Cuventul, decembrie 1927 (Anul 3, nr. 943-971)

1927-12-01 / nr. 943

Aliul al at-kca No. 943 Rt,DACT­IA Sl ADMINISTRAfIA 4» SlftAL'A SĂRINDAR, 4 ÎÂÂÎf1"1^ Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL Publicitatee ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂȚII BEHEHALE DE PUBLI­SKATE CAROL SCHULDER ti S. BERGER Str. Fug. Parada (fostă Karagheorghevici) 9 Ciclon . 30/S4­ ­­i gii „Uniunea sacră .„Pe urmă, vom aviza u­­imele zilei Dar tot zadarnic. Căci dacă generalul F­rezon va fi oricând gata să se pună în slujba ţării, d-sa se va refuza tuturor combinaţiilor cari ar ţinti la servirea Intereselor­­­aridului liberal. Ca nu a obţinut de la d-sa Ion Brătianu, de­sigur că nu va putea obţine actualul şef al guvernului. Opinia publică să fie elec aviza­tă. Un guvern naţional e astăzi o imposibilitate. Toate veştile cari se pun în circulaţia nu tind decât la dezorientarea ţării, pentru prelun­girea vieţii unui guvern virtual­­mente căzut, iar toata combinaţiile sunt caduce. D-nii lorga­ Maniu şi-au lilifc răspunderea situaţiei. E singura soluţie serioasă. Sft fie as­cultaţi. — (Aci altă putinţă nu există. Acelaș domn I. G. Duca, ministrul re a apelor cars se încearcă în al de interne care, în marea lui dra­goste pentra d-1 Tituleanu, îi face vizite la ceasuri neobişnuite, pentru i­a sub pretextul unor informaţii domestica» să-i supravegheze rela­­ţiuniie, să-i surprindă conversaţiile şi să­­ fixeze «complicităţile­», — a pornit de două zile, prin presa care îi stă aproape, o campanie de dorin­ţe, îndemnuri şi informaţii, cari toate tind la decapitarea d-lui Via­tăe Brătianu şi înlocuirea lui, deo­camdată, cu ministrul de externe. Sii lăsăm partidul liberal în prada acţiunii de intrigi, da sfori şi de lucrături demne de nouli lui conducători şi să ne oprim la fapte. Faptul principal­­ că în jurul nu­melui d-lui Titulescu se încearcă as­tăzi a se lansa diversiunea unui ca­­binet de oonccntrar© naţională, care unora i se pare a avea afinităţi cu »­uniunea sacră» a Franţei. Vizitele pe cari unii oameni politiei de sea­mă le-au făcut în ultimile zile mi­­ metrului nostru de externe, dau a­­©cstor svonuri un început de vero­similitate­ Pentru că, deeci, situaţia — clarificată prin dispariţia lui Ion Brătianu — ameninţă a se tulbura din nou, cel puţin prin incertitudi­nea care se încearcă a se strecura în opinia publică, să cercetăm seriozi­tatea şi sorţii de isbândă a unor a­­semenea combi­naţii. Un guvern naţional este astăzi o imposibilitate de fapt. O asemenea formaţie ministerială ar trebui să cuprindă partizani de ai d-lor Ior­­ga, Maniu, Brătianu şi Averescu. Că generalul Averescu­ s’a exclus, prin manevrele din ultimul timp, singur, din orice colaborare cu opo­ziţia actuală, e un fapt deasu­pra sin­­doelii. Informaţiile date de ziare do­vedesc că şeful partidului poporului a pierdut nu numai încrederea, dar până chiar şi bună voinţa d-lui Ior­­ga, singurul lui susţinător de până ac­um. O­­­elabora­re Iorga-Mariu­ Bră­­tianu (respectiv liberalii) . Este şi imposibilă, şi inoperantă. Liberalii nu ar avea interes pentru o aseme­nea combinaţie decât dacă ar pu­tea să salveze ceva din situaţia lor politică. De aceea prima condiţie a «elaborării pentru ei ar fi conti­­­auare», lucrărilor ,« actualul par­lament, sau constituirea unui nou parlament prin alegeri pe liste co­mune, care să ia asigur© un anumit număr de deputaţi în viitoareie Ca­mere. De altfel liberalii nici nu au pregetat să şi mărturisească precis aceste intenţiuni- Pe un asemenea teren nu se