Cuventul, iulie 1928 (Anul 4, nr. 1145-1175)
1928-07-01 / nr. 1145
ANUL al IV-lea. — No. 114». REDACŢIA Şi ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI prim I 378/10 ADMINISTRŢIA TELEFON: I 378/ 9 ReDCŢIA Director politic 1- TITUS ENACOVICI. Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 31/84. Mitul uniunii sacre de PERPESSICIUS ! Oricâtă grabă a pus oficiosul pe româneşte, al guvernului, ca să şteargă impresia violentă pe care apelul oficiosului său pe franţuzeşte a produs-o în cercurile noastre politice, ceva tot a mai rămas — ca în noroiul calomniei — din disperarea aceasta tragică. ’ Semnalele desnădăjduite ale acestui impresionant naufragiu, nu vor avea efectul pe care S. O. S.-ul lui Nobile l-a trezit în inimile şi mai ales în voinţele hotărâte ale salvatorilor săi. Iureşul acela de solidaritate, nesocotind ca orice elan riscurile şi care s’ar putea întâmpla să fi plătit destul de scump, cu pierderea lui Amundsen, excesul lui de generozitate de nu de astă dată. Din mila Domnului, şi mai ales din ferma deciziune a naţional-ţărăniştilor nu vom asista la o reînnoire a acelor costisitoare experienţe ale uniunilor sacre. Totul îndeamnă să credem că pagina aceasta, din istoria noastră contemporană, suflată numai cu aur, s’a oxidat îndeajuns, s’a cernit îndestulător ca să nu mai orbească nici măcar pe daltonienii politicei noastre. Oricât s’ar părea de crudă, operaţia trebueşte dusă până la capăt. Dealtminteri ce disecţie n’a durut, chiar când a fost în prealabil anesteziată, dar iarăşi, ce chirurg conştient de imperativele disciplinei lui s’a lăsat impresionat de crispările, gemetele şi chiar urletele pacientului. Extirpările, amputările şi celelalte forme ale uciderii parţiale, tolerate în numele ştiinţei, se fac pentru promovarea vieţii, în sine, de dragul acelui suflu rupt din flăcăii lui Prometeu şi care trebueşte salvată, fie şi în dimensiunile unei scântei minuscule. De bună seamă că acum două mii de ani, pe vremea când scria despre suavul spectacol ce este să priveşti un naufragiu, în siguranţa de pe mal, Lucreţiu, amarul poet al »poemului naturii» — nu s’a gândit la vre-o contingenţă politică şi cu atât mai puţin la liberalii noştri.Versul lui nu era de loc simbolic. Fiorul cosmic ce vibrează în atâtea din peisagiile misterurilor firii, la poetul nostru, singur el palpită şi în versul amintit. Şi totuşi niciodată n’a pătruns mai bine sensul acestei imagini crudă, dar sublimă, ca ’n recenta aventură politică-financiară a partidului liberal. Ziua de mâine ne rezervă, de bună seamă, surprize şi mai surprinzătoare. Şi ca să rămânem tot în Lucreţiu, tot lui să-i împrumutăm o altă imagine. Ad vada mortis — la vadurile morţii, să ne aţinem ca mâine. Spectacolul ce se prepară promite să fie de calitate. Barca lui Caron va fi neîncăpătoare să ducă pe neagra apă a Styxului în chip de umbre desumflate, cu calabalâcul păcatelor lor cu tot, pe aceşti despoţi de turtă dulce, numai miere şi ochi dulci când sunt încolţiţi, de evenimente. Şi totuşi marea jelanie a partidului liberal nu va fi trecut, fără de niciun efect. O clarificare limpezeşte de pe acum cerul viitorului nostru politic. Mitul uniunii sacre trage să moară.Răspunsul partidului naţional-ţărănesc taie cu hotărâre drumul de mâine. Sirenele nu mai au cătara. Ele au început de pe acum să se resemneze pentru rolul de figurante în piscina muzeului de politică bizantină, din ale cărei secţiuni, celei româneşti se va conferi, cu siguranţă, medalia de aur. Şi va fi supremul succes şi întâiul aur acordat cu largă şi promptă generozitate de arbitrii politicei internaţionale. Ce înseamnă această delimitare energică, ce auroră de fel stilistică, anunţă zilelor de