Cuventul, februarie 1928 (Anul 4, nr. 1003-1031)

1928-02-14 / nr. 1016

Problema şomerilor Hotărârile consiliului comunal din Arad. Aproba­rea budgetului. Un serviciu de autobuze al comunei o-­i-pe Arad 11. — In zilele de 6 şi 7 Fe­bruarie cor., a avut loc adunarea consiliului municipal Arad, pentru a lua în desbatere câte­va probleme de mare importanţă socială. Au fost de faţă preşedintele con­siliului şi 25 membrii consilieri. Ordinea de zi este compusă din 31 de puncte. Problema şomajului Cel dintâi ia cvântul d. Gheor­­ghe Veştiner, care depune din par­tea blocului muncitoresc, un me­moriu prin care cere urgenţa pri­vitor la acordarea unui ajutor momentan de 1 milion pentru şo­merii din Arad, în cadrele modifi­cării de buget ce este la ordinea de zi. D. dr. Ştefan Anghel, primarul oraşului declară, că nu se sperie de manifestaţiile de stradă pe care le întreprind şomerii. Din frică, d-sa nu va lăsa ca să se împartă milioanele comunei între munci­tori. Deoarece însă, chestia şoma­jului din Arad, nefiind un caz izo­lat ci ea are caracterul unei chestiuni sociale de stat, nu se poate aranja de consiliul comunal, ci trebue aranjată de guvern, care trebue să constate numărul ade­văraţilor şomeri şi să precizeze modul de ajutorare. D-sa este contra declarării urgen­ţii cerută de d. Voştiner şi pro­pune expedierea unei telegrame ministerului de Interne care să de­cidă în această chestiune. Totodată d-sa propune ca din fondul săracilor pe 1928 să se dea posibilitate înfiinţării unei cantine muncitoreşti, pentru ca în felul a­­cesta şomerii şi familiile lor să nu sufere de foame. Consiliul afară de cei trei repre­zentanţi ai muncitorimei, admit vederile primarului. Bugetul Comunei Punctul 2 al ordinei de zi, pre­vede propunerea delegaţiei perma­nente privitor la modificarea bu­getului pe exerciţiul anului 1927 şi privitor la deschiderea de credite suplimentare şi extraordinare. Consiliul comunal cu excepţia celor trei voturi ale reprezentanţi­lor blocului muncitoresc, aprobă fără nici o schimbare deschiderea creditelor propuse de delegaţia per­manentă. Cumpărarea de autobuze Punctul 28 al ordinei de zi, di­rectorul uzinelor comunale, citeş­te propunerea delegaţiei permanen­te, privitoare la licitaţiunile publi­ce pentru cumpărarea a 14 autobu­ze mari cu 26-22 locuri şi a 5 auto­buze mici cu 14-16 locuri, premiu­li­ a 2 sasiuri pentru alimente, a căror montare se va face în atelie­rele municipiului. Consiliul în unamitate admite propunerea. Diverse probleme edili­tare Se mai discută diferite probleme edilitare de o importanţă secun­dară, dintre care amintim: Alegerea a trei membrii în comi­sia de impuneri comunale pe anul 1928. Aprobarea regulamentului pen­tru acordarea de împrumut func­ţionarilor comunali, necesar con­­struirei de case. Se verifică gestiunea şi bilanţul Uzinelor comunale şi se mai rezol­vă diverse chestiuni edilitare. DELTA DUNĂREI ----_______ Bogăţii de miliarde neexplorate şi neexploatate în criza actuală financiară, când batem la porţile străinilor pentru înlesnirea împrumuturilor, necesare pentru refacerea căilor ferate, ar­mamentului aviaţiei etc., grija oa­menilor de Stat ar trebui să se în­­drepteze şi către o altă latură, com­plect abandonată, anume: punerea în valoare urgentă a bogăţiilor din Delta Dunărei. Foarte mulţi străini, care ne-au vizitat ţara ne-au atras­ atenţiunea asupra bogăţiilor naturale ce le a­­vem­ în delta Dunărei şi care de zeci şi sute de ani stau şi aşteaptă a fi puse în valoare. Un ziar din Capi­tală în articolul intitulat «Terenu­rile inundabile», publică un frag­ment din cele ce un distins specia­list englez care a vizitat Delta Du­nărei, a spus despre această bogă­ţie. «Aveţi acolo o bogăţie echivalentă cu o mină de aur. Cunosc preţurile hârtiei aci în ţară şi am