Cuventul, februarie 1928 (Anul 4, nr. 1003-1031)
1928-02-01 / nr. 1003
Anul al IV-lea No. 1003 REDACI IA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, blit ALA SABINA K, « I »78/10 Administraţia Telefon [ Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C» GONGQPQL_____ Publicitatea ziarului concesionata exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada (Jost Karagheorghevici) 9 Telefon t 3itás 4 AGENTUL provocator Duca -----ec-woo------ Marea adunare a preşedinţilor tuturor centrelor studenţeşti din ţară, reprezentând oficial şi recunoscut întreagă tinerimea academică din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernăuţi, Chişinău, Timişoara, Oradea-Mare şi Arad, a trimis presei, şi va tipări pentru public, un comunicat în care, lămurind împrejurările în care s’au produs şi amintitele tulburări şi pedepsele cari nu au sfârşit încă a curge peste capul studenţimii, declară că guvernul este direct părtaş la aceste dezordini şi devastări, şi se întreabă de ce el nu a stat în proces alături de studenţi pe banca acuzaţilor. Afirmaţiile studenţilor sunt de o preciziune care nu lasă nimic de dorit: «Guvernul ţării s’a arătat foarte binevoitor cu noi înainte de congres. Ne-a dat mai mult decât ne-am fi aşteptat. Ne-a permis şi ne-a îndemnat să facem cât mai mult naţionalism şi antisemitism... Ne-a permis să facem manifestaţie de stradă... obligând autorităţile să ne dea concursul». Şi mai departe : «...guvernul a voit scandalul, pe care l-a avut însă în mod neaşteptat de mare. Guvernul a dorit diversiunea. Soarta a pedepsit guvernul, întorcând diversiunea în defavoarea lui. Prin urmare, nu mai e nici un fel de îndoială : mişcările studenţeşti cu congresul de la Oradea, cari au degenerat în cunoscutele şi tristele devastări al căror epilog nu e încă încheiat, au fost organizate din îndemnul şi cu ajutorul d-lui I. G. Duca, ministru de interne în cabinetul d-lui Vintilă Brătianu. Desigur nu era nevoe de acest document autentic pentru a proba complicitatea — aş zice aproape iniţiativa — guvernului în nenorocitele întâmplări de la Oradea. Ziarul nostru a afirmat-o şi a dovedit-o la timp. Dar şiretenia măruntă şi şerpuitoare a d-lui Duca a isbutit să se strecoare cu ajutorul censurii printre acuzaţiile noastre precise. Acum cenzura nu mai poate ajuta cu nimic. Declaraţia studenţilor, cari au organizat congresul de la Oradea şi cari sunt în măsură să cunoască toate împrejurările, s’a produs. Ea este, după cum am arătat, destul de gravă pentru ca guvernul, care s’a solidarizat cu operaţiile ministerului de interne, să nu mai poatâ rămâne nici douăzeci şi patru de ore la cârma treburilor publice. Evident, d. Duca se poate înscrie în fals împotriva declaraţiilor Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România. Poate. Dar nu o va face. Nu o va face pentru că cna ştie că amănuntele de o dureroasă preciziune cari vor urma din partea studenţilor, nu ar face decât să agraveze situaţia. Ştie că se pot repeta — şi confirma cu martori — convorbirile cari au avut loc între d-sa şi conducătorii studenţimii în ajunul congresului de la Oradea- Mare; ştie că se poate ori când spune în public câţi bani a dat, cui a dat şi cu ce indicaţii a însoţit banii, atunci când i-a dat. Comunicatul U. N. S. C. R. va rămâne deci fără replică din partea guvernului. Dar tocmai de aceea țara e datoare să intervină prin organele ei legale — sau numai reprezentative — pentru ca prezența nefastă a acestui guvern la comuunarea statului să înceteze cu un ceas mai devreme. Căci, departe de a încerca să arunce uitarea asupra dureroaselor incidente de la Oradea, în