mâine ale politicei româneşti, această atitudine neclintită a opoziţiei naţional-ţărăniste, suntem încă departe de a-i surprinde întreaga şi fundamentala însemnătate. Graţie ei însă, epoca compromisurilor apune. Ca mâine nu va mai fi decât o tristă aducere aminte, aşa ceva în genul zaverei şi altor năpaste ale Egiptului. Acele guverne de concentrare, acele budinci ale uniunilor sacre, acele firme mincinoase — împotriva cărora se ridicau glasurile în chiar ultimul consiliu de miniştri — vor figura de mâiie, prăfuite şi decolorate în rechizita de rebut a panoramei noastre politice. Gândiţi-vă numai la câte necurăţenii au acoperit, la latitudineanoastră balcanică, guvernele de or Spinne sacră, ale războiului sau provizoratele opoziţiei camuflate, care îi erau în concepţia de guvernământ a liberalilor, de cât variantele aceleiaşi uniuni sacre, mobilizare de zile mari, plină de abnegaţie şi de spirit de sacrificiu, în slujba marilor şi periclitatelor interese ale Patriei. Uniune sacră, ar fi de exclamat într’o nouă melodramă, în numele tău câte turpitudini şi fără delegi se comit! Să nu se mai repete pantomima ologilor şi orbilor, întovărăşiţi în exploatarea fericirilor Patriei. Fiecare cu destinul lui. Nu ne trebueşte concentrare, nici guvern naţional, nici uniune sacră. De ce să alterăm creditul intact al unui tânăr partid de guvernământ încercând, zadarnic să cârpim iminenta bancrută frauduloasă a partidului de la putere ! Să părăsim miturile, să le rezervăm cărţilor cu poveşti, fie şi terifiante şi să pregătim paginile albe ale renaşterii noastre politice. Răspunsul partidului naţional ţărănesc la tânguirea liberală e întâia rândunică. Şi în ciuda credinţelor — prmăvara va descinde pe plaiurile noastre. i -ilgw 'flBit? .-*«■/ YS.J -xox- Ziua de azi Citesc în ziare, că la o petrecere edilitară care a avut loc la Snagov s’ar fi emis părerea, sau luat decisia, ca de acum înainte primăria Bucureşti să ia sub îngrijirea şi administrarea ei Snagovul».. Cei mai mulţi bucureşteni cunosc, probabil astăzi ceea ce se înţelege prin Snagov, adică un mare şi frumos loc înconjurat de păduri bătrâne şi umbroase şi o mănăstire veche de vreo cinci sute de ani, rămasă numai monument istoric.. Este un admirabil colţ de natură, unde frumosul se îmbie cu pitorescul, unde natura a pus farmec şi artă, aşteptând ca mâna omului să aducă confortul... Căci Snagovul, deşi cam departe pentru mijloacele noastre de transport, 37 km. de București, este o «împrejurime» din care occidentalii ar fi făcut minuni sub raportul excursie sau chiar vilegiatură. D-l Doiciu, antreprenorul lacului care este foarte bogat în peşte, a căutat să intereseze capitaluri străine la această întreprindere. Dar ca ele să aibă un rendement, investiţia nu se putea mărgini la construcţia de vile şi de restaurante. Propunerea cea mai serioasă a fost cu construirea unei linii particulare pentru tracţiune electrică Bucureşti-Snagov-Ploeşti. Exploatarea ei trebuia să aibă şi autorizarea de a transporta şi mărfuri... D-l Vintilă Brătianu s’a opus, sub cuvânt că se face concurenţă căilor ferate, concurenţă pe care, în privinţa călătorilor, i-o fac autobuzele. Condiţiunile puse în privinţa participării şi drepturilor «capitalului românesc», adică Banca Românească, au făcut pe ofertanţii străini să-şi caute de treabă. Snagovul a rămas cum era. Anul acesta sunt vreo două gherete care-şi zic «restaurant», câteva mese şi laviţe de scânduri, înainte trebuia să te aşezi pe iarbă. Bucureşteniii dornici de aer, de răcoare, de verdeaţă, afluează — şi nu numai Dumineca şi sărbătorile. Sunt şi autobuze care fac curse până acolo, căci transportul cu taxiul costă o avere. Pentru frecventarea Snagovului