Cuventul, noiembrie 1927 (Anul 3, nr. 913-942)
1927-11-26 / nr. 938
Anul al HI-Iea No. 938 RED AC j i A AuMiNIS IRAT IA 4, S'1-AUA SAttlNDAtt, 4 Telefon:flts/lu Administrația 178/9 Redacția T3TUS ANACOVICI C. (3ONt30POl ttaoncitatea ziaruuii, . oare..,o,iau exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE DEPOSUJlIATE CAROL SCHULDER si S. BctSiit Str. Eug. Carada (fosta Karagheorgiievici) 9 telefon ; 311/84 Director politic* Director PE URMA LUL Când emoţia puternică provocata de acest eveniment neaşteptat va trece, se vor putea mătura multiplele consecinţi ale morţii lui Ion I. C. Brătianu. Ideea de autoritate încarnată într’un om, puterea de sugestie dominatoare, curajul de a brava împrejurările, de a sâni protivnicia chiar a soartei, de a suplini popularitatea prin forţa unei individualităţi, tot complexul de însuşiri ce au animat fiinţa politică a partidului liberal dispar odată cu omul din care emanau. Ion I. C. Bratianu şi-a depăşit partidul, şi-a impus partidul prin ceia ce representa el personal, de la 1918) a corijat continuu impopularitatea crescândă a partidului, s’a aşezat în mijlocul vieţii politice româneşti pentru a primi toate loviturile, spre a acoperi debilitatea partidului. Fiecare liberal se ştia ceva mai mult decât condus, stăpânit de Ion I. C. Brătianu care se sbuciuma pentru fiecare. De a gândit drept sau strâmb, el a gândit, de a făptuit ceva bun sau rău, el a făcut, neîntrebând pe nimeni, neacceptând nici o colaborare, puternic şi solitar, desprinzând din izolare toată forţa necesară unei voinţi ce se înfigea în evenimente ca o săgeată svârlită de arcul unui primitiv. Partidul liberal nu a gândit căci nu a avut nevoe să gândească, era sarcina lui Ion I. C. Brătianu să-și trudească mintea pentru a găsi drum printre oamenii permanentelor vrăjmășii, printre toate obstacolele svârlite de neprevăzut. L-au ascultat chiar atunci când se precipita Pe drumuri despăimântătoare nesiguranţă, când îşi preia adversităţi mai mult pentru plăcerea de a le înfrunta, de a le provoca spre a-şi măsura curajul de a Iov, liberalii, au fost disciplinaţi până la o totală abdicare, mulţumindu-se să fie doar siguranţii activi în momentul victoriei, fiindcă simţeau confortul unei siguranţe fără trudă şi risc. Şi cei câţiva colaboratori — atât cât se putea spune că cineva a colaborat cu voinţa de autoritate a lui Ion I. C. Brătianu — pe care i-a avut şeful partidului liberal, l-au precedat pe drumul veşniciei, iar elemente de valoare grupate în cadre pentru a pregăti posibilităţi de selectare nu s’a gândit să facă. Ca orice dominator, ca orice spirit autoritar Ion I. CBrătianu nu accepta spiritul de critică, gestul de opunere făţişă ce întovărăşesc totdeauna o individualitate de elită, insurecţii, spiritele independente, cei care îşi permiteau luxul de a gândi în afară de sfera îngăduită de şef, erau proscrişi ca elemente disolvante, ca fermente, de nesiguranţă integrate necugetat disciplinei de partid. Nu a voit o colecţie de şefi ei o unitate de soldaţi, nu a acceptat o singură abatere de la ritmul unitar ce el singur îl impunea comandând. De aici predominarea acestei personalitaţi, care s’a aşezat, acaparantă în mijlocul evenimentelor, confiscând totă atenţia istoriei de mâine a zilelor de azi. Dar omul care a întrupat ideea de autoritate, omul care a însemnat cea mai impresionantă forţă de dominaţie. Ion I. C. Brătianu s’a dus, axa partidului liberal s’a frânt. Şi ce rămâne? Distanţa la care a ţinut tineretul din partid, despre care avea