Cuventul, aprilie 1928 (Anul 4, nr. 1057-1083)

1928-04-01 / nr. 1057

ANUL al IV-lea,­­ No. 1057. REDAU |IA 20. ADMINISTRA |TA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI xpi RPftW. I ADMINISTRAŢIA 1 fc.Lfc.ION:­­ 378/ 9 REDACŢIA Director politics TITUS ENACOVICI* Director: C. CONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER $­ S. BERGER Str. Eug. Carada (Cost Karagheorghevici 9), telefon 311/84. — OOvjJOO— Am publicat într’un număr tre­cut un articol al cunoscutului isto­­ric italian Guglielmo Ferrero —­ cugetător cu renume european — intitulat «Intre sat şi oraş. in acest articol d. Ferrero arată că agricul­tura este în primejdie din cauza desvoltării excesive a industriei. Sunt prea mulţi oameni, după pă­rerea istoricului italian, cari tre­­buesc hrăniţi şi prea puţini aceia cari au rămas la tură pentru a pro­duce grâul şi creşte vitele necesare pentru hrana celor dintâi. Ar fi o subproducţie agricolă, care condu­ce la înfometarea oraşelor. Gândi­rea pe care se bazează întreg arti­colul d-lui Ferrero este cuprinsă în următoarea frază: .­­ .: «Oraşele industriale s’au desvol­­tat prea mult şi toate clasele s’au obişnuit cu o viaţă largă şi de ri­sipă; producţia agricolă n'a urmat tot aşa de, repede ca producţia in­dustrială progresele consumaţiei, preţiurile alimentelor au crescut, iar scumpirea a fost viu resimţită chiar când nu era aşa de mare, din, cauza multiplicităţii nevoilor care s’au introdus în viaţa tuturor cla­­selor. O sporire chiar moderată a preţurilor deranjează bugetele fa­miliilor. Cu clasele populare şi mij­locii, pentru că creşterea continuă a nevoilor­ le face echilibrul foarte precar». Am impresia că d. Ferrero a exa­minat numai situaţia statelor in­dustriale nu şi situaţia statelor a­­gricole. Este o sub­producţie agricolă? Urmarea ar trebui să fie «o creşte­re a preţului alimentelor» cum o a­­firm­a d. Ferrero în fraza mai sus citată. Cum se explică însă scăderea preţurilor cerealelor? Căci este bi­ne stabilit că preţurile tuturor la , . , . _ ,i.. mi, „ I nu mai rămân decât ruine, bucuteior au crescut faţă de 1914 cu 1­9­80 până la 50 la sută, pe când pre­ţul cerealelor este azi mai mic ca în 1914. De ce această anomalie ! Când­ uneltele şi maşinele agrico­le şi-au sporit preţurile faţă de 1914, când îmbrăcămintea şi încăl­ţămintea necesară agricultorului s’a scumpit şi ea, pentru ce preţul produsului agricultorului a scăzut? Din cauză că este­­sub-producţie, ori contrariu, din cauza că este su­pra producţie? Adevărul este că ţările noi din America de Sud produc cereale aşa de multe şi eftine încât toate celel­alte ţări nu pot ţine concurenţa. Cea mai mare problemă a State­­lor­ Unite d­in America este proble­ma agrară. Se produce prea puţin? Nu. Se produce prea mult şi capi­talul investit în agricultură nu este productiv nici acolo. Agricultură Statelor­ Unite este parazita Indus­triei şi a băncilor. Există problema bumbacului, există­ şi problema grâului. Amândouă aceste culturi au devenit" nerentabile. De aci re­ducerea producţiei numai la consu­mul intern, de­­ci nevoia de a pu­ne, taxe vamale protectoare pentru a pune la adăpost produsul agricol indigen de concurenţa celui străin. De aci interdicţia de" a primi, de­cât în număr foarte limitat, emi­graţii străini în Statele Unite, a căror principal debuşeu era agri­cultură. In Europa situaţia e aceiaşi. Franţa care îşi are populaţia îm­părţită cam în părţi egale între a­­gricultură şi industrie, are