pot aşeza însă în nici lin­ia» d-nii Ior­­ga şi Maniu. Având încrederea ne­contestată a ţării, interesul lor este să se treacă­­« un sistem în care in­dicaţiile de guvernare să stea în mâna corpului electoral. Şi aceasta cât mai reped». De aceea naţional­­i­răniştii nu pot accepta nici un fel de diversiune, care să amâne pre­zentarea tuturor partidelor politice în faţa ţării, singurul factor având astăzi căderea de a ierarhiza forţele politice. O colaborare cu liberalii e însă şi din alte motive, mai particulare, imposibilă. In convorbirile cu şefii opoziţiei d. Vintilă Brătianu s-a a­­rătat intransigent pe două ches­tiuni: actul de la 4 ianuarie şi politi­ca economică a partidului liberal. Din atitudinea d-sale personală în aceste două puncte, actualul şef al guvernului vrea să facă directive pentru ţara întreagă. Va recunoaşte oricine că nu se poate. Se lansează însă astăzi, după cum arătam, numele d-lui Ti­tu­leacu. Lite­­ra de simpatie pe care o întâmpină personal d. Brătianu, ar fi prin a­­ceasta anihilată. Se poate. Nu o contestăm Dar dacă d. Tituleacu vrea­­să facă un guvern naţional, d-sa ar­ trebui să împlinească condi­ţia dizolvării parlamentului şi a a­­legeriilor libere. Şi nu vedem, pen­tru naţional-ţărănişti, in nici un fel necesitatea de a se pune sub tutela d-lui Tituleanu, ori­câtă simpatie ar iradia persoana acestuia. In cazul cel mai bun actualul mi­nistru de externe ar putea prezida un guvern de alegeri. Dar nu aveţi impresia că d. Tituleanu nu poate ac­cepta o asemenea situaţie, care e precumpănitor administrativă şi nu politică . Şi totuşi se vorbeşte stăruitor de trecerea acestuia la preşeden­ţia con­siiliului Evident ! Dar nu în capul unui guvern naţional. Să fim bine înţeleşi. Dacă mâine vom avea un guvern Titulescu, acesta nu­ va fi decât actualul guvern liberil, sub preşedenţia ministrului de externe. Atât şi nimic mai mult, D. Titules­­cu îşi îneblpa© di ar putea galva­­niza cabinetul sotual. Două luni,­­ da. Dar peste două luni situaţia va fi exact cea de azi, la discreţia d­-Lor Iorga­ Maniu. «Uniune sacră»! Diversiune libe­rală. Ca şi «guvernul Presau». Căci şi numele generalului Presau a fost pus în discuţie în această turbură­ Iutii in nM Piesa este originală şi n’are nimic imaginat. Dealtminteri cele mai bune comedii sunt din fapte petre­cute. Dar înainte de subiect — persona­giile in ordinea ierarhică. Primul,d. Stelian Popescu, ministrul da justi­ţie. Urmează : d. Popescu-Necşeşti, secretarul general si ginerel d-lui ministru ; d. Zaharof, (cu unul sau doi­­, după voinţă) senator şi ad­ministratorul ziandui d-lui minis­­tru ; d-l preşedinte al secţiei II a tribunalului Brăila (numele ne sca­pă); d. Melitupciu, judecător, de o­­col Brăia; d. Georgică Marin, aju­tor de judecător şi d. George T. Ma­rin, candidat de magistrat. Şi acum subiectul : D. Georgică Marin, nou licenţiat al facu­ltăţei de drept din Iaşi, inter­vine la d. Zaharoţ­­fi cu rugarea să-i facă rost de un loc în magistra­tură. Administraton d-senator roagă pe directorul său ministru, care dis­pune cele de cutiuţă către ginerele său secretarul general. După un răs­timp d. Georgică Marin citeşte la rubrica «Mişcarea în magistratură» din statul ministrului director, că d. George T. Marin a fost numit a­jutor de judecător la ocolul Brăila. Foarte bucuros d. Georgică T. Ma­rin se prezintă la judecătorie, unde d. Melitupciu, judecătorul, care îl cunoştea, o întâmpină cu : «— Ştiu, an citit şi eu în ziar. Felicitările mele. Ai să depui jurământul...», d. Georgică Marin l'a depus. Peste două s­e soseşte şi adresa ministerului de justiţie, comuni­când că «d. George T. Marin.