Cuventul, februarie 1928 (Anul 4, nr. 1003-1031)

1928-02-01 / nr. 1003

Anul al IV-lea No. 1003 RE­DACI IA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, bl­it AL­­A SABIN­­­A K, « I »78/10 Administraţia Telefon [ Redacţia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C» GONGQPQL_____ Publicitatea ziarului concesionata exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (Jost Karagheorghevici) 9 Telefon t 3itás 4 AGENTUL provocator Duca -----ec-woo------­ Marea adunare a preşedinţilor tu­turor centrelor studenţeşti din ţară, reprezentând oficial şi recunoscut întreagă tinerimea academică din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernăuţi, Chi­şinău, Timişoara, Oradea-Mare şi Arad, a trimis presei, şi va tipări pentru public, un comunicat în ca­re, lămurind împrejurările în care s’au produs şi amintitele tulburări şi pedepsele cari nu au sfârşit încă a curge peste capul studenţi­mii, de­clară că guvernul este direct părtaş la aceste dezordini şi devastări, şi se întreabă de ce el nu a stat în pro­ces alături de studenţi pe banca a­­cuzaţilor. Afirmaţiile studenţilor sunt de o preciziune care nu lasă nimic de do­rit: «Guvernul ţării s’a arătat foar­te binevoitor cu noi înainte de con­gres. Ne-a dat mai mult decât ne-am fi aşteptat. Ne-a permis şi ne-a în­demnat să facem cât mai mult na­ţionalism şi antisemitism... Ne-a permis să facem manifestaţie de stradă... obligând autorităţile să ne dea concursul». Şi mai departe : «...guvernul a voit scandalul, pe ca­re l-a avut însă în mod neaşteptat de mare. Guvernul a dorit diversiu­nea. Soarta a pedepsit guvernul, în­torcând diversiunea în defavoarea lui. Prin urmare, nu mai e nici un fel de îndoială : mişcările studenţeşti cu congresul de la Oradea, cari au degenerat în cunoscutele şi tristele devastări al căror epilog nu e încă încheiat, au fost organizate din în­demnul şi cu ajutorul d-lui I. G. Duca, ministru de interne în cabi­netul d-lui Vintilă Brătianu. Desigur nu era nevoe de acest do­cument autentic pentru a proba com­­plicitatea — aş zice aproape iniţia­tiva — guvernului în nenorocitele întâmplări de la Oradea. Ziarul nos­tru a afirmat-o şi a dovedit-o la timp. Dar şiretenia măruntă şi şer­puitoare a d-lui Duca a isbutit să se strecoare cu ajutorul censurii printre acuzaţiile noastre precise. Acum cenzura nu mai poate ajuta cu nimic. Declaraţia studenţilor, cari au organizat congresul de la O­­radea şi cari sunt în măsură să cu­noască toate împrejurările, s’a pro­dus. Ea este, după cum am arătat, destul de gravă pentru ca guvernul, care s’a solidarizat cu operaţiile mi­nisterului de interne, să nu mai poa­tâ rămâne nici douăzeci şi patru de ore la cârma treburilor publice. Evident, d. Duca se poate înscrie în fals împotriva declaraţiilor U­­n­iun­ii Naţionale a Studenţilor Creş­tini din România. Poate. Dar nu o va face. Nu o va face pentru că c­na ştie că amănuntele de o dure­roasă preciziune cari vor urma din partea studenţilor, nu ar face decât să­­ agraveze situaţia. Ştie că se pot repeta — şi confirma cu martori — convorbirile cari au avut loc în­­­tre d-sa şi conducătorii studenţimii în ajunul congresului de la Oradea- Mare; ştie că se poate ori când spu­ne în public