Cuventul, februarie 1928 (Anul 4, nr. 1003-1031)
1928-02-14 / nr. 1016
Problema şomerilor Hotărârile consiliului comunal din Arad. Aprobarea budgetului. Un serviciu de autobuze al comunei o-i-pe Arad 11. — In zilele de 6 şi 7 Februarie cor., a avut loc adunarea consiliului municipal Arad, pentru a lua în desbatere câteva probleme de mare importanţă socială. Au fost de faţă preşedintele consiliului şi 25 membrii consilieri. Ordinea de zi este compusă din 31 de puncte. Problema şomajului Cel dintâi ia cvântul d. Gheorghe Veştiner, care depune din partea blocului muncitoresc, un memoriu prin care cere urgenţa privitor la acordarea unui ajutor momentan de 1 milion pentru şomerii din Arad, în cadrele modificării de buget ce este la ordinea de zi. D. dr. Ştefan Anghel, primarul oraşului declară, că nu se sperie de manifestaţiile de stradă pe care le întreprind şomerii. Din frică, d-sa nu va lăsa ca să se împartă milioanele comunei între muncitori. Deoarece însă, chestia şomajului din Arad, nefiind un caz izolat ci ea are caracterul unei chestiuni sociale de stat, nu se poate aranja de consiliul comunal, ci trebue aranjată de guvern, care trebue să constate numărul adevăraţilor şomeri şi să precizeze modul de ajutorare. D-sa este contra declarării urgenţii cerută de d. Voştiner şi propune expedierea unei telegrame ministerului de Interne care să decidă în această chestiune. Totodată d-sa propune ca din fondul săracilor pe 1928 să se dea posibilitate înfiinţării unei cantine muncitoreşti, pentru ca în felul acesta şomerii şi familiile lor să nu sufere de foame. Consiliul afară de cei trei reprezentanţi ai muncitorimei, admit vederile primarului. Bugetul Comunei Punctul 2 al ordinei de zi, prevede propunerea delegaţiei permanente privitor la modificarea bugetului pe exerciţiul anului 1927 şi privitor la deschiderea de credite suplimentare şi extraordinare. Consiliul comunal cu excepţia celor trei voturi ale reprezentanţilor blocului muncitoresc, aprobă fără nici o schimbare deschiderea creditelor propuse de delegaţia permanentă. Cumpărarea de autobuze Punctul 28 al ordinei de zi, directorul uzinelor comunale, citeşte propunerea delegaţiei permanente, privitoare la licitaţiunile publice pentru cumpărarea a 14 autobuze mari cu 26-22 locuri şi a 5 autobuze mici cu 14-16 locuri, premiuli a 2 sasiuri pentru alimente, a căror montare se va face în atelierele municipiului. Consiliul în unamitate admite propunerea. Diverse probleme edilitare Se mai discută diferite probleme edilitare de o importanţă secundară, dintre care amintim: Alegerea a trei membrii în comisia de impuneri comunale pe anul 1928. Aprobarea regulamentului pentru acordarea de împrumut funcţionarilor comunali, necesar construirei de case. Se verifică gestiunea şi bilanţul Uzinelor comunale şi se mai rezolvă diverse chestiuni edilitare. DELTA DUNĂREI ----_______ Bogăţii de miliarde neexplorate şi neexploatate în criza actuală financiară, când batem la porţile străinilor pentru înlesnirea împrumuturilor, necesare pentru refacerea căilor ferate, armamentului aviaţiei etc., grija oamenilor de Stat ar trebui să se îndrepteze şi către o altă latură, complect abandonată, anume: punerea în valoare urgentă a bogăţiilor din Delta Dunărei. Foarte mulţi străini, care ne-au vizitat ţara ne-au atras atenţiunea asupra bogăţiilor naturale ce le avem în delta Dunărei şi care de zeci şi sute de ani stau şi aşteaptă a fi puse în valoare. Un ziar din Capitală în articolul intitulat «Terenurile inundabile», publică un fragment din cele ce un distins specialist englez care a vizitat Delta Dunărei, a spus despre această bogăţie. «Aveţi acolo o bogăţie echivalentă cu o mină de aur. Cunosc preţurile hârtiei aci în ţară şi am avut