„», etc. Dar peste alte trei zile un tânăr sa prezintă d-lui preşedinte al tribu­nalului Brăila, — şi spune : «— Am onoare să mă prezint » George T. Marin. Poftiţi şi ordinul personal ce mi s’a liberat de ministerul jus­tiţiei prin care mi se face cunoscut, că am fost numit la judecătoria din localitate». Prezidentul, care luase act şi de prezenţa d-lui Georgică Marin la a­­celaş post, citeşte adresa, reflectea­­ză, — ajungând la concluzia că ministerul numise pe d. George T. Marin, nu pe d. George Marin — fată T. la mijloc, ia jurământul noului venit şi îl trimite la post. Iată-i faţă în faţă pe cei doi Ma­rin, unul cu T. şi altul fără, cunoş­­­tinţe din facultate şi cu vechi bucht­suri comune din cauza asemănărei numelor. Ceartă. Scandal. Nici unul nu vrea să cedeze ! «— Postul este al meu, fiind­că sunt George T. Marin şi aştept de mi s’a urât numirea ! *— Ba este al meu, fiind­ca inter­venţia s'a făcut pentru mine!­­ E al meu de oare­ce am ordi­nul ministerului de justiție, trimis pe adresa mea: «— Sa poate. Dar eu am recoman­data d-lui Zaharot, fără da care nu­mire nu s’ar fi făcuti ...Amândoi ajutorii de judecător, deveniţi împricinaţi, neputând cădea de acord, au plecat la Bucureşti, la minister. Bine­înţeles rezultatul se ghiceşte. Vrând să numească pe George Ma­­rin, protejatul d-lui Zaharot (!) — care nu anexase şi fotografia la pe­tiţie, „ Necşeşti numise pe George T. Marin a cării petiţie în­ restan­ţă îi căzuse sub ochi, fără să dea a­­tenţie la litera în plus. Decizând că, intenţia primează faptul, numit a rămas d. George Marin al d-lui Zeu­charol (f), pe când d. George 2­. Ma­­rin, — va continua să aştepte... Scarron Nae Ionescu ........ exo-------- I (Citiţi in pag. IV-a) IN PUIA CRIZA MINISTERIALA Dacă toată lumea e de acord­a­r­e­, car­oaşte că situaţia politică este schimbată în favoarea d-lui Maniu şi­ a partidului nţional-ţărănist şi că orice s’ar face fără partidul cel mai popular, cu atât mai mult îm­potriva lui, e im numai lipsit da du­rabilitate, dar şi plin de primejdie. — este însă şi un om care face excep­ţie, un singur om politic care are altă părere: e generalul Averescu. Evident, nu mai importă ce crede fostul preşedinta al consiliului. Dar mai este o brumă de partid in jurul său, câteva personalităţi de valoare. — ca d. Petrovici, ca d. GarofUd şi alţii de care viaţa noastră publică săracă în oameni nu se poate lipsi fără o reală pierdere, a căror acţiu­­ni hotărâtă de apropiere de naţio­nal-ţărănişti, e întârziată astfel şi pentru aceştia, pentru partidul po­porului ne ocupăm de «caşul gene­ralului Averescu». Generalul Averescu despre situaţie Un am­ic Inţim al generalului Ave­rescu a avut cu şeful său o întreve­dere, după moartea lui I. L C. Bră­­tianu, după cu na ui­tările Regenţei şi după vizita d-lui Vintilă Brătianu, — şi a rămas aiurit de schimbarea suferită de optica generalului Ave­rescu. — Sunt mai convins decât oricând — a spus generalul Averescu — că partidul nostru are astăzi cea mai cană situaţie. Moartea lui Brătia­­nu, departe de-al lovi pentru ei mă ipseşte de omul cu care mă puteam înţelege şi care ne-ar fi transmis pu­terea» ne impune ca succesor mai re­pede decât am fi putut vreodată »[•era. Căel daca e adevărat că guvernul Vintilă Brătianu nu se va putea menţine (decât dacă l-am da con­cursul) e tot at&t de întemeiat că din lupta de răsturnare pe care o vor da­­raţional-ţ&răniştii vom profita noi. Suntem partidul