câţi bani a dat, cui a dat şi cu ce indicaţii a însoţit ba­nii, atunci când i-a dat. Comunica­tul U. N. S. C. R. va rămâne deci fără replică din partea guvernului. Dar tocmai de aceea țara e datoa­re să intervină prin organele ei le­gale — sau numai reprezentative — pentru ca prezența nefastă a aces­tui guvern la comuunarea statului să înceteze cu un ceas mai devreme. Căci, departe de a încerca să arun­­ce uitarea asupra dureroaselor in­cidente de la Oradea, în care vina îi e dovedită, ministrul de interne Duca îşi continuă opera de provo­care. Cei 380 de studenţi eliminaţi, fără nici o vină, după indicaţiile poliţiei aceluiaş d. Duca, ministrul care îi îndemna să facă antisemi­­­tism­, eliminări împotriva cărora am protestat noi, protestează facul­tatea de litere, va protesta marele colegiu universitar şi trebue să pro­testeze ţara întreagă (şi cam­ până la sfârşit vor fi reprimiţi tocmai din pricina acestor protestări), nu sunt decât victimele sadismului i­­­responsabil al unui ministru care caută o diversiune cu orice preţ. Şi nu pregetă — pentru aceasta — de a ar avca din nou pe studenţi în stradă, probabil în bătaia glonţului sau vârful baionetei. Agentul provocator Duca este descoperit. Aşteptăm acţiunea opo­ziţiei. Măruntele tertipuri la care ministrul de interne recurge în toa­te împrejurările dificile, nu-l mai pot salva. Nu mai trebue să-l sal­veze. In faţa probelor categorice ministrul deliquent trebue să tragă imediat consecinţele, iar împreună cu el guvernul care a avut curajul lau imprudenţa să se solidarizeze. Aşteptăm deci acţiunea opoziţiei,­­şi dincolo de ea CUVÂNTUL RE­GENŢEI. Vulcanii Din câteva unghere ale pământu­lui vin veşti despre izbucnirea vul­canilor. După tăceri mai mult sau mai puţin îndelungate, de ani sau decenii, aceste cuptoare subpămân­­tene ale lui Hephaistos îşi reiau ac­tivitatea sgomotoasă. Să fi fost a­­muţit oare de spaima urgiei răs­­boiului şi să fi prins curaj, astăzi, când mesagiile de pace se încruci­şează peste continente şi ies o pânză a Penelopii, la fel de şubredă? Fapt este că ciclopii des­cuiţaţi să tot fău­rească arme pentru Ahilevţii uni­versali, s au hotărît să iasă la ivea­lă. Vine o vreme când şi cei mai modeşti dintre autori îşi pierd răb­darea şi se decid să-şi smulgă mas­ca anonimatului. De acum lava şi pietrele vor lapida şi vor unge cu smolă păcatele muritorilor, îi vor arde şi-i vor îngropa în racle de aspest pentru viitoare descoperiri ar­heologice. Din fericire erupţiile sunt foarte departe de noi şi nu riscăm să ne prăpădim respiraţia. Plinius al nostru poate continua să hiber­neze na venit încă timpul să se frământe nedănd spectacolul noilor vezuvii. Cu toate că unii răutăcioşi sunt de părere că avem şi noi glodoşii noş­­tri.