o părere mediocră, spaţiul prea mare pe care l-a lăsat între generaţii, teoria selecţiei oportunităţilor opuse selecţiei valorilor, toate urmările dezastroase pentru partid nu s-au văzut, acum însă când şeful a murit, când voinţa ce proecta atât prestigiu nu mai este, liberalii se vor găsi buimăciţi în faţa golului imens ce nu se mai poate umple, în faţa locului ce nu se mai poate ocupa de nimeni. .!.. YUiilil Brătianu urmează la şefie. O tragică mediocritate posedată de o singură formulă quasi mistică să suplinească un om excepţional ce nu a putut fi învins niciodată, cel mult depăşit de evenimente. D. Vintilă, şeful partidului liberal în situaţia aşa de critică de azi, d. Vintilă destinat să continue luptele începute de Ion I. C. Brătianu pasionatul primejdiilor! Flamura roşie pe care a agitat-o în faţa taurului toreadorul, s’o ridice un pricăjit contabil, ce crâncenă ironie pentru omuleţul întunecat, crescut în unghere întunecoase de bănci! Partidul liberal a trăit, a respirat printr’un şef de o excepţională valoare politică., partidul liberal es*te silit să-şi încerce puterile ce n’au cunoscut niciodată lupta. Disciplina i-a rămas, dar o disciplină nu are valoare decât în funcţie de o forţă care să comande, de o inteligenţă care să conducă, de un curaj care să înfrunte adversitatea oamenilor şi a împrejurărilor. D. Vintilă Brătianu şef al partidului liberal...... Pamfil Şeicaru La catafalc Când Enric al IlI-lea al Franţei intra în camera palatului din Blois unde gentilomi-asasini puşi de dânsul ucisese pe ducele Ernc de Guise contemplând cadavrul acestuia întins pe podele, a exclamat: «— Doamne, cât era de mare!» Lorenul era, în adevăr, de o înaltă statură. Ai impresiunea, că aceaşi reflecţie o citeşti acum pe toate frunţile liberale, închinate lângă catafalcul lui Ion Brătianu. S’ar zice că de abia acum partidul, tot mai mult încorporat în personalitatea şefului, capătă deplina conştiinţă a ireparabilului, la care refuza să se gândească. Nu doar că ar fi fost vreun liberal indiferent de rangul lui în ierarhia disciplinată a partidului, care să mi-şi dea seama de rolul pe care Ion Brătianu îl îndeplinea, în întocmirea destinelor politice care-i erau încredinţate. Dar cum toate mergeau ca după o comandă suverană, căreia nu i-ar fi bănuit nici un efort, aproape că intrase în obişnuinţa tuturor desfăşurarea quasi-automată a întâmplărilor dorite. Partidul liberal ajunsese subiectul unei, autosugestiuni caracteristice. Lui i se cuveneau de drept, cele la care alţii n’aveau îngăduirea nici să aspire. Privilegiile sale permanente intrase în categoria unor porunci imuabile ale soartei. Era aşa, — fiindcă nimeni nu-şi mai închipuia, că ar putea să fie şi altminteri. Psihologie care nu variază de la individ la colectivitate, — şi în funcţie de care omul sau, tribul, obişnuit cu opulenţa, nu-şi mai dă osteneala să se întreţie, cum se găseşte în această situaţie — şi refuză cu îndărătnicie să admită eventualitatea unei schimbări. Stare sufletească ce constituie preludiul tuturor decadenţelor. In angrenajul ei interesaţii uită cauza determinantă a beatitudinei pe care o folosesc. Polarizarea este un fenomen pe care încep să-l ignoreze. Oricum, în orice chip Vinele va continua neîntrerupt. Moartea neaşteptată, fulgerătoare a lui Ion Brătianu le-a căzut deodată ca un trăsnet. «Beati possidentes» au fost treziţi brutal, ca din fumurile unei opiomanii halucinante. Buimaci, privesc unii la alţii, şi par’că nu pot crede că-i aceea... Au intuiţia profundă a