Cuventul, aprilie 1928 (Anul 4, nr. 1057-1083)
1928-04-01 / nr. 1057
ANUL al IV-lea, No. 1057. REDAU |IA 20. ADMINISTRA |TA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI xpi RPftW. I ADMINISTRAŢIA 1 fc.Lfc.ION: 378/ 9 REDACŢIA Director politics TITUS ENACOVICI* Director: C. CONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada (Cost Karagheorghevici 9), telefon 311/84. — OOvjJOO— Am publicat într’un număr trecut un articol al cunoscutului istoric italian Guglielmo Ferrero — cugetător cu renume european — intitulat «Intre sat şi oraş. in acest articol d. Ferrero arată că agricultura este în primejdie din cauza desvoltării excesive a industriei. Sunt prea mulţi oameni, după părerea istoricului italian, cari trebuesc hrăniţi şi prea puţini aceia cari au rămas la tură pentru a produce grâul şi creşte vitele necesare pentru hrana celor dintâi. Ar fi o subproducţie agricolă, care conduce la înfometarea oraşelor. Gândirea pe care se bazează întreg articolul d-lui Ferrero este cuprinsă în următoarea frază: . .: «Oraşele industriale s’au desvoltat prea mult şi toate clasele s’au obişnuit cu o viaţă largă şi de risipă; producţia agricolă n'a urmat tot aşa de, repede ca producţia industrială progresele consumaţiei, preţiurile alimentelor au crescut, iar scumpirea a fost viu resimţită chiar când nu era aşa de mare, din, cauza multiplicităţii nevoilor care s’au introdus în viaţa tuturor claselor. O sporire chiar moderată a preţurilor deranjează bugetele familiilor. Cu clasele populare şi mijlocii, pentru că creşterea continuă a nevoilor le face echilibrul foarte precar». Am impresia că d. Ferrero a examinat numai situaţia statelor industriale nu şi situaţia statelor agricole. Este o subproducţie agricolă? Urmarea ar trebui să fie «o creştere a preţului alimentelor» cum o afirma d. Ferrero în fraza mai sus citată. Cum se explică însă scăderea preţurilor cerealelor? Căci este bine stabilit că preţurile tuturor la , . , . _ ,i.. mi, „ I nu mai rămân decât ruine, bucuteior au crescut faţă de 1914 cu 1980 până la 50 la sută, pe când preţul cerealelor este azi mai mic ca în 1914. De ce această anomalie ! Când uneltele şi maşinele agricole şi-au sporit preţurile faţă de 1914, când îmbrăcămintea şi încălţămintea necesară agricultorului s’a scumpit şi ea, pentru ce preţul produsului agricultorului a scăzut? Din cauză că estesub-producţie, ori contrariu, din cauza că este supra producţie? Adevărul este că ţările noi din America de Sud produc cereale aşa de multe şi eftine încât toate celelalte ţări nu pot ţine concurenţa. Cea mai mare problemă a Statelor Unite din America este problema agrară. Se produce prea puţin? Nu. Se produce prea mult şi capitalul investit în agricultură nu este productiv nici acolo. Agricultură Statelor Unite este parazita Industriei şi a băncilor. Există problema bumbacului, există şi problema grâului. Amândouă aceste culturi au devenit" nerentabile. De aci reducerea producţiei numai la consumul intern, deci nevoia de a pune, taxe vamale protectoare pentru a pune la adăpost produsul agricol indigen de concurenţa celui străin. De aci interdicţia de" a primi, decât în număr foarte limitat, emigraţii străini în Statele Unite, a căror principal debuşeu era agricultură. In Europa situaţia e aceiaşi. Franţa care îşi are populaţia împărţită cam în părţi egale între agricultură şi industrie, are şi ca tarife vamale protectoare