­Ei merg până acolo cu maliţio­zitatea în cât descoperă afinităţi între izbucnirea recentă a vulcani­lor şi redeschiderea parlamentului Fără să ne lăsăm aşa de uşor cuce­riţi de această analogie — ori cât a­­tâtea din şedinţele Camerelor sea­mănă a erupţiuni plodoase şi ori cât s’ar alege mai mult fumul şi pulberea de toată elocinţa parlam­­n­tară — nu ne vom lăsa robiţi suges­tiei şi ne vom întreba: Ce este un vulcan? In opinie curentă, vulcanul repre­zintă o energie condensată, latentă, capabilă de demonstraţiuni vehe­mente, numai împrejurările să i-o permită. întrebarea, însă, este: care din cele trei ipostase ale acestui fe­nomen de grandoare fizică reprezin­tă mai cu adevărat pe vulcan: ener­gia virtuală aţipită din sânul pă­mântului, circumstanţele graţie că­rora virtualitatea ace­asta evoluiază spre expresie sau însăşi expresia, trâmbele şi trâmbiţele de alarmă, deslănţuirea viziunilor a­­pocalip­tice, dansul Titanilor călcând în pi­cioare idolii de lut, ai trecutului, treptele de piatră îngrămădite una peste alta, în drum către Olimpul de unde va să fie izgonit Cronos . Pentru că asupra unui punct se pare să fim cu toţii de acord: un vulcan stins nu se mai cheamă un vulcan. El poate să fie reţinut în muzeul amintirilor geografice, so­ciologia însă nu are ce face cu dân­sul. Pe versantul lui domesticit doar economia domestică îşi poate întinde certurile de odihnă. Istoria nu are ce căuta la dânsul. Şi atunci, întrebaţi-vă: suntem în vreuna din acele trei ipostase ale fe­nomenului vulcan sau le trăim pe câteşi troie, în aşteptarea încoronă­rii finale? Mai ales dacă vă amin­tiţi şi de «morlacii» subpământeni ai lui Wells şi dacă dintr'un uşor joc de cuvinte, aţi voi să-i apropiaţi de «morlacii» sau valahii cei negri, ai istoriei noastre naţionale Perpessicius Nae Ionescu --------exo-------­ Campania de răsturnare începută­­ la Iaşi cu toată temperarea pe care şi-a impus-o opoziţia spre a putea menţine mulţimile în cadrul ordi­nei şi legalităţii, a impresionat pro­fund guvernul. Deşi se ştia dinain­te de câtă popularitate se bucură o­­poziţia, — sau de câtă impopulari­tate suferă guvernul , spiritul ma­nifestaţiilor de la Iaşi a pus guver­nul pe gânduri asupra celor ce vor urma : Bucureşti... Alba Iulia... Opoziţia nu admite nici o concesie Intervenţiile făcute pe lângă con­ducătorii opoziţiei spre a-i face să renunţe la campania de răsturnare au dat precum au» spus la vreme şi precum se dovedeşte acum, a­greş, guvernul încearcă actualmen­te noul intervenţiuni pentru a ob­ţine anumite concesii în această campanie de răsturnare. Anume să nu se atingă chestiunea împrumutului şi a stabilizării, spre a nu stânjeni «negocierile» pe care guvernul pretinde că le poartă în streinătate şi care ar fi aproape de o conclusie. Minciună sfruntată,­­ căci împrumutul şi stabilizarea sunt astăzi mai departe de închee­­re decât când d. Victor Antonescu pleca la P­aris. Şi mai ales să renunţe la Alba­­lulia. RĂSPUNSUL OPOZIŢIEI A FOST: NICI O CONCESIE, — GU­­VERNUL SA DEMISIONEZE! D. Duca împotriva d-lui Vintilă Brătianu Slăbiciunea d-lui Vintilă Brătia­nu, care nu ara curajul — absurd şi primejdios — pe care-l are (?) d-l Duca , de-a trimite in judecată pe leaderii opoziţiei pentru «campania de defăimare a Ţării în străinăta­te», a lansat din nou pe ministrul de Interne şi viitorul şef al parti-,­dului împotriva preşedintelui de­­ consiliu şi actual conducător al par­tidului. D-l Duca, nemulţumit de rezerva pe care şi-o impune d-l Vintilă Bră­tianu, — şi i-o impune faţă de o­­poziţie — se plânge că «d. Vintilă Brătianu va compromite situaţia guvernului şi partidului nevoind să continue până la sfârşit politica tradiţională a lui