avut ocazia să-i constat calitatea. Ar fi timpul să începeţi fabrica­rea hârtiei din trestie aşa cum se face azi, pretutindeni, începând cu Japonia, unde şi noi am instalat nu­meroase fabrici. Vă veţi cruţa pă­durile, dându-le o întrebuinţare mai raţională şi veţi avea o hârtie ief­tină şi excelentă». O! Doamne cât adevăr, se ascunde în aceste rânduri ! Şi pentru ca publicul românesc, să cunoască cu cifre adevărul spus de acel Englez, voi arăta după o dare de seamă făcută de d-l Daia, care e realitatea. In delta Dunării avem 300.000 ha. stuf, iar în alte părţi încă 50.000 ha de stuf. Total 350.000 ha. Fiecare metru pătrat de stuf, pro­duce 3 kgr. de stuf uscat. Ceia ce ar face în total : 10.500.000 000 kgr. de stuf presat sau transformat în bri­­hete: 10.500.000.000 kgr. de element combustibil, de aceiaşi calorii şi ca­lităţi ca şi lemnul cel mai bun. Cum 1000 kgr. de brihete de stuf uscat echivalează cu 1 stânjen de lemne, rezultă că în Delta Dunărei am avea cu echivalent de 2.600.000 stânjeni, care preţuiţi numai cu 1000 lei stânjenul loco Delta, ar echi­vala cu­ 2.600.000 lei. Dacă am transforma acest stuf în celuloză brută, ştiind după experien­­ţele făcute de d-l chimist Colţescu, în staţiunea de experienţă de la He­răstrău, că : 1 kgr. de stuf =­0.400 grame celuloză rezultă că am putea produce: p.625.000.000 kgr. celuloză adică 2 miliarde de kgr. hârtie de cea mai bună calitate. Şi atunci ne-am economisi tinerele pături de molift, din munţi, care azi sunt destinate a fi transformate în celuloză, necesară fabricărei hâr­tiei. Iată o latură, pe care partidele au şi copilul începe să-l admones politice au neglijat-o, şi pe care noi teze în chip sever, specialiştii o aduceam continuu la cunoştinţa celor în drept — dar fără efect Şi când ne gândim că de zeci de ani aceste bogăţii stau nepuse în valoare, ca anual atât papura cât şi trestia se renovează, că de zeci de ani ne decimăm pădurile pentru a fabrica pastă de celuloză, cred că a sosit vremea să facem şi noi, dacă nu mai mult, ci atât cât fac japo­nezii cu trestia din ţara lor. Cu acest prilej am o datorie mo­rală de-a mulţumi atât d-lui prof universitar I. Simonescu, pentru sfa­turile şi detaliile ce mi le-a dat în acea excursie frumoasă făcută îm­preună din Deltă şi la largul mărei, şi care mi-a sugerat multe lucruri cu caracter ştiinţific şi economic, cât şi d-lui inginer inspector gene­ral Vidraşcu, care ne-au pus la dis­poziţie mijloacele necesare de a vi­zita o parte din delta şi gurile Du­nărei, M. P. Florescu inginer inspector silvic fost deputat --------exp asigurara elemente streine: medi­cină, magie, etc. Manualele empi­rice ajunseră compilaţii. Sub for­ma aceasta emigrară în tot basinul mediteranian. in Franţa reţetele practice ajunseră pe vremea Caro­­lingienilor, iar în sec. X—XII tura scrise din nou, în noui tratate teh­niice. Cele mai însemnate sunt «Com­position­es ad tingenda» şi «Mapa­ clavicula», conţinând reglete pen­tru pictură şi lucratul metalelor. Acesta e elementul tehnic al al chimiei medievale, transmis aproa­pe identic din Egipt; manuscrisele latine din Occident sunt simple răstălmăciri a izvorului iniţial. Pa­pirusul din Leyda. Dar elementul tehnic nu a existat niciodată pur în alchimie: el s-a menţinut astfel printre meşterii eu­ropeni. Pentru istoria ştiinţelor intere­sează alchimia, ca încercare de or­ganizare teoretică a cunoştiinţelor. Alchimia e un produs specific a­­lexandrin, elaborat în atmosfera de mistician desordonat şi confuz, de întrepătrundere a genurilor de a­cari palpitau in epoca aiexau- aici, fură cunoscuţi — traduşi—crea­drină. Astfel, prin secolul III, filo- când în obscuritate — de către ai sofi mistici au cunoscut reţetele teh­nice şi ie-au a»..milat, confundând şi pervertind înţelesul lor origi­nar. De unde