ocazia să-i constat calitatea. Ar fi timpul să începeţi fabricarea hârtiei din trestie aşa cum se face azi, pretutindeni, începând cu Japonia, unde şi noi am instalat numeroase fabrici. Vă veţi cruţa pădurile, dându-le o întrebuinţare mai raţională şi veţi avea o hârtie ieftină şi excelentă». O! Doamne cât adevăr, se ascunde în aceste rânduri ! Şi pentru ca publicul românesc, să cunoască cu cifre adevărul spus de acel Englez, voi arăta după o dare de seamă făcută de d-l Daia, care e realitatea. In delta Dunării avem 300.000 ha. stuf, iar în alte părţi încă 50.000 ha de stuf. Total 350.000 ha. Fiecare metru pătrat de stuf, produce 3 kgr. de stuf uscat. Ceia ce ar face în total : 10.500.000 000 kgr. de stuf presat sau transformat în brihete: 10.500.000.000 kgr. de element combustibil, de aceiaşi calorii şi calităţi ca şi lemnul cel mai bun. Cum 1000 kgr. de brihete de stuf uscat echivalează cu 1 stânjen de lemne, rezultă că în Delta Dunărei am avea cu echivalent de 2.600.000 stânjeni, care preţuiţi numai cu 1000 lei stânjenul loco Delta, ar echivala cu 2.600.000 lei. Dacă am transforma acest stuf în celuloză brută, ştiind după experienţele făcute de d-l chimist Colţescu, în staţiunea de experienţă de la Herăstrău, că : 1 kgr. de stuf =0.400 grame celuloză rezultă că am putea produce: p.625.000.000 kgr. celuloză adică 2 miliarde de kgr. hârtie de cea mai bună calitate. Şi atunci ne-am economisi tinerele pături de molift, din munţi, care azi sunt destinate a fi transformate în celuloză, necesară fabricărei hârtiei. Iată o latură, pe care partidele au şi copilul începe să-l admones politice au neglijat-o, şi pe care noi teze în chip sever, specialiştii o aduceam continuu la cunoştinţa celor în drept — dar fără efect Şi când ne gândim că de zeci de ani aceste bogăţii stau nepuse în valoare, ca anual atât papura cât şi trestia se renovează, că de zeci de ani ne decimăm pădurile pentru a fabrica pastă de celuloză, cred că a sosit vremea să facem şi noi, dacă nu mai mult, ci atât cât fac japonezii cu trestia din ţara lor. Cu acest prilej am o datorie morală de-a mulţumi atât d-lui prof universitar I. Simonescu, pentru sfaturile şi detaliile ce mi le-a dat în acea excursie frumoasă făcută împreună din Deltă şi la largul mărei, şi care mi-a sugerat multe lucruri cu caracter ştiinţific şi economic, cât şi d-lui inginer inspector general Vidraşcu, care ne-au pus la dispoziţie mijloacele necesare de a vizita o parte din delta şi gurile Dunărei, M. P. Florescu inginer inspector silvic fost deputat --------exp asigurara elemente streine: medicină, magie, etc. Manualele empirice ajunseră compilaţii. Sub forma aceasta emigrară în tot basinul mediteranian. in Franţa reţetele practice ajunseră pe vremea Carolingienilor, iar în sec. X—XII tura scrise din nou, în noui tratate tehniice. Cele mai însemnate sunt «Compositiones ad tingenda» şi «Mapa clavicula», conţinând reglete pentru pictură şi lucratul metalelor. Acesta e elementul tehnic al al chimiei medievale, transmis aproape identic din Egipt; manuscrisele latine din Occident sunt simple răstălmăciri a izvorului iniţial. Papirusul din Leyda. Dar elementul tehnic nu a existat niciodată pur în alchimie: el s-a menţinut astfel printre meşterii europeni. Pentru istoria ştiinţelor interesează alchimia, ca încercare de organizare teoretică a cunoştiinţelor. Alchimia e un produs specific alexandrin, elaborat în atmosfera de mistician desordonat şi confuz, de întrepătrundere a genurilor de acari palpitau in epoca aiexau- aici, fură cunoscuţi — traduşi—creadrină. Astfel, prin secolul III, filo- când în obscuritate — de către ai sofi mistici au cunoscut reţetele tehnice şi ie-au a»..milat, confundând şi pervertind înţelesul lor originar. De