şi ca ta­rife vamale protectoare pentru ce­realele indigene. «Politica grâului» concepută de­­î. Mussolini se bazează tot pe tari­fe vamale protectoare pentru a face rentabilă agricultura în Italia. i­n Germania­ şi înainte de război agricultura era protejată, cu­­atât mai mult azi, iar în Anglia care iui portă 70 la sută din hrană, d. Bald­win a pus problema protecţiei va­male, pe baza căreia a pierdut a­le­ge­ri­le din 1924. Prin urmare dacă statele indus­triale au greutăţi mari de învins cum constată d. Ferrero, situaţia ţărilor agricole este tragică. Ce-ar zice­­ ea dacă ar cunoaşte situaţia României? Suntem o ţară în care 80 la sută din populaţie se ocupă cu agricultura. Care este situaţia agricultorului român în noua conjectură a pre­ţurilor cerealelor şi vitelor faţă de produsul manufacturat? Agriculto­rul român cumpără şi mai scump decât agricultorul d­in ţările indus­­triale, uneltele şi maşinele agrico­le, îmbrăcămintea şi încălţămintea, fiindcă noi ca ţară agricolă ne pro­tejăm industria, şi vinde produsele sub preţul de la 1914. Care poate fi bilanţul unei ast­fel de întreprinderi agricole mai ales când producţia medie la hec­tar nu atinge 1000 kilograme? In anii mijlocii profitul nu ajunge la S la sută. " *• Şi care este situaţia unei ţări agri­cole ca a noastră, care produce pu­­ţine cereale din cauza nerentabilită­­ţii,deci nu expiră multe cereale, nu poate exporta produse industriale fiindcă fabricile nu există decât gra­ţie tarifelor vamale protectoare, şi are ca materii exportatoare numai lemnul şi petrolul în care este ta­­rfiş supraproducţie şi preţuri mici di­n cauza războiului dintre «Stan­dard Oil» şi «n­oval Dutch»? Nu re miră că n’am găsit proble­ma română în articolul d-lui Fer­rero, dar am rămas surprins că în congresul agronomilor nimeni nici n'a atins marea problemă a pro­ducţiei româneşti. Criză mondială în toate articolele noastre de ex­port. Criză internă în mica produc­ţie de cereale la hectar. Ce-ar trebui să mai fie ea să ne dăm seama că avem o fundamenta­lă problemă de rezolvat şi să ne ocupăm cu toţii numai de ea? 1 .­­- Titus Enacovici Ziua de azi Galaţi era oraşul incendiului co­tidian. Acum este pe cale a deveni al sinuciderilor idem. Focurile, erau, zice-se, datorite întâmplării, şi­ une­ori poruncită. Sinuciderile sunt provocate de mizerie, adesea insta­lată în palate. ’ • ■ Au fost într'o săptămână trei, a­­proape de această categorie specia­lă, «Milionari» s'au spânzurat, pen­tru a nu cunoaşte ruşinea falimen­tului. Căci , milioanele le mai aveau doar pe hârtie. Criza care băntue ca vânturile tropicale ce usucă or pe vegetaţie, are pe alocurea pro­porţiile unui­ taifun, după ce trece C. Gongopol intre d. N. lorga şi „aliaţi“ Naţional-ţărăniştii spun că li se re­petă „lovitura44 d-lui lorga din 1926. Intre d. Averescu şi partizani S-au petrecut la banchetul de la Cluj manifestaţii semnificative şi interesante. Declaraţiile d-lui N. lorga au provocat o vie nemulţumire în rândurile naţional-ţăraniste. «— încă odată se dovedeşte că este mai practic să-l ai pe d. lorga adversar nu aliaţi» spun toţi. Şi adaogă: «— Dacă d-nul lorga desaprobă tactica noastră de luptă, la care a participat, mereu şi fără restricţii delegaţi lăsaţi de d-sa să-i conducă partidul în lipsă, pentru ce n’a avut răbdare să ia întâi contact cu şefii noştri, şi apoi să ne dezaprobe în forma jignitoare pe care a între­­buinţat-o»?. In adevăr, or cât sunt toţi obiş­nuiţi cu temperamentul d-lui