propriei lor zădărnicii. Li se lămureşte, ca şi cum s’ar fi produs o revelaţie spontană, că, în adevăr, aproape n’au însemnat nimic în tot ce le-a fost dat să aibă de cincisprezece ani. Resimt de abia acum adevărata ambianţă. Se văd singuri, huliţi şi detestaţi, încercând să-şi controleze aportul lor de forţă, constată cu teroare pulverizarea ei la prima încordare. Şi din golul imens ce-i aiureşte, măsoară cât de mare a fost în realitate — pentru dânşii, şi numai pentru dânşii—dispărutul. _ Ci G, ------00*00—----------oxo------- ---------00------ ANCHETELE POLITICE ! Moartea lui Ionel Brătianu, făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute în Romănia, cât era în viaţă,— a răsturnat toate, absolut toate combinaţiile politice De la o zi la alta, — într’adevăr n’aduce umil ce-aduce ceasul! — un guvern, mai mici, un regim se prăbuşeşte odată cu omul care-l crease, care-l susţinea şi singurul care era capabil să-l mai susţină, cine ştie? poate chiar încă multă vreme. Guvernul prezidat de d. Vintilă Brătianu e incontestabil şi o afirmă întăiu şeful său, ca şi toţi oamenii conştienţi de dificultăţile situaţiei, un guvern transitoriu. Ceva ce nu poate dura, deci provizoriu... Spre un guvern naţional? Situaţia impune, în concepţia Regenţei şi a guvernului actual o schimbare de regim, un guvern naţional adevărat guvern naţional în care să participe absolut toate forţele vii. Regenţa, într’adevăr, în consultările şefilor de partide asupra situaţiei politice, a recomandat tuturor dela început, soluţia guvernului naţional, — atât d-lui general Averescu, care s’a declarat partizan fără condiţii şi dispus să dea concursul său unei asemenea formaţiuni, cât şi d-lui Iuliu Maniu, care de asemenea acceptă formula în princippu, iar în fapt o condiţionează de disolvarea Parlamentului şi de alegeri libere. Tratative isstre partidele de opoziţie şi gistern Imediat după moartea lui Ionel Brătianu, d. Vintilă Brătianu a vizitat pe d. Iuliu Maniu şi pe d. general Averescu, — d-lui Iorga nefiind în capitală, i-a comunicat dorinţa de a-l vedea — i-a anunţat că a fost însărcinat a prezida guvernul, şi a avut cu cei doi şefi de partidin schimb de vederi. D. Vintilă Brătianu le-a vorbit despre necesitatea unui guvern naţional şi i-a rugat să reflecteze asupra posibilităţilor, aşa încât când ar putea în copia tratativele — după funeraliile fostului preşedinte de consiliu Ionel Brătianu — ‘condiţiunile colaborării partidelor într’un guvern naţional să fie stabilite iar trecerea la realizare, imediată. în căutarea unei soluţii Dificultăţile unui guvern naţional sunt însă mai mari decât s’ar crede. Condiţiunile legitime ale d-lui Iuliu Maniu nu pot fi acceptate cu inima uşoară de guvernul d-lui Vintilă Brătianu: disolvarea parlamentului şi alegeri libere. Iar formula listelor comune, — care iarăşi apare la iveală ca o soluţie liberală — este din nou respinsă de partidul naţional-ţărănesc, care se declară în stare a-şi asuma şi singur răspunderea. Concesia guvernului este acceptarea condiţiilor, dar în termen întâi , guvern naţional, cu parlamentul actual, iar disolvarea şi alegerile peste cel mai devreme şase luni. Iată cele două teze în prezenţă, până acum. Tratativele ce vor începe peste 3 zile vor scoate şi altele la iveală, dar nu vor duce la un adevărat «guvern naţional». Sotuaţia crizei politice va fi o alta, în funcţie de «altceva», acel «altceva» pe care îl impun evenimentele. SPRE UN GUVERN NAŢIONAL? TRATATIVELE DINTRE PARTIDE • DUPA CONSULTATIILE REGENTEI