unde până atunci reţetele foloseau la dozarea anagiilor cu aur , alchimiştii alexandrini le interpretează ca reţete pentru fabricarea aurului. Acesta e un fenomen mental specific alexandrinismului şi interesant de adâncit. Berthelot tipăreşte textele unei serii întregi de alchimişti, aşa numiţi, Democratani. Curios şi instructiv e Zosima Tebanul esec. In care in tratatul «Asupra cuptoarelor ş instrumentelor chimice» mărturiseşte că a văzut în templul de la Memphis nişte aparate de distilate ori, aceasta ar răsturna afirmaţia că distilaţia a fost descoperită de Arabi. In timpul împăratului Theodoshi încep a fi scrise Comentarii, publicate în mare număr de Berthelot Cel mai cunoscut e comentatorul Olimpiador. Alchimiştii greci fură traduşi legorism şi corespondenţe, de deca- prin veacurile VI — VI în limba penţă a disciplinei mentale, de e siriacă, de doctorii creştini stabili chimiştii arabi ,cari îi duseră în Spana şi apoi la tot Occidentul medieval. Aici, alibin a nlît.mirină — trecută p.*iu fiiiețea siriacă și arabă — latre care se ev-nUpi alcătuind alibi n i europeană, iîe dmbft latina. Sinteza istorică și critică a lui Marcelin Berthelot, a întâmpinat un entuziasm general. In ultimul timp însă s’au publicat rezerve, împotriviri, atacuri. Pomenesc acerba critică a celui mai documentat istoric ongmist contemporan. Ed. von Lippmann, în capitolul Berhe*ot als Historiker (vol. Enstefaung und Ausbreitung der Alchime, p. 647— 659) care îl acuză că a ciopârţit textele şi traducerile publicate, fiindu-le să demonstreze explicaţiile lui, că a ignorat cu încăpăţânare doctrinele chimice în Aristot şi Platon (vezi fundamentalele studii ale lui Lippmann «Chemisches und Physikalisches aus Platon» şi «Chem.i.**ches und Alchemiches“ aus Arstoteles» în al doilea volum de Abbandlungen und Vertrage, p. 28—157 precum şi lucrările contemporanifervescente inedite şi primejdioase şi la Edessa și Gandisapera. Celor săi Kopp, Hoeffer, Chevreuil. O critică mai recentă, dar mai înțelegătoare, a publicat cunoscutul istoric al ehimiei orientale, E J. Holmyard în Chemistry and Industry Rewiew (1923), de unde a fost retipărită în Isis (N. 19. 1924 p. 479—499). Holmyard, în această A criticei examination of Berthelot’s work upon Arabic chemistry relevă multe greșeli de interpretare și valorificare a autorului celor zece mari volune: nu a ales întotdeauna textele cele mai importante; alchimia arabă în epoca perfectă de desvoltare a fost ignorată; transmisia alchimiei greceşti în lumea arabă s’a împlinit mai ales prin persani, nu prin prin persani, nu prin siriaci, etc. Dar Holmgard recunoaşte marile merite de istorie şi deschizător de drumuri de orientator, ale lui Berthelot. Incheierea studiului (..for all these valuable contributions to knowledge Berthelot deserves sur war mest thanks ) e o favorabilă apreciere asupra muncii aceluia despre care se poate spune: Ce n’est que le premier pas qui conte. Despre alchimie, pe larg, altădată și în altă parte. Mircea Eliade Marea majoritate a populaţiei de peste munţi, se hrăneşte din agricultură. Pământul, mai sărac decât şesurile Munteniei şi Olteniei ori podişurile Moldovei şi Basarabiei, asigură totuşi o producţie suficientă, chiar în anii cei mai răi, dacă luăm în considerare întreaga suprafaţă cultivabilă a Transilvaniei şi Banatului. Greutăţile de tot felul, care caracterizează ultimii ani de după război, au produs un desechilibru fatal în organizarea producţiei pământului cu deosebire de grav pentru cea mai mare parte a categoriilor de producători agricoli. Stările de peste munţi, cunoscute de cei interesaţi numai din anumite puncte de vedere, descopăr astăzi o parte din neajunsurile caracteristice unei desinteresări vinovate, în toate