Iar­i­a, ni se­ pare ce ere pr­­ifibilă eşirea d-sale violentă de cum a pus picio­rul în ţară. Nu putea să aştepte, cum era fi rose, eft vorbească întâi cu «aliaţii» d-sale, mai ales fiind vorba tocmai despre campania de răsturnare? «— D. Iorga se pregăteşte a repe­ta «lovitura» de la Martie 1926, ne spunea un fruntaş ţărănist. Şi de ACTUALITĂŢI astă dată speră ca in folosul d-sale. Ce deziluzie are să aibă? Banchetul averescan de la Cluj a fost un prilej să dovedească, nu «pe HI­ GEN. AVERESCU pularitatea* ave­rescan­ismu­lu­i în Ardeal,"căci despre această glumă nu se rali vorbeşte, ci adâncile ne­mulţumiţi care agită, gruparea şi care tot­ vor isbucni, şi încă mai sgomotoase din­ cauza încăpăţână­rei generalului de a nu ţine seama de opiniile şi sentimentele partiza­nilor săi. Aversiunea împotriva acelora pe care d. Avereean le îndărătniceşte a nu-i depărta din intimitatea d-sale politică şi personală, a luat iarăşi proporţii, de­oarece genera­lul anunţă că vine la putere şi ma­nifestă intenţia vădită de a se pre­zenta în acelaş «cadru». Dovadă sunt incidentele petrecu­te cu prilejul banchetului de la Cluj. In această privinţă coresponden­tul nostru din localitate ne scrie, garantând autenticitatea faptelor, n. P. Groza, fost ministru, zărind pe d. Papacostea fost director P. T. T. a mers către dânsul și i-a spus: «— D-ta, domnule Papacostea, pu­teai să nu te deranjezi şi să rămâi acasă». De asemenea printre oratori era înscris și d. O. Tăzăhmnu, care sta la masă în dreapta generalului. I s’a trimis vorba să nu ia cuvân­tul, căci va avea o manifestaţie os­­tilă. Şi n’a mai vorbit. mului românesc, bat la porţile gra­titudinii noastre şi se cuvine să le deschidem la toate cu mâini pioase şi arzătoare. S’a pomenit de decenatul alipirii, Basarabiei, al Unirii celei mari. Dar tot anul acesta se împlinesc, cincizeci de ani dela sfârşirea răz­boiului , Independenţei. Acest fapt istoric e la temelia întregei noastre ascensiuni de stat. In febra şi în neliniştea noastră, în trufia noastră de participanţi, la războiul popoarelor, de făuritori recenţi ai unui edificiu în vârful căruia n’am atârnat încă cununa de frunze de stejar, am uitat a­­proape cu desăvârşire pe cei cari acum o jumătate de secol au por­nit să înfrunte la ea acasă arogan­ţa semi-lunii, spre cea mai mare stupefacţie a cancelariilor impe­riale şi regale ale continentului, cari din zilele Sfintei Alianţe şi ale lui Metternich ţineau Europa răsutrnită sub călcâiele lor de fier şi spulberase în neant cu câţi­va ani în urmă reveriile umanitare şi libertare ale ultimului Napoleon. Şi era doar un biet principat da­nubian, de abea realizat din sudu­ra­­incomptectă a două provincii surori separate de veacuri. Războiul Independenţii! Două ge­neraţii am crescut în umbra aces­tui eveniment naţional care asvâr­­nind o punte de aur înapoi spre vre­murile de glorie ale lui Mihail Vi­teazul şi Ştefan cel Mare, sporea cu mândria noastră regăsită după o sută de ani de abdicări fanariote, de cotropiri ruseşti, austriace şi turceşti, de provocaţiutii şi umilin­ţe, de iniquităţi consulare şi capi­tulare şi se transfigura in minţile şi inimile noastre cu ajutorul unei întregi literaturi oficiale niţel­e­­cu chipiurile iu uriuonică, cu iure­­şele de baionete înalte de sgâriau cerul, cu redutele şi «redanele» sa­le cari aveau înfăţişarea unor ari­ei care-şi pripiau ţepoaiele la soa­re, cu coşurile de răchită umplute cu pământ pe cari