pentru cerealele indigene. «Politica grâului» concepută deî. Mussolini se bazează tot pe tarife vamale protectoare pentru a face rentabilă agricultura în Italia. in Germania şi înainte de război agricultura era protejată, cuatât mai mult azi, iar în Anglia care iui portă 70 la sută din hrană, d. Baldwin a pus problema protecţiei vamale, pe baza căreia a pierdut alegerile din 1924. Prin urmare dacă statele industriale au greutăţi mari de învins cum constată d. Ferrero, situaţia ţărilor agricole este tragică. Ce-ar zice ea dacă ar cunoaşte situaţia României? Suntem o ţară în care 80 la sută din populaţie se ocupă cu agricultura. Care este situaţia agricultorului român în noua conjectură a preţurilor cerealelor şi vitelor faţă de produsul manufacturat? Agricultorul român cumpără şi mai scump decât agricultorul din ţările industriale, uneltele şi maşinele agricole, îmbrăcămintea şi încălţămintea, fiindcă noi ca ţară agricolă ne protejăm industria, şi vinde produsele sub preţul de la 1914. Care poate fi bilanţul unei astfel de întreprinderi agricole mai ales când producţia medie la hectar nu atinge 1000 kilograme? In anii mijlocii profitul nu ajunge la S la sută. " *• Şi care este situaţia unei ţări agricole ca a noastră, care produce puţine cereale din cauza nerentabilităţii,deci nu expiră multe cereale, nu poate exporta produse industriale fiindcă fabricile nu există decât graţie tarifelor vamale protectoare, şi are ca materii exportatoare numai lemnul şi petrolul în care este tarfiş supraproducţie şi preţuri mici din cauza războiului dintre «Standard Oil» şi «noval Dutch»? Nu re miră că n’am găsit problema română în articolul d-lui Ferrero, dar am rămas surprins că în congresul agronomilor nimeni nici n'a atins marea problemă a producţiei româneşti. Criză mondială în toate articolele noastre de export. Criză internă în mica producţie de cereale la hectar. Ce-ar trebui să mai fie ea să ne dăm seama că avem o fundamentală problemă de rezolvat şi să ne ocupăm cu toţii numai de ea? 1 .- Titus Enacovici Ziua de azi Galaţi era oraşul incendiului cotidian. Acum este pe cale a deveni al sinuciderilor idem. Focurile, erau, zice-se, datorite întâmplării, şi uneori poruncită. Sinuciderile sunt provocate de mizerie, adesea instalată în palate. ’ • ■ Au fost într'o săptămână trei, aproape de această categorie specială, «Milionari» s'au spânzurat, pentru a nu cunoaşte ruşinea falimentului. Căci , milioanele le mai aveau doar pe hârtie. Criza care băntue ca vânturile tropicale ce usucă or pe vegetaţie, are pe alocurea proporţiile unui taifun, după ce trece C. Gongopol intre d. N. lorga şi „aliaţi“ Naţional-ţărăniştii spun că li se repetă „lovitura44 d-lui lorga din 1926. Intre d. Averescu şi partizani S-au petrecut la banchetul de la Cluj manifestaţii semnificative şi interesante. Declaraţiile d-lui N. lorga au provocat o vie nemulţumire în rândurile naţional-ţăraniste. «— încă odată se dovedeşte că este mai practic să-l ai pe d. lorga adversar nu aliaţi» spun toţi. Şi adaogă: «— Dacă d-nul lorga desaprobă tactica noastră de luptă, la care a participat, mereu şi fără restricţii delegaţi lăsaţi de d-sa să-i conducă partidul în lipsă, pentru ce n’a avut răbdare să ia întâi contact cu şefii noştri, şi apoi să ne dezaprobe în forma jignitoare pe care a întrebuinţat-o»?. In adevăr, or cât sunt toţi obişnuiţi cu temperamentul d-lui Iaria, ni se pare ce ere