IN CAUTAREA UNEI SOLUTII ft ^ D. IULIU MANIU Pentru siguranţa statului O notiţă strecurată prin gazete arată intenţia guvernului de a se ocupa mai îndeaproape de situaţiunea studenţilor. Era şi natural,i anume din o mulţime de motive. Actualul cabinet numără doar printre ai săi pe dr. Angelescu, ale cărui legături cu studenţimea sunt îndeobşte cunoscute mai ales din timpul mişcărilor antisemite, lăsând la o parte pe d. Stelian Poposea, care — se ştie — are faţă de tinerimea noastră academică tot felul de îndatoriri. Va să zică guvernul se va ocupa. Dar cum? Că doară ministerul actual nu e primul care «se ocupă». Numai că, până în prezent întreagă chestiunea studenţească a fost considerată sub raportul agitaţiei, primejdia pe care o reprezintă când se exercită contra «noastră», — avantagiile, când se întâmpla pentru «noi». Există în această privinţă şi o tradiţie, care se află oarecum codificată în atitudinea şi acţiunea guvernului Averescu. D. Goga, care a fost în materie de politică internă, un precoce şi dibaciu învăţăcel, a epuizat toate momentele caracteristice ale operei de ajutorare studenţească: planuri vaste, făgăduiri solemne, şperţuială, utilizare a tinerimii în scopuri politice personale; iar când nu se putea — Jilava. Cu cât e însă astăzi mai înaintată chestiunea studenţimii decât era acum trei ani? Unde a lucrat iniţia- I tiva particulară şi unde autorităţile comunala şi judeţene — locale deci — au intervenit, s’a realizat ceva. Statul însuş a rămas tot la vechea formulă de a ferici pe studenţi asigurându-le ocrotirea inefabilului domn Hamut. Acum însă, iată că e vorba de ceva serios. Sunt în joc chiar siguranţa şi viitorul statului, cari nu se sprijină, precum se ştie, decât pe noile generaţii. S’au adunat deci în sfat câţiva miniştri, cari au luat în considerare problema. Să nu-i trecem cu vederea. Căci în acest sfat s’a întâmplat un fapt caracteristic: D. ministru Duca a declarat că ministerul de interne ia pe seama lui întreţinerea a patru sute de studenţi. Neobicinuit, nu? Căci în chip normal, ministerul de inbiine nu ar trebui să aibă nici o legătură cu studenţii. E adevărat că d. Goga avea şi că întreg planul fantast al «cetăţii universitare» a pornit din strada Academiei. Dar d. Goga făcea politică. D-sa era în contact — sau cel puţin voia să vină în contact — cu studenţii încă de pe vremea când era în opoziţie. Ce urmărea acum nu era decât realizarea unui plan mai vechin: parcarea studenţilor şi organizarea lor ca massă de manevră într’o eventuală mişcare «naţională» condusă de însuş fostul poet. Dar d. Dnea? D. Buc» personal nu are nici un fel de legătură cu studenţii, nici măcar de preocupări intelectuale.. In ce calitate intervine astăzi deci, cu stipendierea a patru sute de studenţi? Căci să fim lămuriţi, — e vorba aci de siguranţa, cui de «siguranţa generală» a statului! Ajutorul acesta graţios trebue respins hotărât. El e fără nici un rost — sau cel puţin fără nici un rost avuabil. Opera de ajutorare studenţească, dacă e vorba să fie organizată de stat, nu poate avea legături decât cu două ministere: cel al şcoalelor şi cel al finanţelor. Finanţele să dea bani. Instrucţiunea publică să împartă şi să controleze. Atât. Şi pe urmă, din ce fonduri va acorda ministerul de interne aceste ajutoare? In bugetul în curs nu poate avea şi nici nu are vreun fond înscris. De la «ordinea publică»? II întind atâţia încât cu siguranţă că pentru această cheltuială suplimentară vor trebui noui credite. Dar dacă e vorba de credite