cu care s’ar mândri orice capitală europeană, un tramway sau tren electric este indispensabil. Şi instalaţiile ce s’ar face acolo ar putea să renteze. In schimb, dacă e vorba să se încredinţeze actualei administraţiuni municipale a Bucureştilor sarcina de a îngriji şi organiza Snagovul, frumoasa localitate este ameninţată de o mare primejdie. Căci oamenii aceştia sunt în stare să degradeze şi natural Uitaţi-vă ce este în capitală şi gândiţi-vă ce aveţi de aşteptat de la o primărie, care ar fi vrut să mutileze Cişmigiul, tăind o stradă prin mijlocul lui. O singură excepţie: să se dea numai în grija d-lui dr. N. Minovici şi să i se pue fonduri la îndemână Aşa da. Iscălesc. Citi ------ Citiţi în pag. IV-a: Răspunsul francez la ultimul demers al d-lui Vintilă Brătianu I ANCHETE POLITICE GUVERNUL UN IMPAS din important consiliu al conducerii guvernului pentru examinarea situaţiei generale. Desfăşurarea vertiginoasă a evenimentelor, sfârşitul brutal al iluziior guvernamentale, crisa partidului liberal şi presiunea mereu crescândă a opoziţiei, au surprins şi «derutat» guvernul deşi erau de prevăzut. Dar dacă «guverner c’est prévoir», oriunde aiurea, la noi, sub guvernul d-lui Vintilă Brătianu şi în genere sub sistemul nostru politic, adevărul cel mai elementar, sofisticat, se transformă în paradoxul cel mai absurd... Şi astfel guvernul, surprins de evenimente, nepregătit pentru ceeace în orice moment ar fi trebuit să fie înarmat, se găseşte deodată pus într’un greu impas. Cum vede guvernul situaţia Din cercurile guvernamentale ni se arată că guvernul priveşte situaţia în modul următor, — și că răspunsul pe care se socotește dator al datării la chestiunile pendente ar fi acel care se va vedea mai jos: Intr’adevăr, scopul principal linie, al guvernării d-lui Vintilă Brătianu este stabilizarea monetei. Tratativele, în cursul cărora a fost nevoe de concesiuni mari şi de sacrificii durereoase, nu au dus la rezultatul aşteptat. In condiţiuni politice normale, aşteptarea toamnei şi cu ea a momentului prielnic realizării proecte- lor principale ale guvernării, ar fi numai o întârziere, dar nu o compromitere a chiar proeetelor. In condiţiunile politice generale actuale, înfrângerea — din punct de vedere politic — ar fi prea mare ca să poată fi acceptată pur şi simplu şi concluziile fireşti să fie trase imediat. Adică, demisia guvernului nu se poate produce imediat şi pe chestiunea insuccesului tratativelor stabilizării, care nu însemnează decât un insucces moral al guvernului, nevătămând vreunul din interesele reale ale Ţării. Chestiunea care şi-o pune guvernul este: DACA SE POATE AŞTEPTA PANA LA TOAMNA ŞI DACA SE POATE SPERA, ATUNCI, LA UN SUCCES DESĂVÂRŞIT, SAU DACA E MAI POTRIVIT SA SI DEPUNĂ MANDATUL FARA SA MAI ASTEPTE RELUAREA UNOR TRATATIVE CARE AR PUTEA SA NU DUCA NICI ATUNCI LA UN REZULTAT FAVORABIL ? Un important consiliu decisiv Este un punct de vedere (just sau injust, e uşor de văzut) dar un punct de vedere, pe care guvernul Va schiţat doar şi pe care îl va examina din nou, spre a vedea dacă acesta are a-l supune factorului constituţional sau un altul. In acest scop se va întruni un consiliu de miniştri decisiv Marţi, precedat de o consfătuire a conducerii guvernului, în care se va face acel examen de conştiinţă şi a situaţiei politice generale pe care guvernul d-lui Vintilă Brătianu l-a întârziat şi aşa prea mult. Sch. D. V. BRATIANU Tineretul partidului ‘liberal se mişcă. Deocamdată numai în conciliabule, prin «saloanele separate» ale restaurantelor din Bucureşti. Dar nu e zis că mişcarea nu se va întinde, şi nu va căpăta consistenţă. Motive pentru o agitaţie, chiar pentru o acţiune de refacere a vieţii partidului sunt doar