prifibilă eşirea d-sale violentă de cum a pus piciorul în ţară. Nu putea să aştepte, cum era fi rose, eft vorbească întâi cu «aliaţii» d-sale, mai ales fiind vorba tocmai despre campania de răsturnare? «— D. Iorga se pregăteşte a repeta «lovitura» de la Martie 1926, ne spunea un fruntaş ţărănist. Şi de ACTUALITĂŢI astă dată speră ca in folosul d-sale. Ce deziluzie are să aibă? Banchetul averescan de la Cluj a fost un prilej să dovedească, nu «pe HI GEN. AVERESCU pularitatea* averescanismului în Ardeal,"căci despre această glumă nu se rali vorbeşte, ci adâncile nemulţumiţi care agită, gruparea şi care tot vor isbucni, şi încă mai sgomotoase din cauza încăpăţânărei generalului de a nu ţine seama de opiniile şi sentimentele partizanilor săi. Aversiunea împotriva acelora pe care d. Avereean le îndărătniceşte a nu-i depărta din intimitatea d-sale politică şi personală, a luat iarăşi proporţii, deoarece generalul anunţă că vine la putere şi manifestă intenţia vădită de a se prezenta în acelaş «cadru». Dovadă sunt incidentele petrecute cu prilejul banchetului de la Cluj. In această privinţă corespondentul nostru din localitate ne scrie, garantând autenticitatea faptelor, n. P. Groza, fost ministru, zărind pe d. Papacostea fost director P. T. T. a mers către dânsul și i-a spus: «— D-ta, domnule Papacostea, puteai să nu te deranjezi şi să rămâi acasă». De asemenea printre oratori era înscris și d. O. Tăzăhmnu, care sta la masă în dreapta generalului. I s’a trimis vorba să nu ia cuvântul, căci va avea o manifestaţie ostilă. Şi n’a mai vorbit. mului românesc, bat la porţile gratitudinii noastre şi se cuvine să le deschidem la toate cu mâini pioase şi arzătoare. S’a pomenit de decenatul alipirii, Basarabiei, al Unirii celei mari. Dar tot anul acesta se împlinesc, cincizeci de ani dela sfârşirea războiului , Independenţei. Acest fapt istoric e la temelia întregei noastre ascensiuni de stat. In febra şi în neliniştea noastră, în trufia noastră de participanţi, la războiul popoarelor, de făuritori recenţi ai unui edificiu în vârful căruia n’am atârnat încă cununa de frunze de stejar, am uitat aproape cu desăvârşire pe cei cari acum o jumătate de secol au pornit să înfrunte la ea acasă aroganţa semi-lunii, spre cea mai mare stupefacţie a cancelariilor imperiale şi regale ale continentului, cari din zilele Sfintei Alianţe şi ale lui Metternich ţineau Europa răsutrnită sub călcâiele lor de fier şi spulberase în neant cu câţiva ani în urmă reveriile umanitare şi libertare ale ultimului Napoleon. Şi era doar un biet principat danubian, de abea realizat din suduraincomptectă a două provincii surori separate de veacuri. Războiul Independenţii! Două generaţii am crescut în umbra acestui eveniment naţional care asvârnind o punte de aur înapoi spre vremurile de glorie ale lui Mihail Viteazul şi Ştefan cel Mare, sporea cu mândria noastră regăsită după o sută de ani de abdicări fanariote, de cotropiri ruseşti, austriace şi turceşti, de provocaţiutii şi umilinţe, de iniquităţi consulare şi capitulare şi se transfigura in minţile şi inimile noastre cu ajutorul unei întregi literaturi oficiale niţelecu chipiurile iu uriuonică, cu iureşele de baionete înalte de sgâriau cerul, cu redutele şi «redanele» sale cari aveau înfăţişarea unor ariei care-şi pripiau ţepoaiele la soare, cu coşurile de răchită umplute cu pământ pe cari maiorul Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanii ie escaladau cu tricolorul în mâna stângă, cu sabia scânteind în cea dreaptă şi cu gura plină de urate, cu toată lupinuozitatea triumfală zilelor de August, cu versurile bunului poet Dimitirie Bolintineanu : Ferentarul ager şi frumos ca crinul Vând pe mal scarală, tremura Vidinul... Şi la atâtea vibrante crâmpeie de epopee pe cari «domnul» ni le explicase în clasă şi pe cari seara, in jurul mesei familiare ie împărtăşeam părinţilor noştri în vreme ce lingura plină cu supă se răsturna în farfurii, noi adăugam imagina vrăjmaşului uimitor de generos pentru un Ture, acel simpatic Osman Ilaşa «cel ghazi» cu picioarele umflate de gută care după ce şi-a depus sabia împodobită cu nestimate «dar al Padişahului» în mâinile învingătorului, a pornit în surgiun răsturnat într’o caleaşcă trasă de doi caii albi, salutat cu o largă fluturare de fesuri roşii. A fost cel din urmă război panaşat şi cavaleresc din istoria militară a Europei. O bombă — dintr’acetea pe cari curcanii noştri le porecliseră «scroafe» — pornită de pe malul turcesc, până să ajungă pe cel românesc a dat răgaz Domnitorului Carol so salute scoţâiuiss-şichipiul de drit alb şi să mai rostească pe deasupra : o frază isterică. „VIRTUTEA MILITARA“ Anul acesta va fi împodobit de mestecate cu înduioşetoare falsifi- ! Dintre realizatorii cu braţul şi cări istorice, cu jertfa lor de sânge ai României Frescă violent şi cu stângăcien fdc ieri, au mai rămas un pumn de trucbilţatâr iconografie în roşu şi biţirii11 veterani, cei strânşi în ju- 40- albriftru tignuli săi cu cioc şirut sfidlăţic..«Virtutea Militarii" Sunt epitropii venerabili ai marei şi splendidei ctitorii naţionale de azi. Sunt bătrâni şi săraci şi nespus de înduioşetori în redingotele lor roase în coate de războinici dezafectaţi. Cele ce văd azi, urmare a ceia ce ei au făptuit ieri, îi uimeşte şi cu palma făcută straşină deasupra ochilor obosiţi, contemplă şi ei, pierduţi în mulţime, spectacolul scânteietor al realizărilor genera -iei noastre. România Mare, în măsura puterilor a răsplătit serviciile de sânge ale fiilor ei. Acum câteva zile Parlamentul a votat improprietărirea cu câteva pogoane de pământ a membrilor Sfatului Ţării, danie reînoită după pilda marilor Voevozi din trecut. Supravieţuitorii războiului Independenţei solicită şi ei deja Statul reîntregit în hotarele sale istorie, aceiaşi recompensă naţională ca şi soldaţii-plugari şi toţi cei cari au pus umărul la desăvârşirea unei Uniri a cărei temelie ei au aşezat-o. Ei reclamă să fie împroprietăriţi din disponibilităţile ministerului de agricultură şi domenii. Ar fi un act de gratitudine pu ■ blică de o foarte frumoasă calitate. Izolaţi în larga operă de consolidare naţională care pe fiecare zi se desăvârşeşte, ar însemna să-i atragem şi pe ei, să-i contopim cu noi, cei de azi, în masa armonioasă poporului românesc. Le-ar fi aşa de cald, s-ar simţi atât de bine, ar fi atât de ocrotiţi în amurgul lor demn, cât la cot cu cei cari în povestirea faptelor de arme dela Plevna, dela Griviţa şi dela Vidin au găsit îndemn pentru admirabilele realizări dela Jiu, de a Mărăşti şi Mărăşeşti. AlexandruCiriţescu f serbări comemorative ca un piersec de flori trandafirii şi mirositoare. Fapte mari din trecutul mai De altfel Galaţi h’are monopolul tristei epidemii, care îndeamnă pe cei atinşi să transforme fim Viat:A «mopiat 4!, mai îndepărtat al «»,fie într’o lume şi