care vina îi e dovedită, ministrul de interne Duca îşi continuă opera de provocare. Cei 380 de studenţi eliminaţi, fără nici o vină, după indicaţiile poliţiei aceluiaş d. Duca, ministrul care îi îndemna să facă antisemitism, eliminări împotriva cărora am protestat noi, protestează facultatea de litere, va protesta marele colegiu universitar şi trebue să protesteze ţara întreagă (şi cam până la sfârşit vor fi reprimiţi tocmai din pricina acestor protestări), nu sunt decât victimele sadismului iresponsabil al unui ministru care caută o diversiune cu orice preţ. Şi nu pregetă — pentru aceasta — de a ar avca din nou pe studenţi în stradă, probabil în bătaia glonţului sau vârful baionetei. Agentul provocator Duca este descoperit. Aşteptăm acţiunea opoziţiei. Măruntele tertipuri la care ministrul de interne recurge în toate împrejurările dificile, nu-l mai pot salva. Nu mai trebue să-l salveze. In faţa probelor categorice ministrul deliquent trebue să tragă imediat consecinţele, iar împreună cu el guvernul care a avut curajul lau imprudenţa să se solidarizeze. Aşteptăm deci acţiunea opoziţiei,şi dincolo de ea CUVÂNTUL REGENŢEI. Vulcanii Din câteva unghere ale pământului vin veşti despre izbucnirea vulcanilor. După tăceri mai mult sau mai puţin îndelungate, de ani sau decenii, aceste cuptoare subpământene ale lui Hephaistos îşi reiau activitatea sgomotoasă. Să fi fost amuţit oare de spaima urgiei răsboiului şi să fi prins curaj, astăzi, când mesagiile de pace se încrucişează peste continente şi ies o pânză a Penelopii, la fel de şubredă? Fapt este că ciclopii descuiţaţi să tot făurească arme pentru Ahilevţii universali, s au hotărît să iasă la iveală. Vine o vreme când şi cei mai modeşti dintre autori îşi pierd răbdarea şi se decid să-şi smulgă masca anonimatului. De acum lava şi pietrele vor lapida şi vor unge cu smolă păcatele muritorilor, îi vor arde şi-i vor îngropa în racle de aspest pentru viitoare descoperiri arheologice. Din fericire erupţiile sunt foarte departe de noi şi nu riscăm să ne prăpădim respiraţia. Plinius al nostru poate continua să hiberneze na venit încă timpul să se frământe nedănd spectacolul noilor vezuvii. Cu toate că unii răutăcioşi sunt de părere că avem şi noi glodoşii noştri.Ei merg până acolo cu maliţiozitatea în cât descoperă afinităţi între izbucnirea recentă a vulcanilor şi redeschiderea parlamentului Fără să ne lăsăm aşa de uşor cuceriţi de această analogie — ori cât atâtea din şedinţele Camerelor seamănă a erupţiuni plodoase şi ori cât s’ar alege mai mult fumul şi pulberea de toată elocinţa parlamntară — nu ne vom lăsa robiţi sugestiei şi ne vom întreba: Ce este un vulcan? In opinie curentă, vulcanul reprezintă o energie condensată, latentă, capabilă de demonstraţiuni vehemente, numai împrejurările să i-o permită. întrebarea, însă, este: care din cele trei ipostase ale acestui fenomen de grandoare fizică reprezintă mai cu adevărat pe vulcan: energia virtuală aţipită din sânul pământului, circumstanţele graţie cărora virtualitatea aceasta evoluiază spre expresie sau însăşi expresia, trâmbele şi trâmbiţele de alarmă, deslănţuirea viziunilor apocaliptice, dansul Titanilor călcând în picioare idolii de lut, ai trecutului, treptele de piatră îngrămădite una peste alta, în drum către Olimpul de unde va să fie izgonit Cronos . Pentru că asupra unui punct se pare să fim cu toţii de acord: un vulcan stins nu se mai cheamă un vulcan. El poate să fie reţinut în muzeul amintirilor geografice, sociologia însă nu are ce face cu dânsul. Pe versantul lui domesticit doar economia domestică îşi poate întinde certurile de odihnă. Istoria nu