Cuventul, septembrie 1928 (Anul 4, nr. 1207-1236)
1928-09-01 / nr. 1207
AWUt *1 —» ?*1. 1201 REDACȚIA SI ADMINlSTRA |1A BUCUREȘTI. Str. SAR1NDAR No. 4. BUCUREȘTI xPiFFON. 1 37b/l° ADMlNiSTRTiA TELEFON: 1 378/ 9 REUC-j1A Director politic i t TITUS ENACOVICI Director i C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂȚII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER $ S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Tueton 311/84. Toamna sinistră de ALEXANDRU KIRIŢESCU Treeratul s’a terminat pe tot întinsul ţării — în afară de două sau trei regiuni, între cari şi Cadrilaterul — într’o atmosferă de dezastru indescriptibil. După seceta de anul trecut, se agăţase de recolta cea nouă, speranţe disproporţionate. Paiul foarte înalt, presupunea o bogăţie de spio, neobicinuită. N’a fost nimic. Boabe puţine şi uşoare. Sătenii s’au ales cu douăzeci, douzeci şi cinci de bănicioare de grâu la pogon, din cari cel puţin jumătate au fost date pentru porumbul de împrumut pe care l’au consumat iarna trecută. Apoi, cu ce bruma i-a mai rămas în car, ţăranul proprietar fără să mai treacă pe acasă unde-i aşteaptă nevasta şi copii cu gurile umede de pofta pâinii de grâu nou, porneşte la oraş sau la schelă şi începe lugubra peregrinaţiune din moară în moară, din comptuar în pomptuar, gonit de pretutindeni cu surâsuri de dispreţ, după ce degete în silă s’au prefirat prin grâul lui, prin «munca» Lui tăciunată, măturată, îndoită cu neghină şi cu măzăriche, muncă necăjită şi pe mântuială, făcută cu două vaci slabe moarte, poticnindu-se de toţi bulgării ţarinei sgâriate la şeapte centimetri! Iar când s’a îneptat şi vitele încep să se legene în jug de osteneală şi de nemâncare, îşi varsă rodul strădanii, năduşelilor, oaselor lui frânte şi şalelor lui prăbuşite, pentru câte optzeci, optzeci şi cinci de lei băniciorul, ceeace nu face nici şaizeci de mii de lei vagonul de grâu românesc! A doua zi dimineaţa în bătătură îl aşteaptă perceptorul care ajutat de jandarm i-a şi scos ţoalele pe prispă, iar mai la o parte cămătarul satelor, sinistrul produs al exproprierei, hienă a împroprietăririi, îl pândeşte să-i ia din chimir ceea ce i-a mai lăsat Statul, bani împrumutaţi de cu iarna, cu dobinzi cari merg până la două sute la sută ! In vremea aceasta banca — azi fiecare sat mai răsărit are spelunca lui de exploatatori — i-a protestat poliţa, pe care biata lui semnătură de absolvent a cinei clase se deşiră laba gâştii şi azi buche de sus din stânga, până ’n colţul din dreapta, jos, gata-gata să treacă şi pe dos. Munca de un an de zile a ţăranului român — pulbere şi vânt. In satul meu şi în satele dimprejur, cel puţin patruzeci la sută din locuitori nu vor cunoaşte anul acesta gustul pâinii de grâu nou. Ba sunt unii — lucrul s’a petrecut sub ochii mei — cari au plecat cu mâinile goale din faţa lăzii așezate la gura treerătoarei, în care grâul lor se prăbuşea într’o ploaie zornăitoare. Și în vremea aceasta, femeia tot potrivea de zor în car cerga de cânepă, în care nimic nu avea să cadă, iar copilul de tată, trântit cu faţa în sus pe o grămadă de zoană, întindea mânuţele spre cerul torid, sălbatec de albastru şi de luciu, din care de trei luni de zile n’a picat un strop de ploaie. Dacă iarna trecută a fost grea, cea care vine va fi înfiorătoare. In cele mai multe părţi din ţară, nu se va face grâu nici d© sămânţă. (Ah ! delicioasa şi scelerat de oficiala declaraţie de la Cluj a d-lui Argetoianu, că vom avea porumb... şi pentru export!). Majoritatea ogoarelor vor rămâne deasemeni neînsămânţate. Nici douăzeci la sută din săteni nu posedă grâul trebuitor pentru însămânţările de toamnă. Neelemenţa repetată a cerului şi ferocitatea oamenilor, îşi