privinţele. Preţul pământului Ia primul rând, vneţul pământului a trecut prin câteva faze cu totul deosebite. Astfel, după desorientarea generală de după războiu o serie întreagă de speculatori, cari n’aveau nimic comun cu agricultura au acaparat pământ cu preţuri derizorii şi în dauna adevăratului cultivator, care îşi aşteaptă fericirea dela reforma agrară. Banul eftin atunci, putea să facă stăpân pe ţăran fără apăsarea de astăzi când execuţia judecătorească caută să aducă la realitate pe cei întârziaţi. Puţin mai târziu, tocmai în toiul reformei agrare, când însă preţurile se ridicară în mod neaşteptat, cultivatorul mie găseşte momentul să se înglobeze în datorii făcute de cele mai multe ori pe credit cambial. Dobânzile nefiind în raport cu calitatea pământului, cu producţia şi cu speranţele — nejustificate — demonstrează că urmările nechibzuelii vor aduce ruina sigură. Astăzi, preţurile sunt în scădere continuă atât la pământ cât şi mai ales la produse, care nu-şi pot acoperi cheltuelile. CEREALELE ŞI VITELE AU AJUNS LA LIMITA EFTINITAŢII, IAR PRODUCĂTORUL LA LIMITA UNEI SITUAŢII, CARE PE ZI CE TRECE DEVINE DIRECT TRAGICA. îndatoririle, făcute în mare majoritate pentru învestiri şi nu pentru intensificarea exploatărilor, deşi nu pot fi cunoscute din cauză că prin însăşi felul lor scapă controlului imediat, se cifrează la sume mari, cari nu vor fi acoperite dacă producţia va fi expusă necontenit. ÎNGRIJORAREA ESTE CU ATAT MAI JUSTIFICATA CU CAT CREDITUL PENTRU O EVENTUALA CONSOLIDARE, NU POATE FI INCA PREVĂZUT NICAERI IAR SORTII MIŞCĂRII COOPENATISTE IN TRANSILVANIA DEOCAMDATĂ PAR PROBLEMATICE. Dovada a avem în statisticile, care ne arată cât de încet prinde aici această acţiune, menită să salveze în parte capitalurile şi învestirile existente în atelierul de producţie agricolă a Transilvaniei. Cu toată aşezarea favorabilă şi cu toată desvoltarea ce o au căile de comunicaţie peste munţi, dar mai ales cu toate că cererile centrelor mari au crescut simţitor, nu se poate totuşi observa o tendinţă mai accentuată şi o dorinţă mai deosebită pentru acea intensificare capabilă să ridice venitul brut al exploatatorului. Intervenţia statului este prea redusă iar asociaţiile de breaslă se pare că sunt cuprinse de o totală lipsă de avânt. La cheremul speculatorilor Organizarea in vederea valorificărei mai favorabile, este lăsată peste tot la îndemâna speculatorilor cari prin rutina lor, îşi creiază venituri nepermise tocmai în dauna exploatatorului îmbrăcat în haine căptuşite cu poliţe de tot felul. Economisirea cheltuelilor şi raţionalizarea în primul rând, sunt în funcţie de desvoltarea unui întreg plan de îmbunătăţire a agriculturii. Asociaţiile şi statul au îndatorirea de a stabili programe precise şi a le urma cu tenacitate. Asociaţiile profesionale şi cooperaţia pot salva în ultimă analiză şi pot ajuta cât este timp la înlăturarea crizei agricole, care — în condiţiunile cu totul specifice în care lucrează agricultorul transilvănean, după studierea amănunţită a tuturor factorilor principali de producţie — va ruina întreaga clasă de producători agricoli, nădejdea noastră după reforma agrară. ION LUCA CIOMAG Inspector general agronom Cluj Criza agriculturii in Transilvania Preţurile sunt în scădere atât la pământ cât şi la produse. -O situaţie îngrijorătoare. mimist iitus Mughi Interesantul proces sleia Curtea cu Juri din Focşani nădăjduind într’o împăcare. Cum în aceiaş seară în comuna Păţeşti avea loc un bal, tânărul Petre Sava s’a dus să ia contact cu prietenii lui vechi, iar în zorii zilei încearcă să se întoarcă acasă. Tatăl său simţind că cineva escaladează gardul iese afară şi văzândscându-se o ceartă între ei, bătrânul Temistocle pune mâna pe o armă ce o