are ce căuta la dânsul. Şi atunci, întrebaţi-vă: suntem în vreuna din acele trei ipostase ale fenomenului vulcan sau le trăim pe câteşi troie, în aşteptarea încoronării finale? Mai ales dacă vă amintiţi şi de «morlacii» subpământeni ai lui Wells şi dacă dintr'un uşor joc de cuvinte, aţi voi să-i apropiaţi de «morlacii» sau valahii cei negri, ai istoriei noastre naţionale Perpessicius Nae Ionescu --------exo------- Campania de răsturnare începută la Iaşi cu toată temperarea pe care şi-a impus-o opoziţia spre a putea menţine mulţimile în cadrul ordinei şi legalităţii, a impresionat profund guvernul. Deşi se ştia dinainte de câtă popularitate se bucură opoziţia, — sau de câtă impopularitate suferă guvernul , spiritul manifestaţiilor de la Iaşi a pus guvernul pe gânduri asupra celor ce vor urma : Bucureşti... Alba Iulia... Opoziţia nu admite nici o concesie Intervenţiile făcute pe lângă conducătorii opoziţiei spre a-i face să renunţe la campania de răsturnare au dat precum au» spus la vreme şi precum se dovedeşte acum, agreş, guvernul încearcă actualmente noul intervenţiuni pentru a obţine anumite concesii în această campanie de răsturnare. Anume să nu se atingă chestiunea împrumutului şi a stabilizării, spre a nu stânjeni «negocierile» pe care guvernul pretinde că le poartă în streinătate şi care ar fi aproape de o conclusie. Minciună sfruntată, căci împrumutul şi stabilizarea sunt astăzi mai departe de încheere decât când d. Victor Antonescu pleca la Paris. Şi mai ales să renunţe la Albalulia. RĂSPUNSUL OPOZIŢIEI A FOST: NICI O CONCESIE, — GUVERNUL SA DEMISIONEZE! D. Duca împotriva d-lui Vintilă Brătianu Slăbiciunea d-lui Vintilă Brătianu, care nu ara curajul — absurd şi primejdios — pe care-l are (?) d-l Duca , de-a trimite in judecată pe leaderii opoziţiei pentru «campania de defăimare a Ţării în străinătate», a lansat din nou pe ministrul de Interne şi viitorul şef al parti-,dului împotriva preşedintelui de consiliu şi actual conducător al partidului. D-l Duca, nemulţumit de rezerva pe care şi-o impune d-l Vintilă Brătianu, — şi i-o impune faţă de opoziţie — se plânge că «d. Vintilă Brătianu va compromite situaţia guvernului şi partidului nevoind să continue până la sfârşit politica tradiţională a lui I.I. C. Brătianu, de mână tare». Dar se pare că nici partidul nu mai crede în valoarea formulei, — 9» e mai mulţumit să plece de la cârmă în oarecare linişte, decât... prin Alba Iulia. Când va demisiona guvernul După impresiunile lamei guvernamentale care nu ascunde cât de critică e situaţia guvernului, d. Vintilă Brătianu — cum am mai arătat — aşteaptă «un moment politic» spre a demisiona. Acest moment politic este situat, după aceleaşi impresiuni, între 15 Februarie şi 1 Martie. Adică, guvernul consimte şi el, prudent, să nu se ajungă la Alba Iulia. Mintea de pe urmă, — cum se zice — pare a fi venit la timp, înainte, odată în viaţă, şi d-lui Vintilă Brătianu. tdv. ANCHETE POLITICE lumii ft italie Opoziţia nu admite nici o concesie. D. Duca împotriva d-lui Vintilă Brătianu. CÂND VA DEMISIONA GUVERNUL La Iaşi s’a dat semnalul ridicării în masse a poporului românesc de pretutindeni împotriva ocupaţiei liberale. N’a fost o Dacie sau o sală a Transilvaniei oarecare, o adunare urbană şi suburbană la care domni cu şliţ şi cu ştaif ridică imprecaţii constituţionale şi braţe desnădăjduite spre tavanul de care atârnă ghirlandele de crenguţe de brad şi de hârtie colorată rămase de la ultimul bal al plutonierilor reangajaţi, la care violenţa n’are alte urmări decât de a împroşca cu salivă pe fruntaşii cei mai apropiaţi şi a proecta paharul cu apă pe chelia fostului