destule. E adevărat că în «conspiraţia de la Elysée» — cronologic, cea mai nouă etapă a agitaţiei în curs — trebue să se ţină seamă de anumite elemente personale, nu din cele mai serioase. După toate aparenţele, conspiratorii nu sunt străini de competiţiunile ridicate în jurul «şefiei» partidului liberal, în care — din pricina unor evidente lipsuri — d. Vintilă Brătianu nu isbuteşte a se înscăuna definitiv. Anumite ambiţii destul de indiscrete de altfel, şi destul de active, sunt şi aci la lucru. Fără contestaţie. Ceea ce dă, de altfel, şi caracterul de neseriozitate şi pe cel de lipsă de însemnătate în mişcare. * Nu este totuşi exclus ca nemulţumirile acestea, canalizate deocamdată în sensul luptelor pentru şefie, să ia alte căi mai esenţiale. Şi numai sub acest aspect răsmeriţa tinerilor liberali poate să devină interesantă. Indicaţiuni că mişcarea ar putea depăşi jocul mărunt al ambiţioşilor, nu lipsesc. Dacă nu ar fi decât faptul că în fruntea «manifestanţilor» stă gruparea tinerilor de la Iaşi, cari, precum se ştie, joacă pe alt tablou decât cel al d-lui Duca. Dar în afară de aceasta. Situaţia noastră politică este de aşa natură, încât anumite elemente esenţiale ale ei împing în spre o schimbare. Insuccesele repetate ale partidului liberal nu sunt numai insuccese personale ale d-lui Vintilă Brătianu. S’ar putea afirma-și tocmai din potrivă — că succesele u Ide după războiu au fost succese personale ale lui Ion Brătianu. Prestigiul, autoritatea şi norocul acestui om de stat, au putut să smulgă istoriei cotidiene anumite satisfacţiuni. Sistemul însă pe care îl reprezintă şi în numele căruia lucra, era perimat. El nu mai răspundea nici structurii vremii, nici necesităţilor ţării. Aşa se explică, între altele, şi faptul paradoxal că timp de aproape zece ani Ion Brătianu şi partidul său au înregistrat numai victorii, au dispus de ţară cum au vrut, şi totuş neîntreruptul şir de succese nu a putut înmpiedeca dezorganizarea şi sărăcia în care ne cufundăm astăzi. Neputându-şi încadra acţiunea politică în adevăratul, în noul ritm al ţării, Ion Brătianu a atacat (nu a putut altfel) numai probleme periferice. Chestiunile cruciale în viaţa statului şi naţiunii româneşti au scăpat intuiţiei sale, orientată după alte date, după alt sistem deci, decât cele la ordinea zilei. Iar atunci când «sistemul» a trebuit să fie realizat de mâinile neîndemânatece şi vlăguite ale d-lui Vintilă Brătianu, am început să înregistrăm seria dezastrelor. Pe care de altfel nu a inaugurat-o d.sa, ci însuş Ion Brătianu, în evidenta eclipsă în care intrase către sfârşitul vieţii. Prăbuşirea politicei generale a regimului Vintilă Brătianu apare deci, în asemenea condiţiuni, ca fatalitatea unei scadenţe de neînlăturat. Oamenii nu sunt răspunzători decât pentru că s’au solidarizat cu sistemul. (Dar puteau să facă altfel?) Iar, istoric vorbind, trebue să binecuvântăm trecerea unor personalităţi mediocre la conducerea partidului liberal. Lipsa de personalitate de NAE IONESCU şi de energie creatoare a şefilor, îngăduind sistemului să-şi dea — în chip natural — obştescul sfârşit. Un mare conducător, de proporţiile lui Ion Brătianu, i-ar fi îngăduit să ducă mai departe o viaţă artificială, întreţinută numai cu stimulente, şi de un aspect euforic. Ne întrebăm insă, în folosul cui ? Aşa e mai bine. De aci înainte va trebui să se încredinţeze toată lumea că sistemul e caduc. Şi că o cramponare de el nu mai poate crea nici un fel de avantagiu, nici ţării, nici beneficiarilor lui de până acum. Dar evident, pentru o asemenea schimbare trebuesc alţi oameni. Alţi oameni decât cei cari au fost până acum cu rosturi conducătoare. Oameni cu o altă mentalitate, — şi cu o altă orientare