organizat, oara a mai guvernat. In ţara noastră — cum am spus şi Regenţei, — nu este loc decât pentru două partide de guvernăraânt, cele cu experinţă, cel liberal şi cel al poporului. Iar eu sunt, după moartea lui Bră­tan­u singurul om politic şi şef de partid cu experienţa guvernării».. Aşa a vorbit generalul Averescu. Partidul insă vede altfel SS9 . Dar tu afară de generalul Avere­scu şi de cei câţiva prieteni cari cred orice spune şeful stau lângă el pentru că ni sunt primiţi în altă parte, partidul poporului are alte vederi, este animat de­ alte senti­mente, doreşte altfel rezolvarea cri­zei politice, adică, mai exact, știe că niciodată nu se va mai putea ce s’a putut altădată... Partidul — în quasi unanimitatea lui, care trebuia la începerea Cam­paniei de răsturnare național-țără­­nistă să se alăture partidului de sub conducerea d-lui Maniu este din nou conjurat de către emisarii­­şe­­fului» ameninţat să rămână fără partid, să aştepte congresul să mai acorde generalului Averescu încre­derea până la sfârşitul tratativelor dintre şefii opoziţiei şi şeful gu­vernului. Un nou moratoriu, — atâta tot. Dar ceea ce e firesc să se întâmple, se va întâmpla. ANCHETELE POLITICE TEORIA CELOR DOUA PARTIDE... CU EXPERIENTA „Omul cel mai important după I. I. C. Brătianu. PE ÎNTRECERE La INS Partidul naţional,liberal a sies d« şef pe d. Vintilă Brătianu propus de­­I. I. G. Duca. Am spune o sim­plă formalitate care interesează jh d. Arţăreanu, Alecu Tramvai sau pe Ghiţă Popescu zis şi Cocoşi­a dacă această alegere nu ar avea­­ o semnificaţie mai adâncă, dac., ,„iur şef al partidului naţional-libe­­ral nu ar fi în acelaş timp şi pre­şedinte al consiliului de miniştri, dacă vremurile nu ar fi prea grele, dacă am respira o atmosferă nein­­.. tată de furtuni. Nu obicinuesc săl ascult pe d. Vintilă JBrătianu, a cărei frază ne­sigură, bolborosită, jigneşte auzul, cu atât mai puţin nu-i citesc cuvân­tările în care se târşâe neputinţa verbului în ariditatea unei sintaxe personale; dar cuvântarea ţinută la clubul partidului — mărturisesc curajul şi răbdarea — am citit-o. iau vorbea d. Vintilă Brătianu pen­tru club, orice ar fi spus găsea a­­probarea bătrânului milog de stra­pontină a unui subsecretariat (aţi înţeles e vorba de tesofonul patrio de Leonte Moldovanu), provoca en­tuziasmul frenetic al d-lui Emi­l­au sau Edy Borckovitz (membru ales de către congresul de la 28 No­­ctabrie 1920 şi asigurat împotriva oricărei neplăceri fiscale), nu vor­bea de Vintilă Brătianu pentru par­tizani care nu-i cer decât să-i ţie la putere, vorbea şi pentru ţară. In nevoiaşa înşiruire de cuvinte, nu am putut desprinde o singură ,deci o singură formulare de prin­cipii, un emoţionant vid de gândire politică, noul şef al partidului na­­ţional liberal se înfăăţişea cu un bagaj ce provoacă mila oricui. Şi raportată cuvântarea d-lui Vintilă Brătianu la situaţia critică a par­tidului liberal, la criza economică (cea politică este doar forma exteri­oară) rămâi buimăcit de atâta sim­plitate sigură, inconştientă aproa­pe. Veţi replica poate , un şef tre­­bue sa radieze siguranţa acţiunii la care răspunde; da dar siguranţa să nu fie inconştienţă ci voinţă lu­minată înfruntând cutezător împre­jurările. . Dr ei d. Vintilă Dr.Jiana a fost ca ,de obiceiu — nul şi încâlcit — apoi cei ce i-au răspuns apologetic au fost dezolanţi: o penibilă întreceri cuvinte linguşitoare, fiecare gra­nit să-şi plaseze limba în punctul nsibil al noului împărţitor de mi­­nistere. Toţi au uitat ca 3. Vintila utră­­it»uu este