Cuventul, octombrie 1927 (Anul 3, nr. 882-912)

1927-10-01 / nr. 882

ANUL al II-lea No. 882 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA­­, STRADA SĂRINDAR, 4 Trianunl I 378/9 Administraţia telefon»­­ Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE­­CAROL SCHULDER şi S. BERGER Str. Euer. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon­­ 311/84 Este un început bun, un semn, că s’a găsit un genial român care să descrie fără înconjur situaţia ac­tuală a armatei. Că un general care ţi-a făcut datoria tot timpul carie­rii, iar în război a fost brav între bravi, căruia armata i-a dat toate gradele şi distincţiunile inclusiv «Mih­ai Viteazul» crede de datoria sa, să vorbească ca generalul Canta­­cuzino, înseamnă că s’a schimbat ceva în mentalitatea ofiţerilor no­ştri. Respectul şi iubirea de armată nu are ca consecinţă acoperirea răului. Iată ceva nou, care nu poate avea de cât bune urmări. Nu critica me­schină a paraponisitului care a pă­răsit armata fiindcă nu i s’a dat ceea ce credea el că i se cuvine, ci strigătul de alarmă a ostaşului care şi-a încheiat 30 de ani de carieră, cu gloria pe câmpul de luptă. Sânt mândru că în «Cuvântul» a apărut rândurile binefăcătoare: «N’avem avioane, n'avem puşti; n’avem puşti-mitraliere; n’avem mi­traliere; n’avem gaze şi măşti; n’a­vem artilerie; n’avem care de asalt; îl avem marină, strictul necesar de­fensiv­ei hydroavioane; n'avem sub­ofiţeri reangajaţi; n’avem ofiţeri subalterni îndeajuns, iar rezervele nu sunt instruite; n’avem cai; n’a­vem echipamente; n’avem medica­mente; n’avem nimica de cât strictul necesar ca să facem figură la Pa­răzi, la vizitele streinilor şi la ser­viciul intern de pace». Aceste constatări nu sunt o hulă ci strigătul de raliere a tuturor e­­nergiilor şi bunelor voinţi. Fiindcă «n’avem »de nici­ unele, luptaţi cu toţii să ni le facem. Gândiţi-vă toţi la mijloacele prin cari nu le-am pu­tea procura pentru ca niciodată «pă­mântul sfânt al ţării să nu poată fi batjocorit». Iată ce ar trebui să fie grija cea mare a d-lui Ion Brătianu a d-lui Vintilă Brătianu şi a ministrului de război. Nu putem primi scuza d-lui Vin­­tilă Brătianu : n’avem bani. Nu ad­mitem ca ministrul de război să se spele cu : «nu mi s’a pus la dispozi­ţie credite». Răspundem de dinainte la astfel de replici cu una drastică. Afară! Pentru un ofiţer de carieră, ajuns ministru de război este o lipsă de conştiinţă să continue a gira depar­tamentul când nu i se pun la dispo­ziţie creditele necesare pentru apăra­rea ţării. O datorie de onoare ostă­şească ar trebui să-i impue o demi­sie larg motivată şi dată publicită­ţii. Dacă la fiecare lună am avea de înregistrat astfel de demisii de ge­nerali ajunşi miniştri de război, o îndreptare ar trebui să se producă. Lăsaţi ca locul de ministru de răz-­ boi să fie ocupat de un politician ridicol căci nici­ un politician cu grijă de reputaţia lui, nu va primi să se îmbrace cu o aşa grea răspun­dere. Cum nnu înţeleg generalii că nu le este permis să accepte explicaţiile d-lui Vintilă Brătianu că n’avem­­ bani pentru apărarea naţională ? ! A declara că nu ai bani pentru a­­părarea naţională, înseamnă în gura unui ministru de finanţe recunoaş­­­terea că n’ai dreptul la viaţă de