I.I. C. Brătianu, de mână tare». Dar se pare că nici partidul nu mai crede în valoarea formulei, — 9» e mai mulţumit să plece de la câr­mă în oarecare linişte, decât... prin Alba Iulia. Când va demisiona gu­vernul După impresiunile lamei guverna­mentale care nu ascunde cât de cri­tică e situaţia guvernului, d. Vin­tilă Brătianu — cum am mai ară­tat — aşteaptă «un moment politic» spre a demisiona. Acest moment politic este situat, după aceleaşi impresiuni, între 15 Februarie şi 1 Martie. Adică, guvernul consimte şi el, prudent, să nu se ajungă la Alba Iulia. Mintea de pe urmă, — cum se zice — pare a fi venit la timp, îna­inte, odată în viaţă, şi d-lui Vintilă Brătianu. tdv. ANCHETE POLITICE lu­mii ft italie Opoziţia nu admite nici o concesie. D. Duca împotriva d-lui Vintilă Brătianu. CÂND VA DEMISIONA GUVERNUL La Iaşi s’a dat semnalul ridi­cării în masse a poporului româ­nesc de pretutindeni împotriva o­­cupaţiei liberale. N’a fost o Dacie sau o sală a Tran­silvaniei oarecare, o adunare urba­nă şi suburbană la care domni cu şliţ şi cu ştaif ridică imprecaţii constituţionale şi braţe desnădăj­­duite spre tavanul de care atârnă ghirlandele de crenguţe de brad şi de hârtie colorată rămase de la ul­timul bal al plutonierilor reanga­jaţi, la care violenţa n’are alte ur­mări decât de a îm­proşca cu salivă pe fruntaşii cei mai apropiaţi şi a proecta paharul cu apă pe chelia fostului şi viitorului senator. Dar satele din Nordul Moldovei, au ocupat bătrâna capitală, după un marş apăsat, îndesat, irezistibil, jandarmii au intrat în pământ şi şi George Brătianu n’ar fi găsit des­tule pâini şi destule kilograme de sare spre a întâmpina la bariere, după cum se cuvenea, pe aceşti ne­număraţi aleşi ai Ţării de sus la noul divan ad-hoc. » D. Iulia Maniu a fost purtat pe braţe de la gară până la h­otel şi mulţimea, ca unul, cu inima larg deschisă, cu mintea desfătată, cân­ta... Cânta! Aţi auzit ceva mai nou, mai minunat, mai tonic, de zece ani încoace ! Erau secţiile, erau compa­niile înfrăţite, erau batalioanele desrobirii, cari aminteau pe cele­lalte, cele albastre, din a doua ju­mătate a lui August 1916, cari mer­geau la luptă şi ele, muzicale şi copleşitoare de dragoste frăţească, de sacrificiu consimţit cu­­un refren pe buze, cu câte un mănunchiu de muşcate şi de busuioc la capelă şi’n vârful baioneţii­.­­Şi n’a fost cel mai tangibil sim­bol al Unirii noastre indestructibi­le, Iuliu Maniu dus în triumf de Moldoveni? Adorat de toată suflarea ardelea­nă, Maniu se putea retrage în dosul meterezelor Transilvaniei jignite şi pălmuite de zece ani de lovituri de stat, de mizerabile devastări politi­ce şi sufleteşti şi asvârlind anate­ma asupr­a vechiului regat, îi era nespus de uşor să întreţie o mişcare obstrucţionistă, un suflu autono­mist, asemănătoare celor din Iugo­slavia, cami la fiecare cotitură a existenţei sale de azi pun în joc însăşi unitatea acestui stat. Moldovenii şi noi toţi din Româ­nia de eri am priceput acest lu­cru şi uralele cari I’au întâmpinat la Iaşi pe Iuliu Maniu, sânt doar preludiul lungilor aclamaţiuni pe cari I Ie rezervă Istoria României Noul. In acest spirit şi sub asemenea auspicii sântem îndreptăţiţi să so­cotim adunarea de la Iaşi ca începu­tul