şi viitorului senator. Dar satele din Nordul Moldovei, au ocupat bătrâna capitală, după un marş apăsat, îndesat, irezistibil, jandarmii au intrat în pământ şi şi George Brătianu n’ar fi găsit destule pâini şi destule kilograme de sare spre a întâmpina la bariere, după cum se cuvenea, pe aceşti nenumăraţi aleşi ai Ţării de sus la noul divan ad-hoc. » D. Iulia Maniu a fost purtat pe braţe de la gară până la hotel şi mulţimea, ca unul, cu inima larg deschisă, cu mintea desfătată, cânta... Cânta! Aţi auzit ceva mai nou, mai minunat, mai tonic, de zece ani încoace ! Erau secţiile, erau companiile înfrăţite, erau batalioanele desrobirii, cari aminteau pe celelalte, cele albastre, din a doua jumătate a lui August 1916, cari mergeau la luptă şi ele, muzicale şi copleşitoare de dragoste frăţească, de sacrificiu consimţit cuun refren pe buze, cu câte un mănunchiu de muşcate şi de busuioc la capelă şi’n vârful baioneţii.Şi n’a fost cel mai tangibil simbol al Unirii noastre indestructibile, Iuliu Maniu dus în triumf de Moldoveni? Adorat de toată suflarea ardeleană, Maniu se putea retrage în dosul meterezelor Transilvaniei jignite şi pălmuite de zece ani de lovituri de stat, de mizerabile devastări politice şi sufleteşti şi asvârlind anatema asupra vechiului regat, îi era nespus de uşor să întreţie o mişcare obstrucţionistă, un suflu autonomist, asemănătoare celor din Iugoslavia, cami la fiecare cotitură a existenţei sale de azi pun în joc însăşi unitatea acestui stat. Moldovenii şi noi toţi din România de eri am priceput acest lucru şi uralele cari I’au întâmpinat la Iaşi pe Iuliu Maniu, sânt doar preludiul lungilor aclamaţiuni pe cari I Ie rezervă Istoria României Noul. In acest spirit şi sub asemenea auspicii sântem îndreptăţiţi să socotim adunarea de la Iaşi ca începutul răsmeriţii întregei suflări româneşti pentru descătuşarea Ei, pentru regăsirea Ei în tradiţia Ei specifică de disciplină latină, în setea Ei arzătoare de dreptate, în dorinţa Ei mereu zădărnicită, de pace şi de muncă, în umanitarismul Ei generos, în larga şi primitoarea Ei îngăduinţă faţă de toate neamurile, toate credinţele şi datinele, în tot ceea ce alcătueşte, dealungul unor secole cum n’a cunoscut mai sumbre şi mai chinuite istoria nici unui popor, tezaurul El milenar. Zece ani de zile o fracţiune politică sprijinită pe o conspiraţiune de pretoriei» se luptă să sugrume sufletele, să îndobitocească minţile, să scârnăvească conştiinţele, să schimbe o naţie întreagă într’o turmă de robi, o zestre de slugoi şi de infami pe cari să şi-i treacă din mâna în mână, mânaţi cu biciul şi înţepaţi în şeare cu ţepoaele când nu merg prea repede şi când se încovoaie prea mult, după cum, printr’o spoliere de fiecare zi, printr’o secătuire a avuţiei publice şi particulare, urmărite potrivit unui plan diabolic, au isbutit să cumpere pe nimic, la cel mai formidabil arici odată!... arici de două ori!., pe care l’a cunoscut vreodată istoria economică, măduva, suaga, sângele şi substanţa unui popor întreg. Un pumn de fanarioţi!.» Scoborătorul lui Iani Grecul, cârc-serdar în satul Brătieni şi strângător de biruri pentru scaunul domnesc al Caţaonului de la Bucureşti, Ion Duka (a nu se crede că descinde din ilustra familie Bukas domnitoare în Byzanţ) şi încă vre-o câţiva valeţi ai acestora, iată ce alcătueşte armata de ocupaţiune a teritoriului naţional după ce cealaltă, a lui Mackensen i-a trecut mâna. Dar pe valurile spumegânde ale mării româneşti umflate, corăbioara lor de corsari joacă chindia morţii. Au strâns pânzele împrejurul catargelor, cârma s’a rupt şi apa gâlgâie în cala doldora de bogăţii prădate. După