stat­­ autonom. Se poate admite asemenea abera­ţii într’o ţară bogată ca România ? Când d. Vintilă Brătianu spune că nu poate da credite suficiente ar­matei şi aceasta nu într’un an sau doi ei constant de 10 ani, răspunsul­­ este unul singur : Retrage-te la Mi­­hăeşti. Se vor găsi, chiar în partidul libe­ral, nu mai vorbim de întreaga ţară, oameni cari să-şi dea răspunderea să conducă politica economică în aşa fel, încât în scurt timp ţara să poată face faţă necesităţilor apărării na­ţionale. Este sigur că atâta timp cât ţara va fi condusă de d. Vintilă Bră­tianu, nu se va putea da armatei mai mult decât se dă azi. Dar conclu­zia nu poate fi sacrificarea apărării naţionale ci sacrificarea d-lui Vin­tilă Brătianu.­­ Şi acum fiindcă am pornit pe dru­­mul adevărurilor crude, să mergem până la sfârşit. Nu concepem situaţia unui gene­ral care rămâne ministru de război când nu i se dau credite. Vă închi­­ipuiţi ce credem însă despre un ge­neral ministru de război care a avut credite şi nu se ştie ce au devenit. Vintilă, sgârcitul de Vintilă a dat în 4 ani 800 milioane lei pentru a­viaţie. Ar putea să ne spună de general ajuns de corp de armată, Gh. Măr­­dărescu şi fosta conducere a aero­nauticii, ce s’a făcut cu aceşti băni. Ne e ruşine să facem socoteala de câte aeroplane avem nevoe şi câte s’ar fi putut cumpăra cu această sumă care este importantă, chiar pentru aviaţia unei mari armate occidentale. Şi n’ar putea să ne spună toţi mi­niştrii de război cum nu-i doare ini­ma şi lasă să se fure şi din nenoro­cita hrană şi din echipamentul de cerşetor al soldatului? Umpleţi puşcăriile, domnilor mi­niştri de război, cu toţi ofiţerii de administraţie şi intendenţă, prove­niţi din tropagii cari necinstesc ar­mata. Nu e greu să-i descoperiţi. Toţi hoţii, au case, şi chiar automobile, băgaţi-i pe acest criteriu simplu direct la puşcărie căci veţi greşi nu­mai cu 1 la sută. A venit timpul să ieşiţi din letar­gie. Sarcina de ministru de război este foarte grea şi cere o muncă su­praomenească. Cine este eroul care vrea să se sa­crifice pentru apărarea naţională ? Este un eroism de altă natură şi poate mai greu decât cel din tran­şee, dar a venit timpul eroilor. Ii aşteptăm. Titus Enacowici --------xox--------­ „Ies roumains toys sont des beîes“ Aşa se exprimă în franţuzeasca d-sale aproximativă d. Koditzuna­­kis, agregat universitar la Atena venit în România cu o comisiune trimisă de guvernul grec. Şi pentru ce, mă rog, ar fi româ­nii toţi nişte proşti, în ochii d-lui Mutzunakis? Pentru că a avut d-sa anumite neplăceri. Vreţi să ştiţi ce anume a şifonat evghenia şi a pro­vocat părţagul d-lui Mutzunakis? Iată, istoria e amuzantă şi caracte­ristică : D. Kalizunakis, membru deci în­tro comisie grecească trimisă în ţa­ra noastră, a dorit să se întoarcă pentru câtăva vreme la Atem, Ser­­viciul Maritim JRomân, frentii­­a um­e, a acordat d-lui membru gratuita­­tea călătoriei în cl. 1, în limita locu­rilor disponibile. In seara de 11 Sep­tembrie, fericitul membru posesor al graiului» s’a prezentat la vapo­rul care pleca, fără să fi anunțat în prealabil pe nimeni, cerând un loc. I s’a răspuns că toate locurile fiind ocu­pate, agenţia îi poate amenaja, până la Constantinopol, o cabină specială