un nod. Intr un alt oraş un bancher cunoscut a isprăvit tot astfel. . ! , liste firesc ca asemenea cazuri să fie mai frecvente în centrele afacerilor, care merg toate aşa de prost. Aceia, care preferă să tragă ultima lor trată asupra infinitului, sunt o slabă minoritate faţă de partizanii veche; metode: un faliment, două, eventual niţică temniţă, — şi pe urmă viaţa liniştită şi prosperă. Dar în vremurile aciuate nici sistemul acesta nu mai reuşeşte. Deosebirea se fixează între cei care nu suportă dezonoarea, —1 şi înrădăcinaţii cu orice preţ şi în orice condiţii de viaţă. A trăi, a păstra celulele intacte fie chiar întru celulă, a rumega satisfacţiile frice ale vieţei fie şi pe lespedea funerară a tuturor contingentelor morale. Am auzit spunăndu-se de către unii, care în funcţie de buna lor stare nu mai sunt sensibili la nefericirile înconjurătoare, că cel puţin din tragedia crizei economice are să iasă un bine: vor dispare cei slabi, rămânând numai viguraşii.— Dar cine se itiai găseşte realmente im raftul al doilea? De fapt se prăpădesc cei cum se cade. Conştiinţele se duc la ştreang oi la câteva grame de plumb. Neruşinăriie preferă parchetul, nădăjduind că poate tot are să mai calce pe dânsul acasă, după lichidarea cu justiţia, mai, puţin, pentru dânşii, penibilă decât aceea cu creditorii. Astfel ce rămâne din teoria feroce a optimiştilor dezastrului? Eclectismul economic sau moral pe calea tragediei înseamnă o prostie solemnă şi bufonă. Fălcoienul se îngraşă şi Găeţan a prins culoare. . . . mm FRAGMENTE unit şi chinuitor al religiozităţii : dialectica teologică, atât de divers de religiozitatea experimentată (mistica, riturile, poezia) şi de la feţele etice, sociale, politice ale acestei religiozităţi. Umilinţa ca soluţie logică, se întrevede plasa drumurilor spirituale? Orice efort autentic de gândire duce la teologie. De aceia teologia e atât de dispreţuită în epocile de gândire— Clişeu. Şi tot pentru acelaş motiv teologia renaşte în preocupările elitei odată cu eforturile originale. Se poate ajunge la creştinism pe orice cale, fie prin har (experienţă religioasă perfectă, când voinţa omului e identică cu voinţa lui Dumnezeu), fieprin eroism etic (renunţare, răsturnarea valorilor omeneşti, reînoire), fie prin vieţuirea problemei cunoştinţei. Aceasta din urmă e cea mai tragică şi mai rital integral. Se află ud’aspect tăt-laimateroasă băflverare, Experimen----00-)1$00---S’au dat umilinţii creştine sensuri etice, religioase, metafizice. Şi totuş, fericirea marilor inteligenţe pasionale prin umilinţă — nu se înţelege. Nu se îfiţelege substratul jogic (mai degrabă gnoseologic) al umilinţii. Umilinţă înseamnă abdicarea spiritului critic, a acelui instrument de gândire prin care omul se detaşează, se izolează desperat şi definitiv. Contopire în Dumnezeu, identificare cu o inteligenţă superioară, pierdere de sine. Dacă detaşarea prin reflecţie individuală e dureroasă — umilinţa inteligenţii e anularea detaşării. Aşadar, o soluţie logică, o deslegare a problemelor de teoria cunoştinţei, o înseninare. .. . » De aici, se întrevăd mai multe drumuri. Se înţelege acel enigmation «aldutissemerit» al creerelor prin excelenţă logice la breştinule, de filiBUEA ELIADE tam! subiectiv desperarea logici, se valorifică logic umilinţa. Rândurile acestea ar fi neînţelese, dacă s’ar crede, că mă gândesc la alinare. Alinarea e în afara logicei, iar când