răsmeriţii întregei suflări româ­neşti pentru descătuşarea Ei, pen­tru regăsirea Ei în tradiţia Ei spe­cifică de disciplină latină, în setea Ei arzătoare de dreptate, în dorinţa Ei mereu zădărnicită, de pace şi de muncă, în umanitarismul Ei gene­ros, în larga şi primitoarea Ei în­găduinţă faţă de toate neamurile, toate credinţele şi datinele, în tot ceea ce alcătueşte, dealungul unor secole cum n’a cunoscut mai sum­bre şi mai chinuite istoria nici u­­nui popor, tezaurul El milenar. Zece ani de zile o fracţiune poli­tică sprijinită pe o conspiraţiune de pretoriei»­ se luptă să sugrume su­fletele, să îndobitocească minţile, să scârn­ăvească conştiinţele, să schimbe o naţie întreagă într’o tur­mă de robi, o zestre de slugoi şi de infami pe cari să şi-i treacă din mâna în mână, mânaţi cu biciul şi înţepaţi în şeare cu ţepoaele când nu merg prea repede şi când se în­­covoaie prea mult, după cum, prin­tr’o spoliere de fiecare zi, printr’o secătuire a avuţiei publice şi parti­culare, urmărite potrivit unui plan diabolic, au isbutit să cumpere pe nimic, la cel mai formidabil arici odată!... arici de două ori!.­, pe care l’a cunoscut vreodată istoria econo­mică, măduva, suaga, sângele şi substanţa unui popor întreg. Un pumn de fanarioţi!.» Scoboră­­torul lui Iani Grecul, cârc-serdar în satul Brătieni şi strângător de bi­ruri pentru scaunul domnesc al Caţaonului de la Bucureşti, Ion Duka (a nu se crede că descinde din ilustra familie Bukas domni­toare în Byzanţ) şi încă vre-o câţiva valeţi ai acestora, iată ce alcătueşte armata de ocupaţiune a teritoriului naţional după ce cealaltă, a lui Mackensen i-a trecut mâna. Dar pe valurile spumegânde ale mării româneşti umflate, corăbioa­­ra lor de corsari joacă chindia mor­ţii. Au strâns pânzele împrejurul catargelor, cârma s’a rupt şi apa gâlgâie în cala doldora de bogăţii prădate. După ce au înfipt pumna­lele în beregata tovarăşilor împovă­ratori, cei mari, şefii abordagiilor memorabile şi sângeroase şi-au tre­cut colacele de salvare împrejurul trupurilor pe cari le sgârţăie febra supremă şi cu ochii închişi, se as­­vârlă în abiz. Nu le trimeteţi nici­ o barcă, nu-i pescuiţi cu nici-o undiţă. Lăsaţi-i să se ducă la fund, cu ghiulele ignomi­niilor legate de picioare. Cântaţi, Români de pretutindeni! • Alexandru Spiriţescu anch’io son’Vittore*! T de N. N. TONITZA D-lui Mihail Sadoveanu Plastica românească trece prin­tr’o criză curioasă, încercările eroice, cari s’au fă­cut şi se fac mereu, de vre-o cinci­sprezece ani, pentru a risipi haosul în care zace judecata şi sensibilita-­ tea publică, faţă de arta contempo-­ rană — n’au adus încă la rezulta­tele cuvenite. Progresele educaţiunii noastre s’au săvârşit unilateral şi stingher. De aici, atâtea surprize, atâtea gafe, atâta ridicol — pretutindeni la noi şi în egală măsură în orice clasă socială. ( Boeri şi plebe, profesori universi­tari şi analfabeţi —d au cu toţii a­­ceiaşi vagă certitudine despre ce este frumos şi urât, bun şi prost, farsă şi serios — în plastica noastră contemporană. Şcoala de la noi — ca toate şcolile de pe glob — a dat, succesivelor generaţii, mai multă instrucţie de­cât educaţie. Cu capul greu de nume, de date şi sisteme — copilul a ieşit în lume cu