de clasa 11, iar de acolo la Pireu, o cabină de cl. I. Afară numai dacă d. Kalitzinakis nu preferă să ră­mână pentru vaporul următor, unde cu siguranţă ar avea loc. D. Kalitzu­nakis a ţinut să se îmbarce imediat. Ceia ce însemna că e de acord cu propunerea agenţiei. Nu a fost aşa. Abia plecat vaporul, d. Mutzunakis s’a urcat pe puntea de comandă şi, supărat foc, a cerut comandantului să-i pună imediat la dispoziţie ca­bina de clasa 1; căci dacă nu, «va­sul nu va mai pleca din Pireu».A primit, evident, la această proastă obrăznicie răspunsul pe care îl me­rita. Dar nu s’a astâmpărat. Până la Constantinopol, nu a făcut decât să ne insulte în gura mare. Iar la Constantinopol, s’a repezit asupra funcţionarului Agenţiei Române, cu o nouă găleată de ocări, culminând în lapidarul aforism: «Les roumais tous sont des’ betes». D. Matzunakis şi-a primit admo­nestarea cuvenită, de­şi — sau toc­mai pentru că se prevala de calitatea de reprezentant al guvernului grec. (Era pe vapor şi maiorul nostru Bă­dulescu). Dar am întreba guvernul grec: una din calităţile «reprezen­tanţilor» săi nu trebue să fie şi bu­na creştere? Noi în orice caz nădăjduim să nu mai vedem prin Bucureşti pe d-l Mutzunakis. SEcyfice ■ Adevărul în privinţa celor petre­cute şi decise la Geneva, îl cunoaş­tem. In ciuda sforţărilor guvernului de a-l camufla. E un succes de prin­cipiu pe care îl atenuiază, primej­dios, posibilitatea acordată optanţi­­lor unguri de a l ataca în detaliu. S’a trâmbiţat şi s’a manifestat de către guvern o mare satisfacţie. Per­spectiva însă a unui proces trans­format, caz cu caz, în zeci şi sute de procese, n’a încântat pe nimeni. Cu atât mai mult pe d. Titulescu, şam­­pionul cauzei naţionale, pe care ştia fără îndoială, în ce măsură, deter­minată de împrejurările externe, va isbuti să o câştige, D. Titulescu se aştepta, fără greş la o deplină vic­torie doctrinară. In practică, se te­mea însă­ că va fi rezervată maghia­rilor putinţa unor revendicări mate­riale.­­ Actualul ministru de externe pre­tindea însă a i se lăsa mână liberă, pentru a duce lucrurile la bun sfâr­şit. Un menaj imposibil Dar d. Vintilă Brătianu ţinea cu orice preţ să meargă la Geneva. Lu­mea i se oferia ca o imensă sală de bal în care d. Titulescu avea să-i con­ducă primii paşi de fecioară finan­ciară. Rolul acesta de a peţi o persoană atât de repugnantă sub toate as­pectele, ca d. Vintilă Brătianu, l-a plictisit profun­d pe ministul de ex­terne. A consimţit, ca la un sacrifi­ciu penibil dar necesar. A subînţe­les însă condiţiunea ca d. Vintilă Brătianu să nu se amestece în di­versele tratative privitoare, fie la chestiunea optan­ilor, FIE LA UN ÎMPRUMUT EXTERN. Putea rămâne d. Vintilă Brătia­nu, inactiv? Mai întâi simpla sa prezenţă ajungea să compromită, prin darul ei de a indispune, o în­treagă situaţie. Pentru o fiinţă de sensibilitate acută şi quasi-maladi­­vă ca a d-lui Titulescu, un aseme­nea tovarăş era un prilej perma­nent de crize sufleteşti. Frecături Iată însă că d. Vintilă Brătianu s’a introdus, nepoftit şi inoportun, în sforţările d-lui Titulescu. Acesta răspunde refuzând să-şi mai con­ducă tovarăşul la Londra, unde tre­buia să-i servească de menager financiar. Tensiunea între cei doi delegaţi ai