exercită deopotrivă rigorile asupra săteanului român. Neajutat de nicăeri, isbit din toate părţile, a prins rădăcini în mintea lui convingerea că dreptate şi omenie pentru el nu mai există. Cei cari mai au vite, le vor vinde şi pe acelea prin târgurile de săptămână unde perechea de boi care a costat douăsprezece mii de lei o poţi cumpăra cu şeapte mii. După vite va veni rândul oilor, al caprelor, al gâştelor şi al găinilor din bătătură, al zestrii fetei de măritat, al cojocului, al păturii de pe pat. Iar când nu va mai fi nimic de vândut, când foamea va urla în maţe, se va ivi la orizontul Statului reîntregit şi consolidat, al României Mari care se pregăteşte să-şi sărbătorească decenatul — cel dintâi topor şi cel dintâi şomoiog de paie aprinse. Şi vor spori sute de mii de topoare şi sute de mii de torţe vor da foc baracii. aşa se face că un nenorocitm nunis Sunt două luni de când congresul general al învăţătorilor a votat o moţiune şi a înaintat-o ministerului instrucţiei. In ea se vorbea de o chestiune care devine mereu de actualitate în preajma deschiderii anului şcolar: aceea a cărţilor didactice. E un abuz vechiu, în potriva căruia se protestează mereu fără nici un fel de succes. Toţi inspectorii, revizorii sau chiar inspectorii generali şcolari, devin autori de cărţi didactice. Devin ? Adică sunt pur şi simplu puşi pe coperta cărţii. Şi aşa se face că un nenorocit de abecedar ajunge să aibă cinci până la şase «autori». Pentru că în circumscripţia şcolară respectivă nu se întrebuinţează decât cărţile domnului inspector şi ale domnului revizor. Este deci un ruşinos monopol pe care organele de control ale învăţământului îl exploatează nesupărate de nimeni. Bieţii autori de cărţi didactice, oameni de meserie, cari muncesc şi se ţin la curent cu toate problemele de didactica textelor sunt într’o amărâtă alternativă, sau acceptă ca tovarăşi la autori dcorecte la câştig, pe domnul inspector, sau riscă să rămână cu cărţile nevândute. Asta e sistemul. Mai nainte exista un fel de ruşine. Acuma a dispărut şi asta. Se citează cazul unui inspector care după treizeci şi cinci de ani de învăţământ şi-a simţit... vocaţia de a fi autor de cărţi didactice. Congresul învăţătorilor a cerut şi în acest an să se pună capăt scandalului. De două luni a cerut-o. Dar la minister s-a descoperit că... chestiunea e de competenţa consiliului permanent. Iar consiliul permanent e în vacanţă, cărţile de şcoală vor fi fost recomandate. D. dr. Angelescu ridică din umeri : ştiu! dar ce vrei să fac ? Ce să facă ? Să-i spunem noi: să recomande îndeaproape această chestiune consiliului permanent, atunci când se va întruni. Anul ăsta e pierdut în orice caz, dar să nu se mai repete aceeaș istorie la anul. Iar consiliul permanent, dacă de el depinde, să innterzică organelor de control de a mai figura printre autorii cărţilor didactice. Simplu, nul Simplu şi eficace. N. I. ——ooxxxoo—— mire muncă şi capital de MONSENIORUL SEIPEL Cancelar al Austriei Viitorul relafiunilor dintre cei doi factori ai producţiei Sunt numeroşi cei ce cred că împăcarea dintre muncă şi capital este marea sarcină pe care va avea s-o îndeplinească epoca noastră sau cea care va urma imediat, şi eu de asemenea împărtăşesc această părere. Munca şi capitalul sunt cei doi stâlpi pe care se sprijină toată viaţa noastră economică. Totdeauna au fost, dar abia în ultimele secole importanţa lor în economia publică devine manifestă şi vizibilă tuturor. Chestiunile economice se află acum mai mult decât oricând în p punctul central al vieţei şi gândirii umane. Din nou trebue să spun că au jucat în toate timpurile cel mai mare rol dar acest rol n’a fost atât de public, de evident ca astăzi