sufletul răcit ca o vatră, în spu­ză căreia nimeni nu s’a mai îndurat să arunce un vreasc nou, ca să pâl­pâie acolo o luminiţă înviorătoare. Fiecare copil — debarasat de şcoa­lă şi profesori —­ s’a aruncat apoi, avid, asupra singurelor izvoare din cari putea să soarbă, nu învăţătură pozitivă, ci freamăt sufletesc, adieri răscolitoare de fantezie, vijelii şi chiote de viaţă. Felurite sunt izvoarele acestea bi­nefăcătoare ale Artei. In ţara noastră, din lipsă de mu­zee, ele s’nu limitat însă numai la literatură. Iată pentru ce, un cetăţean ro­mân, la întâmplare din media inte­lectuală, va şti să se descurce mult mai uşor într’o problemă literară, decât în una plastică. Va admite în literatură — (şi se va pasiona pentru ele) — peisagii, chipuri şi puneri în scenă — pe care nu le va admite, ba din potri­vă le va găsi lipsite de bună cu­viinţă şi de sms estetic, în plastică. Şi viceversa: Se va entuziasma în plastică de o serie întreagă de dulcegării anoste, cari, aflate într’o carte literară, l’ar exaspera. Va gusta, bunăoară, cu înaltă vo­luptate, o pagină, izolată, din Stendhal, şi numai pentru calităţile ei literare ■,— dar va fi neputincios să savureze, numai pentru calită­ţile ei plastice, o pânză de Matisse. Va sesiza, cu plăcere estetica, so­brietatea deprimantă cu care, de pildă, Dostoiewski zugrăveşte pe cutare declasat asimetric, şleampăt şi cretin — dar se va cutremura de scârbă dinaintea unei hârbuite făp­turi omeneşti, ieşite din penelul, ne­contenit dramatic, a lui van Gog. Va surâde, cu legitimă compăti­mire, la cetirea unei pagini de Ra­du Cosmin, în cari ni se descrie un parc cu copaci de şocolată, frunze de hârtie higienică, alei de sacâz şi lacuri de unt de retină — dar va cădea în extaz dinaintea unei gră­dini similare, zugrăvite de Kimon Loghi. Va găsi că sunt orori defilările de nuduri cu căpăţâni de manechine de ceară şi trupuri de lano­in­o din romanul — (pentru uzul manicuris­­telor și ofițerilor)— scris de domnul Popescu-Strapontin, student la drept și căpitan de cavalerie, — dar va bâlbâi, doborât de formidabilă e­­moțiune — în fața unui panou sim­bolic al d-lui Mirau» — Ah! C’esţ épatant!.., c'esl un Véronése /... Şi fiindcă veni vorba de d-l Mi­rea.... . Am, de câteva zile, pe biuroul meu trei desemne, creionate de mâ­na acestui «maestru al tuturor ma­eştrilor români» — și lângă ele o serie de studii desemnate de o ado­lescentă, care n’a făcut până acuma nici un fel de şcoală de pictură, n’a avut nici un profesor particular şi — spre norocul ei! — n’a fost călău­zită de nici un «maestru al tuturor maeştrilor» din România sau de a­­iurea. D-l Mir­ea e un «clasic» — («ma­rele nostru clasic») — şi vecina d-sale de pe biuroul meu,­o„, încă nici elevă, o fetiţă sălbatică, cres­cută în pâcla intelectuală a unui oraş de provincie, unde nu a răzbit până acum veste nici despre clasi­cism, nici despre impresionism nici despre expresionism. Deabea dacă se ştie acolo că pictura e o «dexte­ritate» care se învaţă, cu acuarele, la pension — după cromolitografiile cu flori ale unei oarecare doamne Klein, ce trăeşte în Germania. De­semnele acestui fraged talent — (numim pe Adina Paula Moscu) — au, faţă de acele ale d-lui Mirea atâta surprinzătoare