până atunci reţetele foloseau la dozarea an­agiilor cu aur , alchimiştii alexandrini le inter­pretează ca reţete pentru fabrica­rea aurului. Acesta e un fenomen mental specific alexandrinismului şi interesant de adâncit. Berthelot tipăreşte textele unei serii întregi de alchimişti, aşa nu­miţi, Democratani. Curios şi instruc­tiv e Zosima Tebanul esec. In­­ care in tratatul «Asupra cuptoarelor ş instrumentelor chimice» mărturi­seşte că a văzut în templul de la Memphis nişte aparate de distilat­e ori, aceasta ar răsturna afirmaţia că distilaţia a fost descoperită de Arabi. In timpul împăratului Theodoshi încep a fi scrise Comentarii, publi­cate în mare număr de Berthelot Cel mai cunoscut e comentatorul Olimpiador. Alchimiştii greci fură traduşi legorism şi corespondenţe, de deca- prin veacurile VI — VI în limba penţă a disciplinei mentale, de e­ siriacă, de doctorii creştini stabili chimiştii arabi ,cari îi duseră în Span­a şi apoi la tot Occidentul me­dieval. Aici, alibin a nlît.mirină — trecută p.*iu fiiiețea siriacă și arabă — latre care se ev-nUpi al­cătuind alibi n i europeană, iîe dmbft latina. Sinteza istorică și critică a lui Marcelin Berthelot, a întâmpinat un entuziasm general. In ultimul timp însă s’au publicat rezerve, împotri­viri, atacuri. Pomenesc acerba cri­tică a celui mai documentat isto­ric ongmist contemporan. Ed. von Lippmann, în capitolul Ber­he*ot als Historiker (vol. Enstefaung und Ausbreitung der Alchim­e, p. 647— 659) care îl acuză că a ciopârţit textele şi traducerile publicate, fi­indu-le să demonstreze explicaţiile lui, că a ignorat cu încăpăţânare doctrinele chimice în Aristot şi Pla­ton (vezi fundamentalele studii ale lui Lippmann «Chemisches und Physikalisches aus Platon» şi «Che­m.i.**ches und Alchemiches“ aus Ar­stoteles» în al doilea volum de Ab­bandlungen und Vertrage, p. 28—157 precum şi lucrările contemporani­fervescente inedite şi primejdioase şi la Edessa și Gandisapera. Cel­­or săi Kopp, Hoeffer, Chevreuil. O critică mai recentă, dar mai înțelegătoare, a publicat cunoscu­tul istoric al ehi­miei orientale, E J. Holmyard în Chemistry and In­dustry Rewiew (1923), de unde a fost retipărită în Isis (N. 19. 1924 p. 479—499). Holmyard, în această A criticei examination of Berthe­lot’s work upon Arabic chemistry relevă multe greșeli de interpre­tare și valorificare a autorului ce­lor zece mari volune: nu a ales în­totdeauna textele cele mai impor­tante; alchimia arabă în epoca perfectă de desvoltare a fost igno­rată; transmisia alchimiei greceşti în lumea arabă s’a împlinit mai ales prin persani, nu prin prin persani, nu prin siriaci, etc. Dar Holmgard recunoaşte marile merite­ de istorie şi deschizător de drumuri de orientator, ale lui Berthelot. In­cheierea studiului (..­for all these valuable contributions to know­ledge Berthelot deserves sur war mest thanks ) e o favorabilă apre­ciere asupra muncii aceluia despre care se poate spune: Ce n’est que le premier pas qui conte. Despre alchimie, pe larg, altă­dată și în altă parte. Mircea Eliade Marea majoritate a populaţiei de peste munţi, se hrăneşte din agri­cultură. Pământul, mai sărac de­cât şesurile Munteniei şi Olteniei ori podişurile Moldovei şi Basara­biei, asigură totuşi o producţie su­ficientă, chiar în anii cei mai răi, dacă luăm în considerare întreaga suprafaţă cultivabilă a Transilva­niei şi Banatului. Greutăţile de tot felul, care ca­racterizează ultimii ani de după război, au produs un desechilibru fatal în organizarea producţiei pă­mântului cu deosebire de grav pen­tru cea mai mare parte a catego­riilor de producători agricoli. Stă­rile de peste munţi, cunoscute de cei interesaţi numai din anumite puncte de vedere, descopăr astăzi o parte din neajunsurile caracteristi­ce unei desinteresări vinovate, în toate