României a culminat însă după proclamarea hotărârii comisiunii de trei. D. Titulescu a socotit momentul potrivit pentru a tranşa. '51i mod fielTSaitiv şi elegran­t întreagă problemă,, profitând de de­presiunea şi nerăbdarea optanţilor unguri, puşi în faţa unei soluţiuni, în general defavorabil­ A propus deci d-lui Vintilă Bră­tianu o modalitate. Un minimum de sacrificiu. Ministrul de finanţe a refuzat să intre pe calea tranzacţiilor nece­sare. De aceea s’a înapoiat în ţară, singur. Iar concediul pe care d. Ti­tulescu l-a smuls guvernului nu e decât un răgaz de tratative şi o­­rientare. D. Titulescu vrea într’a­­devăr să ştie, dacă in alegerea mij­loacelor şi a soluţiilor pe cari le crede cele mai nimerite în afacerile noastre externe, se va isbi la infinit de neînţeleirerea şi avarifia ineptă a colegului său Vintilă. ANCHETE POLITICE Diferend în lăuntrul guvernului — Intre d. Titulescu și Vintilă Brătianu — O tranzacfie în chestiunea optanfilor? D. VINTILĂ BRATIANU D. NICULAE TITULESCU SOLIDARITATEA NEOLATINA Ne sunt oaspeţi, au venit să va­dă extrema răsăriteană a latinită­ţii, avantgarda spiritului eternei Rome în mijlocul neastâmpăratului ocean slav. Dincolo de destrămarea unităţii latine, destrămarea săvâr­şită de miopia diplomatică, gaze­tarii încearcă anticiparea solidari­tăţii latine. Nu este o acţiune de imediată realizare, dar necontestat este o nobilă străduinţă spre creza­rea unei atmosferi prielnice viitoa­relor înfăptuiri. Există o unitate anglosaxonă, există o unitate a spiritului germa­nic tot aşa cum există o unitate de ritm, de sensibilitate, de ideologie a spiritului slav. Dintr’o identică reacţiune a fiecărui popor recu­noşti unitatea, mărturisită aproape, a acestor rase. Cea mai străveche, cea mai reală unitate de rasă înlă­tură posibilitatea unei solidarităţi politice, din cauza accentuatei per­sonalităţi a fiecărui popor neolatin. Mândrii, justificate prin secole de măreaţă civilizaţie, se ciocnesc in­tr’o nebunească întrecere de întâie­tate, fiecare se simte purtător al spiritului universal a Romei antice. Dar datorită acestei destrămări a unităţii neolatine simţi pretutin­deni dureroasele rezultate. Cuceri­tori ai mărilor, descoperitori ai continentelor, popoarele neolatine din mijlocul cărora a răsărit Co­lumb, Magellan, Vasco de Gama şi toţi îndrăzneţii navigatori învingă­tori ai mărilor, străbătători teme­­­rari ai tuturor întinsurilor de ape nu numai necunoscute, dar nici măcar bănuite, popoarele neolatine nu mai stăpânesc mările, imperiul lor colo­nial nu mai există. Şi — dureros este să aminteşti în zile de sărbă­toare — pretutindeni simţi o dimi­nuare, o reducere din forţa afirma­tivă, dominatoare a spiritului neo­latin. Dar tocmai măsurându-ne slava trecutului şi forţa, imensa forţă demnitară a prezentului, toc­mai precizând conştiinţii noastre drumurile biruitoare ale trecutului , rătăcirile păgubitoare ale pre­zentului, congresele presei neola­tine, vor pregăti o altă politică, pro­fund creiatoare, a solidarităţii n­eo­­latine. Oaspeţii iubiţi cu acea profundă isbucnire a întregei noastre fiinţi etnice, oaspeţii ce reprezintă presa tuturor ţărilor ce-şi recunosc filia­ţia romană, vor cunoaşte altfel decât din calomniatoare svonuri, un popor latin ce, în pofida tuturor adversităţilor geografice şi istorice, a rămas credincios în toate mani­festările lui de viaţă, originilor lui romane. In Dacia-Traiană, in bastionul de est al latinităţii, la marginile civi­lizaţiei mediteraniene, gazetarii ne­olatini vor cunoaşte miracolul ro­mânesc.