avea în oas şi descarcă un glonte în capul fiului său. După câteva ore de chinuri Petre Sava a încetat din viaţă iar tatăl criminal vine la Focşani unde se predă parchetului. Compunerea curţii Curtea a fost prezidată de d. Ionescu consilier de la Curtea de apel din Galaţi asistat de d-nii judecători, I. Mihăescu şi Paul Ilarincescu.. Fotoliul ministerului public a fost ocupat de d-1 Puiu, Procuror G V. Câlcâi, grefier, fiind d-1 C. Verdeaţă. Juraţii au adus un verdict negativ în baza căruia Temistocle Sava a fost pus imediat în libertate. Desbaterile acestui proces au fost urmărite cu încordată atenţiune de public, întrucât acuzatul contează ca fruntaş în comuna Piteşti şi este bine cunoscut în localitate. CUVÂNTUL -- --- Rolul bisericei şi al „Astrei“ In ziua de 10 Februarie a. c. a venit spre judecare în faţa curţii cu juri de pe lângă tribunalul local procesul locuitorului Temistocle Sava din Păteşti Putna acuzat că şi-a ucis cu intenţie propriul copil. O recapitulare pentru ca cetitorii să fie perfect edificaţi asupra acestui caz care a atras la juraţi un extrem de numeros public, vom face o scurtă istorisire a faptelor. In ziua de 15 octombrie 1927, victima Petre Sava, care tocmai terminase stagiul militar şi care nu se găsea în bune raporturi cu tatăl său, s’a dus la casa părinteascăneşti în anumite părţi din Secui_ x mf n’/i imnXnnon wi o /lati n înî nu mmAo/t li ni Ka rn m a me, dar nici nu cunosc limba românească nici în măsura indispensabilă unui învăţător. (Nu mai amin tesc faptul, că învăţătorii neromâni de la şcolile statului sunt, majoritate, factorii politicei partidului maghiar, într’o formă mai mult sau mai puţin deghizată!). Aşa iar şcoala sătească din Secuime continuă să-şi îndeplinească rolul său ca înainte acum 10 ani, învăţând limba de predare (maghiara) fiii românilor maghiarizaţi. Nu înţelegem pentru ce nu trimite ministerul învăţători, cari să toarne în micile odrasle sentimentul şi limba de care au fost forţaţi să se lapede părinţii lor, cari îşi dau încă seama foarte bine şi azi de trecutul lor, păstrând încă clar conştiinţa, că ei sunt români maghiarizaţi. Rezultatul şcoalelor primare este deci contrar conştiinţei locuitorilor acestora şi este contrar intereselor statului român . La insistenţa unor politiciani, cari doreau să-şi facă un merit naţional din aceasta, s’a înfiinţat in oraşul Odorheiu un liceu românesc. In primii ani adăpostea acest liceu 50 la sută din elevi, element din judeţ. In acest ultim an însâ procentul a scăzut, încât abia mai sunt elevi originari din judeţ, venind elemente exclusiv din vechiul regat, deşi în luna octombrie 1927 se desfiinţase liceul reformat, ai cărui elevi însă au populat liceul catolic, ameninţat până aci cu desfiinţarea din motivul numărului Odorheiu. — In păturile largi ale intelectualilor români din Ardeal se credea, că problema ridicată de d. prof. Sabin Oprean, referitor la maghiarizarea Românilor din Secuime, va trezi interesul celor competenţi, cari vor da acestei probleme atenţia cuvenită şi vor face paşii necesari pentru recâştigarea acestor elemente în favorul românismului. Nu s’a luat însă nici o măsură. Nu s’a făcut nici ceia ce se putea face fără sforţări materiale. Şcolile primare, cu o infimă excepţie, sunt conduse şi azi de învăţători, cari nu că nu sunt Români, deci nu înţeleg rostul şcolii româprea mie de elevi. Astfel lccul românesc funcţionează izolat de populaţia din judeţ. In aceiaşi situaţie se află şi şcoala normală de învăţători din Cristur, precum şi liceul românesc din Gheorgheni, cari numai la reromanizarea elementului maghiarizat nu contribue, oricât ar fi de serioasă munca depusă acolo. Rolul bisericii româneşti în direcţia reromanizării ar avea frumoase roade o