Chiar în epoca în care grupările sociale erau cu totul deosebite de cele din vremea noastră, ele sufereau mereu schimbări determinate de prosperitatea sau decăderea economică a familiilor şi indivizilor. Dar acum, faptul de a aparţine unuia din cele două grupe, grupul muncii sau grupul capitalului a devenit factorul care hotărăşte aproape exclusiv locul pe care omul îl ocupă în viaţa socială, şi în aşa grad încât pe aceasta au putut fi clădite teoriile separaţiunii claselor şi a luptei dintre ele. La aceasta se adaugă desvoltarea umanităţii, desvoltare a cărei rapiditate prodigioasă duce sau a dus deja la uniformizarea aproape complectă a sistemului economic în toate ţările. Dacă facem abstracţie de izolarea arbitrară a bolşevismului rusesc, nu mai e posibil ca economia publică şi cu ea, viaţa oamenilor să se formeze într’un chip cu adevărat diferit în diferitele părţi ale lumei, şi nu mai e posibil, astfel ca felurite sisteme de existnţă omenească să-şi facă concurenţă şi viitorul, să aibă a se pronunţa între ele. Dacă singurul sistem care există în adevăr se învecheşte şi cade în decrepitudine trebue inventat ceva nou, şi nu trebue să se aştepte ca acest ceva să se nască şi să crească încet. Credem că ne aflăm la un punct de rupere al vremii. Tunetele prăbuşirilor şi zguduirile cutremurilor care s-au produs în timpul răsboiului şi după răsboi, ne-au inspirat această credinţă. Ar trebui să ai un spirit complet obtuz sau să nu vrei să te ocupi decât de chestiuni privind responsabilităţile răsboiului şi a altor chestiuni tot aşa de inutile, pentru a nu-ţi da seama cum timpul grăbeşte, cum oamenii vremurilor noastre zoriţi din toate părţile, urmăriţi mai ales de dezastrul economic şi crezând că acest dezastru este răul cel mai real, aşteaptă acel ceva nou de care vă vorbeam adineaori, mai ales şi înainte de toate, pe terenul economiei publice, fie că-i înfricoşează fie că-l aşteaptă cu ardoare. Pentru a găsi calea bună mijlocie între extreme, e nevoe de claritate în judecată şi de vigilenţă în voinţă. Iată acum câteva principii pentru a putea stabili limpede raportul exact între muncă şi capital. O doctrină greşită şi periculoasă se ascunde în supremaţia modernă a muncii. Nu este adevărat că munca creează bunuri şi valori pentru ea însăşi. Ceea ce îi e omului necesar ca să trăiască este în primul rând, un dar de la Dumnezeu. La început, acest dar al lui D-zeu care se gă so seşte în tezaurul naturei era aşa de mare încât nu mai trebuia adăugată decât puţină muncă pentru a scoate cele trebuincioase omului. Chiar când asprimea şi dificultatea muncii fu obiectul unei maledicţiuni şi când munca însăşi deveni un mijloc de benedicţiune pentru învingerea maledicţiunii, bogăţia darului divin rămase incomensurabilă, dar forţa şi dorinţa de-a se adapa din această bogăţie se micşorase. Totuşi în cursul vremii, când oamenii se sporiră tot mai mult ca numerar când umanitatea se mări şi îmbătrâni simultan, munca câştigă importanţă şi valoare. Bunurile care trebuiau să slujească la întreţinerea şi la înfrumuseţarea vieţii, nu se mai găsiră adunate în aceleaşi locuri pe suprafaţa pământului; trebuiră să fie adunate şi transportate cu sudori şi suferinţă şi acele dintre bunuri care se consumau prin uz trebuiră să fie produse şi augmentate artificial ca să poată fi totdeauna în cantitate suficientă. Aptitudinea muncii deveni antidotul contra sărăciei, atât pentru omul luat individual cât şi pentru umanitate. Dar niciodată forţa muncii n’a crescut atât încât să producă din nimic şi, pentru acest motiv, oamenii n’au devenit niciodată independenţi de bunurile existente înainte de munca lor. Aceste bunuri sunt mai de grabă şi condiţiunea