încăpăţânatu! susţinător al unei politici economice de sără­cire progresivă a puterilor producă­toare, că situaţia critică a partidu­lui se datoreşte rezultatelor expe­rienţei la care a silit o biată naţie r­ăbdătoare ca o cireadă. Toţi au uitat că d. Vintilă Bră­­tianu se complace în selectarea tâm­piţilor naţionali (cel ce-l vizitează că ora 6 dimineaţa s’a asigurat de aprecierea şefului), că nu poate su­feri pe oamenii inteligenţi, a căror vioiciune de spirit o socoteşte drept o ofensă personală, că socoteşte pe Gheorghiu sfântul onestităţii, pe A­teu Tramvai sinteza ştiinţei drep­tului, pe Tancred cel mai curat mi­nistru, iar pe Ghiţă Cocoşilă (se ştie că noul şef al liberalilor e tare unperstiţios şi la fiecare dimineaţă Ghiţă Popescu îşi pune cocoaşa la iisperţia mângâerilor superstiţioa­se ale d­lui Vintilă) ca pe cea mai mare capacitate inginerească. Se ştie că noul şef al liberalilor este ursuz, mediocru, purtând vrăj­măşie ascunsă oricui s’a arătat în­­trte zi cu alt suflet decât de slugă, dar în imensul partid libera! ni­meni nu i-a amintit cât rău a încet pâiii omul unei singure idei, misti­cul absurdului. Nu ne-au surprins osanalele d-lui Leonte Moldovanu trompetul ba­ca­lităţilor patetice. Biată ambiţie de provincie naufragiată pe ţărmul ri­dicolului ce se cere chemată «la muncă intensivă». Dar graba d lui Utrate Micescu de a lua primă în graţia d-ta! Vintilă Brătianu ne-a mâhnit în masura în care s’a rene­gat, s’a coborât. «Aşa cum se înfăţişează partidul în opera lui internă el este opera sufletului dv. Ţinem să vă expri­mam reecunoştinţa de a ne fi edu­­.­»t sufleteşte şi mândri­­a dv.». Aţi observat capul de mefisto al d-lui Intrate Micescu şi poate nu ştiţi cât se complace în ironia stre­curată diabolic în echivoc şi poate nu ştiţi că elogiul poate fi o cale de sângeroasă satiră. «Aşa cum se înfăţişează partidul în opera lui internă, el este opera sufletului dv.» rostit­ a d. Istrate Mi­cescu în salutar adresat noului şef. Aşa cum se înfăţişează partidul liberal în opera lui internă, impo­pular, provocator, element de gene­rala iritare, «sufletului» d-lui Vin­­tilă Brătianu o datoreşte. Şi dacă jupuiţi de dobânzi înspăimântătoa­re, toţi producătorii din cuprinsul ţării îşi blestemă ursitoarele şi zo­dia sărăciei (Vintilă Scorpionul) şi dacă partidul liberal este urât «aşa cum se Înfăţişează partidul în ope­ra lui internă este opera sufletului dv.». Ah ! capul de Mefisto al d-lui Istrate Mieescu (căci refuzăm să cre­dem­entro întrecere la lins a celei mai fine inteligenţe din partidul liberal). I › • i ¦ • t 4 » • • In tot partidul liberal nu s’a gă­sit un singur glas care să aminteas­că umilul adevăr: sărăcia ţării pro­vocată de neşovăitorul Vintilă Bră­tianu. Toţi s’au plecat până la pă­mânt, toţi şi-au înghiţit justifica­tele mârgeii, pentru a striga din :«ţi bojogii, urale nesfârşite. Nici un curaj, nici o obiecţie articulată, O unanimă şi ruşinoasă abdicare. Pe întrecere la lins, care-l mai ra­pid, care-i mai prompt. In defini­tiv noul zeu te poate face ministru (suspine crude pieptu-i zdrobeşte lui leonte Moldovanu) fie şi pen­tru o lună. Dar cine crede că din lingăi poţi .