privinţele. Preţul pământului Ia primul rând, vn­eţul pământu­lui a trecut prin câte­va faze cu to­tul deosebite. Astfel, după desorien­tarea generală de după războiu o serie întreagă de speculatori, cari n’aveau nimic comun cu agricul­tura au acaparat pământ cu preţuri derizorii şi în dauna adevăratului cultivator, care îşi aşteaptă ferici­rea dela reforma agrară. Banul ef­­tin atunci, putea să facă stăpân pe ţăran fără apăsarea de astăzi când execuţia judecătorească caută să aducă la realitate pe cei întârziaţi. Puţin mai târziu, tocmai în toiul reformei agrare, când însă preţu­rile se ridicară în mod neaşteptat, cultivatorul mie găseşte momentul să se înglobeze în datorii făcute de cele mai multe ori pe credit cambial. Dobânzile nefiind în raport cu calitatea pământului, cu producţia şi cu speranţele — nejustificate — demonstrează că urmările nechib­zuelii vor aduce ruina sigură. Astăzi, preţurile sunt în scădere continuă atât la pământ cât şi mai ales la produse, care nu-şi pot aco­peri cheltuelile. CEREALELE ŞI VITELE AU AJUNS LA LIMITA EFTINITA­­ŢII, IAR PRODUCĂTORUL LA LIMITA UNEI SITUAŢII, CARE PE ZI CE TRECE DEVINE DI­RECT TRAGICA. îndatoririle, făcute în mare ma­joritate pentru învestiri şi nu pen­tru intensificarea exploatărilor, de­şi nu pot fi cunoscute din cauză că prin însăşi felul lor scapă contro­lului imediat, se cifrează la sume mari, cari nu vor fi acoperite dacă producţia va fi expusă necontenit. ÎNGRIJORAREA ESTE CU A­­TAT MAI JUSTIFICATA CU CAT CREDITUL PENTRU O EVEN­TUALA CONSOLIDARE, NU POA­TE FI INCA PREVĂZUT NICA­­ERI IAR SORTII MIŞCĂRII COO­PEN­ATISTE IN TRANSILVANIA DEOCAMDATĂ PAR PROBLE­MATICE. Dovada a avem în statisticile, care ne arată cât de încet prinde aici această acţiune, menită să sal­veze în parte capitalurile şi înves­tirile existente în atelierul de pro­ducţie agricolă a Transilvaniei. Cu toată aşezarea favorabilă şi cu toată desvoltarea ce o au căile de comunicaţie peste munţi, dar mai ales cu toate că cererile cen­trelor mari au crescut simţitor, nu se poate totuşi observa o tendinţă mai accentuată şi o dorinţă mai deosebită pentru acea intensifica­re capabilă să ridice venitul brut al exploatatorului. Intervenţia sta­tului este prea redusă iar asocia­ţiile de breaslă se pare că sunt cu­prinse de o totală lipsă de avânt. La cheremul speculato­rilor Organizarea in vederea valorifi­cărei mai favorabile, este lăsată peste tot la îndemâna speculatori­lor cari prin rutina lor, îşi creia­­ză venituri nepermise tocmai în dauna exploatatorului îmbrăcat în haine căptuşite cu poliţe de tot fe­lul. Economisirea cheltuelilor şi ra­ţionalizarea în primul rând, sunt în funcţie de desvoltarea unui în­treg plan de îmbunătăţire a agri­culturii. Asociaţiile şi statul au îndatori­rea de a stabili programe precise şi a le urma cu tenacitate. Asociaţiile profesionale şi coope­raţia pot salva în ultimă analiză şi pot ajuta cât este timp la înlă­turarea crizei agricole, care — în condiţiunile cu totul specifice în care lucrează agricultorul transilvă­nean, după studierea amănunţită a tuturor factorilor principali de producţie — va ruina întreaga cla­să de producători agricoli, nădej­dea noastră după reforma agrară. ION LUCA CIOMAG Inspector general agronom Cluj Criza agriculturii in Transilvania Preţurile sunt în scădere atât la pământ cât şi la produse. -O situaţie îngrijorătoare. mimist iitu­s Mughi Interesantul proces sleia Curtea cu Juri din F­ocşani nădăjduind într’o împăcare. Cum în aceiaş seară în comuna Păţeşti avea loc un bal, tânărul Petre Sava s’a dus să ia contact cu prietenii lui vechi, iar în zorii zilei încearcă să se întoarcă acasă. Tatăl său simţind că cineva esca­ladează gardul iese afară şi văzân­dscându-se o ceartă între ei, bă­trânul Temistocle pune mâna pe o armă ce o avea în oas­ şi descarcă un glonte în capul fiului său. După câteva ore de chinuri Pe­tre Sava a încetat din viaţă iar ta­tăl criminal vine la Focşani unde se predă parchetului. Compunerea curţii Curtea a fost prezidată de d. Io­­nescu consilier de la Curtea de a­­pel din Galaţi asistat de d-nii ju­decători, I. Mihăescu şi Paul Ila­­rincescu.. Fotoliul ministerului pu­blic a fost ocupat de d-1 Puiu, Pro­curor G V. Câlcâi, grefier, fiind d-1 C.