înţelegere a ch­nicului autentic, atâta pondere şi închiegare, atâta sens profund plas­tic — încât stai ţintuit locului de o dureroasă nedumerire. E posibil ca acea platitudine în caracterizare, acea diaree de lapis care trădează absenţa totală a unui contact sensorial cu lumea pipăi­bilă, acea impertinenţă grafică fără noimă — morfoleala aceia, în linii şi forme, a «maestrului maeştrilor» — Mirea — să circule sub eticheta de clasic ! Iată o farsă, din cele mai groso­lane, care se serveşte contempora­nilor noştri, de mai bine de treizeci de ani şi pe care am strigat-o şi o strig mereu — nu pentru ca să lovesc într’un om, ci pentru că, în materie de artă, şarlatania mă doare şi mă revoltă, aşa cum mă doare și mă re­ ."yw w<* .■*«* *» • ** ------eov'C-«o—— fi PAGINI 3 LEI Miercuri 1 Februarie IS23 INDISCREŢII AVIATICE Continuăm seria începută. Ce fe­riciţi am fi dacă n’am avea indis­creţii de făcut pentru motivul că totul ar fi normal. Dar aşa cum merge, lanţul indiscreţiunilor e lung, nesfârşit.­­ Dacă ieri un mare şef al avia­ţiei şi-a permis să încarce într’o camionetă a Statului un aparat de sudură autogenă de la Arsenalul Aeronauticei şi să-l ducă la moşia sa, cale de 50 km., spre a repara nişte maşini agricole, azi ne găsim în progres. O camionetă şi un a­­parat de sudură autogenă e o ba­gatelă, faţă de construcţia unei ca­se întregi (zid, beton, lemn, etc.) numai cu soldaţi din Aeronautică. Intre 60—100 oameni pe zi, timp de 10 luni fără încetare, şi-au dat su­doarea lor pentru construcţia unor case mari şi frumoase în care nu numai că locueşte un domn gene­ral de aviaţie, dar încă s’au închi­riat apartamente şi la particulari. Să mai vorbim de mobilier, elec­tricitate, sonerie, diverse amena­jări! Nu, căci ele se înţeleg de la sine. , Nu este acesta un progres reali­zat în fericitul corp al aviaţiei româneşti! Poartă-te frumos că te spun cine eşti ăla! 2. Se zice că toate licitaţiile din Aeronautică sunt monopolizate de un singur om, d. A....1, care are ori­ce de vânzare, de la avioane, para­şute, instrumente de bord, până la materialul cel mai mărunt necesi­tat în aviaţie. Cum se face oare că atunci când, întâmplător, nu oferta d-lui A...I, este cea mai ieftină, licitaţia se a­­mână sau se anulează pentru un motiv sau altul. Dar ceva încă mai grav. Cum se face că acest domn poate livra materiale aduse din străinătate cu preţuri mult mai mici de­cât se pot vinde la însuşi locul de origină? Nu este oare ceva mai complicat aci? Nu e cazul de a preveni siguranţa generală a statu­lui şi Marele Stat Major. Sigur este că între acest individ şi anumite elemente de la Direc­ţia şi Arsenalul Aeronauticei, exis­tă legături interesate pe cari le vom desvălui repede, repede, dacă după acest avertisment nimic nu se va schimba. Ajunge atât Domnilor! Un pas de mai faceţi pe acelaş drum, v’aţi curăţat 3. Una boacănă. Un general în activitate din armata noastră îşi clădeşte cu soldaţi şi complect aju­­tor dela oaste, bine înţeles, o casă spre aşi­ odihni trupul după o via­ţă întreagă pusă în serviciul ţării. Casa s’a terminat; ea a fost închi­riată Aeronauticei pentru Divizia Aeriană, iar proprietarul ei locu­­e­şte într’o casă proprietatea Minis­terului de Răsboi. Practic, frumos, cinstit şi în par­ticular demn! Armata şi aviaţia în progres. 