•cerata eroi ? Şi partidului liberal i se cere acum eroism, nu limbi flu­turate în căutarea locurilor sensi­bila ale şefului. Pamfil Şeicaru Pentru un cercetător calm al spi­ritului şi culturei contemporane — ocultismul — o problemă şi un act de cura­j. Necesităţi evidente Europei acestui început de veac o îndreaptă către un anumit ocultism. De afla­rea căruia dispun, însă, împreju­rări, experienţe şi lecturi anevoie de precizat. Prea puţini înţeleg sensul şi preţuirea ocultismului, încercata rânduire de metode practice tinzând o reelaborare a conştiinţei, o împli­nire a funcţiunilor spirituale (lângă logică, experienţă estetică sau reli­gioasă, lângă o sfioasă voinţă ,­­o voinţă transfigurată, previziuni,­te de MIRCEA ELIADE din adâncul ființei umane descoperim a­­celeaşi atribute cu care se împodobeşte conceptul Dumnezeu: putere creatoare şi cunoştinţă in afară de spaţiu şi timp», Dr. Otty( La connaissat­ee supra­normale, reviziune, psichometrie, etc.). Să a­­vem curajul de a o spune : cei cari se feresc astăzi de atari probleme evitându-le sau ignorându-le — vă­desc aspecte din laşitatea comodă a unei mentalităţi ce-mi repugnă. Sunt conştiinţe cari se tem de sur­pări. Temeiul sufletului nu e, în acest car, nici solid, nici elastic , o şubred. Mă feîicur că un studiu proaspăt a! unui gânditor italian îmi dă prile­jul de a reveni, discutându-le, asu­pra acestor întrebări. J-­Evola — pe ear® îl cunoaştem din câteva ©riţioi âtrftîîse împotri­va neoscol&stioet^ an­troposofiei şi toibofiei «Cgfe.-iodio- Do, precum şi din originala lui re­vistă «JJr* — publică în aBilychnis» (Noembrie) douăzeci de pagini mari asupra «Valorii ocultismului în cul­tura contemporană». E unul din a­­cele rare studii cari dovedesc înţe­legerea problemei, îndelunga Inti­mitate cu bibliografia necesară me­ditaţie, claritate şi originalitate. Da­că eu accept toate concluziile lui Evola, aceasta nu înseamnă că o a­­numită parte din gândirea lui nu e valabilă. E valabilă — însă numai pentru ocultiştii ce practică detaşa­­rea conştiinţei perooante de funcţiu­nile fiziologice prin cotidiană mun­că, iar nu prin experienţe din ace­lea pe cari le aflăm în mistica creş­tină. Evola nu e un religios­. Con­cretul misticei, actualizarea lui Christ prin efluviile izvorâte dintre contemplaţie activă­— îi scapă. E un metodolog, ca toţi ocultiştii pro­priu zişi. Un creer calm, preocupat şi încordat de un singur ţel, la lu­mina căruia «problema gnoseolo­gică ft ontologies, se rezolvă într’o problemă practică- s’ar spune teh - nicăi. Ste apropie de noultism, scrie E­­ voia, acei ce sunt nemulţumiţi de experienţa pozitivistă şi religioasă- Păstrând metoda pozitivistă, năzu­iesc totuş o spiritualitate autentică şi accentuată. Ştiinţă ocultă nu în s©amnft, iasă, divagaţii teoretice ci, experienţă. In esenţă, observă prea bine gân­ditorul italian, ocultismul se reduc© la un radicalism experimental. O pluralitate a posibilităţilor de expe­­riecţi (notez aici prima corespon­denţă cu temeiurile clib­erariului spiritual»). Experienţele sunt indi­­­viduale, efective, concrete — aşa­dar incomunicabile. Evola nu precizea­ză, dar eu înţeleg că toate aceste ex­perienţe ocult© converg către ace­laş scop : reconstruirea conştiinţei pe adevăratul plan spiritual, deta­şa­rea ei de aşa numitele legi ale co­­relaţiunei psihcfisic© (de mult anu­late, pentru minţile clarvăzătoare, prin unele rezultate ale metapsihi­­­cei). Se dezvoltă în coaştiisţă posi bilităţi de cunoaştere a realităţii — pierdute prin atrofiere. Termenul Gcuno­eştere» , impropriu, însă, o­­­cultismului. E o ataşare de reutitate, care poate ajunge o modificare, o transformare a acestei realităţi. Funcţionând organic, omul modifică mediul, formele naturei şi intensita­­tea energiei ce le însufleţesc. Oculti»­tul poate sistematiza, conoeutia şi verifica puterile de modificare con­ştientă a realităţii împrejmuitoare. Dar acum, alunecăm într’un prag­­matism magic. Evola nu o spune, dar gândirea îl apropie pragmatis­mul de ocultism. (Apropierea s’a mai făcut, dar privită ca o critică adusă pragmatismului). Ifttr’un pa­ragin? final — Nostalgie — Evola evoacă admirabilele timpuri pri­­­mitice, când oamenii nu erau stă­pâniţi de «represents?!