­ Verdeaţă. Juraţii au adus un verdict nega­tiv în baza căruia Temistocle Sava a fost pus imediat în libertate. Desbaterile acestui proces au fost urmărite cu încordată atenţiune de public, întrucât acuzatul contează ca fruntaş în comuna Piteşti şi este bine cunoscut în localitate. CUVÂNTUL -- ---­ Rolul bisericei şi al „As­tr­ei“ In ziua de 10 Februarie a. c. a venit spre judecare în faţa curţii cu juri de pe lângă tribunalul local procesul locuitorului Temistocle Sava din Păteşti Putna acuzat că şi-a ucis cu intenţie propriul copil. O recapitulare pentru ca cetitorii să fie perfect edificaţi asupra acestui caz care a atras la juraţi un extrem de nume­ros public, vom face o scurtă isto­risire a faptelor. In ziua de 15 octombrie 1927, vic­tima Petre Sava, care tocmai ter­minase stagiul militar şi care nu se găsea în bune raporturi cu tatăl său, s’a dus la casa părintească­­­neşti în anumite părţi din Secui­_ x m­f n’/i imnXnnon­­ wi o /lati n înî nu mmAo/t li ni Ka rn m a me, dar nici nu cunosc limba româ­nească nici în măsura indispensa­bilă unui învăţător. (Nu mai amin tesc faptul, că învăţătorii neromâ­ni de la şcolile statului sunt, majo­ritate, factorii politicei partidului maghiar, într’o formă mai mult sau mai puţin deghizată!). Aşa iar şcoala sătească din Secuime continuă să-şi îndeplinească rolul său ca înainte acum 10 ani, învăţând­­ limba de predare (maghiara) fiii românilor maghiarizaţi. Nu înţele­gem pentru ce nu trimite ministe­rul învăţători, cari să toarne în micile odrasle sentimentul şi limba de care au fost forţaţi să se lapede părinţii lor, cari îşi dau încă sea­ma foarte bine şi azi de trecutul lor, păstrând încă clar conştiinţa, că ei sunt români maghiarizaţi. Rezultatul şcoalelor primare este deci contrar conştiinţei locuitorilor acestora şi este contrar intereselor statului român . La insistenţa unor politiciani, cari doreau să-şi facă un merit naţional din aceasta, s’a înfiinţat in oraşul Odorheiu un liceu româ­nesc. In primii ani adăpostea acest liceu 50 la sută din elevi, elemen­t din judeţ. In acest ultim an însâ procentul a scăzut, încât abia mai sunt elevi originari din judeţ, ve­nind elemente exclusiv din vechiul regat, deşi în luna octombrie 1927 se desfiinţase liceul reformat, ai că­­rui elevi însă au populat liceul ca­tolic, ameninţat până aci cu des­fiinţarea din motivul numărului Odorheiu. — In păturile largi ale intelectualilor români din Ardeal se credea, că problema ridicată de d. prof. Sabin Oprean, referitor la maghiarizarea Românilor din Se­cuime, va trezi interesul celor com­petenţi, cari vor da acestei proble­me atenţia cuvenită şi vor face paşii necesari pentru recâştigarea acestor elemente în favorul româ­nismului. Nu s’a luat însă nici o măsură. Nu s’a făcut nici ceia ce se putea face fără sforţări materiale. Şcolile primare, cu o infimă excep­ţie, sunt conduse şi azi de învăţă­tori, cari nu că nu sunt Români, deci nu înţeleg rostul şcolii româ­prea mie de elevi. Astfel lccul ro­mânesc funcţionează izolat de po­pulaţia din judeţ. In aceiaşi situa­ţie se află şi şcoala normală de în­văţători din Cristur, precum şi li­ceul românesc din Gheorgheni, cari numai la reromanizarea elementu­lui maghiarizat nu contribue, ori­cât ar fi de serioasă munca depu­să acolo. Rolul bisericii româneşti în direcţia reromanizării ar avea frumoase roade o activitate