scriu «umilinţa inteligenţii» — nu mă gândesc la abrutizare, nici la primatul sensibilităţii, al senzualităţii, al voinţii. Cinema la o transfigurare a inteligenţii, datorita identificătii cu o inteligenţă superioară. Termenii sunt stânjenitori pentru cei cari judecă viaţa spirituală şi religiozitatea cu vatorile pozitivismului. Dar, o «transfigurare a inteligenţii» nu e de loc extraordinară. Orice inteligenţă se transfigurează de nenumarate ori, descoperind sisteme, cadre, lumini. Silogismul, teoria numerelor, analiza spaţiului, apriorismul— sunt transfigurări cari echilibrează inteligenţa, satisfăcându-i tot mai multe necesităţi. Ce e paradoxal în transfigurarea inteligenţii prin umilinţă, prin funcţionarea ei sinceră şi firească în cadre dăruite de Dumnezeu? Evitaţi spaima termenilor, şi valoarea logică a umilinţii va apare evidentă. • Adevărurile mari cari se descopăr, şi în jurul cărora se încheagă sisteme de gândire, nu sunt decât schimbări de puncte de vedere. Nu depăşim, ci paşi la stânga şi la dreapta. Ceia ce diferă dintre o epocă culturală şi alta — sunt criteriile de judecare şi valorificare a datelor. Se înţelege admirabil noţiunea «structură spirituală» meditând două concepţii fundamentale, în două faze culturale. Vico atacă fizica atomistică (încă în Principi di una scienza nuova) pe temeiul că atomul, principiul ei, e un corp deja format; e principial, iar nu principiu. Şi căuta principiul dincolo de a tomi, în numere şi puncte. O simplă alăturare cu fizica modernă — în care atomul există ca limită de experienţă—e instructivă. «Principiu» şi «principial» sunt noţiuni deşarte: valorile lor nu mai stăpânesc acestor nuclee de gândire. O epocă Şi apoi, căutaţi adevărurile mari ale fiecărei epoci; ele existau nu pentru că erau adevăruri, ci pentru că se construiseră criterii ca să fie descoperite. Adevărurile nu se găsesc, ei sunt impuse de acel nisus formativus al fiecărei realităţi spirituale. Toate experienţele, toată fizica, toate teoremele — dedeau dreptate sistemului precedent. O simplă răsturnare a punctului de vedere şi întreaga construcţie se dovedeşte nu falsă, ei inutilă, nu mai explică nimic, brutală împotriva gânditorilor după — îşi găsesc tâlcuri în estetică şi magie. Cei cari cred că un om poate să observe mişcările sufletului altui om şi să le copieze, cei cari cred în imitaţia maimuţărească a unei personalităţi — cred în magie şi în estetica magică. Pentru că un om e o conştiinţă funcţionând in cadrele unei personalităţi. Iar o personalitate nu se imită decât printr’un proces de recreiare, asemenea celuiîmplinit pe scenă într’un grad redus. Procesul de recreiare e un proces magic. Teatrul şi imitaţia socială — sunt vestigii magice. • Toată înţelegerea şi valorificarea unei realităţi, constă în atitudinea contra sau pentru pe care conştiinţa sau subconştiinţa a luat-o la cea dintâi atingere. Voinţa nu face decât să organizeze, să sintetizeze impulsul iniţial. Iar inteligenţa constată. Astfel, voinţa creatoare, poate e UB-simplu,capricin al temperamentului. • Sunt anumiţi critici şi moralişti cari scriu şi gândesc frumos — dar irită, plictiseşte, enervează. Gândirea lor e ajutată, argumentarea esorcetă, laturile bogate, fraza fină. Şi totuşi, după câteva pagini, cetitorul îi părăseşte. Ei sunt născuţi după alţii. Comentează, refac, vulgarizează o atitudine descoperită de alte creere înaintea lor, intrată în publicitate, acceptată, apreciată. Gândesc în cadre străine. Deaceia !