totdeauna prealabilă şi mijlocul de muncă. E firesc ca orgoliul oamenilor să fi crescut în acelaş timp. Ei ar vrea să fie egalii lui Dumnezeu. Dacă nu sunt în realitate, ei se poartă totuş ca şi cum ar fi, socotindu-se centrul lumei şi micşorând valoarea a tot ce-i înconjoară, ca şi cum nimic n’ar avea importanţă faţă de valoarea propriei lor munci. Două adevăruri nu pot fi în contradicţie, dar oamenii parvin să creadă în acelaş timp două erori care se contrazic reciproc. Astfel, acestei supraestimaţii a muncii care vrea s’o facă unica sursă de producţie vine să i se asocieze foarte uşor desconsiderarea şi deprecierea muncii. Ar trebui să se creadă că orice om care stimează cu adevărat munca, lasă lucrătorului în deplină proprietate produsul muncii sale, atât timp cât muncitorul nu părăseşte el de bună voe această proprietate. Supraestimatorii moderni ai muncii nu pot totuşi să tolereze o proprietate durabilă, căci dacă ar tolerare, importanţa exclusivă a muncii nu ar întârzia să coboare considerabil şi ar mai fi încă ceva alături de muncă, o cantitate de bunuri în care s’ar găsi tot aşa de natural o muncă anterioară dar care ar putea exista şi care s’ar consuma rară o nouă muncă. Acel care nu supraestimează munca, o preţueşte şi o protejează mai mult în realitate. El nu-i atribue, în adevăr, onoarea de a crea singură bunuri, dar recunoaşte dreptul lucrătorului asupra acelei părţi care rezultă din munca sa şi care corespunde muncii, căci el nu e de loc tulburat de faptul că totul nu (Citiţi continuarea în pagina II-a) --i—poriso---- Profitând de complicaţiunile lăturalnice ale crizei politice, cu care a distras puţin, pe vacanţă atenţia opiniei publice de la marile probleme de Stat ce fac obiectul principal al luptei dintre opoziţia naţional-ţărănistă şi guvern, — şi care vor determina căderea guvernului — unii miniştri afirmă că tensiunea politică a scăzut. Şi, bineînţeles, că în asemenea condiţiuni, după ce se va fi şi realizat împrumutul şi stabilizarea, guvernul Vintilă Brătianu se va aşeza abia pe guvernare. Programe pe ani de guvernare... Astfel, iar se afirmă că la întoarcerea d-lui Vintilă Brătianu se vor examina problemele de viitor ale guvernării, budgetul monetei stabilizate, învestiţiunile ce se vor face din împrumut, remanierea guvernului, şi altele asemenea. Unii miniştri cihiar, dintr’un exces de abilitate — cred ei — dar în realitate spre a insufla măcar puţină încredere celor cari nu mai speră într’o îndreptare a lucrurilor şi a calma cât de cât furtunile ce se anunţă şi care, fiecare în parte, va fi suficientă pentru a răsturna regimul, vorbesc de programe pe ani de guvernare. D. Argetoianu de-o pildă, care se îndârjeşte într’un mod ciudat de-a demonstra cu fiece prilej tăria proverbului că «nimeni nu e profet în ţara lui», ţinea prietenilor săi, zilele trecute, cam următorul limbagiu: (dacă nu sunt chiar cuvintele, acesta e sensul). — Nici nu ne gândim să plecăm dela guvern. Cât timp vor mai rămâne trei miniştri în guvern (aluzie fără voe la descomplectarea guiţ. C. AilGiV.AIMvernului) şi 91 de deputaţi liberi (aluzie delicată la transferarea deputaţilor majoritari din Dealul Mitropoliei în cel al Văcăreştilor) vom guverna. (96 de deputaţi însemnează quorum-ul necesar pentru votarea unei legi obicinuite; numai convenţia cu «Eldorado» a depăşit cifra, votându-se cu unanimitate de l6i voturi...). Iată, aşadar, cum vorbesc unii miniştri: orice s-ar întâmpla, guvernul Vintilă Brătianu nu pleacă şi va guverna până la sfârşitul legislature !! Dar în Noembrie ■■■ Bineînţeles, realitatea este cu totul alta. Dacă d-l Vintilă Brătianu nu trece d-lui Titulescu preşedinţia consiliului, acum, în întrevederea din