vie pe teren bisericesc. Sunt şi azi încă multe comune, în care bisericile vechi stau închise şi părăsite pe coasta dealurilor, iar în centrul co­munei biserica minoritară cheamă sârguincios pe vechii români la ru­găciuni în limba maghiară. Mitro­poliile româneşti pun prea puţin interes pentru redeschiderea aces­tor biserici. S’au adus 2—3 preoţi greco-catolici, cari sunt şi învăţă­tori, iar ortodocşii n’au făcut în a­­ceastă direcţie nimica. Chiar unde există parohia ortodoxă au delegat numai preoţi din alte parohii. Aşa în comuna Porumbenii­ Mari (jud. Odorheiu) este delegat preotul din Odorheiu, care este şi profesor la liceu şi confesor al armatei, încât — oricât de activ ar fi — cu greu îşi poate lua în serios menirea sa, neavând contact decât prea rar cu credincioşii din acea comună. Preoţii în toate parohiile ,cărora li se asigură un train uşor din ec­­lejia dată prin reforma agrară, e­­ventual făcând şi pe învăţătorul (căci preoţii din Ardeal au şi diplo­ma de învăţător) ar fi cei mai im­portanţi factori de renaţionalizare în secuime! L­a Astra» Asociaţia culturală din Sibiu îşi are şi în Odorheiu despărţimântul său de câţiva ani, fără însă ca să dee cel mai mic semn de viaţă ac­tivă, deşi delegatul centrului luase la constituire contact cu intelec­tualii din oraş. Era proectat să se ţină conferinţe la sate şi să se dee un nou impuls spre o viaţă naţio­nală românească. Deasemenea era în program şi editarea unor broşuri cu un conţinut istoric naţional în­tr-o limbă uşoară sau chiar şi în limba maghiară, care trebuiau răs­pândite gratuit în judeţ. Totul e mort însă, despărţimântul Odorheiu este mort, iar centrul şi-a uitat de promisiunile date, arătând o com­plectă nepăsare faţă de Românii maghiarizaţi. Autorităţile Autorităţile n’au dat nici­odată nici o atenţie acestei probleme, de­oarece la masa domnilor a fost mai primordială politica de îmbogăţire şi apoi trebue să recunoaştem că problema culturală nici nu e de com­putinţa prefectului liberal din Odor­heiu, precum nu era de a prefectu­lui averescan, care abia gângăvia româneşte ! Iniţiativa serioasă trebue s’o iea deci nAstra» şi cei doi mitropoliţi români, ai Ardealului, cari ar pu­tea garanta că munca începută nu se va opri la drumul jumătate, ci se va duce până la sfârşit, care nu poate fi decât măgulitor pentru ini­ţiatori şi folositor statului, căci, re­pet, reromanizarea in Secuime este o problemă naţională primordială, care o pretind ţăranii care mai păs­trează încă şi azi conştiinţa de Ro­mâni, ai căror f­ii însă se vor pier­de fără urmă, dacă vom merge prea departe cu neglijenţa şi nepăsarea de până acumat Săpăturile dela Her­­culanum Se fac acum sub conducerea pro­fesorului Maiiii cu metode noul technice; ele au dat rezultate foarte frumoase. S’a putut desgropa o stradă principală din centrul co­mercial al oraşului, numit «decu­­m­anus maior», cu multe case şi pră­vălii. Unele din case sunt pavate cu lespezi deosebit de frumoase în mozaic; pereţii sunt acoperiţi cu picturi. S’au găsit neatinse o mul­ţime de obiecte ceramice şi bronz cizelat. La multe case s’au păstrat perce­­velele de lemn ale fereştrilor şi uş­­cioarele uşilor, cari din punct de vedere arheologic prezintă din mo­tivul acesta o deosebită importan­ță, deoarece de pe urmele de arsu­ră ce se află pe ele, să poate deduce că Herculanum nu a fost înecat ca Pompeii de valuri de lavă, ci a fost distrus de cutremur și foc. Sili­ii Mima leştelu­i la Liti Primăria a dat concesiunea peştelui în dispreţul legilor. Deşi sunt dispoziţiuni precise din partea ministerului domeniilor ca comerţul cu peşte să fie lăsat la li­bera concurenţă a pescarilor, totuşi mulţi din aceştia se găsesc — de câtăva vreme — în imposibilitate de a face acest comerţ, întrucât pri­măria a dat, deunăzi, o