-Incercaţi de, strângeţi lb jurul grită, aşa cum irită copiile după tablouri,chiar, perfecte. Reneţiunea Duminică 1 Aprilie 1928 Politică şi bibliotecă In seria conferinţelor pe care, anul acesta «Institutul Social Român» le-a grupat în jurul problemelor culturii, una, aceea de Duminica trecută, a d-lui Emanoil Bucuţa, a tratat despre: «Politica bibliotecii şi a cărţii». Minunat pregătit în direcţia aceasta, conferenţiarul, a cărui proeminenţă în lumea literelor contemporane este notorie, a adus în desbaterea chestiunilor ce se leagă de carte şi de bibliotecă şi competenţă şi pasiune. E aceiaşi pasiune pe care o cunoaştem d-lui Emanei Bucuţa, din toate ramurile de activitate culturală în care s’a aplicat, până astăzi. Cercetător de datine româneşti la fraţii timoceni, diriguitor de revistă bibliografică, cum a fost «Buletinul Cărţii», de revistă a românimii de pretutindeni, cum este, astăzi «Graiul Românesc», organizator de expoziţii etnografice sau ale tiparului. In străinătate, în toate, pregătirea şi pasiunea d-lui Emanoil Bucuţa şi-au dat o egală contribuţie. Conferinţa d-sale de la «Institutul Social» a informat şi frământat interesul, prilejuind nenumărate suggestii ce nu vor întârzia, de bună seamă, să se producă. Ne vom rezerva acelor comentarii ce se pot face în marginea capitolului despre bibliotecă, din conferinţa d-lui Emanoil Bucuţa. Dar mai înainte de a da curs celor câteva însemnări, ce vor urma, să notăm concluzia conferenţiarului : o politică a bibliotecii şi a cărţii, până astăzi nu s’a făcut. Improvizaţiile oficialităţii, deşi costisitoare, n’au făcut decât să sporească haosul. Despre o sistematică şi mai ales luminată înţelegere a problemelor culturii nu poate fi întcfi vorba. Biblioteca şi cartea, e lesne de înţeles, sunt între acelea care suferă, în primul rând. Pentru că e mai uşor, desigur, să numeşti un inspector cultural pe toată ţara sau pe regiuni, decât să organizezi o bibliotecă vie sau să tipăreşti o carte de adevărat îatfifepf..r culturiifc .Pentru- -întâi« operaţie ţi se cere să cauţi într’un registru de club şi să afli un nume de partizan în regi bienat, pentru a doua ceva mai mult... Şi pentru a face mai simţită aceastăi atitudine de vitregire a bibliotecii vom spicui câteva papete. Vorbind de Biblioteca Academiei Române, depozitara legală, în primul rând, a tipăriturilor româneşti şi tezaurul atâtor documente şi publicaţiuni importante, arată conferenţiarul cum, după ce a fost expropriată şi sărăcită cu zeci de milioane, Academia Română, primeşte de la Stat, pentru bibliotecă, o subvenţie anuală, ajunsă, abia acum în urmă, la 75 mii lei. Vorba «Viitorului»: fără comentarii. (Dealtminteri nici spaţiul nu s’ar împăca cu desvoltarea acestei chestiuni ce merită o luare aminte specială). . . la direcţia bibliotecilor populare, In vreme ce Cehoslovacia, ţară de adevărată cultură, şi în timp de 10 ani a dat viaţă, dar viaţă reală, unui număr puţin mai mare de biblioteci populare decât al nostru, noi, în răstimp de abia 4 ani de zile am înfiinţat peste 7500 biblioteci populare cu câte 150 volume fiecare. Dar inflaţia aceasta, după cum remarca pe bună dreptate, conferenţiarul, nu e tot una cu cultura. Circulaţia bunurilor spirituale e aceea care designă adevărata stare de cultură a unui popor. Ori pentru aceasta ne lipseşte, în primul