spirituală. O simplă schimbare de şefie, care să înlocuiască pe un om fără simţul realităţilor şi fără orizont, printr’un om fără meserie, ar fi o operaţie a cărui inutilitate este evidentă. «Conspiraţia de la Elysée» începută sub auspicii aşa de puţin încurăjătoare pentru cei cari urmăresc viaţa noastră publică cu alt ochiu decât cel al combinaţiilor de culise, poate îi punctul de plecare a unei mari transformări radicale a partidului liberal. Sunt toate elementele pentru această transformare. Rămâne numai de văzut, dacă există în tineretul liberal, bun, rău , cum e şi atâta cât e, o conştiinţă morală şi o solidaritate cu spiritul ţării, care să-l împiedece a se pierde pe căile întortochiate şi fără ieşire ale măruntelor intrigi personale. Aşteptăm deci desfăşurarea răsmeriţei, cu simpatie, — dar cu inima îndoită. Voluptatea promovată de MIRCEA ELIADE In viaţa noastră asociată, există una singură: voluptatea mediocrităţii. Speţă încurajată ocult, cultivată şi premiată. Poziţie agreabilă, accentuat comodă, indispensabilă succesului şi riguros stabilă. O voluptate este întotdeauna, un viciu , fiind o deplasare, dacă nu o pervertire, a funcţiunii iniţiale. Iar viciul e interzis. Iată, însă, că voluptatea mediocrităţii nu e interzisă de legile şi atmosfera societăţii. Mediocritatea nu e postulată viciu decât în rare şi izolate cărţi filosofice. Chiar şi aici, mediocritatea e tolerată sub pseudonim. Pentru că, de cele mai multe ori, chiar cele mai inaccesibile cărţi filosofice dovedesc o suavă, discretă, distilată mediocritate. Afirmaţia aceasta nu e câtuşi de puţin paradoxală. Mediocritatea abundă în lumea duhu *. • * lr I iui. Adevărata mediocritate e spirituală. Există un geniu al mediocrităţii, şi nu trebuie să ne gândim numaidecât la acel sărman Anatole France , ci şi la d’Annunzio, Gourmont, Valéry. Poate e un blestem, o menire sau o slăbiciune ; dar mediocritatea e aatât de profund umană încât abate sufletul cel mai aspru şi tulbură creerul cel mai bărbătesc. Potenţele du- Siului nostru sunt de o înspăimântătoare, de o deprimantă mediocritate. Orice meditaţie asupra acestei dureroase predispoziţii conduce la desperări tragice. Pe sfinţi, pe eroi, pe nebuni — aceşti disperaţi autentici — trebuie să-i înţelegem şi să-i judecăm prin efortul de a depăşi, cu orice risc, mediocritatea. Pentru că mediocritate înseamnă inteligenţă, cultură, talent, catedră universitară, familie fericită, o pereche de milioane sau o sută, glorie, succes. Pe fiecare veac se nasc câţiva febrili şi turmentaţi cari au nebunia să se întrebe: atât ? de ce ? la ce bun ? Aceşti nebuni — eminamente inofensivi — răstoarnă valorile vieţei asociate şi revizuiesc edificiul gândirii moştenite. Existenţa acestor disperaţi e cel mai reconfortant spectacol pentru un spirit saturat de mediocritate. Un mediocru nu e un liniştit, dar nici un torturat. Problemele îl chinuie, dar îl ispitesc soluţii agreabile. De cele mai multe ori, nu înţelege meschinătatea acestor soluţii, îşi acordă — chiar faţă de sine — o frământată viaţă interioară. Se socoteşte, rând pe rând, un erou din cărţile pe care le citeşte (el citeşte cărţi, nu le exaltă, nu le urăşte). Ajunge astfel un diletant, un esseist gingaş, un profesor inteligent, un critic, un literator. Blestemaţi să iubească şi să cultive viaţa spirituală — o îmbucătesc, o parfumează, o împachetează în cutiuţe şi sticluţe. Organic, mediocrul lucrează pentru promovarea geniului potabil. Se petrece aici un proces ciudat de autosugestie ; sute de conştiinţi mediocre tânjesc şi exaltă un geniu pe care îl cred inaccesibil, original, vastă şi care e de o dureroasă banalitate, de o covârşitoare impresie «deja lu, deja pensé». Excelenta