Italia, dacă întors în ţară, nu demisionează în faţa neputinţei de-a face faţă situaţiei şi în caz că d-l Titulescu nu-i va acorda sprijinul său ; dacă, încercând remanierea şi refuzându-i-se, nu trage concluzii ; dacă nereuşind în tratativele din Germania decât acceptând sacrificii inadmisibile moralmente şi insuportabile financiarmente şi nu-şi înţelege datoria; dacă nu e răsturnat de opoziţie înainte de deschiderea Parlamentului ; dacă nu e trântit prin votul de blam ce i se prepară în Cameră pentru d-nii Mrazek, deja demisionat, dar admiţând că ar reveni şi Stelian Popescu, «purificatorul partidului liberal» ; în fine, dacă nu înţelege din timp că nu poate presida aniversarea Unirii, — încă guvernul d-lui Vintilă Brătianu va trebui să plece dela cârmă. Căci orice n’ar face şi chiar orice ar face, — înainte de 1 Decembrie va fi congediat, cu voia sau contra voinţei sale. Şi iată ceeace nu e o profeţie pe care s’o răstoarne proverbul. ANCHETE POLITICE miniștrii , programe PE ANI DE GUVERNARE... Dar guvernul stă sâ-și dea sonetul ! MIHAIL CANTACUZINO ...O rostogolire în gol, o scrâşnire de oase sfărâmate; şi atât Prin vama tragică a prăpastiei de la Cornetu, Mihai Cantacuzino a trecut — dincolo. Un mare neam plăteşte prin aceasta în chip năpraznic tributul morţii. Şi totuş Mihail Cantacuzino odihneşte senin. O viaţă de om a purtat pe umeri o moştenire care pe un altul l-ar fi excedat: moştenirea celui mai mare nume al ţării. Nu e puţin să fii coborâtor din împăraţii Bizanţului, să-ţi tragi sânge din neamul Valois-ilor, să porţi deci răspunderea a sute de ani de glorie şi de strălucire, şi să nu fii strivit. Mihail Cantacuzino a existat. Este destul, pentru a ne constrânge respectul. A existat în viaţa publică. Minte cumpănită şi luminată de un impresionant bun simţ, el a adus în politica ţării — o dată primar al Bucureştilor şi de trei ori ministru — acea mentalitatate gospodarească, făcută din conştiinţă, din muncă, din simţul datoriei şi al răspunderii, din aplicarea meticuloasă la problemele de creaţie pozitivă. Respectul lui pentru «talentul» politic era din această pricină ceva cam condescendent. Căci nu îl impresiona decât realizarea. De aceea amintirea trecerii lui pe a ministerul de justiţie, unde a fost în două rânduri, e pentru magistratura ţării un punct luminos : statul român nu a avut un ministru al dreptăţii mai sustras influenţelor politice, mai îngrijat pentru aprecierea şi răsplătirea magistraţilor, mai sensibil pentru împărţirea dreptăţii. Lipsit de orice ambiţie personală cum era, toată activitatea lui politică a isvorât din îndatoririle pe cari şi le simţea faţă de nume şi faţă de ţară. Rob al istoriei — căci, altfel, depăşise, printr’o reculeasă înţelepciune orice personalism excrescent — Mihail Cantacuzino şi-a cinstit marile îndatoriri pe care aceasta i Ie impunea. Tradiţia de pacinică muncă constructivă a Cantacuzineştilor ancoraţi în sufletul acestei ţări prin marele voevod Şerban, a fost şi de data aceasta împlinită. A mai existat însă ca om. Peste toate slăbiciunile mărunte cari ne leagă omeneşte în cotidian, plutea o impresionantă distincţiune sufletească. Era incapabil de a treci înaintea cuiva, pentru că s’a sfiit întotdeauna să facă deosebirea între ceia ce i se cuvenea lui ca om, şi ce revenea numelui. Iar din această sfiiciune omul a eşit întotdeauna păgubit. Păgubit în legăturile lui cu societatea, care nu l-a răsplătit nici pe departe după meritele lui personale — impresionată cum era de numele pe care îl purta — dar nu păgubit şi în viaţa lui lăuntrică ; pentru că în anii din urmă aceasta se desfăşura după o frumoasă linie de îndurerată înţelepciune căreia nu-i lipsea totuş o