suplimentare, de ce să se acorde acestea capitolului infamant al «ordinei publice» şi nu dea dreptul ministerului de instrucţie? Din bugetul viitor? Aceleaşi raţiuni pledează pentru înscrierea tuturor fondurilor respective la instrucţie. Imixtiunea ministerului de interne este primejdioasă şi ridică tot felul de suspiciuni, dintre cari unele îndreptăţite. Deja se spune că printre studenţi foiesc agenţi de siguranţă năimiţi tocmai dintre ai lor. Mai multă discreţiune s’ar impune. Că doară nici nu e necesar ca «ajutoarele» acordate studenţilor de d. Duca să devină de notorietate publică. Peste câteva zile se deschide congresul general studenţesc la Oradea. Chestiunea aceasta trebue discutată. Pentru că dacă în adevăr statul crede că e de datoria lui să ajute pe studenţi, aceştia nu pot accepta în nici un fel să fie trecuţi pe sub furcile caudine ale «fondurilor secrete». Ne-am înţeles, nu ? Nae Ionescu îs Cu apariţia lui Iser se schimbă orientarea artei la noi. Până la el plastica noastră suferă de asfixia onestităţii academice şi orice încercare se sdrobeşte de fantomele «canoanelor» de bun ton. Crescut cu generaţia simboliştilor cu ei a dus Iser lupta pentru «liberarea» artei acum două decenii. E primul care în plastica românească simte nevoia mântuirii şi svârle peste bord balastul inutil. Temperamentul său de uriaş i-a îngăduit o liniştită temeritate. Lup- Cronica plastică ESM 100----- la deschisă «bunului simţ» sfidarea aruncată gustului comun erau tot atâtea puncte dintr’un program de reformare a conceptului artei. De unde până la Iser servilismul artei faţă de natură şi fenomenele exterioare era nediscutat, el încearcă să arate că arta nu poate fi decât tălmăcirea aspectelor naturei. Astfel, el pătrundea în afirmaţia artei, punând individualismul în primul plan. Inerent, era felul cu totul nou de a simţi obiectul şi de a-1 reda. In cumpănă nu mai intra fidelitatea reproducere, ci patima expresiunii. De unde deslegarea simţirei cerea diplomaţia, opera de arta începe o viaţă spirituală şi sensuală proprie în locul celei reci-documentare. Ea devine apologie sau pamflet, seninătăţii apolonice îi urmează turmentat dionisiac. La noi Iser reprezintă o întreagă şcoală din apus. (De la Daumier-Lautrec până la Deraia) care a luptat pentru umanizarea artei. Expoziţia lui Iser de astăzi este desigur, un deosebit eveniment. Iser spunea, odată, că în artă nu te poţi ascunde şi nu poţi fi decât atât cât eşti. Azi în opera lui Iser se poate spune că artistul a învins orice poftă de a se arăta altfel de cum este. Desigur că efortul său din ultimii ani a fost inutil când încerca să substitue personalităţii sale pe aceia a câtorva amici cari cuceriseră un nume mare în Franţa. Expoziţia de azi e puternică şi unitară, e plină de ceea ce îl distinge dintre o mie. Iser este şi va rămâne marele compositor şi desenator plastic, marele meşter al liniei. Nu al liniei aşa cum o înţelegea Ingres, linia pură, depersonalizată, senină şi înţeleaptă, ci a liniei turmentate de plinătatea simţirei, de sensualismul primului om; linia plină de patimă de coloraţie, linia barocă prin tot ce acest cuvânt cuprinde positiv. Linia această opulentă nici nu are nevoe de culoare şi când Iser pictează el o aplică numai ca un atribut al formei şi atâta tot. Impecabile sunt nudurile şi pline de formă, înţelepte ţărăncile şi vizionare aspectele tătăreşti. Nentrecute sutele de desenuri, plaje, portrete sau bâlciuri. Putem rezuma spunând că înţelegerea lui Iser pentru formă e neîntrecută în plastica românească. E un personaj şi sensibil tâlmaci al naturii. Inteligenţa lui plastică se caracterizează prin acel accent care frizează subversivul gândirea şi care se găseşte mai în toată opera lui: Să nu uităm niciodată pe Iser portretistul iscusit de altă dată. Iser nu e numai un temperament dar e şi un cărturar al desenului. Ştie şi poate chiar prea mult. Arta lui este aproape tot ce arta laică poate da mai bun şi mai tare. m.ian. -------ce Sâmbătă 26 Noemb. 