4. «Celalt» ofiţer aviator supe­rior, ne-a pus sub ochi, o serie de articole din Revista «Aeronautica» semnate de un mare şef a« A vi a-­ ţie»­ noastre în care vorbea de tac­tică şi strategie, desigur aviatice. Eram mulţumit că avem şi noi tac­ticieni şi strategi în aviaţie. Dar «celalt» mi-a calmat entuziasmul şi mi-a pus sub ochi şi în paralelă, textul original străin, în traducere «mot-à-mot». Nu-i nimic nou sub soare, şi totuşi lista noastră nu s’a terminat. «CeEaSt» ofiţer aviator superior f —oo^feoo „Stil in­­tim! Da, iubite domnule Pisanu, ai ma­re dreptate. Vorbim şi scrim foar­te urât, şi aceasta din cauză că sun­tem inculţi. Liceele noastre sunt lipsite nu numai de «studiile clasi­ce», cum ai bunăvoinţa să scrii, c de ori­ce fel de studii. Adevărul est că nu se învaţă nimic în ele. Se poate discuta dacă studiile clasice des humanitás», cum așa de sugestii le zic f­rancezii, reprezintă timp pier­dut pentru un viitor medic sau in­giner. In ce mă privi­ște sunt con­vins că bruma de cultură clasică pe care mi-au băgat-o tre cap, un An­gl­ei Dumitrescu, V. D. Păun sau Georgian, pe cari am avut fericirea să-i am profesori, mi-a servit în meseria mea de inginer. Măsoare insă cineva timpul pierdut de un bacalaureat total lipsit de cultura clasică şi ignorant în specialitatea ce şi-a ales-o. Acesta este produsul liceelor noastre. Micul procent de absolvenţi cari pot trece proba ba­calaureatului sunt especial­işti» nu bacalaureaţi în «litere şi ştiinţe» cum eram noi. Nu străluceau de cul­tură bacalaureaţii de pe vremea noastră, dar totuş noi ştiam căii puţin din toate. Astăzi bacalau­reaţii ştiu foarte puţin din «specia­litate» şi nimic den marele rest. Am o mare satisfacţie că un ga­zetar pledează pentru studiile clasi­ce şi se revoltă de lipsa de stil şi puritate în limba scrisă şi vorbită. S'a schimbat ceva de pe vremea când eram eu în liceu. Pe acea vre­me, Păun trimetea la «gazetăria» pe elevii cari făceau fraze ne­gr­ama­ti­cale şi întrebuinţau neologisme. Ce mai înjositor calificativ pe Ion Păun îl dădea unei compoziţii era: «­stil gazetăresc». Îm pare bine ci Păun al zilei, nu mai este profesor ca gazetar. îmi pare bine din e­­goism, dar mă gândesc că dacă Păun, în câteva sute de exemplare, ar fi încă profesor, noi gazetari n’am avea nevoe să atragem aten­ţia lamei «culte» că scrie şi vorbeş­te urît. Păun nu permitea întrebu­inţarea nici unui neologism, erau nevoiţi să înlăturăm chiar pe cele mai împământenite, şi să întreba irităm per­if­raze când nu găseam un cuvânt băştinaş. Azi pe vrem­a «standardizării», «raţionalizării» şi a altor «naţionalizări» asemenea pre­tenţiuni sunt absurde. Noi trebue să combatem pe: «am­bele trei chestiuni» în gura unui profesor quasi-universitar; pe «aces­tea este basme» în gura unui fost ministru conservator; pe mahalagii­mul «care va să zică» întrebuinţat la fiecare frază de marele maeştru al cuvântului Micescu; şi pe «ches­­tiunili­­ste mulţi» a d-lui Vintilă Brătianu. Aş dori numai ca astfel de preo­cupări să le aibă tineretul, fiindcă altfel probăm doar atât că bătrâni ca d-ta și ca mine nu pricepem pe cei tineri. Titus Enacovici

Next