­­ Rupţi din massa latină, izolaţi, obstacol în calea puhoiului năvăli­tor al anarhiei slavo-asiatice, necu­­noscând răgazul unei odihni creia­­toare de cultură şi civilizaţie, am rămas totuşi nealteraţi ca ritm de gândire şi expresie mediteraneană. Persistenţa spiritului eternei Ro­me, o vor simţi-o în toate mani­festările nat­ei româneşti. Fireşte că simţim mâhnirea unei inferio­rităţi pe care avem mândrul curaj să o măsurăm în toată ampla şi grava ei realitate, nu putem înfă­ţişa nimic din ceia ce au ca reali­zare arhitectonică Franţa, Italia, Spania, Portugalia sau Belgia. Isto­ria noastră sbuciumată nu ne-a în­găduit mândria afirmată în liniile arhitectonice ale marilor construc­ţii dar persistenţa noastră în ne­sfârşita străinătate duşmănoasă ce ne înconjoară este o realitate de granit, o afirmaţie grandioasă de latinitate. Apropiindu-se cu iubire şi înţe­legere oaspeţii vor recunoaşte în noi frăţietatea originilor comune. Suntem ca şi în primul veac tot a­­tât de aproape de Roma şi expan­siunea iubirii noastre mărturiseşte o credinţă nealterată. Pamfil Şeisaru Pe marginea cărţilor !»Polonia restaurată“ -----pe-goc- Polonia de astăzi. Iată una din minunile venite în marele războiu. Desigur, minunea n’a căzut din cer. Venirea ei a cerut multe jertfe. Ea trezeşte, întâiu de toate, amintirea cercului viţios, care a anticipat desmembrarea. Dar, totodată, pro­bează, cu destulă eloquenţă, imposi­­bilita­e - in care se afla poporul polon­-­ de a se acomoda situaţiei create, imposibilitatea pentru viaţa naţională de a se desvolta şi trăi în acea formă statornicită, cândva, de cei trei vecini, mai puţin prin acomia lor, mai mult, prin greşe­lile comise de elita Poloniei de pe atunci. Aceste greşeli s’au continuat şi apoi. Şi astfel războiul a găsit a­­ceiaş elită împărţită în două ta­bere, cu două şcoli, deci cu două concepţii: concepţia revoluţionară şi pertractantă sau pacifistă. La examenul dat s’a verificat, încă o­­dată adevărul statornicit că idealul politic al unui popor subjugat nu reclamă inteligenţă discursivă şi teoretică dedusă din hipoteza unei aranjeri paşnice a chestiunii (ce nu este decât un compromis), ei ac­ţiune pozitivă extrasă din vehe­menţa naţionalistă, cu care este urmărit idealul. Se găsea, cu alte cuvinte, naţiu­nea polonă în această dilemă: revo­luţie sau oportunism. Din care a eşit alegând prima, graţie căreia a ieşit la liman. A fost această revoluţie elemen­ti­­ care, de la sfârşitul lui 1912 din iniţiativa lui Pilsudski sub num­ele de «comisiunea provizorie a partidelor poloneze federate pen­tru independenţa Poloniei», a ve­rificat intensitatea voinţei naţio­nale: prin organizarea unei adevă­rate armate; prin strângerea unui buget militar; prin afirmarea cre­dinţei că Rusia trebue nimicită; fără a uita să adauge că şi faţă de Austria trebue să primeze Polonia. Acestei concepţii revoluţionare i-a revenit şi sarcina de a pronunţa sentinţa