ordonanţă, fixân­d preţuri maximale, pentru a înlătura pe negustorii cari nu se bucură de favoarea actualului re­gim. Comerţul de peşte a fost întotdea­una, în oraşul nostru, un mijloc d­ur de îmbogăţire, atâta vreme cât nu-l puteau face decât 3—4 per­soane, cari monopolizaseră acest a­­liment, pentru a-l vinde cu câşti­guri enorme. Acum câţiva ani, tot sub liberali desfacerea peştelui era concesionată câtorva partizani, cari se arătau mai zeloşi în timpul alegerilor. Se urmăreşte momopoli­­zarea vânzării peştelui Este, aşa­dar, uşor de înţeles sub­stratul deciziunii primăriei de a fexa preţuri maximale la peşte. Ve­­şte să se revină la regimul binefă­­cător pentru câţiva, care a durat de la război şi până acum două ani, fecându-se chiar peste ordinele au­torităţilor superioare. Se urmăreşte desfiinţanea liberei concurenţe, pen­ca peştele să fie monopolizat şi, mai târziu, vândut cu preţuri de spe­culă. Zilele trecute, pescarul Tudorache Botez n’a fost lăsat să vândă o că­ruţă de peşte, nu fiindcă nu repecta ordonanţa comunală, ci pentru că lovea în cele 2—3 persoane, impro­vizate în pescari, cari se bucură de favoarea primăriei, dar mai ales a consilierilor Stelian Gheorghiu şi Costică Grigoriu, a căror voinţă este lege. Căruţa de peşte, pe care pescarul Tudorache Botez o trimisese la Focşani, a fost întoarsă din drum — la 3 km. de oraşul nostru — chiar de consilierul Stelian Gheorghiu, iar Botez a fost chemat la poliţie şi bruscat. Ce face primăria In afară de acestea, căruţele pri­măriei, în loc să fie întrebuinţate la ridicarea gunoaelor, etc., sunt tri­mise la bălţi, spre a aduce peşte pentru pescarii regimului. Relevând cele de mai sus, cerem primăriei să respecte dispoziţiile ministerului agriculturii, adică să­rie comerţul peştelui la libera con­curenţă şi să nu acopere cu autori­tatea ei pofta vădită a câtorva par­tclani de a se îmbogăţi. ■ BloC'Notes -----pa-:j;-i îmi amintesc frontispiciul deco­rativ şi încărcat, cu care se înce­pea, în istoriile de literatură fran­ţuzească, veacul al XVII-lea: orna­mentaţii complicate, inscripţii lati­neşti, mănuşi, săbii şi — desluşită între două frunze de palmier — re­verenţa unui cavaler înaintea unei doamne înclinate graţios. Un timp, rezumat astfel, trebuia să se împar­tă între o severitate clericală şi o graţie virtuoasă, între o gravitate de mănăstire şi o strictă etichetă de curte. Cu semnul celei mai catolice aus­terităţi şi al celei mai dârze mo­rale, o sută de ani de viaţă ome­nească se pecetluia în încrederea şi amintirea noastră. Semne distinc­tive: o tragedie a conflictului din­tre pasiune şi datorie, o robă roşie de cardinal şi o spadă. Cu ce hohot de bună dispoziţie, cu ce nepotolită veselie, cu ce ex­plozie de râs întâmpini — după ce ai purtat ani întregi imaginea falsă a unei lumi — adevărurile sale sim­ple şi sincere. Mai ales când purtă­toarea lor este în veci frumoasa Ni­non de Land­os. Trăeşti deodată o răzvrătire, ştergi brusc o învăţătu­ră de minciuni inutile, contraziceri şi trandafirizări. Părăseşti «punc­tele de vedere» ale istoriei, nesoco­teşti tot caraghioslâcul eroismelor şcolăreşti improvizate. Şi dornic de a cunoaşte viaţa vie, tânără şi deschisă cinstit a unui pământ şi a unui ceas, intri în budoarul acestei fete, care n’a avut să şi scuze nimic şi n’a avut să înfrumuseţeze nimic minţind, pentrucă Dumnezeu îi dă­ruise cu amândouă mâinile frumu­seţe. V’aţi întrebat vreodată ce ar fi istoria, dacă ar fi scrisă de oa­meni voinici, în plină tinereţe şi frumoşi ! Pentru cine voeşte să afle poves­tea lumii — nu mucegăită în date şi controversată în discuţii de aca­demicieni ramoliţi — Ninon de Land­os este tovarăşa spirituală şi veselă, care ştie să îndemne pentru că a trăit şi ştie să lucreze pentru­că n’a uitat. Nu are criterii de apre­ciere