maiorul Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanii ie escaladau cu tricolorul în mâna stângă, cu sabia scânteind în cea dreaptă şi cu gura plină de urate, cu toată lupinuozitatea triumfală­­­ zilelor de August, cu versurile bu­nului poet Dimitirie Bolintineanu : Ferentarul ager şi frumos ca crinul Vând pe mal sc­arală, tremura Vidinul... Şi la atâtea vibrante crâmpeie de epopee pe cari «domnul» ni le ex­­­plicase în clasă şi pe cari seara, in jurul mesei familiare ie împăr­tăşeam părinţilor noştri în vreme ce lingura plină cu supă se răs­turna în farfurii, noi adăugam i­­­m­agina vrăjmaşului uimitor de ge­­neros pentru un Ture, acel simpa­tic Osman Ilaşa «cel ghazi» cu pi­cioarele umflate de gută care după ce şi-a depus sabia­­ împodobită cu nestimate «dar al Padişahului» în mâinile învingătorului, a pornit în surgiun răsturnat într’o calea­­şcă trasă de doi caii albi, salutat cu o largă fluturare de fesuri roşii. A fost cel din urmă război pana­­şat şi cavaleresc din istoria mili­tară a Europei. O bom­bă — dintr’a­­cetea pe cari curcanii noştri le po­recliseră «scroafe» — pornită de pe m­alul turcesc, până să ajungă pe cel românesc a dat răgaz Domni­torului Carol so salute scoţâiuiss-şi­­chipiul de drit alb şi să mai ros­tească pe deasupra : o frază iste­rică. „VIRTUTEA MILITARA“ Anul acesta va fi împodobit de mestecate cu înduioşetoare falsifi- ! Dintre realizatorii cu braţul şi cări istorice, cu jertfa lor de sânge ai României Frescă violent şi cu stângăcie­­n­ fdc ieri, au mai rămas un pumn de trucbilţatâr iconog­rafie în roşu şi biţirii11­ veterani, cei strânşi în ju- 40- albriftru ti­gnuli săi cu cioc şi­­rut sfidlăţic..«Virtutea Militarii" Sunt epitropii venerabili ai ma­rei şi splendidei ctitorii naţionale de azi. Sunt bătrâni şi săraci şi nes­pus de înduioşetori în redingotele lor roase în coate de războinici de­zafectaţi. Cele ce văd azi, urmare a ceia ce ei au făptuit ieri, îi uimeşte şi cu palma făcută straşină deasu­pra ochilor obosiţi, contemplă şi ei, pierduţi în mulţime, spectacolul scânteietor al realizărilor genera -­­iei noastre. România Mare, în măsura pute­rilor a răsplătit serviciile de sânge ale fiilor ei. Acum câte­va zile Parlamentul a votat improprietă­rirea cu câte­va pogoane de pă­mânt a membrilor Sfatului Ţării, danie reînoită după pilda marilor Voevozi din trecut. Supravieţuitorii războiului Inde­pendenţei solicită şi ei deja Statul reîntregit în hotarele sale istorie, aceiaşi recompensă naţională ca şi soldaţii-plugari şi toţi cei cari au pus umărul la desăvârşirea unei Uniri a cărei temelie ei au aşeza­t-o. Ei reclamă să fie împroprie­tăriţi din­ disponibilităţile ministe­rului de agricultură şi domenii. Ar fi un act de gratitudine pu ■ blică de o foarte frumoasă calitate. Izolaţi în larga operă de consolida­re naţională care pe fiecare zi se desăvârşeşte, ar însemna să-i atra­gem şi pe ei, să-i contopim cu noi, cei de azi, în masa armonioasă poporului românesc. Le-ar fi aşa de cald, s-ar simţi atât de bine, ar fi atât de ocrotiţi în amurgul lor demn, cât la cot cu cei cari în povestirea faptelor de arme dela Plevna, dela Griviţa şi dela Vidin au găsit îndemn pentru admirabilele realizări dela Jiu, de a Mărăşti şi Mărăşeşti. Alexandru­­Ciriţescu f serbări comemorative ca un pier­­sec de flori trandafirii şi mirosi­toare. Fapte mari din trecutul mai De altfel Galaţi h’are monopolul tristei epidemii, care îndeamnă pe cei atinşi să transforme fim Viat:A «mopiat 4!, mai îndepărtat al «»,fie într’o lume şi un nod. Intr un alt oraş un bancher cunoscut a isprăvit tot astfel. . ! , liste firesc ca asemenea cazuri să fie mai frecvente în centrele aface­rilor, care merg toate aşa de prost. Aceia, care preferă să tragă ultima lor trată asupra infinitului, sunt o slabă minoritate faţă de parti­zanii veche; metode: un faliment, două, eventual niţică temniţă, — şi pe urmă viaţa liniştită şi prosperă. Dar în vremurile aciuate nici siste­mul acesta nu mai reuşeşte.