1927 O statuie Din iniţiativa unui comitet, Octave Mirbeau îşi va avea statuia, la Luxembourg. De la moartea lui au trecut, ni se pare, zece ani- Comedia Franceză va relua înverşunatul pamflet dramatic: Les affaires sont les affaires. Ura nu-l mai urmăreşte pe Mirbeau, dincolo de mormânt. Ura, totuşi îi adusese, în viaţă, succesul. Lumea pe a cărei spinare descria parafe cumplite din biciul stilului său năpraznic, s’a îndesat, două decenii, încovoiată, la locuinţa acestui energumen, cuprinsă de atracţia sadică a flagelării. Şi pe măsură ce vibra, mai aprig verbul şi hohotia mai sinistru pamfletul, creştea mulţimea spasmodică a supliciaţilor. Fantastic succes de librărie, în burghezimea-victimă. In jurul lui Mirbeau nu s’a putut urzi complotul tăcerii. Golul în care alţii au dispărut asfixiaţi, niciodată n’a avut adâncimea care să-l cuprindă, să-l scufunde pe Mirbeau. Glasul lui a isbit vitraliul zărilor şi l-a spart, asurzitor. Menirea de pamfletar cere răsputeri de fiară generoasă şi indomptabilă- In deşertul vrăjmaş pe care ţi-l abandonează oamenii zăvoriţi în bordeiele lor comode, lătratul şacalilor, râsetul hienei, târcoala micilor sălbăticiuni ale libertăţii ci istovesc, cu timpul. Numai plămânii leului răsbat cu sunet de furtună, prin aerul nopţii reci, până în somnul sperios al oazei sătule. Numai ghiara lui crispată în lupte, numai colţii lui crânceni, numai saltul lui hiperbolic, răvăşesc, din când în când, rândurile disciplinate ale tribului. Fa locul pe care au sucombat Bloy și Talbade, a biruit Mirbeau. Anatema lui repetată în sute de articole, în studii, în nuvele, în romane, rostită de pe scenă, strigată, uneori, de pe tribună, se împrăştia în zeci de mii de volume, ca un fruct îmbibat de venin savuros şi fatal. Textele lui clocotesc de această furibundă neîndurate. Frază, curent de vehemenţă intensă, agresivă, alcătuind un vânăt fond pentru relieful caricaturii şi al rictusului, pentru scenele de tortură, de masacru, de stupriu, de sexualitate exasperată. Ura lui îşi concentrează văpăile ca să dogorească în plin, până la insolaţie, până la mistuire pe politicianul republicii, pe militarul din colonii, pe micul burghez strângător, pe funcţionarul maşinal, şi vin la rând, omul de litere, preotul, femeia. Deslănţuie în eroii săi toate instinctele de fapt, viciu şi crimă. Opera lui pare inspirată şi scrisă în cabinetul secret al muzelor. Femeea, în Mirbeau, erotică şi felonă, suflu impur pe flacăra creatoare a omului, cloacă flămândă, fiinţă incertă în care ţipă histeriile: toujours ce compagnon dont le coeur n’est pas sûr, — concluzia lui Vigny e mult prea melancolică şi elegantă pentru a încăpea într’însa sentinţa lui Mirbeau. Cărţile lui, sunt o uvertură la sexualismul mondial de după război. In fiece pagină lascivitatea femelei şi priapismul bărbatului se întâlnesc, se complică, se strangulează zadarnicîn fantezia violentă a autorului. Incesturi, violuri şi pederastii. Verva sa caricaturală şi teratologică nu se opreşte în faţa morţii: abatele Jules, iatfi-1, arătare