definitivă şi supremă îm­potriva celor trei vecini. E această constatare o apologie pentru revoluţie? Când revoluţie în­­seanmă distrugere? Aşa ar fi, dacă ne-am speria de cuvinte. Dar noi nu analizăm etimologia cuvinte­lor. Ci expresiunea lor. Avem a­­face aci cu o revoluţie eminamen­te naţională. Care nu poate fi fan­tezistă şi distrugătoare. Dimpotri­vă. Ea a fost viitorul conceput, nu prin dezideratele unei clase hrănită de doctrine mai mult sau mai puţin ipocrite, ci prin chiar idealul isvorît din cugetul naţional. Ne aşteptam să aflăm cum­ au fost marginile reale în m­asse ale acestei stări pregătitoare, spre a cunoaşte coeficentul voinţei ce a ri­dicat dreptul Poloniei în faţa în­frângerii Puterilor Centrale şi a prăbuşirii Rusiei. Autorul însă, se mulţumeşte cu redarea generalită­ţilor antecedente restaurării. E o Lacună, ce ne face să regretăm. Cu atât mai mult cu cât ar fi integrat partea cea mai frumoasă a cărţii. Ar fi fost, astfel, o lucrare istorică. Şi din cuprinsul ei reese că nu a­­ceasta i-a fost intenţia. Totuşi cartea este interesantă. Prin cronologia evenimentelor, pro­cedând şi urmând imediat restau­rării. Deşi o astfel de încercare, care tratează contimporaneitatea, suferă de influenţele inerente actua­lităţii şi preferinţelor zilei, cartea d-lui Smogorzewsky coordonează teleetic, elementele informative, prin respectarea sever a realităţii degajată de evenimente. Sforţările militare ale Polonilor în timpul războiului sunt trecute în revistă.­Defilează în faţa noastră legiunile lui Pilsudski, ataşate pe lângă trupele Puterilor Centrale spre a se lupta contra Rusiei, dar cari profită de ocazia aşteptată pen­tru a-şi relua libertatea de acţiune şi a forma astfel nucleul viitoarei armate poloneze. ? O spinoasă chestiune care rămâ­ne în acelaş studiu e aceea a rela­­nee în acelaş studiu e aceea a rela­ţiilor ei cu vecinii, afară de noi Hărţuiţi de germani şi cehi de o parte, de Ruşi de Lituanie şi de alta, autorul constată­ cu amărăciune pierderea Terchelului pe care, în ciuda realităţii etnografice, Cehii l-au ocupat în 1919, spre a sprijini cu forţa armată a faptului împlinit, un drept istoric de acum şease sut­an. E în această constatare toata caracterizarea politicei francmaso­nice a panslavismului de la Praga, care a voit să-şi împingă frontiera cât mai aproape de Rusia. Un capitol special descrie situaţia internă de după războiu şi până as­tăzi din care se desprinde personali­tatea legendară a mareşalului Pil­sudski. In analizarea reelaţiilor cu Stoma­­ti­a, autorul găseşte calde cuvinte C3 să redea trăinicia lor şi sentimen­tele şi interesele ce leagă aceste două ţări. Ar fi locul aci să insis­tăm asupra cărţii. Ne mulţumim să redăm următoarea încheere : «Cola­borarea polono-română nu este în­dreptată contra înmării. Ea este esenţialmente pacifică. Ea încetează să fie, dacă cineva se atinge de fron­tierele uneia sau alteia». Am reprodus aceste rânduri, nu atât spre a încheia darea de seamă a unei cărţi interesante, cât pentru a sublinia preciziunea politică, între cele două popoare care nu sunt fraţi nici de sânge, nici de religie, dar cari au amândouă aceiaşi mi­siune : de a apăra, azi, civilizaţia latină, împotriva barbariei