­­ Deosebirea se fixează între cei care nu suportă dezonoarea, —­­1 şi înrădăcinaţii cu orice preţ şi în ori­ce condiţii de viaţă. A trăi, a păs­tra celulele intacte fie chiar întru celulă, a rumega satisfacţiile frice ale vieţei fie şi pe lespedea funerar­­ă a tuturor contingentelor morale. Am auzit spunăndu-se de către unii, care în funcţie de buna lor stare nu mai sunt sensibili la nefe­ricirile înconjurătoare, că cel puţin din tragedia crizei economice are să iasă un bine: vor dispare cei slabi, rămânând numai viguraşii.— Dar cine se itiai găseşte realmen­te im raftul al doilea? De fapt se prăpădesc cei cum se cade. Conş­tiinţele se duc la ştreang oi la câ­teva grame de plumb. Neruşinăriie preferă parchetul, nădăjduind că poate tot are să mai calce pe­ dân­sul acasă, după lichidarea cu justi­ţia, mai, puţin, pentru dânşii, peni­bilă de­cât aceea cu creditorii. Ast­fel ce rămâne din teoria feroce a optimiştilor dezastrului? Eclectismul economic sau moral pe calea tragediei înseamnă o pros­tie solemnă şi bufonă. Fălcoienu­l se îngraşă şi Găeţan a prins cu­loare. . . . mm FRAGMENTE unit şi chinuitor al religiozităţii : dialectica teologică, atât de divers de religiozitatea experimentată (mistica, riturile, poezia) şi de la feţele etice, sociale, politice ale a­­cestei religiozităţi. Umilinţa ca so­luţie logică, se întrevede plasa drumurilor spirituale? Orice efort autentic de gândire duce la teolo­­gie. De aceia teologia e atât de dispreţuită în epocile de gândire— Clişeu. Şi tot pentru acelaş motiv teologia renaşte în preocupările elitei odată cu eforturile originale. Se poate ajunge la creştinism pe orice cale, fie prin har (experien­ţă religioasă perfectă, când voinţa omului e identică cu voinţa lui Dumnezeu), fie­­prin eroism etic (renunţare, răsturnarea valorilor omeneşti, reînoire), fie prin vieţui­rea problemei cunoştinţei. Aceasta din urmă e cea mai tragică şi mai rital integral. Se află ud’aspect tăt-laim­ateroasă băflverare, Experimen­----00-)1$00---­S’au dat umilinţii creştine sen­suri etice, religioase, metafizice. Şi totuş, fericirea marilor inteligen­ţe pasionale prin umilinţă — nu se înţelege. Nu se îfiţelege substratul jogic (mai degrabă gnoseologic) al umilinţii. Umilinţă înseamnă abdi­carea spiritului critic, a acelui in­strument de gândire prin care o­­mul se detaşează, se izolează despe­rat şi definitiv. Contopire în Dum­nezeu, identificare cu o inteligenţă superioară, pierdere de sine. Dacă detaşarea prin reflecţie individua­lă e dureroasă — umilinţa inteli­genţii e anularea detaşării. Aşa­dar, o soluţie logică, o deslegare a problemelor de teoria cunoştinţei, o înseninare.