grotească, e smuls din patul agoniei, ca să sfârşească în colţul odăii, despuiat, turgescent, în delirul final al unei masturbaţii epileptice. O omenire în neastâmpărul idealului şi a plăcerii niciodată ajunse. O gamă de stări sufleteşti care pleacă de la pacea şi puritatea idolică, traversează obscenul, până la paroxismul sadic, grotesc şi macabru, într’o suită de scene năpustite, de trupuri strâmbate, de simţiri schimonosite dinadins, de viziuni abjecte, pentru ca verbiajul torenţial şi caustic al pamfletarului să isbească mai în plin. Pluteşte totuş în această atmosferă, un lirism duios, o compătimire contrariată. Un ultim contrast al firii lui răsvrătite şi excesive, îl găsim în începuturile lui reacţionare, catolice, regaliste, din ziarul său, Les Grimaces. Cele două ideo- logii ale lui Mirbeau stau la anti- pezi: tradiţionalism-anarhie. Consecvenţa e numai în temperamentul său extremist, irascibil, absolut. Mirbeau, astăzi, beneficiază de supremul său minut, de pocăinţa, pe patul morţii. Convertire la ceea ce renegase: patrie, tradiţie, religie. Era ultimul salt leonin pe care spiritul lui pe sfârşite, a ţinut să-l facă I. V. Până acum scutirea de impozite, era un drept al parlamentului, sau o prerogativă regală. Aşa cel puţin se ştie din istorie şi din practica ţărilor cu parlament ieşit din ure nu din circulările date către jandarmi. lată însă că la noi se practică această scutire, prin voinţa ministrului de interne. In definitiv, dacă la alegeri te scuteşte de viaţă când nu vrei să votezi pe cutare om de stat pe banca deputaţilor sau de adormit, în fotoliul de senator, de ce acelaş şef al jandarmilor n'ar avea dreptul să scutească şi de impozite. Este adevărat însă că această scutire nu priveşte pe Români. Altfel cine ar mai contribui la sărăcia Tancredului armenesc sau la construcţiile şcolare ale d-lui dr. Angelescu. Cărămidă? Scutirea priveşte pe şvabi. Să ne lămurim. Există — pentru întreţinerea instituţiilor culturale la sate — aşa zisele taxe culturale la cari sunt impuşi sătenii. Fruntaşii, minoritarilor au dus campanie împotriva acestor taxe, considerăndu-le de ilegale. Mai mult, ei nefiind aliaţii Moscovei, cum sunt bunăoară naţional-ţărăniştii au avut libertatea să vndemne ţărănimea la nesupunere. Ceea ce s’a şi întâmplat. Optsprezece comune şvăbeşti din jud. Arad au refuzat să le plătească. Prefectul judeţului, alarmat, a cerut ministerului de interne să pedepsească pe aceşti nesupuşi altfel şi-ar putea muta indisciplina şi pe alte terenuri. D. ministu de interne însă, la intervenţia deputatului Beller, a respins raportul şi astarm ca minoritarii pot să nu plătească aceste taxe. Hotărârea — după cum vedeţi — e pripită. Ca toate actele ministrului de interne. Mă rog, taxele sunt ilegale? Atunci de ce trebue să le plătească numai românii? Sunt legale? De unde dreptul ministrului de interne de a face favoruri pentru Şvabi. Că a intervenit d. deputat Beller? E un criteriu acesta? Şi apoi de ce să nu fie scutiţi şi Românii? Ce, ei trebue să plătească oalele sparte de politica, liberală în Ardeal? Şi — apoi dacă minoritarii ar cere scutirea şi dela alte impozite? Şi dacă şi alţi locuitori n'cer voi să plătească? Unde am ajunge? D. ministru de interne s’a pripit. Dar, partea interesantă a acestei scutiri, o formează întrebarea: în ce calitate şi-a luat dreptul de a scuti de impozite d. ministru de interne, In calitate de tutore al parlamentului? Sau în calitate de moștenitor, astăzi mofturos, la șefie? la In -------oo-*se —— -oxo-—