activitate vie pe teren bisericesc. Sunt şi azi încă multe comune, în care bisericile vechi stau închise şi părăsite pe coasta dealurilor, iar în centrul comunei biserica minoritară cheamă sârguincios pe vechii români la rugăciuni în limba maghiară. Mitropoliile româneşti pun prea puţin interes pentru redeschiderea acestor biserici. S’au adus 2—3 preoţi greco-catolici, cari sunt şi învăţători, iar ortodocşii n’au făcut în această direcţie nimica. Chiar unde există parohia ortodoxă au delegat numai preoţi din alte parohii. Aşa în comuna Porumbenii Mari (jud. Odorheiu) este delegat preotul din Odorheiu, care este şi profesor la liceu şi confesor al armatei, încât — oricât de activ ar fi — cu greu îşi poate lua în serios menirea sa, neavând contact decât prea rar cu credincioşii din acea comună. Preoţii în toate parohiile ,cărora li se asigură un train uşor din eclejia dată prin reforma agrară, eventual făcând şi pe învăţătorul (căci preoţii din Ardeal au şi diploma de învăţător) ar fi cei mai importanţi factori de renaţionalizare în secuime! La Astra» Asociaţia culturală din Sibiu îşi are şi în Odorheiu despărţimântul său de câţiva ani, fără însă ca să dee cel mai mic semn de viaţă activă, deşi delegatul centrului luase la constituire contact cu intelectualii din oraş. Era proectat să se ţină conferinţe la sate şi să se dee un nou impuls spre o viaţă naţională românească. Deasemenea era în program şi editarea unor broşuri cu un conţinut istoric naţional într-o limbă uşoară sau chiar şi în limba maghiară, care trebuiau răspândite gratuit în judeţ. Totul e mort însă, despărţimântul Odorheiu este mort, iar centrul şi-a uitat de promisiunile date, arătând o complectă nepăsare faţă de Românii maghiarizaţi. Autorităţile Autorităţile n’au dat niciodată nici o atenţie acestei probleme, deoarece la masa domnilor a fost mai primordială politica de îmbogăţire şi apoi trebue să recunoaştem că problema culturală nici nu e de computinţa prefectului liberal din Odorheiu, precum nu era de a prefectului averescan, care abia gângăvia româneşte ! Iniţiativa serioasă trebue s’o iea deci nAstra» şi cei doi mitropoliţi români, ai Ardealului, cari ar putea garanta că munca începută nu se va opri la drumul jumătate, ci se va duce până la sfârşit, care nu poate fi decât măgulitor pentru iniţiatori şi folositor statului, căci, repet, reromanizarea in Secuime este o problemă naţională primordială, care o pretind ţăranii care mai păstrează încă şi azi conştiinţa de Români, ai căror fii însă se vor pierde fără urmă, dacă vom merge prea departe cu neglijenţa şi nepăsarea de până acumat Săpăturile dela Herculanum Se fac acum sub conducerea profesorului Maiiii cu metode noul technice; ele au dat rezultate foarte frumoase. S’a putut desgropa o stradă principală din centrul comercial al oraşului, numit «decumanus maior», cu multe case şi prăvălii. Unele din case sunt pavate cu lespezi deosebit de frumoase în mozaic; pereţii sunt acoperiţi cu picturi. S’au găsit neatinse o mulţime de obiecte ceramice şi bronz cizelat. La multe case s’au păstrat percevelele de lemn ale fereştrilor şi uşcioarele uşilor, cari din punct de vedere arheologic prezintă din motivul acesta o deosebită importanță, deoarece de pe urmele de arsură ce se află pe ele, să poate deduce că Herculanum nu a fost înecat ca Pompeii de valuri de lavă, ci a fost distrus de cutremur și foc. Siliii Mima leştelui la Liti Primăria a dat concesiunea peştelui în dispreţul legilor. Deşi sunt dispoziţiuni precise din partea ministerului domeniilor ca comerţul cu peşte să fie lăsat la libera concurenţă a pescarilor, totuşi mulţi din aceştia se găsesc — de câtăva vreme — în imposibilitate de a face acest comerţ, întrucât primăria a dat, deunăzi, o