spirite minore, izbutesc să cristalizeze şi să răspândească o ispititoare apologetică a crizelor cu suport sentimental, a conflictelor genitale, a valorilor mărunţelumane. Filosofia lor e portativă. Neliniştile lor — productive. Crescuţi într-o atmosferă feminizată, sfătuiţi de mediu să-şi menajeze forţele şi adversarii, educaţi în breviare cu strategice formule «ignorabimus» — refuză să vieţuiască o sinceră viaţă porcină, inconştientă şi iresponsabilă. Excitaţi de vântul căldicel al duhului iscat printre etajere sau nostalgia superbei izolări. Se vor satanici sau olimpiani, eruptivi sau blazaţi, profunzi şi dificili, înzestraţi cu apreciabile ornamente grafice, cu impresionante capacităţi mimetice, cu şansă şi temeritate — izbutesc să-şi construiască «idealuri» şi să le linguşească. Toţi sunt idealişti. Toţi se vor ajunşi pe culmea insurmontabilă — şi scriu reflecţii asupra acestor jalnice ascensiuni. Există tragicul mediocrităţii: luarea de conştiinţă. Se ivesc atunci crize interesante. Un mediocru lucid ajunge iremediabil sceptic. Scepticismul presupune o impotentă resemnată. Sunt spirite cari se predau mai greu. Folosesc în prealabil diverse afrodisiace pentru a poseda acea făptură pe care aici o numesc paradox. Eșuând — îndepărtează rmpulsiv ispita. Mediocrii — de o sfâşietoare monotonie — îşi caută şi îşi găsesc diferenţe. Se vor specii. Nu sunt decât inutile variaţii. Obsesia unei conştiinţe mediocre e de a fi recunoscută altfel decât celelalte, şi de a fi, totuş, apreciată. O uşoară di(Citiţi continuarea în pag. II-a). Duminecă I Iulie 1925 Raiduri şi recorduri Dacă guvernul prevedea fiascul tratativelor de împrumut şi stabilizare, n’ar fi făcut d-rei Rachel d’Orange primirea senzaţională pe care i-a făcut-o. A fost o ultimă tentativă din partea d-lui Vintilă Brătianu de a dispune în favoarea noastră opinia europeană şi pe cea franceză în particular. Un vizitator străin este un bun prilej pentru mari demonstraţiuni colective, fie că vine cu trenul, călare, pe jos sau cu aeroplanul. Demonstraţiuni cari merg de la huidueli, fluerături şi până la aplauze şi aclamaţii. Gama este bogată şi variată. Atârnă de rasa, ideile politice, intenţiunile mărturisite sau nemărturisite ale oaspetelui. Rasa d-rei d’Orange nu ne interesează. Ideile d-sale politice trebuie să coincidă în chip bizar cu ale guvernului, judecând după afectuoasele atenţiuni al căror obiect a fost din partea oficiliatăţii. La această deducţiune ne îndreptăţeşte şi faptul că d-sa a preferat automobilului şi aeroplanului — calul, care de pe vremea lui Buffon încă, trecea drept un demodat mijloc de locomoţiune. Prin urmare, fără a o învinovăţi de spirit retrograd, vom recunoaşte că graţioasa călăreaţă dă oricum dovadă de preferinţe conservatoare, scumpe partidului liberal şi conducătorilor săi... D. Stelian Popescu s’a pus în fruntea comitetului de recepţie. De la o vreme încoace ministrul justiţiei nu scapă nici un prilej pentru a stimula tirajul ziarului său, pierdut în ochii opiniei publice. Un patronaj senzaţional va fi de natură să-i restabilească afacerile compromise. Fiindcă mare amator de sporturi nu-l ştiam pe directorul «Universului». Totuşi, gândindu-ne bine, l-am putea clasa cu oarecare bună voinţă în categoria şampionilor în salturi, takist, a sărit în partidul naţional-ţărănist, de unde a făcut o voltă şi o tumbă în cel naţional-liberal. Salturi în înălţime şi în lungime, cari se pot termina cu un salt mortal... In afară de ministrul justiţiei şi cel al muncii a ţinut să salute pe d-ra d’Orange. Prezenţa d-rului Lupu la atâtea aperitive şi banchete nu ne miră peste măsură , ori unde e rost de mâncare, dar mai ales de băutură, d-sa e