transfigurare. Pentru viaţa noastră publică moartea lui Mihail Cantacuzino actualizează problema marilor familii boereşti prinse în angrenajul modernizării statului român. Strădania noi de o viaţă în politică şi în economia naţională, indică pe omul care — refuzându-se unui absenteism adesea legitim — a ştiut să se aşeze în ritmul vremii, urmând — fără compromisuri şi fără a renunţa la nimic din ceea ce făcea istoria rasei lui — pulsul vieţii vii. Partidul naţional-ţărănesc, al cărui vice-preşedinte era defunctul— îşi va da poate de aci înainte mai bine seama de aportul de prestigiu real pe care solidaritatea boerilor cu ţărănimea românească l-a pus, prin Mihail Cantacuzino, în slujba prefacerilor de astăzi. ...La căpătâiul celui mort străjuieşte astăzi, ca un arhanghel întunecat, deţinător al destinelor neamului său, fiul defunctului. Fie ca, pentru rosturile pe cari marile neamuri boereşti mai au a Ie împlini în viaţa naţiilor, moartea aceasta năpraznică să-i fie prilej de reculegere. MIHAIL CANTACUZINO mmie HlEiura -----«Hrea»-- Mustapha Kemal Paşa, preşedintele Republicei turceşti este un om de acţiune. Chipul lui care se găseşte chiar şi în cea mai umilă prăvălie din Stambul ţi-l recomandă ca atare. Profil imperios cu trăsături de efigie romană, priviri ce-ţi lasă să scapi cuvântul percheziţie, carură atletică, bine clădit deşi este puţintel de statură. Este «Mussolini» al Turciei. Aşa îl socoteşte anturajul şi dânsul este încântat de această apropiere. Se mai spune că-l copiază pe dictatorul italian. Acest lucru este adevărat în măsura în care Mustapha Kemal este o inteligenţă suplă şi o voinţă fermă, cezariană. A reuşit graţie abilităţii lui să rezolve, fără vărsare de sânge, chestiunea Orientului. S-a strecurat printre cărările întortochiate ale intrigilor internaţionala — adesea ori acrobaţie periculoasă pe vârfuri de cuţit —, a speculat neînţelegerea franco-engleză, a pus stavilă infiltraţiunilor bolşevice, izbutind astfel să pună pe picioare eternul «Om bolnav». Consolidat politiceşte a început selecţionarea aleşilor naţiunii. Până mai ieri Parlamentul otoman era mobilat în mare parte cu hogi, păzitori vigilenţi ai obscurantismului. Mustapha îi invită să iasă afară, înlocuindu-i cu intelectuali. Marea Adunare Naţională luând fiinţă, Kemal Paşa inaugurează seria reformelor pentru a pune la diapazon Turcia cu restul Europei. A izbit în năravuri adânc înrădăcinate în fiinţa poporului turc. A tăiat în carne vie. Se ştie că a mers cu îndrăzneala până acolo încât a decretat surghiunirea fesului şi a vălului ! Aveau dreptate bătrânii turci să spună că Mustapha a pactizat cu Ghiaurii. Modernizarea Turciei a ucis pitorescul care constituia punctul de atracţie al străinilor. In schimb cată a fi compensat printr’o vastă campanie de reconstrucţie în toate domeniile. Este un plan conceput într’un stil prea mare. Sufletul turcesc pare a evolua mai greu deşi se ţine seama de datele lui esenţiale. Afară de falanga discipolilor kemalişti şi o parte din tineret animaţi de un suflu nou, majoritatea poporului este obosită. Peste fatalismul rasa ei s’au lăsat grele decepţiile şi suferinţele răsboiului. Dormitând sub carapace sufletul şi inteligenţa turcească ţâşnesc ici şi colo în lumini. De multe ori ai impresia că i s’a dat drumul ocnaşului prea târziu. Era aproape de încheiatul socotelilor. In orice caz s’ar reîntoarce bucuros de unde a plecat. Mulţi burghezi însă încearcă să se adapteze. Efortul este uneori comic dar dă rezultate. Nostalgia trecutului îi svârle în braţele melancoliei. Totuşi păşesc mai departe cu încălţăminte care poate fi uşor confundată cu papucul, dar merg înainte. Natura nu face salturi şi în câţiva ani sau