ordonanţă, fixând preţuri maximale, pentru a înlătura pe negustorii cari nu se bucură de favoarea actualului regim. Comerţul de peşte a fost întotdeauna, în oraşul nostru, un mijloc dur de îmbogăţire, atâta vreme cât nu-l puteau face decât 3—4 persoane, cari monopolizaseră acest aliment, pentru a-l vinde cu câştiguri enorme. Acum câţiva ani, tot sub liberali desfacerea peştelui era concesionată câtorva partizani, cari se arătau mai zeloşi în timpul alegerilor. Se urmăreşte momopolizarea vânzării peştelui Este, aşadar, uşor de înţeles substratul deciziunii primăriei de a fexa preţuri maximale la peşte. Veşte să se revină la regimul binefăcător pentru câţiva, care a durat de la război şi până acum două ani, fecându-se chiar peste ordinele autorităţilor superioare. Se urmăreşte desfiinţanea liberei concurenţe, penca peştele să fie monopolizat şi, mai târziu, vândut cu preţuri de speculă. Zilele trecute, pescarul Tudorache Botez n’a fost lăsat să vândă o căruţă de peşte, nu fiindcă nu repecta ordonanţa comunală, ci pentru că lovea în cele 2—3 persoane, improvizate în pescari, cari se bucură de favoarea primăriei, dar mai ales a consilierilor Stelian Gheorghiu şi Costică Grigoriu, a căror voinţă este lege. Căruţa de peşte, pe care pescarul Tudorache Botez o trimisese la Focşani, a fost întoarsă din drum — la 3 km. de oraşul nostru — chiar de consilierul Stelian Gheorghiu, iar Botez a fost chemat la poliţie şi bruscat. Ce face primăria In afară de acestea, căruţele primăriei, în loc să fie întrebuinţate la ridicarea gunoaelor, etc., sunt trimise la bălţi, spre a aduce peşte pentru pescarii regimului. Relevând cele de mai sus, cerem primăriei să respecte dispoziţiile ministerului agriculturii, adică sărie comerţul peştelui la libera concurenţă şi să nu acopere cu autoritatea ei pofta vădită a câtorva partclani de a se îmbogăţi. ■ BloC'Notes -----pa-:j;-i îmi amintesc frontispiciul decorativ şi încărcat, cu care se începea, în istoriile de literatură franţuzească, veacul al XVII-lea: ornamentaţii complicate, inscripţii latineşti, mănuşi, săbii şi — desluşită între două frunze de palmier — reverenţa unui cavaler înaintea unei doamne înclinate graţios. Un timp, rezumat astfel, trebuia să se împartă între o severitate clericală şi o graţie virtuoasă, între o gravitate de mănăstire şi o strictă etichetă de curte. Cu semnul celei mai catolice austerităţi şi al celei mai dârze morale, o sută de ani de viaţă omenească se pecetluia în încrederea şi amintirea noastră. Semne distinctive: o tragedie a conflictului dintre pasiune şi datorie, o robă roşie de cardinal şi o spadă. Cu ce hohot de bună dispoziţie, cu ce nepotolită veselie, cu ce explozie de râs întâmpini — după ce ai purtat ani întregi imaginea falsă a unei lumi — adevărurile sale simple şi sincere. Mai ales când purtătoarea lor este în veci frumoasa Ninon de Landos. Trăeşti deodată o răzvrătire, ştergi brusc o învăţătură de minciuni inutile, contraziceri şi trandafirizări. Părăseşti «punctele de vedere» ale istoriei, nesocoteşti tot caraghioslâcul eroismelor şcolăreşti improvizate. Şi dornic de a cunoaşte viaţa vie, tânără şi deschisă cinstit a unui pământ şi a unui ceas, intri în budoarul acestei fete, care n’a avut să şi scuze nimic şi n’a avut să înfrumuseţeze nimic minţind, pentrucă Dumnezeu îi dăruise cu amândouă mâinile frumuseţe. V’aţi întrebat vreodată ce ar fi istoria, dacă ar fi scrisă de oameni voinici, în plină tinereţe şi frumoşi ! Pentru cine voeşte să afle povestea lumii — nu mucegăită în date şi controversată în discuţii de academicieni ramoliţi — Ninon de Landos este tovarăşa spirituală şi veselă, care ştie să îndemne pentru că a trăit şi ştie să lucreze pentrucă n’a uitat. Nu are criterii de