a pisicilor. La momentul oportun, face saltul care pune victima sub ghiară. Ştim cu toţii, de la cel mai umil cetăţean până la cel mai înalt regent, că trăim vn provizorat, care e cea mai bună din situaţiile posibile sub d. Brătianu. Iar acesta nu ne ascunde buna sa intenţie de a-şi lepăda mănuşile şi a ne guverna la nevoie, fără menajamente şi simulatere, cu cea mai teribilă sinceritate. I. Vinea