*, nu cunoş­teau «binele şi răul» — ei numai forţele pe cari ie simţeau izvorând din îr.sfiş viaţa lor, şi ou cari po­r a acea o. naturii, o modificau. Forțele acestea au ajuns, cu vro­(Citiți continuarea hi pag. 11-a. . Au trecut airoape (Doi ani, de când mareşalul Foeh ftdeclarat oft în curând va­ Isbuc^T un războiu mai cumplit pecâţi jel da eri, cu­prinzând în Vârtejul său până şi femeii» şi copiii. Nimeni nu va îndrăzni să tăgă­duiască mareşalului dreptul de a exprima păreri cu privire la răz­­boiu. Şi nimeni nu a aşa de miop­­să muă vadft unele fapte pozitive, care fac atât de gravă profeţia lui Fooh. Să cităm câteva: 1) Statele anarhiste. — Până azi, dreptul ginţilor părea o realitate. Era de la sine înţeles oft orice po­por, câtă vreme nu atinge intere­sai» altora, are dreptul de a-şi or­ganiza viaţa sa internă, potrivit unui ideal propriu. — Războaiele se porniau de obicei, pentru chestii de graniţa, de Influenţă în colonii etc. Nimănui nu-i trecea prin gând să ajungă la conflete cu vecinii pentru motive de organizare in­ternă. Ca un sem­n de respect reciproc, persoana ambasadorilor era încon­jurată de o atmosferă deosebită, care aducea aminte în oarecare mă­sură de caracterul sacru al solilor... Totuşi, ne-a fost dat să vedem în timpurile moderne o Inovaţie: unii diplomaţi s’au coborât la rolul jos­nic de conspiratori şi au fost ames­tecaţi chiar în asasinate politice Numele cu trtrui ministru plenipo­tenţiar care trăgea odinioară firele politicei balcanice răsună şi azi în urechile noastre cu acelaş ecou, ca şi numele criminalilor din filme. Dar, orişicum, lucrurile se petre­ceau încă după perdea, chiar şi în răsăritul Europei, — ceea ce însem­na că opinia politică internaţională le reproba şi le repudia cu scârba. Iată însă o inovaţie recentă de tot: State care rup definitiv cu tre­cutul şi voesc să impună o anume concepţie de viaţă nu numai între hotarele lor, dar plănuesc să feri­cească cu de-a sila şi pe supuşii al­tor ţâri. Pânâ acuma cunoşteam a­­narh­işti individuali; acuma vedem şi State anarhiste. (Au mer­eit Ini­ţiativa până acolo, că au pus la cale răsturnarea ordinei interne în ţări reputate pentru libertăţile lor, cum sunt Anglia şi Franţa). Urmării© acestei situaţii sunt nu se poate mai grave: astfel de state, prin esenţa lor, sunt în stare de război, cu toate ţările care n’au a­­doptat tipicul lor politic şi social prin urmare, cataclismul proorocit de Foch poate isbucni nu până în 20 de ani, ci chiar până în 20 de ani sau 20 de zile. 2) Armate asasine. — A doua ino­vaţie caracteristică e aceasta: Tru­pe organizate nu pentru Lupta con­­tra unei armate de invazie, ci pen­tru crima în masă, mergând până la uciderea femeilor şi a copiilor . Războiul vechiu se lega uneori de idei de înaltă moralitate. Gând a dispărut concepţia teologică (Cru­ciatele) a rămas cea pur umană : cavalerism faţă de adversarul desar­mat, cruţarea celor care nu poartă arme: bătrâni, femei, copii... şi pro­hibirea armelor barbare. Gloanţele dum-dum erau considerate ca un mijloc criminal şi dezonorant iar când s’a auzit de o posibilă între­buinţare a gazelor toxice, metoda s’a părut aşa de bestială, încât convenţia dela Haga (dacă nu mă înşel) a oprit în chip categoric