pansla­­v­isto-asia­ti­ce. Propaganda prin teatru Contractul Bulandra Am afirmat pentru d. Lapedatu, că propaganda prin teatru, aşa cum este ea realizată, nu e pentru mi­nister decât prilej de cheltueli i­­nutile, în beneficiul, nu al culturii, ci al unor anumite persoane, cari sunt în situaţia de a utiliza unele conjacturi. Şi dădeam, ca o dovadă, drept exemplu, convenţiunea încheia­tă între ministerul artelor şi compa­nia dramatică Bulandra-Manolescu- Maximilian-Storin, pe care făgădu­­iam a-l analiza. Iată punctele acestui contract: 1) Cu începere de la 1 Ianuarie 1927, pe timp de trei ani, m­inisterul acor­dă companiei o subvenţie anuală de 3 milioane lei. 2) In schimb compania se obligă: a juca două piese româneşti pe an; a înlătura repertoriul bulevardier; a îngădui fiecărui asociat să joace în fiecare stagiune pe scena Teatru­lui Naţional cel puţin într’o piesă (contra unei despăgubiri de 4000 lei pe seară); a lua cu împrumut actori de la Teatrul Naţional; a îngădui schimb de costume între Teatrul Na­ţional şi compania B­­M- M. S.; a-şi lucra decorurile în atelierele Teatru­lui Naţional. Din cetirea acestor puncte se vede neseriozitatea şi ineleganţa contrac­tului. Căci se trec între obligaţiuni­le companiei, anumite clauze cari de fapt nu sunt decât noui avanta­­gii acordate teatrului Regina Ma­ria. Să le enumărăm, analizându-le: a) Fiecare asociat al companiei va juca pe scena Teatrului Naţional în fiecare stagiune cel puţin într-o pie­să contra unui pachet seral de 4000 lei. Considerând că o piesă are la Naţional în medie 25 de re­prezentaţii, însemnează că asociaţii îşi asigură anual încă cel puţin 400.000 lei, pentru:- sacrificiul de a juca pe prima noastră scenă în ore­le lor libere. b) Compania Bulandra are drep­tul săă-şi completeze oricând trupa cu elemente de la Teatrul Naţional, direcţiunea acestui teatru fiind o­­bligată oricând a-i acorda unul sau doi actori din trupa proprie. Avan­­tagiul este enorm pentru compania B. M. M. S­, căci cu această modali­tate ea nu mai are nevoie, în afară de asociaţi, decât de figuraţie şi ro­luri absolut secundare, pentru tru­pa sa permanentă. c) Prin schimbul de costume şi re­­chizită prevăzut la al. 1. din conven­­ţiune, compania B- M- M- S. are la dispoziţia sa întreagă zestrea artisti­că a Teatrului Naţional. Lăsând la o parte faptul că pentru orice de­coruri noui de cari ar avea nevoe compania se poate adresa ateliere­lor acestui teatru. Va să zică, în sch­imbul faptului că joacă două piese româneşti pe an şi renunţă la repertoriul bule­vardier, compania B. M. M. S. ca­pătă trei milioane lei cadou anual şi dreptul pentru asociaţi de a juca la Naţional, cu plată, mai are la dispoziţie trupa, costumele, rechi­­zita şi atelierele Teatrului Naţio­nal. întrebăm pe orice om de bună credinţă dacă contractul acesta nu e oneros pentru stat, şi dacă el poa­te rămâne în picioare. Mă rog, ce avantagii au minis­terul şi cultura românească de pe urma acestei convenţiuni? Sacrifi­ciile le vedem; sacrificii de bani; trei milioane lei anual; sacrificii de prestigiu: se recunoaşte că Teatrul Naţional nu are artişti suficienţi şi suficient de talentaţi, de vreme ce trebue să apeleze la asociaţii com­paniei B. M. M. S., sacrificii de va­lori