protos. Intr’adevăr regimul alimentar la care se dedă de când e ministru, a început să îngrijească pe amicii bunului doctor. Meni-urile sale sunt de o extravaganţă neliniştitoare. Simplele şi substanţialele bucate româneşti îi fac oroare: îşi alcătueşte mesele din produse străine : saumon de Rhin, sparanghel de Argenteuil, legume aduse preparate gata de la Paris — din cari o porţie la Capşa costă 180 lei — rost beaf expediat cu Orientul Express, anghinare de Auteuil şi pularde de Mans —, la fiecare dessert consumă un ananas de California întreg şi cafeaua îi soseşte direct din Zanzibar. Sosurile englezeşti, ardeiul roşu spaniol, murăturile americane şi o preparaţiune iugoslavă în care intră cimbru, piper, iarbă de puşcă şi praf de excremente de câine alb, îi macină pereţii stomacului şi vor sfârşi prin a-i perfora intestinele. Cât despre băuturi, vermutul italian, ginul american, wisky-ul englezesc, şliboviţa, şampania franţuzească, alcătuesc mixturi neverosimile şi inflamabile, capabile să arunce a doua oară pirotechnia în aer. Rezultatul atâtor excese deplorabile, în afară de celebra d-sale declaraţie «că d. Vintilă Brătianu e un sfânt», este că ministrul muncii nu se mai poate apropia de un rezervoriu de benzină fără primejdia de moarte — după cum a aprinde o ţigară în apropierea sa înseamnă a te schimba instantaneu într’o descărcare de tun împotriva grîndinei. Dar recunoaștem că ne-am îndepărtat de la subiect. începem cu raidul d-rei d’Orange şi am ajuns la... Delicioasa amazoană ne-a făcut să nie pierdem niţel capul. Nu este cel mai indicat compliment pe care i-l putem face ? Alexandru Kiriţescu ---------0X0---------- Era în vremea războiului... Censura militară controla riguros toate scrisorile care porneau din rândurile trupelor. Nici o indicaţie despre locul de unde se expedia scrisoarea — şi nici o apreciere, în afără de cele optimiste. Ceea ce se practica, după cum era şi firesc, pe toate fronturile. Or, într’una din zile un soldat evreu, care, pare-se credea că nu poate trasige cu realitatea, aşa cum o vedea sau o simţea el, scrise părinţilor lui următoarea epistolă: «Sunt sănătos şi mulţumit. O duc foarte bine. Toate lucrurile pe aici merg cum nu se poate mai bine. Mai ales mâncarea este foarte bună». Şi după aceste superlative iscăli, adăogându-şi la nume aceste două cuvinte: «Pinckt pakoer» Căci această expresie înseamnă pe româneşte «tocmai pe dos». N’are importanţă dacă evreul era orin îndreptăţit să adaoge la urma scrisorei, pentru desluşirea a lor lui «pinckt pakoer»; anecdota mea se potriveşte de minune unui paragraf din «Răspunsul» pe care Independenţa română l- a dat aseară replicei naţional-ţărăniste către «apelul» publicat de ziarul în limba franceză din colţul stradei Edgard Quinet. Iată în adevăr ce am putut citi, privitor la atitudinea naţional-ţărăniştilor faţă de împrumut şi stabilizare: «.... în materie economică şi financiară partidul naţional liberal ESTE SINGURUL PARTID POLITIC BUCURANDU-SE ÎNĂUNTRU SI IN AFARA DE O AUTORITATE NECONTESTATA SI NECONTESTABILA CARE-I PERMITE SA DUCA LA BUN REZULTAT operaţiuni de asemenea importantă. De asemenea este cert, că dacă este în România un om care să concretizeze în cel mai înalt grad înaintea opiniunei creditul ţarei, care-i datoreşte ridicarea ei financiară, acest om nu este nici d. Maniu, nici d. Madgearu, nici d. Popoviei, ci TOCMAI ACTUALUL PREZIDENT DE CONSILIU». Dacă nici asta nu este PUNKT PARCER», atunci cuvintele şi-au pierdut înţelesul. Dar ca în lumina actualelor peripeţii dureroase ale împrumutului şi stabilizărei, să se poată seri, fie chiar într’un ziar guvernamental, asemenea năzbâtii, apoi trebuie o specială calitate de obrazi şi de bun simţ. X.