­­ .. . »­­ De aici, se întrevăd m­ai multe drumuri. Se înţelege acel enigma­­tion «aldutissemerit» al creerelor prin excelenţă logice la breştinule­, de filiBUEA ELIADE tam! subiectiv desperarea logici, se valorifică logic umilinţa. Rân­durile acestea ar fi neînţelese, da­că s’ar crede, că mă gândesc la ali­nare. Alinarea e în afara logicei, iar când scriu «umilinţa inteligen­ţii» — nu mă gândesc la abrutiza­re, nici la primatul sensibilităţii, al senzualităţii, al voinţii. Ci­ne­ma la o transfigurare a inteligen­ţii, datorita identificătii cu o inte­ligenţă superioară. Termenii sunt stânjenitori pentru cei cari judecă viaţa spirituală şi religiozitatea cu vatorile pozitivismului. Dar, o «transfigurare a inteligenţii» nu e de loc extraordinară. Orice inteli­genţă se transfigurează de nenuma­rate ori, descoperind sisteme, ca­dre, lumini. Silogismul, teoria nu­merelor, analiza spaţiului, aprioris­mul— sunt transfigurări cari e­­chilibrează inteligenţa, satisfăcân­­du-i tot mai multe necesităţi. Ce e paradoxal în transfigurarea inteli­genţii prin umilinţă, prin funcţio­narea ei sinceră şi firească în ca­dre dăruite de Dumnezeu? Evitaţi spaima­­ termenilor, şi valoarea lo­gică a umil­in­ţii va apare evidentă. • Adevărurile mari cari se desco­păr, şi în jurul cărora se încheagă sisteme de gândire, nu sunt decât schimbări de puncte de vedere. Nu depăşim­, ci paşi la stânga şi la dreapta. Ceia ce diferă dintre o epo­că culturală şi alta — sunt crite­riile de judecare şi valorificare a datelor. Se înţelege admirabil no­­ţiunea «structură spirituală» medi­tând două concepţii fundamentale, în două faze culturale. Vico atacă fizica atomistică (încă în Principi di una scienza nuova) pe temeiul că atomul, principiul ei, e un corp deja format; e principial, iar nu principiu. Şi căuta principiul dincolo de a tom­i, în numere şi puncte. O sim­plă alăturare cu fizica modernă — în care atomul există ca limită de experienţă—e instructivă. «Princi­piu» şi «principial» sunt noţiuni deşarte: valorile lor nu mai stă­pânesc a­cestor nuclee de gândire. O epocă­ Şi apoi, căutaţi adevărurile mari ale fiecărei epoci; ele existau nu pen­tru că erau adevăruri, ci pentru că se construiseră criterii ca să fie desco­perite. Adevărurile nu se găsesc, ei sunt impuse de acel nisus form­ati­­vus al fiecărei realităţi spirituale. Toate experienţele, toată fizica, toa­te teoremele — dedeau dreptate sis­­tem­ului precedent. O simplă răstur­nare a punctului de vedere şi întrea­ga construcţie se dovedeşte nu fal­să, ei inutilă, nu mai explică nimic, brutală împotriva gânditorilor du­pă — îşi găsesc tâlcuri în estetică şi magie. Cei cari cred că un om poate să observe mişcările sufletului altui om şi să le copieze, cei cari cred în imitaţia maimuţărească a­ unei personalităţi — cred în magie şi în estetica magică. Pentru că un om e o conştiinţă funcţionând in cadrele unei personalităţi. I­ar o personalitate nu se imită decât prin­tr’un proces de recreiare, asemenea celui­­împlinit pe scenă într’u­n grad redus. Procesul de recreiare e un proces magic. Teatrul şi imitaţia socială — sunt vestigii magice. • Toată înţelegerea şi valorifica­rea unei realităţi, constă în atitu­dinea contra sau pentru pe care conştiinţa sau subconştiinţa a luat-o la cea dintâi atingere. Vo­inţa nu face decât să organizeze, să sintetizeze impulsul iniţial. Iar in­teligenţa constată. Astfel, voinţa creatoare, poate e UB-simplu,capri­­cin al temperamentului. • Sunt anumiţi critici şi moralişti cari scriu şi gândesc frumos — dar irită, plictiseşte, enervează. Gândi­rea lor e ajutată, argumentarea eso­­rcetă, laturile bogate, fraza fină. Şi totuşi, după câteva pagini, cetitorul îi părăseşte. Ei sunt născuţi după alţii. Comentează, refac, vulgarizează o atitudine descoperită de alte creere înaintea lor, intrată în pu­­­blicitate, acceptată, apreciată. Gân­desc în cadre străine. Deaceia !