artistice, material, etc., căci prin schimbul de actori trupa se dezorganizează, iar prin «schim­bul» de costume şi rechizită se dete­riorează averea Teatrului Naţio­nal. Dar avantagin­e? Singurul avanta­­giu ar fi că avem încă o trupă de tea­tru în București, care face operă se­rioasă. Faptul acesta nu-l contestăm în bloc. Dar mai întâi se compensează sacrificiile cu avantagin­e? Nu. Şi al doilea: era nevoe de aceste jertfe pentru ca să avem în București compania B. M. M. S. Sigur că nu! Trupa de la Regina Maria exis­tă de 14 ani; o recunoaşte şi minis­terul în termenii convenţiei înche­iate. Era existenţa ei periclitată ? Nu. — Ar fi încetat activitatea, dacă nu se acorda subvenţia ? Nu. — Are compania Bulandra pierderi materiale ? Nu. — Va continua ac­­­tivitatea şi după expirarea conven­ţiei cu milioanele? Iarăş nu! Atunci — ce însemnează acesta milioane acordate în bani şi în ma­terie asociaţilor companiei? Bacşiş, cadou, recompensă naţională? Cum, când sunt în cultura ţării atâtea nevoi de împlinit, îşi poate îngădui ministerul să acorde unei companii teatrale prospere peste 12 milioane de lei, recompensă naţională? Sunt enormităţi cam­ totuş trebue să înceteze. D-l ministru al artelor are datoria să rezilieze imediat a­­ceastă convenţie. Dar poate? Vom dovedi că da! Nae Ionescu Svârcoliri ...Un fapt, sau numai un svon. Tălmăcind vagi veleităţi de legali­tate. Se zice că telegramei către Re­genţă, prin care opoziţia protesta contra tâlhăriilor dela Bălţi, nu i s’a răspuns în felul stabilit de tra­diţie, prin tăcere. S a rupt cu augu­stul mutism care şade aşa­ de bine unui portret sau unui rege. Iar pe telegrama opoziţiei, unul din regenţi ar fi scris o recomandare către mi­nistrul de justiţie, invităndu-l să pornească o severă anchetă. Să-i ra­porteze, să aplice sancţiuni. Să fie adevărat ? Măsurile de izolare luata de guvern faţă de unele cercuri, fac controlul anevoios. Svomd însă vine să întărească un întreg concert de şoapte, după care, în noua ordine constituţională, jor toate s’ar petre­ce pe placul d-lui Ion Brătianu. Ar fi unele diferenţe de mentalitate, deci şi de procedee, între înalta re­genţă şi înaltul Premier. Sunt unele forme, de pildă, şi texte,­­ bunăoară, constituţionale, pe care Regenţa, conducăndu-se de un spirit doctrinar strict, nu înţe­lege să le trateze cu dezinvoltura a­­narhică şi egoistă a d-lui Brătianu, spirit eminamente liber. O asemenea diferenţă a şi prilejuit, se zice, mă­runte şi academice, conflicte. Primul ministru a fost nevoit să restaureze, în respectul său dificil, autori ui­taţi, tomuri de ştiinţă inutilă. ...N’avem, fireşte, naivitatea să credem, că va reieşi de aci, o resta­bilire de ierarhie, o reintrare în le­galitate. D. Ion Brătianu e prea stă­pân pe situaţie. Măria Sa Premierul are pânda vigilentă şi disimulată a pisicilor. La momentul oportun, face saltul care­­ pune victima sub ghiară. Ştim cu­ toţii, de la cel mai umil cetăţean până la cel mai înalt regent, că trăim v­n provizorat, care e cea mai bună din situaţiile posi­bile sub d. Brătianu. Iar acesta nu ne ascunde buna sa intenţie de a-şi lepăda mănuşile şi a ne guverna la nevoie, fără menajamente şi simulat­ere, cu cea mai teribilă sinceritate. I. Vinea

Next