rând, bibliotecarul. Credincioşi sistemului după care ar dat preferinţă, întotdeauna, formelor, am înfiinţat biblioteci fără a ne îngriji de bibliotecari. Dar după cum observa d. Encuţa, după cum un laborator sau o fabrică nu pot funcţiona fără un laborant sau nu mecanic nici bibliotecă fără bibliotecar nu se poate concepe. Şi iarăşi exemplul ţărilor de adevărată cultură, a Cehoslovaciei, într’altele, venea să confirme cât de departe suntem pe drumul acesta, al bibliotecii vii. Şi ca să încheem, un ultim ecou din aceiaşi conferinţă, cu amplificări din afară, ştiaţi că Parlamentul are o bibliotecă? Că o ţine cu lacăte închisă, de când a venit la putere partidul, aşa zis, al culturii? Că bibliotecarul, astăzi concediat, fu ameninţat cu proces pentru că a îndrăznit să comande cărţi englezeşti pentru parlamentari? Dar prea e nostimă povestea pentru ca să nu o reluăm, cu nume proprii şi cu preciziuni*. Până atunci priviţi o ca pe o bibliotecă —simbol. D. Stelian Popescu este ministru al justiției şi în acelaş timp directorul «Universului». (f şi-a păstrat calitatea aceasta din urmă, probabil, ca un certificat de onorabilitate). Ziarist şi ministru totdeodată, este desigur o compatibilitate indiscutabilă. Dar ministru şi director de ziar, e ceva mai diferit. Nu urmărim, — s-o spunem da la început — să încercăm a stabili o incompatibilitate care să-l facă pe d. Station Popescu să aleagă. Ţinem doar să subliniem o situaţie ciudată, care ar putea, atrage neplăceri neprevăzute— nici ministrului, nici ziaristului , ci ţării. Are, ţara, atâtea, e adevărat, încât cele de care vom vorbi mai jos culoare la ureche», dar, orişicum, nici lux ostentativ de neplăceri şi conflicte, recorduri de complicaţii nu e bine să facem şi să batem, aşa cu tot dinadinsul. «■Universul», ziar naţionalist, duce din când în când campanii cu obiect peste graniţe. Mai zilele trecute reproducea o caricatură dintr’un ziar francez, la adresa Sovietelor, Germaniei şi nu mai din minte cărei alte ţări , cu o zi sau două înainte publica o notă plină de omagii la adresa d-lui Mussolini , ori una plină de grave rezerve faţă de Italia. Drepte sau injuste, politice sau ihoportune. Şi sentimentul public sau protivnic simpatiei generale, nu interesează, este în afara discuţiei noastre manifestarea «Universului» sub acest unghiu. Suntem însă în raporturi de pace cu toate ţările — afară de Hasid ; toate ţările au reprezentanţi diplomatici la Bucureşti ; toţi aceştia sunt ţinuţi să se intereseze de rapor Imite bune între ţara pe care o reprezintă şi România ; ba chiar, se presupune, veniţi să lucreze pentru o pace pe care« noi, cei dintâe, o voim eternă. Pentru această pace, pentru aceste bune raporturi între ţările străine şi ţara noastră, toată presa are o menire : să conlucreze, să nu sublinieze dezacordurile, să nu adâncească divergenţele, să nu învenineze raporturile, să răspundă împăciurtor la provocări şi să nu provoace. Dacă însă presa independentă poate avea libertăţi mai largi de apreciere — neangajăndu-se decât pe ea însăşi, pe conducătorii ei, — ziarul oficios chiar ca... independentul *Universul», purtând pe frontispiciu numele Unui ministru, implică răspunderea guvernului. Cel puţin a ministrului-director, dacă guvernul Var dezavua. S’a gândit d-l Stelian Popescu la această situalie ! Mai are timp, — şi nu va fi niciodată prea devreme. Dacă nu va fi tocmai din potrivă. ftdv. Perpessicius