-Incercaţi de, strângeţi lb jurul g­­rită, aşa cum irită copiile după tablouri,­­chiar, perfe­cte. Reneţiunea Duminică 1 Aprilie 1928 Politică şi bibliotecă In seria conferinţelor pe care, anul acesta «Institutul Social Ro­mân» le-a grupat în jurul proble­melor culturii, una, aceea de Dumi­nica trecută, a d-lui Emanoil Bu­­cuţa, a tratat despre: «Politica bi­bliotecii şi a cărţii». Minunat pregă­tit în direcţia aceasta, conferenţia­rul, a cărui proeminenţă în lumea literelor contemporane este notorie, a adus în desbaterea chestiunilor ce se leagă de carte şi de bibliotecă şi competenţă şi pasiune. E aceiaşi pa­siune pe care o cunoaştem d-lui E­manei­ Bucuţa, din toate ramurile de activitate culturală în care s’a aplicat, până astăzi. Cercetător de datine româneşti la fraţii timoceni, diriguitor de revistă bibliografică, cum a fost «Buletinul Cărţii», de re­vistă a românimii de pretutindeni, cum este, astăzi «Graiul Românesc», organizator de expoziţii etnografice sau ale tiparului. In străinătate, în toate, pregătirea şi pasiunea d-lui Emanoil Bucuţa şi-au dat o egală contribuţie. Conferinţa d-sale de la «Institutul Social» a informat şi frământat in­teresul, prilejuind nenumărate sug­gestii ce nu vor întârzia, de bună seamă, să se producă. Ne vom re­zerva acelor comentarii ce se pot face în marginea capitolului despre bibliotecă, din conferinţa d-lui Ema­­noil­ Bucuţa. Dar mai înainte de a da curs celor câteva însemnări, ce vor urma, să notăm concluzia confe­renţiarului : o politică a bibliotecii şi a cărţii, până astăzi nu s’a fă­cut. Improvizaţiile oficialităţii, de­şi costisitoare, n’au făcut decât să sporească haosul. Despre o siste­matică şi mai ales luminată înţele­gere a problemelor culturii nu poa­te fi întcfi vorba. Biblioteca şi car­tea, e lesne de înţeles, sunt între acelea care suferă, în primul rând. Pentru că e mai uşor, de­sigur, să numeşti un inspector cultural pe toată ţara sau pe regiuni, decât să organizezi o bibliotecă vie sau să tipăreşti o carte de adevărat îa­­tfifepf.­.r culturiifc .Pentru- -întâi« ope­raţie ţi se cere să cauţi într’un registru de club şi să afli un nume de partizan în regi bien­­at, pentru a doua ceva mai mult... Şi pentru a face mai simţită a­­ceastăi atitudine de vitregire a bi­bliotecii vom spicui câteva papete. Vorbind de Biblioteca Academiei Române, depozitara legală, în pri­mul rând, a tipăriturilor româneşti şi tezaurul atâtor documente şi pu­blicaţiuni importante, arată confe­renţiarul cum, după ce a fost ex­propriată şi sărăcită cu zeci de milioane, Academia Română, pri­meşte de la Stat, pentru bibliotecă, o subvenţie anuală, ajunsă, abia a­­cum în urm­ă, la 75 mii lei. Vorba «Viitorului»: fără comentarii. (De­­altminteri nici spaţiul nu s’ar îm­păca cu desvoltarea acestei ches­tiu­ni ce merită o luare aminte spe­cială). . . la direcţia bibliotecilor popula­re, In vreme ce Cehoslovacia, ţară de adevărată cultură, şi în timp de 10 ani a dat viaţă, dar viaţă reală, unui număr puţin mai mare de bi­blioteci populare de­cât al nostru, noi, în răstimp de abia 4 ani de zile am înfiinţat peste 7500 biblio­teci populare cu câte 150 volume fiecare. Dar inflaţia aceasta, după cum remarca pe bună dreptate, con­ferenţiarul, nu e tot una cu cultu­­ra. Circulaţia bunurilor spirituale­ e aceea care designă adevărata sta­re de cultură a unui popor. Ori pentru aceasta ne lipseşte, în pri­mul