a­­ceastă tentativă de crimă în masă. Şi totuşi, pe vechi ni se par acele­­hapuri 1 — vechi aproape ca şi pe­­rupeie regilor, ai căror generali fă­­ceau războiul după codul maniere­lor elegante: Messieurs les An­­glais, tirez Ies premiers... Iată că într’un singur deceniu, dela înche­ierea păcii până azi, am evoluat a­tât de repede, încât anume oştiri organizează uciderea populaţiei în masa. Dela armate de cavaleri, am ajuns la armate de asasini. (Citiţi continuare în pag. II a). --------xox-------­mnwit Sa le conduci ca d. I. G. Duca în ultimele zile, e nevoie de oarecare stăpânire de sine şi bravură. A fost asemeni acelor generali mexicani cari, puşi în faţa plutonului de exe­cuţie, refuză să fie legaţi la ochi şi comandă singuri, foc. D. Duca, ex­­moştenitor prezumtiv al lui Ion Bră­tianu, s’a văzut nevoit, de către înalte raţiuni de partid, să-l propu­nă pe Vintilă la o şefie care, la rup­tul capului, vistiernicului, nu i s’ar fi cuvenit. Şi a constat d. Duca, pe când cu o eleganţă pură de orice șovăire, sorbia această amară cu­­po, că nu trebuie sa insiste prea mult pentrucă membrii partidului U­beral să-i dea ascultare. Vintilă fu astfel încoronat și avu de suferit pe lângă discursul delfinului său și «* acoladă a acestuia. Se vede bine, d. Duca s'a întrecut pe sine, s’a auto­­martirizat cu un entuziasm Intr’a­­devăr naţionalMbercU, căci mai pre­sus de râvna şi deşertăciunea-i per­sonală, a pus slava dinastiei şi ne­cesităţile tribului. Răsplata, desi­gur, va veni­ ierarhică şi prin aceas­ta in­contestabilă. In oastea liberală, nimeni nu poartă bastonul de şef­­suprem la servietă. Răbdarea e prin­cipala virtute a mercenarului care s’a nimerit în slujbă la Viorica. Un asemenea surplus de devo­tament, o astfel de supralicitaţie de oficii, a furnizat domnul I. G. Duca, In memorabila şedinţă de ungere a d-lui Vintilă. Intr’o supre­mă genuflexiune oratorică, d-sa a proclamat nevoia urgentă ca Ion Brătianu să fie nemurit In bronz pe Mito din pieţile Bucureştilor. Parti­dul, — delegaţi şi parlamentari, — au aderat fireşte, şi se spune că in­­tr’una din primele şedinţe ale Ca­merei se va vota proiectul de lege pentru erectarea statuei defunctului. Bucureştii vor aparţine, deci, prin monumente, Broştenilor, după cum Florenţa aparţine Medicişilor. Să protestăm, cu umbriţă. Nu pentru­că am nesocoti calităţile şi servicii­le răposatului dictator. S’ar putea chiar, ca protestul nostru să cores­­pundă mai precis felului de a gândi în asemenea chestiuni, al lui Bră­tianu, decât avântul, semănător, de bron­zuri, al d-lii Duca. Dar statuia lui Ion Brătianu e cel puţin prematură. Am prefera, In locui-î, mărturisim, un monument al lui Alexandru Cuza, principate celei dintâi uniri şi a celei dintâi împroprietăriri. Ne am aştepta, «a­poi, să vedem crescând la o răspân­tie, augusta figură, equceră, a re­gelui Carol, comandantul răsboiu­lui pentru Independenţă, fondatorul regatului, ctitorul României, a că­rui domnie se aseamănă cu a lui Ale­xandru cel Bun şi a lui Ştefan cel Mare. Avem , drept, gesticulaţia la bronz a romanticului său sfetnic, Brătianu-tatăl. Dar dacă la prea mă­rina acestuia, s’ar adăuga acton aceea a fiului, cu uitarea deplorabi­lă a regelui său, Ferdinand­­, care şi el îşi merită monumentul, »« s’ar putea numi, toată această ostentaţie, această precipitare în bronz, aceas­­lă galerie familiaid zvârcolită sub cerul acaparat al capilalei, nu s’ar putea oare numi obrăznicie liberal­­brăticnică. Nut­ a­ru­l Cal­­i­gar« O armată contra răsboiului de S. MEHEDINŢI

Next