şi nu posedă nici o filozofie a istoriei. Dar priveşte cu îngădu­inţa şi spiritul a trei daruri sim­ple. Pasiunea pentru Montaigne. Prietenia lui Saint Evremont. Şi dragostea pentru dragoste. A fost o fată drăguţă de burghez, cu o tră­sătură de fantastic în mintea ei vi­oaie ei cu o întorsătură de glumă franţuzească a nasului. Nu o fru­museţe clasică cu simetrii şi legi, ci numai un trup armonios de fe­tiţă legănată între două vârste de neştiinţă şi patimă. Ninon de Land­os însă era dră­guţă şi fusese înzestrată cu un spi­rit subtil de sensualitate pe care carnea ei albă şi inteligenţa ei fină îl tălmăciau într’altfel. Viaţa ei a­­moroasă era o predestinare. Intre un pat de nevastă şi între unul de pros­tituată din nobila societate, exista o singură odaie de pasiune şi since­ritate în acelaş timp: budoarul curtezanei. Burgheza Ninon l-a avut în ştiinţa tuturor, pentru că nu voia să ascundă nici julirile ei adevă­rate, nici prostia celor, care o plă­­tiau. Care femeie ar fi cutezat să o insulte pe ea, fiindcă detestând a­­dulterul, s’a dăruit dragostei! In­­tr’o vreme, când cardinalul Riche­lieu își lepăda sutana în camera de culcare a domnișoarei Marion de Lonne și marea ducesă de Ro­han plătia regimente de jandarmi pentru a-şi popula patul, fetiţa a­­ceasta crescută în imensa îngădu­inţă a poporului şi în zâmbetul bun al lui Montaigne, avea curajul de a-şi mărturisi iubirile şi capri­ciile, încornoraţii şi amanţii. A cunoscut toţi oamenii timpului. Toate celebrităţile au trecut prin salonul ei şi dacă nu au păşit în camera de culcare, i-au sărutat mâinile în cea mai apropiată inti­mitate. Ninon se încrunta, ca să nu râdă. Le ştia tuturor povestea, îi aflase pe toţi dincolo de orice gra­vitate cu toate păcatele şi darurile. Cei mai mulţi au trecut prin braţe­le ei, goi, desbrăcaţi de hainele ocu­paţiei şi gloriei lor oficiale, un nu­doar nu exista altă ierarhie, decât a sănătăţii şi a dragostei. Văzuse pe toţi oamenii însem­naţi ai vremei în aceeaşi circum­stanţă. Pe Nvnon de Laueios n’o or­beşte nici prejudecata depărtării, nici necesităţile demnităţilor isto­rice, nici gravitatea funcţiilor de stat. Ea singură a cunoscut de a­­proape şi fără poză pe toţi oamenii de adevărat şi mare preţ ai anilor acelora. A fost singura prietenă— în cel mai drept înţeles al cuvân­tului — a lui Saint Evremont. L-a iubit pe marchizul de Sevigne şi a fost totuşi iubită de marchiză. A discutat cu La Rochefoucauld şi a primit-o pe Doamna de La Fayette. L-a mângâiat în ceasuri necăjita pe Molière şi l-a alintat pe braţele ei pe copilul Voltaire. . Femeia aceasta a râs. De toate ca­raghioslâcurile şi de toate minciu­nile, de toate gravităţile şi de toate pozele, simplu, sincer, fără să su­pere şi fără să se supere. O fetiţă cu rochiţă scurtă şi ochi drăceşti, strecurată în sala cea ma­re a consiliilor de stat. Regele a­­preciază fineţea gambelor, cardina­lul Racheliu prizează — astmatic— tabac visând profunde intimităţi femeieşti, miniştrii îşi sucesc gâtu­rile, iar Ninon... Ninon râde. Ninon râde şi stanile se dărâmă. A flutu­rat peste veacuri o căm­aşe albă cu dantele şi toţi generalii au descins de pe soclurile lor equestre. Şi-a ri­dicat până la jartieră rochia gre­oaie şi rotundă de mătase şi toţi eroiii s’au înşiruit în anticameră. Iată-i meschini şi ridicoli, afeme­­iaţi şi năuci, desfrânaţi şi mici. îmi amintesc frontispiciul stu­pid, cu care se începea în istoriile literare veacul al XVII lea. O, ce ridicol şi ce inutil. Intre arabes­curi şi reverenţe, iată capul vesel şi surâsul cinstit al celei mai pasio­nate dintre curtizane şi al celei mai sincere dintre femei. Coboară în pas de menuet treptele şi se închi­nă uşor. Este între două probleme de politică serioasă, un divertis­ment. Istoria e compromisă. Mihail Sebastian

Next