rând, bibliotecarul. Credin­cioşi sistemului după care ar­ dat preferinţă, întotdeauna, formelor, am înfiinţat biblioteci fără a ne îngriji de bibliotecari. Dar după cum observa d. Encuţa, după cum un laborator sau o fabrică nu pot funcţiona fără un laborant sau nu mecanic nici bibliotecă fără biblio­­tecar nu se poate concepe. Şi iarăşi exemplul ţărilor de adevărată cul­tură, a Cehoslovaciei, într’altele, venea să confirme cât de departe suntem pe drumul acesta, al biblio­tecii vii. Şi ca să încheem, un ultim ecou din aceiaşi conferinţă, cu amplifi­cări din afară, ştiaţi că Parlamen­tul are o bibliotecă? Că o ţine cu lacăte închisă, de când a venit la putere partidul, aşa zis, al culturii? Că bibliotecarul, astăzi concediat, fu ameninţat cu proces pentru că a îndrăznit să comande cărţi engle­zeşti pentru parlamentari? Dar prea e nostimă povestea pentru ca să nu o­ reluăm, cu nume proprii şi cu preciziuni*. Până atunci priviţi o ca pe o bi­bliotecă —simbol. D. Stelian Popescu este ministru al justiției şi în acelaş timp direc­torul «Universului». (f şi-a păstrat ca­litatea aceasta din urmă, probabil, ca un certificat de onorabilitate). Ziarist şi ministru totdeodată, este desigur o compatibilitate­ indiscuta­bilă. Dar ministru şi director de ziar, e ceva mai diferit. Nu urmă­rim, — s-o spunem da la început — să încercăm a stabili o incompatibi­litate care­ să-l facă pe d. Station Popescu să aleagă. Ţinem doar să subliniem o situaţie ciudată, care ar putea, atrage neplăceri neprevă­zute— nic­i ministrului, nici ziaris­tului , ci ţării. Are, ţara, atâtea, e adevărat, încât cele de care vom vor­bi mai jos culoare la ureche», dar, orişicum, nici lux ostentativ de neplăceri şi conflicte, recorduri de complicaţii nu e­ bine să facem şi să batem, aşa cu tot dinadinsul. «■Universul», ziar naţionalist, du­ce din când în când campanii cu o­­biect peste graniţe. Mai zilele tre­cute reproducea o caricatură din­­­tr’un ziar francez, la adresa Sovie­telor, Germaniei şi nu mai din min­te cărei alte ţări , cu o zi sau două înainte publica o notă plină de o­­magii la adresa d-lui Mussolini , ori una plină de grave rezerve faţă de Italia. Drepte sau injuste, politice sau i­­hoportune. Şi sentimentul public sau protivnic simpatiei generale, nu interesează, este în afara discuţiei noastre manifestarea «Universului» sub acest unghiu. Suntem însă în raporturi de pace cu toate ţările — afară de Hasid ; toate ţările­ au reprezentanţi diplo­matici la Bucureşti ; toţi aceştia sunt ţinuţi să se intereseze de rapor Imite bune între ţara pe care o re­prezintă şi România ; ba chiar, se presupune, veniţi să lucreze pentru o pace pe care« noi, cei dintâ­e, o voim eternă. Pentru această pace, pentru aceste bune raporturi între ţările străine şi ţara noastră, toată presa are o menire : să conlucreze, să nu subli­­nieze dezacordurile, să nu adâncea­­scă divergenţele, să nu învenineze raporturile, să răspundă împăciur­­­tor la provocări şi să nu provoace. Dacă însă presa independentă poa­te avea libertăţi mai largi de apre­ciere — neangajăndu-se decât pe ea însăşi, pe conducătorii ei, — ziarul oficios chiar ca... independentul *U­­niversul», purtând pe frontispiciu numele Unui ministru, implică răspunderea guvernului. Cel puţin a ministrului-director, dacă guver­nul Var dezavua. S’a gândit d-l Stelian Popescu la această situalie ! Mai are timp, — şi nu va fi nici­odată prea devreme. Dacă nu va fi tocmai din potrivă. ftdv. Perpessicius

Next