câteva luni talpa pantofului se va îngroşa. Sau unii cari privesc chiorâş pălăria şi port până la o definitivă împăcare un fes,- negru sau un fel de şapcă a cărui cozoroc este invizibil. Sunt lucruri de mică importanţă dar cari surprind plastic ritmul procesului de adaptare. Ar fi putut Mustapha Kemal ca desfiinţând fesul să se ocupe puţin şi de Grecii, Evreii şi Armenii, cari au inundat Turcia, deschizându-i vinele ca apoi să-i fixeze ventuze trainice. In special la Constantinopol există o revoltă surdă contra duşmanilor seculari. Ii poate aprecia guvernul dar massele au altă politică. Curentul xenofob se conturează şi mai târziu vor fi intervenţii pentru canalizarea lui. Mai moderniste însă sunt Turcoaicele. Intuiţia lor a sesizat noul resurse de cochetărie. Se sbat, se agită, vor să arate cu orice preţ că sunt în fruntea reformelor. Dispreţuind oarecum stilul, învelite bine de la natură, poate chiar prea bine, cu picioruşe capabile să susţină câteva sute de kilograme în plus sunt active, muncitoare şi mai puţin orientale. Când nu poartă fişia arborează pălării parisiene şi când pot, pe vapor sau în familie, scot pantofii care de la un timp, devin de o aroganţă pur europeană. Ar mai fi multe de făcut în Turcia. Mustafa Kemal Paşa are ochiul ager şi vrea însănătoşirea rasei. In consecinţă a organizat o poliţie severă pentru pedepsirea celor cari sunt prea iniţiaţi în tainele Semilunei... Cu un cuvânt Turcia se modernizează. C. Nestor Nevinovatul «Viitorul» şi «L’Indépendance Roumaine» publică, printr’o fericită identitate de inspiraţie şi redactare, următoarea notă: «De câtăva vreme unele ziare citează mereu numele d-lui Ion D. Dumitriu, prefectul judeţului Dâmboviţa în chestiunea cercetărilor petrolifere. «Prefectul de Dâmboviţa nu are nici un amestec în această chestiune, căci dacă ar fi avut, justiţia nu l-ar fi acoperit». Mărturisim că argumentarea nu ne prea convinge. Nu are nici o vină, căci dacă ar fi avut, justiţia nu l-ar fi acoperit. Să ne înţelegem: aste actulmente prefectul de Dâmboviţa acoperit de justiţie (chiar dacă nu ar avea nici o vină!)? Asta vrea să spună «viitorul»? Sau poate îşi inchipue confratele că lumea bănuia justiţia că ar acoperi pe anumiţi oameni ? Mai departe, faptul că justiţia nu a avut până acum dea face cu d. Dumitriu însemnează că acesta nu are nici un amestec în «cercetarea petroliferă» cum spune eufemistic «Viitorul»? Pretinde, cu alte cuvinte, oficiosul guvernului, că de aci înainte nu se va mai descoperi nici un «amestecat»? Noi ştiam că instrucţia nu e încă terminată... Să fie nota oficioaselor trădarea involuntară a unor sugestiuni cari ar explica faptul că Marţi nu s’a mai făcut nici o arestare . Şi în sfârşit: D Dumitriu nu e vinovat, pentru că nu a fost chemat la justiţie. Foarte bine. Dar atunci cei chemaţi la justiţie şi reţinuţi acolo, sunt vinovaţi ? Afirmă guvernul vina unor oameni cari deocamdată sunt numai la dispoziţia justiţiei, dar al căror proces nu s’a judecat încă ? Prejudecă foile guvernului asupra rezultatului acestui proces ? Prea sunt multe lucruri nelămurite în această afacere. Trei vicepreşedinţi ai camerelor stau hotărât de partea celor arestaţi, iar oficioasele partidului proclamă: sunt arestaţi, deci sunt vinovaţi! Polemizează aceste foi cu cei trei vice-preşedinţi? De ce nu se răfuiesc odată ! Şi pe urmă ce fel de socoteală e ăsta cu arestat şi vinovat? Ea parcă ne aduce aminte cazul Dreyfuss, comentat de Anatole France în Insula Pinguinilor, vorbesc doi preoţi: e sau nu e vinovat ? Şi răspunsul cade: dacă nu e condamnat pentru că e vinovat.— atunci e vinovat pentru că e condamnat! Nu-i ştiam pe confraţii mei dialecticiani! M. T. ------ooxxxoo-----