ce au înfipt pumnalele în beregata tovarăşilor împovăratori, cei mari, şefii abordagiilor memorabile şi sângeroase şi-au trecut colacele de salvare împrejurul trupurilor pe cari le sgârţăie febra supremă şi cu ochii închişi, se asvârlă în abiz. Nu le trimeteţi nici o barcă, nu-i pescuiţi cu nici-o undiţă. Lăsaţi-i să se ducă la fund, cu ghiulele ignominiilor legate de picioare. Cântaţi, Români de pretutindeni! • Alexandru Spiriţescu anch’io son’Vittore*! T de N. N. TONITZA D-lui Mihail Sadoveanu Plastica românească trece printr’o criză curioasă, încercările eroice, cari s’au făcut şi se fac mereu, de vre-o cincisprezece ani, pentru a risipi haosul în care zace judecata şi sensibilita- tea publică, faţă de arta contempo- rană — n’au adus încă la rezultatele cuvenite. Progresele educaţiunii noastre s’au săvârşit unilateral şi stingher. De aici, atâtea surprize, atâtea gafe, atâta ridicol — pretutindeni la noi şi în egală măsură în orice clasă socială. ( Boeri şi plebe, profesori universitari şi analfabeţi —d au cu toţii aceiaşi vagă certitudine despre ce este frumos şi urât, bun şi prost, farsă şi serios — în plastica noastră contemporană. Şcoala de la noi — ca toate şcolile de pe glob — a dat, succesivelor generaţii, mai multă instrucţie decât educaţie. Cu capul greu de nume, de date şi sisteme — copilul a ieşit în lume cu sufletul răcit ca o vatră, în spuză căreia nimeni nu s’a mai îndurat să arunce un vreasc nou, ca să pâlpâie acolo o luminiţă înviorătoare. Fiecare copil — debarasat de şcoală şi profesori — s’a aruncat apoi, avid, asupra singurelor izvoare din cari putea să soarbă, nu învăţătură pozitivă, ci freamăt sufletesc, adieri răscolitoare de fantezie, vijelii şi chiote de viaţă. Felurite sunt izvoarele acestea binefăcătoare ale Artei. In ţara noastră, din lipsă de muzee, ele s’nu limitat însă numai la literatură. Iată pentru ce, un cetăţean român, la întâmplare din media intelectuală, va şti să se descurce mult mai uşor într’o problemă literară, decât în una plastică. Va admite în literatură — (şi se va pasiona pentru ele) — peisagii, chipuri şi puneri în scenă — pe care nu le va admite, ba din potrivă le va găsi lipsite de bună cuviinţă şi de sms estetic, în plastică. Şi viceversa: Se va entuziasma în plastică de o serie întreagă de dulcegării anoste, cari, aflate într’o carte literară, l’ar exaspera. Va gusta, bunăoară, cu înaltă voluptate, o pagină, izolată, din Stendhal, şi numai pentru calităţile ei literare ■,— dar va fi neputincios să savureze, numai pentru calităţile ei plastice, o pânză de Matisse. Va sesiza, cu plăcere estetica, sobrietatea deprimantă cu care, de pildă, Dostoiewski zugrăveşte pe cutare declasat asimetric, şleampăt şi cretin — dar se va cutremura de scârbă dinaintea unei hârbuite făpturi omeneşti, ieşite din penelul, necontenit dramatic, a lui van Gog. Va surâde, cu legitimă compătimire, la cetirea unei pagini de Radu Cosmin, în cari ni se descrie un parc cu copaci de şocolată, frunze de hârtie higienică, alei de sacâz şi lacuri de unt de retină — dar va cădea în extaz dinaintea unei grădini similare, zugrăvite de Kimon Loghi. Va găsi că sunt orori defilările de nuduri cu căpăţâni de manechine de ceară şi trupuri de lanoino din romanul — (pentru uzul manicuristelor și ofițerilor)— scris de domnul Popescu-Strapontin, student la drept și căpitan de cavalerie, — dar va bâlbâi, doborât de formidabilă emoțiune — în fața unui panou simbolic al d-lui Mirau» — Ah! C’esţ épatant!.., c'esl un Véronése /... Şi fiindcă veni vorba de d-l Mirea.... . Am, de câteva zile, pe biuroul meu trei desemne, creionate de mâna acestui «maestru