apreciere şi nu posedă nici o filozofie a istoriei. Dar priveşte cu îngăduinţa şi spiritul a trei daruri simple. Pasiunea pentru Montaigne. Prietenia lui Saint Evremont. Şi dragostea pentru dragoste. A fost o fată drăguţă de burghez, cu o trăsătură de fantastic în mintea ei vioaie ei cu o întorsătură de glumă franţuzească a nasului. Nu o frumuseţe clasică cu simetrii şi legi, ci numai un trup armonios de fetiţă legănată între două vârste de neştiinţă şi patimă. Ninon de Landos însă era drăguţă şi fusese înzestrată cu un spirit subtil de sensualitate pe care carnea ei albă şi inteligenţa ei fină îl tălmăciau într’altfel. Viaţa ei amoroasă era o predestinare. Intre un pat de nevastă şi între unul de prostituată din nobila societate, exista o singură odaie de pasiune şi sinceritate în acelaş timp: budoarul curtezanei. Burgheza Ninon l-a avut în ştiinţa tuturor, pentru că nu voia să ascundă nici julirile ei adevărate, nici prostia celor, care o plătiau. Care femeie ar fi cutezat să o insulte pe ea, fiindcă detestând adulterul, s’a dăruit dragostei! Intr’o vreme, când cardinalul Richelieu își lepăda sutana în camera de culcare a domnișoarei Marion de Lonne și marea ducesă de Rohan plătia regimente de jandarmi pentru a-şi popula patul, fetiţa aceasta crescută în imensa îngăduinţă a poporului şi în zâmbetul bun al lui Montaigne, avea curajul de a-şi mărturisi iubirile şi capriciile, încornoraţii şi amanţii. A cunoscut toţi oamenii timpului. Toate celebrităţile au trecut prin salonul ei şi dacă nu au păşit în camera de culcare, i-au sărutat mâinile în cea mai apropiată intimitate. Ninon se încrunta, ca să nu râdă. Le ştia tuturor povestea, îi aflase pe toţi dincolo de orice gravitate cu toate păcatele şi darurile. Cei mai mulţi au trecut prin braţele ei, goi, desbrăcaţi de hainele ocupaţiei şi gloriei lor oficiale, un nudoar nu exista altă ierarhie, decât a sănătăţii şi a dragostei. Văzuse pe toţi oamenii însemnaţi ai vremei în aceeaşi circumstanţă. Pe Nvnon de Laueios n’o orbeşte nici prejudecata depărtării, nici necesităţile demnităţilor istorice, nici gravitatea funcţiilor de stat. Ea singură a cunoscut de aproape şi fără poză pe toţi oamenii de adevărat şi mare preţ ai anilor acelora. A fost singura prietenă— în cel mai drept înţeles al cuvântului — a lui Saint Evremont. L-a iubit pe marchizul de Sevigne şi a fost totuşi iubită de marchiză. A discutat cu La Rochefoucauld şi a primit-o pe Doamna de La Fayette. L-a mângâiat în ceasuri necăjita pe Molière şi l-a alintat pe braţele ei pe copilul Voltaire. . Femeia aceasta a râs. De toate caraghioslâcurile şi de toate minciunile, de toate gravităţile şi de toate pozele, simplu, sincer, fără să supere şi fără să se supere. O fetiţă cu rochiţă scurtă şi ochi drăceşti, strecurată în sala cea mare a consiliilor de stat. Regele apreciază fineţea gambelor, cardinalul Racheliu prizează — astmatic— tabac visând profunde intimităţi femeieşti, miniştrii îşi sucesc gâturile, iar Ninon... Ninon râde. Ninon râde şi stanile se dărâmă. A fluturat peste veacuri o cămaşe albă cu dantele şi toţi generalii au descins de pe soclurile lor equestre. Şi-a ridicat până la jartieră rochia greoaie şi rotundă de mătase şi toţi eroiii s’au înşiruit în anticameră. Iată-i meschini şi ridicoli, afemeiaţi şi năuci, desfrânaţi şi mici. îmi amintesc frontispiciul stupid, cu care se începea în istoriile literare veacul al XVII lea. O, ce ridicol şi ce inutil. Intre arabescuri şi reverenţe, iată capul vesel şi surâsul cinstit al celei mai pasionate dintre curtizane şi al celei mai sincere dintre femei. Coboară în pas de menuet treptele şi se închină uşor. Este între două probleme de politică serioasă, un divertisment. Istoria e compromisă. Mihail Sebastian