al tuturor maeştrilor români» — și lângă ele o serie de studii desemnate de o adolescentă, care n’a făcut până acuma nici un fel de şcoală de pictură, n’a avut nici un profesor particular şi — spre norocul ei! — n’a fost călăuzită de nici un «maestru al tuturor maeştrilor» din România sau de aiurea. D-l Mirea e un «clasic» — («marele nostru clasic») — şi vecina d-sale de pe biuroul meu,o„, încă nici elevă, o fetiţă sălbatică, crescută în pâcla intelectuală a unui oraş de provincie, unde nu a răzbit până acum veste nici despre clasicism, nici despre impresionism nici despre expresionism. Deabea dacă se ştie acolo că pictura e o «dexteritate» care se învaţă, cu acuarele, la pension — după cromolitografiile cu flori ale unei oarecare doamne Klein, ce trăeşte în Germania. Desemnele acestui fraged talent — (numim pe Adina Paula Moscu) — au, faţă de acele ale d-lui Mirea atâta surprinzătoare înţelegere a chnicului autentic, atâta pondere şi închiegare, atâta sens profund plastic — încât stai ţintuit locului de o dureroasă nedumerire. E posibil ca acea platitudine în caracterizare, acea diaree de lapis care trădează absenţa totală a unui contact sensorial cu lumea pipăibilă, acea impertinenţă grafică fără noimă — morfoleala aceia, în linii şi forme, a «maestrului maeştrilor» — Mirea — să circule sub eticheta de clasic ! Iată o farsă, din cele mai grosolane, care se serveşte contemporanilor noştri, de mai bine de treizeci de ani şi pe care am strigat-o şi o strig mereu — nu pentru ca să lovesc într’un om, ci pentru că, în materie de artă, şarlatania mă doare şi mă revoltă, aşa cum mă doare și mă re ."yw w<* .■*«* *» • ** ------eov'C-«o—— fi PAGINI 3 LEI Miercuri 1 Februarie IS23 INDISCREŢII AVIATICE Continuăm seria începută. Ce fericiţi am fi dacă n’am avea indiscreţii de făcut pentru motivul că totul ar fi normal. Dar aşa cum merge, lanţul indiscreţiunilor e lung, nesfârşit. Dacă ieri un mare şef al aviaţiei şi-a permis să încarce într’o camionetă a Statului un aparat de sudură autogenă de la Arsenalul Aeronauticei şi să-l ducă la moşia sa, cale de 50 km., spre a repara nişte maşini agricole, azi ne găsim în progres. O camionetă şi un aparat de sudură autogenă e o bagatelă, faţă de construcţia unei case întregi (zid, beton, lemn, etc.) numai cu soldaţi din Aeronautică. Intre 60—100 oameni pe zi, timp de 10 luni fără încetare, şi-au dat sudoarea lor pentru construcţia unor case mari şi frumoase în care nu numai că locueşte un domn general de aviaţie, dar încă s’au închiriat apartamente şi la particulari. Să mai vorbim de mobilier, electricitate, sonerie, diverse amenajări! Nu, căci ele se înţeleg de la sine. , Nu este acesta un progres realizat în fericitul corp al aviaţiei româneşti! Poartă-te frumos că te spun cine eşti ăla! 2. Se zice că toate licitaţiile din Aeronautică sunt monopolizate de un singur om, d. A....1, care are orice de vânzare, de la avioane, paraşute, instrumente de bord, până la materialul cel mai mărunt necesitat în aviaţie. Cum se face oare că atunci când, întâmplător, nu oferta d-lui A...I, este cea mai ieftină, licitaţia se amână sau se anulează pentru un motiv sau altul. Dar ceva încă mai grav. Cum se face că acest domn poate livra materiale aduse din străinătate cu preţuri mult mai mici decât se pot vinde la însuşi locul de origină? Nu este oare ceva mai complicat aci? Nu e cazul de a preveni siguranţa generală a statului şi Marele Stat Major. Sigur este că între acest individ şi anumite elemente de la Direcţia şi Arsenalul Aeronauticei, există legături interesate pe cari le vom desvălui repede, repede, dacă după acest avertisment nimic nu se va schimba. Ajunge atât Domnilor! Un pas de mai faceţi pe acelaş drum, v’aţi curăţat 3. Una boacănă. Un general în activitate din armata noastră îşi clădeşte cu soldaţi şi complect ajutor dela oaste, bine înţeles, o casă spre aşi odihni trupul după o viaţă întreagă pusă în serviciul ţării. Casa s’a terminat; ea a fost închiriată Aeronauticei pentru Divizia Aeriană, iar proprietarul ei locueşte într’o casă proprietatea Ministerului de Răsboi. Practic, frumos, cinstit şi în particular demn! Armata şi aviaţia în progres. 4. «Celalt» ofiţer aviator superior, ne-a pus sub ochi, o serie de articole din Revista «Aeronautica» semnate de un mare şef a« A vi a- ţie» noastre în care vorbea de tactică şi strategie, desigur aviatice. Eram mulţumit că avem şi noi tacticieni şi strategi în aviaţie. Dar «celalt» mi-a calmat entuziasmul şi mi-a pus sub ochi şi în paralelă, textul original străin, în traducere «mot-à-mot». Nu-i nimic nou sub soare, şi totuşi lista noastră nu s’a terminat. «CeEaSt» ofiţer aviator superior f —oo^feoo „Stil intim! Da, iubite domnule Pisanu, ai mare dreptate. Vorbim şi scrim foarte urât, şi aceasta din cauză că suntem inculţi. Liceele noastre sunt lipsite nu numai de «studiile clasice», cum ai bunăvoinţa să scrii, c de orice fel de studii. Adevărul est că nu se învaţă nimic în ele. Se poate discuta dacă studiile clasice des humanitás», cum așa de sugestii le zic francezii, reprezintă timp pierdut pentru un viitor medic sau inginer. In ce mă priviște sunt convins că bruma de cultură clasică pe care mi-au băgat-o tre cap, un Anglei Dumitrescu, V. D. Păun sau Georgian, pe cari am avut fericirea să-i am profesori, mi-a servit în meseria mea de inginer. Măsoare insă cineva timpul pierdut de un bacalaureat total lipsit de cultura clasică şi ignorant în specialitatea ce şi-a ales-o. Acesta este produsul liceelor noastre. Micul procent de absolvenţi cari pot trece proba bacalaureatului sunt especialişti» nu bacalaureaţi în «litere şi ştiinţe» cum eram noi. Nu străluceau de cultură bacalaureaţii de pe vremea noastră, dar totuş noi ştiam căii puţin din toate. Astăzi bacalaureaţii ştiu foarte puţin din «specialitate» şi nimic den marele rest. Am o mare satisfacţie că un gazetar pledează pentru studiile clasice şi se revoltă de lipsa de stil şi puritate în limba scrisă şi vorbită. S'a schimbat ceva de pe vremea când eram eu în liceu. Pe acea vreme, Păun trimetea la «gazetăria» pe elevii cari făceau fraze negramaticale şi întrebuinţau neologisme. Ce mai înjositor calificativ pe Ion Păun îl dădea unei compoziţii era: «stil gazetăresc». Îm pare bine ci Păun al zilei, nu mai este profesor ca gazetar. îmi pare bine din egoism, dar mă gândesc că dacă Păun, în câteva sute de exemplare, ar fi încă profesor, noi gazetari n’am avea nevoe să atragem atenţia lamei «culte» că scrie şi vorbeşte urît. Păun nu permitea întrebuinţarea nici unui neologism, erau nevoiţi să înlăturăm chiar pe cele mai împământenite, şi să întreba irităm perifraze când nu găseam un cuvânt băştinaş. Azi pe vrema «standardizării», «raţionalizării» şi a altor «naţionalizări» asemenea pretenţiuni sunt absurde. Noi trebue să combatem pe: «ambele trei chestiuni» în gura unui profesor quasi-universitar; pe «acestea este basme» în gura unui fost ministru conservator; pe mahalagiimul «care va să zică» întrebuinţat la fiecare frază de marele maeştru al cuvântului Micescu; şi pe «chestiuniliste mulţi» a d-lui Vintilă Brătianu. Aş dori numai ca astfel de preocupări să le aibă tineretul, fiindcă altfel probăm doar atât că bătrâni ca d-ta și ca mine nu pricepem pe cei tineri. Titus Enacovici